NE-A ACOPERIT PAMNTUL LUI DUMNEZEU Ordin sa marsaluim, cu cea mai mare iuteala, neobosit, spre Sibiu, r espingnd

orice forte inamice vom ntlni n cale. Stiam ca, paralel cu divizia noastra, merg alte doua, una la dreapta, alta la stnga. Pesemne ca la Sib iu s-a ntmplat ceva... Nu ntlnim n patru zile dect o perdea de husari, care face mereu, luptnd a dmirabil, mpingeri de recunoastere ofensiva. Ne tin nsa prea mult n loc, dupa opinia lui Orisan, care gaseste ca ne oprim n mod nepermis de mul t o ntreaga divizie de infanterie, n lupte fara importanta. Ceilalti riposteaza ca avem n fata trupe numeroase. Cert pare numai c a inamicul n-are cu el dect o baterie, deci si fortele de infanterie trebuie sa fie minime. n orice caz, desfasurarea noastra, batalioane ntregi pentru simple escadroane, dovedeste ca avem un mediocru serviciu de recunoastere. Si mai dovedeste incapacitatea conducerii noastre militare, care ign oreaza un principiu esential al razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori, n cmpul tactic, mai multe trupe dect inamicul. Sub nici un cuvnt. Care, si el, nu e dect o consecinta a principiului fundamental: cstiga razboiul armata care a angajat mai putine din fortele ei n batalie. De aceea marii cucerit ori: romanii, mongolii, Napoleon etc. nu au biruit dect atta timp ct au fost inferiori ca numar. Adevar foarte explicabil pentru cine cunoaste cu ade varat psihologia razboiului. n santul cu buruieni al soselei, asteptam ca batalionul din fata sa-s i deschida drum. - Ei, naintam? ne ntreaba surznd capitanul Floroiu, pe noi, cei doi "pes imisti" ai regimentului. Orisan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez cu frunt ea cheala si sursul condescendent, nu se prea tradeaza. E mai pasionat ca un ofiter activ. - Asta e naintare? Nu vedeti ca e cmpul plin de batalioane romnesti, ca la manevre? Fara legatura... fara conducere. N-ati vazut ca ieri artileria noastra a tras n propriile trupe si n-a fost nici un mijloc sa i se com unice lungimea tirului? Intervin, ntrerupndu-l, ca sa ntaresc cele spuse de el. - Si pe urma, e posibil oare sa nu fim deloc informati despre cele c e se petrec naintea noastra, despre efectivul, orict de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptam? Dealtfel, nici nu stim sigur unde ne gasim. Reg imentul nostru si cel de artilerie n-au dect un petic de harta mpreuna, si e cearta, pentru ca artileristii vor s-o pastreze pentru regularea tirului. Un camarad e sigur ca luptam cu "divizia de la Sighisoara". Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofiteri rasturnati pe perne. Ah, daca generalul ar fi inteligent si daca ar fi trimis automobilul acesta sa ia pe Orisan la masa, o data sau de doua ori - cum am auzit ca se face n armatele straine - cte lucruri ar fi azi poate altfel! n ultima seara, pe cnd ne talazuim ncolonati pe sosea (pentru un mars d e noapte) auzim n fata noastra, n ntuneric, nu stim unde, o rapaiala scurta si violenta. Coloana se opreste n loc si calareti alarmati ncep sa duca si sa aduca ordine. - Regimentul XX... unde e comanda brigazii? Se repeta, transmis: - Comanda brigazii? Comanda brigazii? - Aici, comanda brigazii. - Domnul general Y? domnul general Y? Nimeni nu vede, n ntunericul nfundat, pe cel care ntreaba si fraza e lua ta si trecuta ca o foaie, fara sa i se mai stie locul de nceput. - Aici domnul general Y... aici domnul general Y... Gndul mortii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Ma framnta, cu scitoare grija si neliniste, problema dormitului n frig, n zorii zilei.

Peste o jumatate de ora reluam marsul. Dupa vreo cinci sute de metri aflam ce-a fost. Tunuri sunt rasturnate n santul soselei, morti ncurcati printre roti. Coloana merge ncet si am timp sa ma abat, n treacat, si sa ntreb. O r ecunoastere inamica, tare cam de un escadron, a asteptat ascunsa ntr-o padurice, chiar lnga sosea, si a lasat infanteria sa treaca; iar cnd a auzit uruind artileria, a pus mitraliera sa traga. Orisan reflecteaza pentru toti: - Asta e serviciu de patrulare pe flancuri? Daca era un batalion ina mic ntreg, ce se alegea din toata divizia? Pe mine ma minuneaza nsa ca ofiterul raspunzator din frunte, cine o fi fost, nu si-a pierdut totusi capul, a putut sa-si dea seama de unde vin focurile, ce putin numeros e inamicul... a detasat, mi se spune, numai un pluton (uimitor de justa apreciere a situatiei) si a curatat cu el, asa n ntuneric, paduricea. O astfel de fapta provoaca atta ncredere, ca uiti amaraciunea gndului ca nu se iau suficiente masuri de sigura nta. Numai acelui ofiter hotart i se datoreste faptul ca panica provocata n artilerie nu s-a transmis trupei ntregi. Mergem pna aproape n zorii zilei. Sunt semne ca a doua zi vom avea o b atalie serioasa. Batalionul nostru intra n avanposturi pe la trei dimineata, cnd ne oprim pe poalele unui deal. Compania va trebui sa trimita un post, mult nai ntat n fata diviziei. Peste o rpa adnca si mocirloasa, dincolo, pe dealul din fata. (Asa ni se spune, ca ntunericul ascunde un deal, n fata). Dar patrula se ntoarce si ne spune ca plutonul, trimis sub comanda unui ofiter, s-a culcat ntreg, la o suta de pasi de noi, fara sa execute deci ordinul. Ofiterii companiei tinem consfatuiri, dar nimeni nu se supara, caci N. e singurul ofiter las al regimentului si, lucru surprinzator, e privit cu ngad uinta, de parca ar fi un simplu bolnav de stomac, iar el convine, cuminte, cu aceasta considerare. n realitate, asa ca Iuda pentru destinul Bibliei, el e ne cesar colegilor lui, ca sa le dea masura propriei lor valori. El procura fiecaruia tihnita multumire sufleteasca de a se sti superior. Eu singur sunt indignat, caci se hotaraste sa trec pe lnga plutonul a scuns, sa-l trimit la companie si apoi dincolo pe deal sa constitui un post de siguranta. Si acuma ncepe una dintre zilele cele mai grozave din viata me a, daca nu cea mai groaznica. Durabila halucinatie de foc si de trasnete. * Zorile, din viorii, devenisera albicioase, iar norisorii de la rasar it iluminati din dos si tiviti cu aur. Trecem rpa, cu un sentiment de voie buna pe care ni-l dadea continua naintare, iar cnd urcam povrnisul din fata, ntlnim d oua furgoane, de bagaje, cu coviltir, parasite n fuga de inamic. Le cercetam surprinsi si descoperim ca sunt pline de bunatati. mi gasesc o manta de cauciuc, pachete de ciocolata si dulceturi, descopar scrisori pe care le iau si ziare nemtesti. Oamenii iau si ei, iubitori, cu chibzuiala de satios, doua putini de brnza. Ordonanta gaseste, n sfrsit, mult cautata patura. Dupa un sfert de ora, urcam pna la muchia dealului. Sus, ne gasim n ma rginea unui platou, usor adncit n mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu iarba verde. n fata, marginea cealalta e ceva mai ridicata ca a noastr a, la stnga hotar e peretele negru al unei paduri, la dreapta nu-i hotar lamurit, caci sunt numai cresteri si mbinari capricioase de muchii si rpi. Pentru ca era ziua, desfasur oamenii pe un rnd, lungiti la doi pasi u nul de altul, pun sa se desfaca putinile cu brnza, le mpart, prefac una goala n scaun si, mncnd ciocolata, citesc n lumina proaspata a diminetii Neue Fr eie Presse. "Scene de groaza la Turtucaia - Douazeci si cinci de mii de prizonie ri - Bucurestii amenintati - Armata noastra trece ca un tavalug de fier - Telegrame catre Mackensen - Wer kann Rumanien retten?" sunt titlurile textului de pe o pagina ntreaga. Totul e nou pentru mine. Acest podis larg din fata mea, lumina vie a soarelui peste verdele brumat al dealurilor si vailor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de artilerie din Hanovra, bagaje care au vazut Berlin

ul si alte capitale pe care eu nu le-am vazut, gazeta asta neverosimila, care e ca un zmeu legat cu sfoara de lumea cealalta, cu mii de kilometri dincolo de podis, imaginea pe care mi-o fac despre cei din Bucurestii "amenintati". Dar mai puternica dect orice, lumina nrourata si binefacatoare a soarelui biruie. Vad totul n fata mea si nu e nimeni la marginea, ceva mai ridicata de vizavi, a podisului. Trimit un bilet lui Orisan: "Am doua carute cu bagaje, prada pe alese. Trimite saci sa ncarcam. Ai doua perechi de cizme de conte hanovrez, ca una mi-o lasi mie. Spune capitanului ca astept ordine". Iar pe dosul biletelului, dupa ce i trimit un ziar, caci uitasem: "Am si alte ziare nemtesti f.f. interesante. Wer kann Rumnein retten? u n articol de maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, sa alegem noi ce e mai bun, pe urma le dam lor tot." Podisul din fata mea e ca o bucata de plai, att de dulce e scobirea d in mijloc si att de frumos ncepe, n stnga, padurea din iarba. Sa tot faci "1 Maiul" pe o asemenea pajiste. Dupa un timp, dincolo, pe dmbul scund din fata, apare un calaret. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oamenii, care continua sa mannce nsa brnza, cu o tihna taraneasca. E, ntre noi si el, ca la trei-patru sute de metri. Dupa ce se uita linistit la noi, si ndeamna calul si coboara vreo treizeci de pasi, spre destul de nghitita noastra nedumerire. Pe urma se ntoarce si urca la pas pe dmb, se lasa n golul de dincolo, care duce pna la Viena. Numaidect vin doi infanteristi. Se opresc si ei pe marginea ridicata ca o margine de tava a plaiului verde. Se profileaza pe cerul tare si gol, ca niste ciobani pe o culme. Coboara treizeci de pasi, se ntorc apoi, si int ra si ei dincolo, n golul pe care nu-l vedem. Pe urma apar pe deal patru, fac ntocmai aceeasi miscare, coboara aceiasi treizeci de pasi, se ntorc si se afun da napoi, dincolo de margine. Revin acum saisprezece insi. Se opresc toti aliniati, se desfasoara n tragatori si pornesc spre noi. "Sfatul" eroilor mei, care mannca brnza, e de parere sa-i lasam sa vin a aproape, sa vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent n pluton, si eu, desi nu-l ntreb niciodata nimic, ratific hotarrile lui. Dar nu, iata si cei saisprezece s-au oprit dupa treizeci de pasi, si n loc sa deschida focul, stau si se uita la noi. Ne uitam unii la altii, cum se uita vecinii, n fat a casei, unii la altii, peste drum. Eu ma ntreb nsa ce dracu mai cred ei despre noi. Chem pe Nicolae Zamfir. - Asculta, Zamfire, ia doi oameni si traste-te prin padure pna spre ei ntr-acolo. Vezi ce mai e si asta. E sigur ca azi vom avea o batalie mare. N-as putea spune ca mai am v iziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre si cu torente de foc, dar stiu ca va fi destul sa deschida cei de vizavi focul, pentru ca sa cad - asa cum stam neadapostiti - la prima salva. Totusi nu caut sa ne adapostim. E ceva de sport n ncapatnarea de a ramne. Caporalul s-a ntors cu urechi lungi: - Domnule sublocotenent, nu stiu, dar mie mi se pare ca pun tunuri n bataie. S-aude uruit de chesoane. ntre timp, cei saisprezece oameni, dupa ce au mers cu spatele la noi, au ajuns iar pe muchie si, la o comanda, neauzita de noi, se opresc, se strng unii lnga altii aliniati, fac stnga-mprejur, apoi se ncoloneaza ca la un ma rs de defilare. Un superior loveste n ei, din cnd n cnd, cu un baston sau cu o cravasa. Probabil ca vor sa se socoata n curtea cazarmii. Pe urma, ntr-adevar, acest "superior", spre nentrerupta noastra nedume rire, stnd cu spatele la noi, primeste defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare si mai automata cu pasul ei ntins. La sfrsit, se opresc n picioare , pe dmbul care margineste podisul, aliniati, cu fata la noi. Pare-se ca, tot la comanda apoi, n stnga si n dreapta rndului, din golul nesfrsit de dincolo (care ar putea cuprinde orice posibilitati) apar sus si se aliniaza,

unul cte unul, alti soldati. Pe un petic de hrtie, trimis capitanului, cer sa intervina artileria: "Sa se traga o salva care sa mpiedice punerea n baterie a inamicului." Astept acum, cu certitudine, nceperea luptei, plin de amintirea tirul ui att de precis al artileriei noastre. Pe coastele n evantai, din spatele meu, coboara spre fundul vaii companii si batalioane cenusii. mi zic ca se fac re grupari, probabil, n vederea atacului. - Domnule sublocotenent, ce soldati sunt aia, care coboara pe vlcelus a, nspre sat? - Ai nostri, cine sa fie? - Asa e, ca bine ziceti, da de ce s-o fi ducnd asa napoi? - Manevre, Zamfir... manevreaza. Cei din fata, din marginea cealalta a pajistei, nu mai coboara, stau nemiscati n picioare, mplntati n muchie, ca niste uriasi soldati de plumb, prinsi pe aceeasi lama de cositor. - O suta cincizeci si doi. - O suta cincizeci si sase, o suta cincizeci si opt, o suta saizeci. Oamenii mei i numara, dar s-au ncurcat si sunt nevoiti s-o ia de la ca pat. Orisan a venit el nsusi, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de cort. N u glumeste. A si intrat sub coviltire, sa ncarce bagaje. Ma gndesc, nedumerit, ce e de facut. Cei din fata mea sporesc necontenit si mi-e cu neputin ta sa nteleg ce vor. Atitudinea lor mi confirma nsa, n parte, parerea, dedusa din regulamentul serviciului n companie, care spune ca avanposturile nu de schid niciodata focul, dect daca sunt atacate. mi dau seama si care ar fi pericolul: as ncepe nainte de ora lupta, nainte ca miscarile de manevra sa fi e sfrsite, as angaja astfel trupele noastre, pe jumatate la locul lor numai. - Cti sunt, ma Dumitre? - Doua sute saizeci, domnule sublocotenent. Ilie Orzaru l ndreapta amart si pagubos: - De unde? Doua sute cincizeci si sase... acum, uite, sunt doua sute cincizeci si opt, si acum abia doua sute saizeci. Se corecteaza unii pe altii cei care numara. O mitraliera, bine pusa la punct, ar face, maturnd n fata ei, n cteva se cunde, doua sute saizeci de morti. Suntem grupati, ca doua echipe de fotbal, la distanta fata-n fata, d ar parca am si mai bine impresia ca nu suntem dect, cteva minute nainte de descarcarea revolverelor, cele doua grupuri ale unui duel, fata-n fata. Cu de osebirea ca martori, medici, "spectatori", toti sunt aici combatanti, ca distanta e de patru sute de metri poate si, mai ales, cu deosebirea ca, dupa pri mele focuri schimbate, lupta nu va fi oprita, ci abia va ncepe, pna la exterminare, cu interventia artileriei si a tuturor surprizelor posibile - si ma i ales cu sentimentul ca si cei care vor scapa dupa zece ore de lupta vor muri poate la noapte, poate mine, poimine, saptamna viitoare, cine stie cnd. Cel put in razboaiele vechi se decideau ntr-o zi, n doua, n trei. Dar artileria noastra nici nu se gndeste sa traga. Agentul de legatur a mi aduce un ordin scris pe un petic de hrtie: "Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi d-ta vei asi gura retragerea batalionului si dupa aceea te vei retrage si d-ta". Nu mai pricep nimic. Ce sens are aceasta retragere? Si ce noima are aceasta protejare, cnd nici nu suntem atacati? Am sa cer un nou ordin mai lamurit, dar mai nti vreau sa stiu ce am n f ata. - Cti sunt, ma? - Vreo trei sute si ceva, dar s-au oprit acum. Soldatii de plumb de pe marginea cealalta, mai ridicata, a pajistei, proiectati pe cerul gol din spatele lor, asteapta tepeni, ce? Trasc cu privirea pe agentul de legatura pe cararuie, jos nspre rpa, sa vad daca mi confirma ordinul. Batalionul, ntr-adevar, se si ncolonase

pe drumul alb. n clipa asta am avut impresia ca s-au ciocnit doua locomotive, cu un zgomot de iad, si am vazut cele doua carute crescute ntr-un munte de fum. Orisan trebuie sa fi fost facut praf, cu oamenii lui cu tot. Acum salva de obuze, urlnd aprig peste capetele noastre, se prabusest e n mijlocul drumului, departe, n spatele meu, n plina coloana, ridicnd, ca niste brazi, pamnt negru. Oamenii fug n toate partile, ca o adunare n care a lov it trasnetul. Spre norocul lor, la dreapta, prul mocirlos are un mal mai rpos, care i poate ascunde de vedere. Se napustesc multi acolo. A doua sal va de trasnete, spintecnd naprasnic pe sus aerul, cade tot n drum si face alte patru morminte circulare. Nu mai zaresc dect ctiva ntrziati si pe aghio tantul regimentului, care fuge calare, n galop nnebunit. Goana lui salveaza batalionul, caci inamicul, care de sus l vede alergnd, s-a ncapatnat sa -l vneze si (poate crezndu-l ofiter superior) trage toate salvele dupa el. Are totusi noroc sa ajunga la timp, dupa un dmb, unde i pierd urma. Sosea ua crapa n explozii cumplite. Nu pot sa-mi dau seama de pierderi, pentru ca soldatii se culca toti pe unde gasesc, cnd vin obuzele. Dupa ce trombele de pamnt negru si fum se risipesc i vezi cenusii, lungiti ici si colo, fara sa stii care sunt morti si care sunt numai culcati ca sa se fereasca de sparturi. Agentul de legatura mi da, de pe malul celalalt al rpii, nvrtind bratul deasupra capului, semnalul de retragere. ntrziasem putin, caci soldatii de plumb au deschis focul si numaidect, n urma, au pornit spre noi... Foc urile noastre i fac sa se culce automat. Ne retragem scurt pe muchia rpii si tragem mereu, senin, fara sa stim ce ne asteapta. E un schimb viu de rapa ieli si fsituri, cnd dau si eu, agitnd mna, semnul retragerii. Acum pornesc iar spre noi. Pesemne ca plecarea noastra nu mai e nsa conforma planului lor, pentru ca trasnetele de obuze se prabusesc acum n plutonul meu. Cadem cu sufletele rupte, n genunchi, ne aruncam jos, care cum putem, apoi alerga m, coborm speriati, mprastiati, fara sa stim cti mai suntem, mai ales acoperiti de pamnt si fum cum aratam acum. E o schimbare de sus n jos, ca si cnd ar fi cazut tmpla cerului si jumatate din privelisti s-ar fi rasucit ca ntr-un ochi bolnav, ca ntr-o oglinda, dintr-o data ntoarsa. O ntrziere ntinsa, si pe urma alte suieraturi. Ne prabusim odata cu ele . Nervii plesnesc, pamntul si cerul se despica, sufletul a iesit din trup ca sa revina imediat, ca sa vedem ca am scapat. Nu ndraznim totusi sa de zlipim obrazul de pamnt. Fata de cele austriece, obuzele acestea, pe care le banuiesc nemtest i, sunt de neasemanat. Trebuie sa fie de 105 sau 150, jumatate fuzante si jumatate percutante. Sunt trase prea de aproape si urechea nnebunita nu le aude vji tura nepamnteasca dect aproape, odata cu prima explozie, cea fuzanta, la trei metri de pamnt, dupa care vine scurt, dar deosebit, a doua catastrofa, ca re ridica n vazduh o trmba de huma si fum gros, ca o fntna arteziana neagra. Suieraturile groaznice au ceva de sarpe de fier, de venire ntinsa, de "di rect amenintator" - att ct ai timp sa auzi din ele - caci plesnesc n detunaturi metalice, care sunt ca niste rupturi deasupra omenescului, racnetul din rarunchi al ntregului fier din univers. Ca un zavor cazut mortal, prabusirile ma readuc la realitate, iar se ninatatea cretina cu care luptasem n ultimele clipe se transforma ntr-o durere de cancer al pieptului. La nceput caut, cu cei ctiva oameni care se tin dupa mine cu ochii sco si din orbite, albi de groaza, vreun adapost, ct de mic. Dar povrnisul acesta usor, pe care coborm dupa o costisa mai abrupta, desi scade neregulat, nu ofera nicaieri adncituri mai mari dect un culcus de cine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o perna de capati, cu smocurile lor de iarba. Sun tem asa, sub cerul vast, si pamntul nu vrea sa ne primeasca. Trasnete vin mereu n noi, dar flacarile nu le vedem, caci nchidem cu nclestare ochii. Cei care trimit obuzele trag cu socoteala, fara sa fie nelinistiti d e catre artileria sau focurile noastre, iar de sus, de unde sunt, observatorii lor pot urmari efectul fiecarui obuz si deci pot modifica tirul, matematic. Exploziile se succed organizat. Unele le aud la ctiva pasi, altele n m

ine. Cum s-a terminat o ruptura, corpul tot, o clipa sleit, si njumatateste rasuflarea si se ncordeaza iar, sec, n asteptarea celeilalte explozii, ca un bolna v de tetanos. Un vjit scurt, pe care urechea l prinde cu un soi de anticipatie, nclestezi dintii, cu mna ndoita deasupra capului, ntr-o convulsie ep ileptica si astepti sa fii lovit drept n moalele capului, sa fii mprastiat. Deasupra ta, ntia explozie ti sparge urechile, te nauceste, a doua te aco pera de pamnt. Dar prin faptul ca le-ai auzit pe amndoua, nu esti mort. Animalic, oamenii se strng unii lnga altii, iar cel de la picioarele me le are capul plin de snge. Nu mai e nimic omenesc n noi. - Domnule sublocotenent, ne-au prapadit... - E rau, Zamfire. Oamenii se nchina nentrerupt. "Doamne, Maica Domnului, maiculita". Fug im, caci e totuna de stai pe loc. Problema de a sti daca te opresti lnga un smoc de iarba, sau lnga un musuroi de pamnt, e ca de la nceputul lumii. Fugi m deci la ntmplare, nadajduind ajungem la rpa. Dar acum au cu noi parca alta socoteala, cu grija potrivita. Daca stam culcati, salvele se rare sc si ele, pndind; n clipa n care fugim nsa, vin dupa noi ca pietrele, prabusind tot, vulcanic. i vad pe culme, n picioare, urmarindu-ne cu sentimente de vnatori, cum trageam noi la Bran, de sus pe Magura. Orice ncercare a noastra de a fugi i ndrjeste (sau, cine stie, numai "i plictiseste"). Abia pot vorbi, caci mi-e paralizat gtlejul de att nghitit n sec: - Niculae, unde sunt ceilalti oameni? - Nu... N-apuca sa termine, raspunsul se rezolva n naruire de munti si fum. A m sucit gtul ca un pui bolnav, resemnat, ca pe tocator. N-a fost nici de data asta. Pamntul farmitat, tsnit n sus, cade acum, cu ntrziere, n ploaie pe noi mi pun, nspaimntat si cu mintea umilita, manusile. Ma gndeam uneori la sentimentul groaznic pe care l ncearca cei condamna ti, care afla numai n ultimul moment ca sunt gratiati. Toata viata lor vor trai sub impresia acestor clipe. Dar noi, aici, care suntem condamnati c u fiecare lovitura si dupa fiecare, parca, gratiati. Chiar cnd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lnga tine, strnind curent si vjind metalic, cum te trast e un expres cnd te afli aproape de linie. Un nou salt, dar vjitura ne-a luat nainte, explozia e acolo unde vream noi sa ne oprim, si cnd sosim cadem n groapa de obuz. Ma trntesc jos, cu oamenii care se tin dupa mine. Parca as suporta to tul, dar zgomotul nu. Exploziile, ca prabusiri de locomotive nrosite una ntr-alta, mi nfig, cu lovituri de baros, cuie n timpane si cutite n maduva spinar ii. S-aud focuri de arma, au nceput sa ne urmareasca de aproape. Stiu ca nu mai pot face nimic. - Vin dupa noi, domnule sublocotenent, geme un om, sfrsit, ca un boln av de tifos. E un fel de nepasare parca, mai curnd un soi de nesimtire. Toata voin ta mi s-a consumat n convulsiuni. Vin fsituri de gloante si, asa, amestecate cu exploziile de obuz, mi se par ridicule si parca departe de simturile mele. nca un salt, pentru ca departe, mai jos, e totusi satul. Iar vjituri, e xplozii si naintea noastra tsnesc puturi de pacura. E acuma parca o clipa de ntrerupere. Soptesc istovit: - Niculae, hai s-o luam la stnga. Astia trag anume la zece pasi nainte a noastra, ca sa ne prinda n explozie. Dar n aceeasi clipa vin, naprasnic, vjiturile, caci n afara de tunurile care trag cnd suntem culcati, altele, ochite gata, pare-se, pndesc clipa cnd ne ridicam. Desigur, profitnd de acest prilej, cei de sus fac exercitii de tir, asa cum adineauri faceau exercitii de defilare. ncercam, sleiti, s-o luam la dreapta. Dar si acolo obuzele ne ajung na inte, caci se calculeaza, prevaznd, ca vnatorii de porumbei. Nu pot gndi nimic. Creierul parca mi s-a zemuit, nervii, de atta ncordare, s-au rupt ca ni ste sfori putrede. Nu pot nici macar sa-mi dau seama daca oamenii din jurul meu sunt mereu aceiasi, daca au cazut, si cti. Acuma nici nu mi mai vine

sa alerg. Se spune ca pe Marea Caspica furtunile sunt asa de groaznice, iar unii oameni si femei sufera att de mult de raul de mare, nct totul le devine in diferent si nu fac nici un gest de mpotrivire, chiar daca sunt ridicati si aruncati n mare. Asa, descheiat de toate, ma simt si eu acum. Nu mai mi dau sea ma daca oamenii au obrazurile murdare de pamnt sau de funingine. Abia mai nteleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adncul adncurilor parca. - Ne-a acoperit pamntul lui Dumnezeu. Omul cu fata stinsa, cu mustata cazuta si colturile gurii nspumate, n u poate spune dect att, si o spune aproape nentrerupt. E acum o clipa de liniste. Trag, ntr-adevar, peste deal, departe, si obuzele trec pe sus de tot, ca o uruiala de vagonete, cautnd pe cine stie cine. La vreo douazeci de pasi de noi e un prias statut ca o mocirla. Ne privim o clipa, mi trec limba sec atuita peste buzele arse si pe urma o rup la fuga, caci oamenii vin fara alta chemare. Cnd am ajuns n mocirla, obuzele lor, pornite odata cu noi, au l ovit numai n dmbul dinainte, l-au saltat parca zvcnit si l-au nnegrit de pamnt si fum. Urechile vjie nnebunite si fara ntrerupere, chiar acum, cnd obuzele u vin n noi. Dar iata, sunt furiosi de parca ar fi fost pacaliti. Ei rarisera put in loviturile, pentru ca, acum ntelegem bine, ne credeau morti pe toti. Trag iar, n mocirla, dupa noi. Nadajduim ca, acolo cel putin, obuzele lovind n moa le nu vor mai exploda toate. E adevarat ca numai unele ridica trmbe de noroi, altele termina ngropndu-se flescait. mi dau nsa acum lamurit seama ca groz avia clipelor e din alta cauza dect a exploziilor. Obuzele nsesi, pe care le stim ct niste donicioare, vin izbind de-a dreptul nspre noi, parca n noi , cautndu-ne ca niste gloante. Si le simtim mari fata de gloante, asa cum calatorii europeni trebuie sa fi simtit cnd au fost atacati, daca vor fi existat, de mustele veninoase, mari ct vulturii, din alte continente. Lovesc n jurul nostru ca niste sabii care n-ar izbuti dintr-o singura izbitura sa ne reteze capetele si ar lovi apoi, furioase, vjind, n dreapta si n stnga, nainte si napoi, zapacit si orb, caznd si rupnd totul. Ne trntim pna n g a, dar nu putem afunda (orict de mare e groaza) si capetele, caci ar fi sa murim nabusiti. Fugim, cu tmplele lovite cu ciocane, pr intre coloanele de noroi si huma ridicate n fata, nainte, la cte cinci-sase pasi una de alta. Acum priasul face o cotitura, iar malul din dreapta, mncat de suvoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite, chiar daca nu e adapost de obuze, cel putin nu putem fi vazuti si e neasemanat lucru a ceasta rupere din vederea mortii. Din apa si noroi nu avem afara dect capetele. Suntem sapte insi cu fetele paralizate ca niste bolnavi n agonie. Ceilalti trag acum cu o nversunare arzatoare, de oameni carora nu lea reusit, din vina victimelor, o demonstratie. Stiu ca daca ar lovi chiar n muchia rpii, daca pot spune asa, obuzul a r veni tot n noi si ne-ar face praf, dar nu-mi pot explica nici acum de ce parca nu ar fi att de groaznic, caci ar fi ntre noi si el, nu stiu, n prima f ractiune de secunda, o perna de pamnt, n-ar fi venirea proiectilului drept si plin, n craniu. Traiesc, plngnd n mine, gndul ca Achile cel incomparabil si viteaz era i nvulnerabil fata de sageti si sabii - si poate ca tocmai de aceea era att de viteaz - n afara de calci. Eu as vrea sa-mi stea ferit de turbarea de fi er, macar craniul. Patru tunuri trag n fata noastra, la zece pasi, ca prin baraj sa ne t aie drumul si patru ncearca sa darme malul (ct un stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul se resimte incnind de izbiturile scurte ca de un nentreru pt cutremur. Dupa vreo jumatate de ceas, plictisiti, dezgustati, parca s-au oprit . Rasuflam ncet dar nu putem vorbi de sfrseala. Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de altii, nghesuiti ntr-o vatra sub mal, nu mai mare nsa ca un pat, unde ne-am trt cu toti. Doar, cu mustata una cu gura, de spuma, Marin Tuchei boceste ntruna, silabisind taraganat, ca un blestem, de la nce put:

- Ne-a acoperit pamntul lui Dumnezeu... Niculae Zamfir si ia cu minile mlul cleios de pe obraji. l ntreb cu un zmbet de recent operat: - Ai scapat, Zamfire? - Mare blestem pe capul nostru... Dar noi ne tinem de dumneavoastra, domnule sublocotenent... Ce-o fi cu dumneavoastra o fi si cu noi. Vreo doi si-au aruncat armele, ca sa poata fugi mai usor. - Unde va sunt armele, ma Marine? Clatina din cap cu tristete... - Armele noastre... Niculae Zamfir si priveste arma cu magazia ncarcata de noroi. - Dar parca ale noastre mai sunt bune de ceva? Nu sunt destule arunc ate pe aici? Ia uite. - Ia vezi, ma, cu grija, nu vin cumva dupa noi? Zamfir ridica ncet capul deasupra si pe urma parca uimit, parca resem nat: - Vin, domnule sublocotenent, vin. Sa tragem cteva focuri sa-i mai mi ram putin si sa fugim. Scot manusile murdare, iau arma unui om, Zamfir face la fel, nca doi oameni se ridica si ei. - Trageti pe neochite, repede... La rapaitura focurilor noaste, cei care veneau ca la plimbare, fara grija, se trntesc la pamnt. - Eu nu-i pricep, de ce se misca asa de ncet?... pna acum, multi cum s unt, puteau fi de mult aci sa ne ia ca din oala, ntreaba unul. - Neamtul e om cu socoteala - lamureste Zamfir - de ce sa le piara u n om, daca ne poate rapune cu scula? Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou avem otrav a n snge. Stiam ca nu se terminase, dar realitatea revenirii e noua. mi strng nspaimntat manusile. Pe urma superstitia ma descompune cu desavrsire. Arunc pa chetul cu scrisori... Mi se pare ca ar putea sa fie legatura ntre acele scrisori furate si insesizabilul joc al ntmplarii, care aduce un obuz la o j umatate de metru la stnga sau la dreapta. Arunc si aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parca tot vreau s-o pastrez... att de mare mi-e groaza de frig. Obuzele care lovesc n mlastina ne acopera din nou obrajii cu noroi, i ar cele care cauta muchia malului se apropie si se departeaza. Fiecare explozie ne nauceste batndu-ne mereu tepi de fier, cu ciocanul, n urechi, si vuies te groaznic de metalic, ca si cum vagoane de tabla ar cadea de la etaj pe bazalt. O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar putea suporta sase-sapte sute de ciocniri de tren ntr-o singura zi? Un obuz a lovit n muchie... Mi se pare ca, apropiati, doi dintre oame ni sunt loviti de rupturi, dar n-am timp sa vad, caci ochii mi se nchid scurt, corpul mi se nclesteaza n convulsie epileptica. - Asculta, Dumitre, azvrle mantaua aia, ca sa poti fugi mai usor! si ma arunc nainte, caci simt ca stam ntr-un mormnt. E o fuga deznadajduita, prin albia prului, ca a aghiotantului calare, mai ales ca apa e mai putin mocirloa sa aci. La vreo doua sute de metri e o noua cotitura rpoasa. Ajungem acolo trei insi, dupa ce am fost despartiti unii de altii prin fntni tsnitoare, ct u n turn, de pamnt si fum. Dam aci peste un grup de opt-noua oameni din plutonul meu, care aste apta un moment prielnic sa fuga. Din urma mai vin nca doi, dintre cei care fusesera cu mine. Cnd ajung, mai mult se prabusesc dect se culca, pe urma cauta cu privirea iscoditor. - Petru Garlici? Iar celalalt cerceteaza. - Nu cred, mi se pare ca a ramas acolo... A Mariei... Si pe urma ne lamuresc: ei au prins de veste ca fugim abia o clipa n urma, asa ca veneau cam dupa noi; atunci au vazut un obuz care i-a retezat

capul lui A Mariei... - ... si fugea, asa fara cap, dupa dumneavoastra, domnule sublocoten ent. - A mers ca la vreo patru-cinci pasi si pe urma a ngenuncheat si a ca zut. Oamenii se nchina:"... mama... ma..." Daca nu cumva a fost vreo haluc inatie a lor, sabia vjitoare a nimerit totusi. Si cel care povestea reia, ca sa-si ntareasca pentru el. - A Mariei a fost. Acum suntem toti vreo doisprezece. - Haideti, ca aci e capcana mortii. - Ne omoara fara lupta. Dar nu avem totusi curajul sa trecem prin focul de baraj. Daca artil eria inamica ar fi batnd o zona fixa, nevazuta de cei care conduc focul, calculata doar pe hrtie, parca hotarrea ar fi mai usoara.... Ar fi ca un fel de lo terie, la care chiar daca nu ai dect o sansa infima, trebuie sa ncerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne urmaresc ca pe niste gnganii. Gndul nu ezita, mna nu le tremura, ochiul alege linistit tinta, caci sunt netulburati de artileria noastra, ca niste mecanici de cale ferata obisnuiti cu rotitele si manivelele lor. Totusi, n loc nu mai putem sta... Un nou salt, o noua dezlantuire de trasnete (caci acum nu mai trag, ct timp nu se vede nimeni, ci tunul asteapta ochit gata, pna cnd suntem n fuga). Ajungem totusi n sat, dupa ce mai ntlnim pe drum alti ctiva oameni, din pluton. Poate sa fie acum cam pe la prnz. Stam deci aproape de trei ore sub focul dezlantuit al artileriei. n sat e ca o aratare de stafii militare. Tudor Popescu sta dupa o casa, cu plutonul lui tot. - Omule, de cnd te astept... Sunt ncremenit de nedumerire. Cnd e o fuga generala, el asteapta sub t raiectoria artileriei si a mortii. - Cum era sa te las singur pe aici? Asta-i.... Aia de la regiment su nt niste cini... Nu parasesti un om, asa, cu patruzeci de insi, n fata inamicului care a pornit la atac. Nu-l iau n brate, nu-i strng mna, ci surd idiotizat. La o fntna, ma spal pe fata. Oamenii si iau mlul funinginos de pe fata c u dosul palmelor. - Regimentul, batalionul? Unde sunt?... - Regimentul? Dracu stie... trebuie sa fie la trei ore de mars de ai ci. A plecat de atunci, din zorii zilei. Compania? o fi si ea la zece kilometri; iar, catre oamenii lui: Hai, ma pacatosilor... Iesiti si aia din pivnita. Printre casele sarace, bolovanoase, se face o raspntie vaga. - O luam pe drumul asta, spre dreapta? - Ce drum, baiatule? acolo sunt nemtii. - Si-ncolo? - Si-acolo sunt nemtii. O luam la deal n sus, ntr-acolo-i regimentul. Am senzatia ca ne-a cuprins o apa. Urcam, deci, pe povrnisul dimpotriva, tot pe o vlcelusa rpoasa, marunta si cu lastari. Bombardamentul, care n sat slabise de tot, rencepe iarasi. Acum situat ia e nsa alta. Vlcelusa face ocoluri. Cnd suie n pieptul dealului, nemtii vad pna n fund ul ei si acolo nimic nu ne poate adaposti... Dar cnd o ia la stnga sau la dreapta, malul e paralel cu ei si ne ofera adapost sigur. Nu avem de ci de trecut dect vreo trei-patru zone de baraj, pe care ei le supravegheaza cu grija. ntr-un ceas facem si acesti doi kilometri jucnd, cnd e nevoie, ca la un n ebunesc joc de noroc al mortii. De doua ori ntlnim despartiti de vai si nu stim ncotro s-o luam. Gasim spnzurat n cte un betigas, nsa, cte un biletel: "La dreapta, Orisan". (L-am ntrebat mai trziu, cu o inexplicabila nentelegere de ce a si semnat biletelele si mi-a raspuns, cu buna dreptate: Ca sa

nu credeti ca e vreo cursa a nemtilor.) Deasupra e un mare platou cu soseaua si alte sate. Adica, exact, e tara obisnuita, ca Sasausul era cazut n alb ia rpoasa. Acolo dam peste Orisan... Constituise din oamenii ramasi n urma o ari ergarda si ne astepta. Vine lnga mine cu figura lui, lunga si rasa, nflorita. - Ai scapat, mai? - Dar eu pe tine te credeam facut praf, acolo la carute... - Mai scapa omul... m-am ales si cu cizmele. Zmbeste palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemteasca? - A fost. Ma trntesc jos istovit. Era ca la unu-doua dupa-amiaza. E cald, soare le si lumina albicioasa. Oamenii se aduna gramada... Fac socoteala... Lipsesc numai saisprezece, cu cei eventual rataciti, cu tot. Acest "numai" se re fera la sentimentele de groaza prin care am trecut si la risipa de obuze a nemtilor. - Dumitre, e ceva de mncare? - Avem, dom sublocotenent... oua si ciucalata de la carutele alea. Si le cauta tihnit n sacul de pnza. - N-ai aruncat mantaua?... - Cum o s-o arunc, domnule sublocotenent? ca acum ncep ploile... Asa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e lung, urecheat, buzat si practic. Cad sleit si nemngiat. Interminabilul bombardament a sfarmat toate reso rturile din mine. Vorbesc rar si numai cnd e nevoie neaparat sa raspund... Ma simt palid si cnd mi trec mna peste obraji vad ca mi-a crescut o barba ca de mor t. Ma ntreb nti, lungit n santul soselei, daca nu am fost prea de tot demor alizat de focurile de baraj. E o ntrebare care nu m-a slabit niciodata n razboi, dar care acum ma chinuie mai staruitor ca oricnd: Altul, n locul meu, s-a r fi purtat mai demn? Daca nemtii naintau, ma puteau prinde fara lupta, caci e nendoios ca n -as fi fost n stare sa ma apar. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui comanda, caci nu aveam lnga mine dect sapte oameni. E o problema, care si n cealalt a viata (care nu e dect paralela cu cea de acum) m-a obsedat mereu, nca din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalti de vrsta mea? n aceleasi mprej urari, altii cum s-ar fi comportat? Tudor Popescu fumeaza un chistoc galbui, tinndu-l iscusit ntre aratato r si degetul cel gros, cu ochi absenti, caci e gnditor si el, aci n santul cu smocuri de iarba al soselei. El de ce a ramas sa ma astepte? Stiu ca d in cauza ctorva mici ispravi, camarazii mei au oarecare admiratie pentru mine, iar din cauza gesturilor mele prietenesti, o dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred ca mi iubesc att soldatii, n-am stat sa adun ranitii cazuti pe coasta? E adevarat ca am fost poate cel din urma, chiar din plutonul meu, dar eu nu stiam asta si nici acum n-o stiu precis. n sat nu tragea artileria, si Popescu nu trecea prin ncercarile prin care treceam eu, e adevarat, dar poate ca ar fi trebuit totusi sa stau sa adun din raniti... Si unde sa-i duc?... cum sa-i transport?... cnd trupele noastre sunt tocmai la zece kilometri. Si nca alta obsesie, cu radacini si mai adnci. Sunt dintr-un neam inferior? Ce as fi facut daca as fi fost la Verdu n, sau daca as fi pe Somme, n uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o data? E aceasta inferioritate de rasa? Ei nu sunt din carne si nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tari a sa ndure atta? Exista, pe drept cuvnt, vreo rasa aleasa, care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta? si atunci trebuie sa trag consecintele firesti pentru toata activitatea neamului meu, pentru raporturile viitoare, pentru gndurile de r ealizare n viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste. Nu credeam n nimic... nici macar n Dumnezeu... si aceasta zi, aratndu-m i limitele vointei si ale personalitatii n comparatie cu altii, ma dovedea ntr-o inferioritate de epava. A fost destul sa apara nemtii... focul a do

ua baterii. Si totusi acum soarele era sus, prietenii ma asteptau... o companie ntreaga strnsa prin grija lui Orisan, toata a noastra, pe raspunderea n oastra, creata de el din nimic, ca o casa, ca o statuie, ca o gradina sadita, ne dadea un real orgoliu si aproape ca doream sa ramnem n urma. ncolonam fr umos acesti o suta si ceva de oameni, facuti dar tarii, lasam o ariergarda mica n urma si pornim.