Ion – caracterizare de pesonaj

Realismul este un curent Iiterar care s-a manifestat in secolul al

XIX-lea, începând din Franța și având ca principiu de bază reflectarea
verosimilă a realității în datele ei esențiale, obiective.
Relevant pentru curentul literar mentionat este primul roman publicat
de Liviu Rebreanu (în 1920), „Ion”, scriere de tip obiectiv, cu tematică
rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de E.
Lovinescu, cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române, „lon”
înfățișează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza
sămănătoristă.
Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ și
consecințele actelor sale, analizate în contextul socio-economic al satului
românesc din Ardeal, de la începutul secolului al XX-lea. Problematica
pământului se împletește cu tema iubirii și cu tema destinului.
Personajul este formă de oglindire a ființei umane în universal
ficțional. „Ființă de hartie”, cum îl numea Rolland Barthes, personajul își
validează existența în arhitectura textului epic sau dramatic.
lon este protagonistul creației literare, deoarece participă la toate
momentele diegezei, prin intermediul său transmițându-se mesajul artistic
al operei.
lon al Glanetașului este un erou puternic individualizat, dar totodată
tipic pentru categoria țăranilor săraci, după cum observă G. Călinescu:
„Toți flăcăii din sat sunt varietăți de lon”. Personaj complex și contradictoriu,
tânărul sărac, dar cu dragoste de pământ, acesta se află în centrul
acțiunilor. La începutul romanului, lui lon i se realizează un portret favorabil:
deși „sărac”, este „iute și hanic ca mă-sa”, iubeste munca. Istet, silitor și
cuminte, trezise simpatia învățătorului Herdelea. Ion renunță însă la scoală,
pentru că munca pământului îi este mai dragă decât cartea. Insultat de
Vasile Baciu, în fața satului, la horă, Ion se mânie. Este impulsiv, violent,
orgolios. Sărăcia i apare ca o amenințare la demnitatea umană, de aici
lăcomia de pământ și dorința de răzbunare. lon va fi viclean cu Ana: o
seduce, apoi o părăseste, iar căsătoria se va face după ce fata ajunsese
de râsul satului. Este naiv, crezând că nunta îi va aduce și pământul și
devine brutal când planul nu-i reușește.
Personajul principal, eponim și „rotund”, realizat prin tehnica
basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile,
Florica, George). Acestea îi pun în lumină trăsăturile. Tipologia personajului
iese în evidență și printr-o tehnică a contrapunctului: imaginea lui lon cel
sărac, dar frumos și puternic, este pusă în paralel cu imaginea lui George
Bulbuc, flăcăul bogat, dar mătăhălos; Ion o iubește pe Florica, dar o ia pe
Ana de nevastă, în timp ce George o vrea pe Ana, dar o ia pe Florica.
lon este exponent al țărănimii prin dragostea pentru pământ și
hărnicie, principalele sale trăsături, dar pentru că este sărac, se
dezumanizează din cauza lăcomiei și ambiției de a-I obține cu orice preț.
O secventă semnificativă pentru lăcomia de pământ este atunci când
intră cu plugul pe terenul lui Simion Lungu, locul care fusese înainte al
Glanetașilor, și mută hotarul: „Inima îi tremura de bucurie că și-a mărit
averea. Trei-patru braze nu e mult, nici nu se bagă de seamă”. Momentul
marchează începutul dezumanizării lui lon. Susținut de preot, vecinul îl
cheamă la judecată, este ajutat de dascălul Herdelea prin jalba concepută,
dar în final este condamnat la două săptămâni de închisoare.
De la Simion Lungu luase câteva brazde de pâmânt, dar lon își
dorește mai mult. De aceea, ulterior, el vede în căsătoria cu Ana soluția, iar
întrebarea lui Titu „Poti să-l silești?” este luată de tânăr ca un sfat pentru
mijlocul prin care să-l determine pe Baciu să accepte căsătoria și să-i dea
pământul.
O altă secvență prin care se evidențiază patima protagonistului
pentru pământ este scena în care lon, amețit de fericire, îngenunchează și
sărută ca pe o ibovnică pământul smuls de la socrul său, momentul
ilustrând apoteoza iubirii sale pătimașe. Stăpân al tuturor pământurilor, lon
se simte un uriaș la picioarele căruia se zbate un balaur. Îngenuncheat în
gestul mistic al sărutării pământului, lon simte fiorul rece, iar „lutul îi
tintuiește picioarele și îi îmbracă mâinile cu niște mânuși de doliu”. Nu
lipsite de importanță sunt gesturile sale față de pământ, de-a dreptul
neașteptate și sugestive pentru ilustrarea patimii bolnăvicioase. Atitudinea
tăranului față de pământ este aceea a unui bărbat îndrăgostit: sărută
pământul ud, cu voluptate. În mintea și în sufletul bolnav de patimă,
pământul îi trezește „o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o
crâmpoțească în sărutări”. Ulterior, după ce intră în posesia pământurilor
râvnite, lon se simte în sfârșit așezat în ierarhia cuvenită și primele
schimbări vizibile sunt mersul lui, mai legănat și mai ferm, și vorba mai
apăsată. Apoi, lăcomia lui se îndreaptă către satisfacerea altei nevoie
lăuntrice: patima pentru Florica. Așa cum râvnise la averea altuia, acum
râvnește la nevasta lui George.
Unul dintre elementele importante ale romanului cu relevanță pentru
construcția personajului este conflictul central, lupta pentru pământ din
satul tradițional, unde averea condiționează respectul comunității. Drama
lui lon este drama tăranului sărac. Orgolios, conștient de calitățile sale, nu-
și acceptă condiția și este pus în situatia de a alege între iubirea pentru
Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între lon al Glanetașului și
Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între „glasul pământului” și
„glasul iubirii”. Cele două chemări lăuntrice nu îl pun într-o situație-limită,
pentru că se manifestă succesiv, nu simultan.
Conflictele secundare au loc între lon și Simion Lungu, pentru o
bazdă de pământ sau între lon și George Bulbuc, întâi pentru Ana și apoi
pentru Florica – când lon află că Florica se mărită cu George, se simte ca
și cum cineva i-ar fi luat cea mai bună delniță de pământ. Conflictul tragic
dintre om și pământul-stihie este provocat de iubirea pătimașă a
personajului pentru pământ și de iluzia că-l poate stăpâni, dar se încheie ca
orice destin uman, prin întoarcerea în această matrice universală.
Un alt element important cu semnificație pentru construcția
personajului este titlul cărții, dat de numele personajului principal, care
devine exponent al țărănimii prin dragostea lui pentru pământ, dar este
individualizat prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este
căsătoria „sărăntocului” cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu și lon
Pop al Glanetașului dobândiseră averea în același fel, ci maniera sa dea se
comporta: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea
să se întoarcă la Florica, care a devenit nevasta lui George. Din
perspectiva iubirii, Ion are o evoluție predictibilă: iubind-o pe Florica, și-o
refuză, o lasă altuia. Neiubind-o pe Ana, o va urî și o va face nefericită. Va
reveni, cu patimă sporită de vinovăție, la Florica, femeia altuia. Va plăti cu
viața toate aceste perturbări ale ordinii lucrurilor prin forțarea destinului.
Înverșunarea lui lon și soarta Anei reflectă viziunea lui Liviu Rebreanu
despre iubire dragostea nu e o problemă de opțiune. Ion nu poate renunța
la Florica, Ana este și ea victima neputintei de a renunța la lon, deși știe,
destul de devreme, că nu este iubită. Limbajul personajului aparține
registrului popular, dar este diferit în funcție de interlocutor și situație. Ion
este politicos cu învățătorul și preotul, ironic cu Vasile Baciu și furios cu
tatăl său, Alexandru Glanetașu. Numele și vestimentația reflectă indirect
condiția socială modestă de țăran.
Romanul reprezintă o viziune inedită asupra lumii satului: romanul
scoate la iveală brutalitatea, cruzimea răbufnirilor instinctuale, care au
contrariat critica vremii, obișnuită cu o imagine idilizată a tăranului.
În concluzie, Ion este un personaj memorabil și monumental,
ipostază a omului teluric, dar supus unui destin tragic, acela de a fi strivit
de forțe aflate mai presus de voința lui puternică: pământul-stihie și legile
nescrise ale satului tradițional.
Ca sot și tată, Ion este iresponsabil. Neglijându-și familia, el
determină sinuciderea Anei și moartea copilului nou-născut, Petrișor.
Faptele îi trădează dorințele: la început, era tandru cu Ana și o strângea la
piept cu multă gingășie pentru ca, după ce o ia de nevastă, să o privească
cu indiferență sau să o bată cu sânge rece. Stând în spatele șurei cu Ana,
pentru a o curta, în duminica cu care debutează acțiunea romanului, Ion se
gândea la ochii Floricăi, „albaștri ca cerul de primăvară”, semn că nu era
atras de fata lui Vasile Baciu. Personajul are o relație specială cu pământul,
pe care îl sărută ca pe o iubită și pentru care este capabil să renunțe la
prima sa iubire, Florica: „încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în
genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”. În
fața imensității pământului, Ion se consideră „mic și slab, cât un vierme”, iar
atunci când îl muncește este învăluit de o „mândrie de stăpân”.
Critica literară a receptat în mod diferit acest personaj, G. Călinescu
considerându-l o „brută, căreia șiretenia îi tine loc de deșteptăciune”, iar E.
Lovinescu, văzându-l ca „expresia instinctului de stăpânire a pământului, în
slujba căruia pune o inteligență ascuțită”. Personajul literar lon este un
produs al unei societăți în care femeia este considerată calea de a obține
mai ușor o zestre. Vasile Baciu, preotul Belciug, Alexandru Pop Glanetașu,
la rândul lor, și-au luat neveste cu zestre și nu au fost condamnați.
Greșeala lui lon a constat în faptul că nu a știut să renunte la vechea lui
patimă pentru Florica, uitând parcă de faptul că nu poate obține
pământurile lui Baciu, fără a fi nevoit să o aibă și pe Ana. Sfârșitul
personajului lon Pop Glanetașu este unul tragic și moralizator, fiind o
pedeapsă pentru că s-a lăsat dominat de patimi.