Harap - Alb – Caracterizare

„Povestea lui Harap - Alb”, scrisă de Ion Creangă, este un basm

cult, publicat în revista „Covorbiri literare”, în anul 1877. Autorul pornește
de la modelul basmului folcloric, caracterizat de stereotipie, și
reactualizează teme de circulație universală, dar le organizează conform
propriei viziuni (fuziunea dintre real și fabulos).
Personajul este o formă de oglindire a ființei umane în universul
ficțional. „Ființă de hârtie”, cum îl numește Rolland Barthes, personajul
își validează existența în arhitectura textului epic sau dramatic.
Harap - Alb este protagonistul creației literare, deoarece partcipă
la toate momentele diegezei, prin intermedul sau transmițându-se
mesajul artistic al operei. El este o închipuire a binelui, dar este un erou
atipic de basm, deoarece este lipsit de însușiri supranaturale. El este
construit realist, ca o ființă complexă, care învață din greșeli și
progresează. Numele Harap - Alb semnifică „sclav alb”, rob de origine
nobilă, dar și condiția de învățăcel, faptul de a fi supus inițierii.
Statutul moral de început al eroului este cel de neinițiat. Mezinul
craiului este naiv, nu stie să distingă adevărul de minciună, să vadă
caracterul unui om dincolo de aparențe. Are nevoie de experiența vieții
spre a dobândi înțelepciune. Se deosebește încă de la început de frații
săi prin bunătate, calitate răsplătită de sfaturile Sfintei Duminici, după ce
o miluiește cu un ban. Deși are unele calități necesare unui viitor
împărat, aceatea nu sunt evidențiate încă de la început, ci sunt
descoperite prin intermediul probelor la care este supus. Un element
semnificativ pentru construcția caracterului personajului este drumul
parcurs, acesta fiind simbol al maturizării eroului. Din perspectivă mitică,
drumul lui Harap - Alb înseamnă suprema pregătire a eroului, căci
presupune cunoașterea propriilor sale limite și a lumii. Începutul și
sfârșitul drumului sunt marcate de două experiențe pe care eroul trebuie
să le trăiască singur, fără ajutor și fără încurajările prietenilor. De-a
lungul drumului, eroul este obligat să treacă prin mai multe încercări,
având doar ca singură obligație să nu se oprească din drumul său.
Una dintre trăsăturile de caracter ale personajului principal este
bunătatea, iar ilustrativă pentru aceasta este secvența redată în incipitul
basmului, anume proba milosteniei, când îi dă bătrânei un ban, căreia îi
spune cu smerenie: „Ține mătușă, de la mine puțin, de la Dumnezeu mai
mult”. Această probă scoate în evidență bunătatea protagonistului ca o
calitate înnăscută care provoacă transformarea personajului. Însă, la
început, eroul este neîncrezător în cuvintele bătrânei, pentru că nu are
capacitatea de a distinge între aparență și esență, fapt ce îi pune în
lumină condiția inițială: cea a neinițiatului, a naivului. Astfel, eroul este
văzut în evoluție, de la naivitate la înțelepciune – element ce conferă
operei titlul de bildungsroman – pe când celelalte personaje au o
trăsătură dominantă (bunătate sau viclenie).
O a doua secvență care denotă bunătatea protagonistului este
surprinsă pe parcursul drumului către Împăratul Roș. Harap - Alb
ocolește podul, alegând să treacă prin apă pentru a nu omorî furnicile și
își oferă pălăria ca stup pentru albine. Prin milă, generozitate, inteligență
și capacitatea de a intui esența dincolo de aparență, cea din urmă fiind
căpătată de-a lungul călătoriei, eroul dobândește sprijinul crăiesei
furnicilor și al crăiesei albinelor, dar și pe al adjuvanților, care au un rol
vital în trecerea probelor Împăratului Roș.
La nivel structural, conflictul, lupta dintre bine și rău, relevant
pentru caracterizarea personajului, se încheie prin victoria forțelor
binelui. Harap - Alb se confruntă cu doi antagoniști: mai întâi Spânul,
om viclean, îi răpește identitatea flăcăului, îl supune la trei probe, iar la
curtea Împăratului Roș, eroul va avea de trecut mai multe serii de probe,
fiind sprijinit de făpturi imaginare cu puteri supranaturale. Spânul nu este
doar o închipuire a răului, care nu este în acestă creație întrucipat de
făpturi supranaturale (zmei, balauri), ci de omul însemnat, de o
inteligență vicleană și are rolul inițiatorului, este „un rău necesar”. Cele
trei apariții ale Spânului în pădure îl determină pe erou să încalce sfatul
părintesc și să-l tocmează slugă pe omul însemnat. De aceea calul
nazdrăvan nu îl ucide inainte ca inițierea eroului să se fi încheiat.
Protagonistul este construit prin modalități de caracterizare directă
(de către narator, de către alte personaje și prin autocaracterizare) și de
caracterizarea indirectă (prin fapte, limbaj, gânduri, relații cu alte
personaje, nume). Caracterizarea directă de către narator surprinde
naivitatea tânărului: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi aieste”.
Celelalte personaje îl caracterizează prin aprecierea bunătății sale:
„puterea milostenie și inima ta cea bună te ajută”, îi spune Sfânta
Dumninică. În discuția cu Împăratul Verde, care zice: „Ia, să am eu o
slugă așa de vrednică și de credincioasă ca Harap - Alb, aș pune-o la
masă cu mine”, chiar și Spânul îi recunoaște „vrednicia”. Faptele
dovedesc că mezinul este „cel mai vrednic” dintre nepoți, așa cum
ceruse Verde Împărat în scrisoarea trimisă craiului.
În concluzie, deși este un personaj de basm, Harap - Alb nu
reprezintă doar tipul voinicului, ca Făt - Frumos din basmele populare, ci
un erou vrednic care traversează o serie de probe, se maturizează și
devine împărat.