Material suport - Aplicație („Ultima noapte de dragoste.

întâia noapte de război” de Camil

Petrescu)

ROMANUL MODERN SUBIECTIV

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI de Camil Petrescu

„Wer kann Rumänien retten...?

[...] Mergeam toată noaptea şi acum am pierdut absolut măsura timpului, totul capătă pentru
mine o senzație de veşnicie, de existență inumană.
De la o vreme începe să plouă din nou, căci stătuse un timp.
Zamfir, care mă regăsise (fără să ne vedem fața) şi voinic, mă ajutase să lupt toată noaptea
cu noroiul, îmi dă vestea că se va face ziuă. Îl întreb, îndurerat parcă, de unde ştia asta.
- Vă spun eu, domnule sublocotenent, dacă începe iar ploaia, e semn că ne apropiem de
ziuă.
Într-adevăr, peste câtva timp întunericul începe să se încenuşeze. Pe urmă devine ceva mai
albicios, ca deasupra mării, aşa încât, deşi au început să se zărească ramuri negre de
copaci, oamenii nu se văd decât ca prin ceață, căci au şi ei uniformele tot cenuşii.
Ploaia a devenit vie. Vântul ne repede din când în când în față pânze de apă rece. Suflăm
greu şi mergem înainte.
Când s-a luminat de ziuă, parcă am ieşit dintr-un tunel. Ploaia și vântul de toamnă reped în
copaci şi tufişuri, verzi încă, palele de nori albi care se târăsc pe marginea drumului, căci
acum suntem într-o pădure tânără de carpen şi stejăriş. Ne căutăm oamenii şi din mers ne
reconstituim unităţile. După un timp coloana s-a oprit. Dar acum începe altceva tot aşa de
grozav ca oboseala: frigul care ne amorţeşte... După ce ne-am odihnit ca nişte cai, când pe
un picior, când pe celălalt, începem să batem pe loc din tălpi. Îmbrăcămintea e toată
leoarcă, lipită cu clei rece de noi, ghetele de şevro mi s-au spart azi-noapte şi acum, cu
ciorapi noroioşi şi boturile atârnând, e mai rău decât dacă aş fi desculț. E un frig care ajunge
până la oase... De altfel de-a lungul spinării îmi simt pe piele, alunecând ca melci reci,
şiroaie de apă, care tremură încet, ca pe geamul pe care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de
vară, asta e o ploaie deznădăjduită şi înghețată de toamnă.
Pe la nouă dimineața abia, maiorul o ia la stânga pe o vâlceluşă, pe fundul căreia s-a adunat
un strat gros de frunze galbene uscate. Mergem acum în fugă. A început acum, sau am
crezut-o noi, departe, o luptă vie de artilerie. Câte vâlceluşe ca astea am văzut eu, cândva,
în altă viață, de la fereastra vagonului-restaurant, între Piteşti şi Slatina!
Ajungem într-o vale mai largă puțin, prin fundul căreia trebuie să fie, pe sub răchite plouate,
vreun pârâiaș. Departe, la câţiva kilometri în dreapta noastră, pe o coastă largă, urcă,
atacând pare-se, batalioane de ale noastre. Noi credem că inamicul ocupă aci dealul mic şi
păduros din față, al cărui povârniş e bătut şi de artileria lor şi de a noastră. La dreapta, el
face îndeosebi un baraj puternic de vreo cincizeci de metri lărgime, socotind, după cât se
pare, că pe acolo duce calea noastră. Ploaia a stat iar.
- În trăgători... în trăgători. Maiorul porneşte împotriva dealului împădurit din față, şi, cum
crede că acolo e inamicul, dăm în trăgători un adevărat asalt. A fost, poate, şi s-a retras nu-
mi dau seama, dar când pătrundem în pădure urlând: înainte... înainte!... nu găsim pe
nimeni. În schimb ne împrăştie focul artileriei noastre, care loveşte în plin.
- Să nu mai tragă artileria noastră... să nu mai tragă artileria noastră! urlă desperată toată
lumea.
Nu ne rămâne decât să alergăm mereu înainte: de partea cealaltă a dealului priveliştea e
foarte cuprinzătoare. E un fel de uriaşă strachină verde, de doi-trei kilometri largă, cu mici
culmi, bune de păşune, pe toate marginile, cu pădure pe stânga. Prin mijloc, pârâiaşe mici
cu tufişuri mărunte, îngălbenite. Nici urmă de inamic. Dar n-am apărut bine și artileria lor -
căci o cunosc, e tot cea de alaltăieri - ridică trombe de păcură şi fum înaintea noastră,
trăsnind şi rupând fier.
- Înainte, şi fă legătura pe dreapta! îmi strigă maiorul Dimiu. Legătura... legătura... treci prin
baraj.
Şi cum crede că nu aud bine din cauza bubuiturilor, îmi arată cu mâna, şi apoi spre stânga:
- Voiculescule, prin pădure... pădure... pădure, n-auzi?... înainte... Cad lovituri împerecheate
de trăsnete. Tot dealul zvâcneşte când e lovit în coastă. Cratere negre cât nişte roţi mari de
locomotivă răsar apoi din iarbă.
Loviturile sunt întrerupte şi oamenii se opresc îngroziți. Situația e însă mult mai uşoară ca
alaltăieri. Barajul e fix şi orb, iar cei care trag sunt desigur foarte departe. Unde ne găsim
acum, la douăzeci de paşi de el, nu cade nici un obuz, iar dacă traversăm patruzeci de paşi
printre trombele de brazi, dincolo, de asemeni, nu mai cad obuze.
Cu ochii sufletului închişi, în picioare, strig pe nume câțiva dintre oameni... «Zamfir Nicolae...
Ciorbagiu... haide.» Dar după câțiva pași oamenii se opresc, şi în carnea şi nervii mei e un
consimţământ.
Înaintea noastră sunt culcați alți trăgători. Barajul e ca să împiedice sosirea noastră,
a rezervei, şi nu avem puterea să ne repezim să trecem prin el. Pământul tot se zguduie.
Unul dintre acele animale apocaliptice, mari cât un munte, dar nevăzut acum, râcâie şi
azvârle pe o zonă anume pământul, ca un câine sau ca o fiară care cu picioarele şi ghearele
îşi face groapă.
Cu un genunchi pe pământ, fără armă, şi după ce am dat şi mantaua ca să mă simt
mai uşor, caut cu privirea un loc de trecut. Pare-se că spre stânga obuzele cad mai ritmic,
aşa încât s-ar putea trece. Dar deodată o serie de fâşâituri şuierate, de şarpe întărâtat, şi
aliniate ca din nai, trec pe lângă mine.
- Mitraliera... trage mitraliera... culcați!
- Suntem pierduți, căci culcați... neculcați... aşa fără adăpost, bătuți de mitralieră, e moarte
sigură.
- Zamfir... Grigorică... Şi mă năpustesc înainte în baraj.
Năruite lângă mine, obuzele sunt parcă prăbuşiri de trăsnete, căzute pe casa
alăturată, dintre cele care fac să-ți plesnească geamurile. Şi trăsnetul nu e nimic pe lângă
această dezlănțuire, căci e unul singur şi, odată căzut, te găseşte scăpat... dar aici, tocmai
pentru că a venit unul, ştii că mai vin şi altele.
Când în plin baraj vine vâjâitura, cad sau cădem poate, căci nu văd nimic, cu
anticipație... «Nelovit» e constatarea de un sfert de clipă.
Din nou o goană înnebunită...
Sunt dincolo... în plină bătaie... pentru atacul la baionetă... parcă am trecut printr-o
poartă. Nu mă gândesc la poarta barajului, ci la un fel de poartă nevăzută, înaltă până la
cer... a morţii... a lumii celeilalte dintre spațiile reci.
Totul dă impresia de nou... originar...
În față, am ajuns din urmă într-o mică vâlceluşă, un lanț de trăgători, culcați în tufiş şi
printre smocurile de copăcei... La dreapta, la câteva sute de metri, un lanț de trăgători, al
nostru, se abate înapoi - văd bine căci sunt şi ei pe păşunea largă - ca un gard prăbuşit întâi
la un capăt... pe urmă la celălalt... nu văd nici un soi de inamic... decât foarte departe la
stânga în fund, pe un dâmb, un şir de oameni culcati ca nişte mogâldețe, exact ca ţintele
culcate pe câmpul de tir de la regiment.
Mă scol în picioare şi strig şi ofițerului pe care l-am ajuns din urmă:
- Domnule căpitan, hai înainte. Toată lumea îmi urlă ca la teatru, când cei din urmă nu văd:
«Jos! jos!»
- Stai jos, domnule, că ne iau focurile lor în primire... Vrei să ne descopere aici? Lasă să-i ia
prin pădure, pe flanc.
Se aud la stânga, unde e restul batalionului nostru, urlete neîntrerupte. «Înainte...
înainte...», deci rămânerea pe loc mi se pare o dezertare.
Constat, aşa pentru mine, cu gratuitate, în clipele acestea de moarte, că nici pe departe nu e
acea «ploaie» de gloanțe prin care se spune că trebuie să treci la război. Din când în când
câte un strop de piuituri, ca vântul toamna pe câmpie, când gloanțele trec mai pe sus...
fâsâituri şuierate, de şarpe, când sunt aproape. Pe deasupra trec anunţate năprasnic,
mereu, cum anunță urnind trenurile, obuzele. Apoi, izbesc pereche, în dâmbul din spate, cu
un fel de titanică nerozie, transformând doar pădurea în ruine şi fum, căci cred că nu mai e
nimeni acolo, iar dealul n-au să-l poată dărâma, oricât l-ar zgudui.
«Degeaba», chiar, nu e... Înțeleg că aşa, bătând haotic în dâmbul acela, în afară de faptul
că ne-au redus toată artileria la tăcere - căci nu mai trage nici un tun românesc pe aci - ei
fac un fel de demonstrație gratuită ca toate demonstraţiile simbolice, că soarta, nu numai a
mea, dar a armatei întregi e pecetluită. Câtă vreme ei pot dezlănțui în linişte un uragan ca
ăsta, prin care nici o unitate nu poate trece neînjumătățită şi nedezorganizată, e înfrângerea.
Deodată, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care se înfig printre noi în pământ ca
ghearele şi provoacă un urlet de bâlci.
- Păziţi... trag ai noştri în noi... păziţi! Un lanț care a apărut sus pe coastă, neştiind unde se
găseşte inamicul, cum n-am ştiut nici noi, crezând că tot ce e după culme e duşman, trage în
noi...
Fugim urlând şi ne adăpostim, încocârjați, în şuvoiul vâlceluşei.
- Nu mai trageți... se strigă înapoi... nu mai trageți! Acum văd că sunt câțiva morţi... cu capul
culcat pe braţ, cu fața în sus, toți cam în aceeaşi atitudine. Parte sunt desigur loviți din
spate...
S-a dus elanul de la Olt... de la Măgura Branului.
E în mine o tristețe mânjită, ca de moarte. Mult la dreapta, se întorc în picioare (nu
sunt urmăriți cu focuri? nu e luptă acolo?) pâlcuri-pâlcuri dintr-ai noştri. E ceva de
înmormântare în amurg sărac.
Cărţi de citire, articole de gazetă în patruzeci de ani, sunt goale ca nişte sertare,
înaintea acestei retrageri care e realitatea...
Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morții, măcelul şi foamea, cât
această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care
cunoaşte altfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel.”

Cerințe:
Interpretare de text
1) Comentaţi viziunea autorului asupra războiului.

Viziunea autorului asupra războiului este una demitizantă. Războiul nu mai are nimic eroic,
înseamnă haos, dezordine, confruntare cu moartea, ordine absurde, operații sortite
eşecului. Experienţa tragică a frontului produce o schimbare în psihologia eroului şi îi
modifică decisiv perspectiva asupra iubirii, diminuându-i şi relativizându-i vechile nelinişti.
În raport cu drama colectivă, suferința personală pare insignifiantă, conflictul individului cu
el însuşi fiind pus în umbră de conflictul major al maselor.

2) Transcrieți un fragment din care să rezulte perspectiva subiectivă a naratorului personaj

asupra evenimentelor la care participă.

„E în mine o tristețe mânjită, ca de moarte. Mult la dreapta, se întorc în picioare (nu sunt
 urmăriți cu focuri, nu e luptă acolo?) pâlcuri-pâlcuri dintr-ai noştri. E ceva de înmormântare
în amurg sărac.”

3) Analizați primul paragraf din textul reprodus.

Trăirile de pe front anulează orice sentiment sau experiență anterioară a individului şi

elimină orice reflex al acestuia de raportare la timp: „acum am pierdut absolut măsura
timpului”.

Concepte operaționale
4) Argumentați titlul romanului.

Titlul indică temele romanului: cele două experiențe fundamentale trăite de protagonist
(iubirea şi războiul) şi sugerează totodată modul de organizare a materiei epice, pe cele
două planuri narative. Legătura dintre ele se face prin conştiinţa unificatoare a
personajului principal, dar şi printr-un artificiu compozițional (prima parte a cărții dedicată
„ultimei nopți de dragoste” începe, de fapt, cu relatarea evenimentelor de pe front).

5) Precizați trăsăturile romanului subiectiv în opoziție cu elementele specifice romanului

obiectiv.

Romanul subiectiv:
- apare naratorul-personaj;
- relatarea se face la persoana I;
- perspectiva narativă: „împreună cu”';
- faptele sunt văzute dintr-un singur unghi;
- conflictul se mută în planul conştiinţei;
- se renunță la cronologia fixă; apar analepsele şi prolepsele;
- se remarcă tehnica fluxului de conştiinţă şi a memoriei involuntare (afective).
Romanul obiectiv:
- naratorul este omniscient;
- relatarea se face la persoana a III-a;
- perspectiva narativă: „dindărăt”;
- conflictele sunt interioare şi exterioare;
- evenimentele se desfăşoară într-o ordine logică şi cronologică, pe baza relației cauză -
efect.
6) Identificați principiul care stă la baza folosirii tehnicii jurnalului.

Dimensiunea fundamentală a romanului camilpetrescian este autenticitatea. Acest

concept specific prozei moderne subiective pune în evidență încercarea de exprimare cât
mai fidelă a trăirilor personajelor, cu ajutorul „dosarelor de existență”.
În planul tehnicii narative, autenticitatea se realizează prin monologul interior şi prin fluxul
conştiinţei şi rezultă din introducerea în text a unor fragmente de jurnal, scrisori etc.
Autenticitatea se opune stilului frumos (calofil): „Un scriitor e un om care exprimă cu o
liminară sinceritate ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui
şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără
compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.” („Eu nu pot fi onest decât la persoana întâi.”)

Limbă și comunicare
7) Justificați folosirea timpului prezent în acest fragment.

Preponderenţa verbelor la prezent în descrierea războiului contribuie la crearea impresiei

de autenticitate, dar şi la dramatizarea şi dinamizarea acţiunii.

8) Transcrieți o secvență din text, pe baza căreia să prezentați particularitățile vorbirii

directe.

„- Mitraliera... trage mitraliera... culcați!

- Suntem pierduți, căci culcați... neculcați... aşa fără adăpost, bătuți de mitralieră, e moarte
sigură.
- Zamfir... Grigoriţă....”

Vorbirea directă se caracterizează prin prezenţa substantivelor la vocativ („Zamfir”,

„Grigoriță”), a verbelor la imperativ („culcați”), a propozițiilor exclamative.
Topica este simplă, frazele sunt divizate prin apariția punctelor de suspensie. Dialogul
conferă oralitate stilului.

9) Caracterizați stilul autorului având în vedere fragmentul dat.

Absenţa figurilor de stil, a elementelor lexico-gramaticale cu valoare expresivă (termeni

populari, colocviali, neologici), transparenţa şi precizia limbajului trădează anticalofilia
autorului pentru care scrisul frumos e opus artei.

10) Selectați patru termeni aparținând unui câmp semantic.

 răchite, frunze, tufişuri, pădure.

Eseu
Realizați un eseu în care să evidențiați caracteristicile romanului subiectiv, prin referire la o
operă literară studiată.
În redactarea eseului, veți avea în vedere următoarele repere:
- precizarea trăsăturilor romanului modern subiectiv;
- prezentarea construcției subiectului;
- caracterizarea succintă a personajelor;
- relevarea unor particularități ale limbajului.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip
subiectiv ce se caracterizează prin relatarea la persoana I şi prin unicitatea perspectivei
narative.

Naratorul omniscient din romanul obiectiv este înlocuit de naratorul-personaj, iar viziunea
„dindărăt”, cu viziunea „împreună cu”. Evenimentele nu mai sunt prezentate nici ele în
desfăşurarea lor cronologică şi pe baza relației cauză-efect, ci în funcție de fluxul
conştiinţei, de meandrele memoriei involuntare. De aceea, apar analepsele (personajul
aflat pe front îşi rememorează relația de dragoste cu Ela), prolepsele şi alternanța
planurilor narative.

Naratorul se situează în centrul universului epic, trăirile sale interioare fiind redate cât mai
fidel. Se creează în acest mod, impresia de autenticitate, concept cheie al noii structuri
romaneşti din care Camil Petrescu şi-a făcut un imperativ: „Să nu descriu decât ceea ce
văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i
singura realitate pe care o pot povesti…”

În planul tehnicii literare, autenticitatea antrenează folosirea monologului interior

(personajul se analizează și reflectă asupra faptelor şi relaţiilor umane) şi a tehnicii
jurnalului.

Dacă prima parte a romanului, a cărui temă este sugerată și în titlu („Ultima noapte de
dragoste”) este ficțională, cea de-a doua („întâia noapte de război”) se sprijină pe jurnalul
de campanie al autorului: „Toate întâmplările din volumul doi le-am trăit aievea, alături de
regimentul meu. Toate personagiile mele există și trăiesc sau au trăit, însă modificate
după legea mea interioară”.

Unitatea celor două experienţe existențiale este asigurată la nivelul conştiinţei, dar şi
printr-un artificiu compozițional. Astfel, acţiunea primului capitol („La Piatra Craiului, în
munte”) se situează cronologic după evenimentele relatate în Cartea I. În primăvara lui
1916, Ştefan Gheorghidiu asistă la popota ofiţerilor la o discuție despre fidelitate, fapt ce-l
conduce la rememorarea / evocarea primilor ani de căsnicie cu Ela.

Se marchează aşadar distanţa dintre timpul narațiunii (cel al frontului) şi timpul narat (cel
al poveştii de iubire). Evenimentele din trecut sunt analizate şi interpretate, această
retrospectivă prilejuind şi o reflecție lucidă asupra iubirii, dar şi o introspecţie: „Iubeşti întâi
din milă, din îndatorire, din duioșie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”;
„Începusem să fiu totuşi măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine,
fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente şi cred că
acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”

Eroticii camilpetresciene nu-i este, de aceea, specifică „dragostea pasiune”, ci, după cum
arată Nicolae Manolescu, „dragostea vanitate”.

La început, existența celor doi soţi este fericită, dar primirea unei moşteniri schimbă
lucrurile. Ela este tot mai atrasă de viaţa mondenă, participă cu entuziasm la „discuțiile
vulgare” despre bani şi răspunde (în timpul unei excursii la Odobeşti) atenţiilor unui anume
domn G., alimentând suspiciunile şi neliniştea lui Ştefan.

Experienţa războiului îi schimbă însă protagonistului perspectiva asupra acestui aspect al

existenței sale și îl eliberează de îndoieli. Absurdul operaţiunilor de pe front, iminența
morții, suferinţa inumană cauzează o dramă colectivă care o eclipsează pe cea
individuală. Întors acasă, la Bucureşti, Gheorghidiu renunţă să mai caute dovezi pentru
vinovăţia femeii şi decide s-o părăsească: „l-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de
la obiecte de preț la cărţi..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”

Ştefan Gheorghidiu este un intelectual lucid și idealist, cu o viață interioară complicată,

care vrea să găsească în experiența iubirii adevărul („Căutam o verificare a identității eului
meu”), dar care reuşeşte în cele din urmă să-şi domine şi să-şi controleze gelozia. („Mă
gândesc halucinat că aş fi putut ucide pentru femeia asta”).

Dimpotrivă, personalitatea Elei scapă unei caracterizări la fel de precise. Comportamentul,

gesturile ei sunt mediate de conştiinta subiectivă a personajului-narator şi din această
cauză păstrează o anumită ambiguitate. Portrete complexe, tipice, balzaciene au în
schimb alți eroi. Tache Gheorghidiu - prototipul zgârcitului - şi Nae Gheorghidiu - arivistul
fără scrupule - sunt personaje din fundalul social al romanului, punând în evidenţă latura
clasică a acestuia.

Un element de modernitate însă, ce poate fi corelat cu autenticitatea, este stilul anticalofil

la care recurge romancierul. El refuză ornamentele stilistice, emfaza, limbajul fals, teatral,
mizând pe transparența și precizia expresiei. Dorind să scrie „fără ortografie, fără
compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”, Camil Petrescu încearcă de fapt să redea cât
mai simplu şi mai veridic o experiență umană necontrafăcută.