1 Iuni

De patru luni, nu mai e nevoie ca Bianca să pună ceasul dimineața. Abia aștept să
plece la școală ca să pot să fur încă o oră de somn. Toată noaptea am tras cu ochiul la boțul
îmbrăcat în roz care mi-a schimbat întreaga ordine existențială. La prima dâră de lumină
răsuflu ușurat, am scăpat de spaimele care mi s-au răsucit în cap. Era parcă toate moleculele
obiectelor s-au găsit să renunțe la fireasca lor constituție rigidă și se mișcau de-a valma.
Dulapul din dormitor își număra scândurile, cu icnete de revoltă, ca și cum ar fi vrut să
alunge tot ceea ce era străin de natura lui și mirosea a parfum și a țesături ieftine. Sufletele
celor care nu mai apucau dimineața pluteau în aer, făcându-l dens și sufocant. Limbile
ceasului se alergau una pe alta și secunda de liniște pe care o măsurau părea o apnee
repetitivă și dureroasă
Soneria interfonului înjunghie calmul dimineții, ecourile ei se aud în tot blocul. Sar
din pat ca electrocutat, cu părul vâlvoi.
Pacostea se contractă, fața mică îi devine deodată roșie și zbiereturile izbucnesc în
canon cu sunetul. Mă îndrept, zăpăcit, mai întâi spre copil, apoi spre aparatul din perete, să
ridic receptorul ca să opresc coșmarul sonor.
Mă împiedic de adidașii lui Mițoi, lăsați lângă ușă, care zboară cu voltă, unul se oprește în
prag, iar celălalt ajunge în bucătărie. Apăs pe tasta diez, deschid ușa de la intrare. Leușteanu,
că numai el trebuie să fie cel care îmi strică dimineața, iar nu și-a luat cheia. Toată lumea știe
că e senil. Ieșe să-și cumpere țigări sau să ducă gunoiul și lasă ușa larg deschisă. Nu intră
nimeni, zice. Iar dacă intră, numai bine am și eu cu cine sta de vorbă. Formează la interfon
primele cifre ce-i vin în minte: unu, unu și așa nimerește la aprtamentul 11, unde stăm noi.
Arunc un ochi spre ceas, nu e nici opt, mai e o oră până la masă. Pacostea urlă în
cascade, deloc impresionată că am un stagiu vechi în arta legănatului și a șoaptelor alinătoare.
Ingân același cântec pe care i-l cântam și Biancăi, singurul pe care-l știu: Are tata fată mare,
fată mare, fată mare.
Deschid ușa și, în brațe cu Pacostea aștept să urce Leușteanu ca să-i spun că îi retez
degetele dacă mai apasă vreodată pe codul unu unu. Sunt sigur că mă crede pentru știe că am
lucrat 20 de ani la poliție. Dar, nebunul scării se lasă așteptat, s-o fi culcat pe scări îmi zic și
intru în casă fredonând: Cu ochi dulci, cu gura mică și cu glas de rândunică.
După ce suspină de câteva ori de-ți rupe sufletul, Pacostea simte moliciunea patului,
ridică mâinile și se predă cu totul somnului.
O serie de ciocănituri insistente îmi demonstrează că în dimineața aceasta sunt „most
wanted”.
— Iar vrei să-mi scoli copilul, boule ?
Smucesc ușa furios. În prag stă holbându-se o tipă blondă, cu ochelari mari de soare.
Nu știu la ce să-mi las ochii să zburde, la maieul mult prea decoltat pentru dimineața cam
răcoroasă de Iunie sau la blugii mulați și tăiați pe picior.
— Nicu? mă întreabă deși vede bine că-s eu.
Mi se taie vocea recunoscând-o pe nevastă-mea. Era brunetă când s-a hotărât să
rămână, acum doi ani în Italia. Mă dau de-o parte și se strecoară pe lângă mine. Se împiedică
de adidasul lui Mițoi, rămas în mijlocul holului. Il privește cam lung, sunt convins că observă
că e cu două numere mai mic decât al meu. Vrea să intre în camera Biancăi, însă ezită când
vede ușa închisă.
— Când ai venit, cum de nu ai dat telefon ? o întreb când îmi revin din uimire.
— Azi noapte, am vrut să fie o surpriză, am sperat să ajung până-n opt, s-o prind pe
Bianca, înainte de a merge la școală.
 — Pleacă la 7.20, în fiecare dimineață.
Simt că nu mă crede. Bianca nu mai e cea pe care o știe ea. Rânjesc amintindu-mi
cum mă aborda câte o gospodină iscoditoare: Domn Popa, e adevărat că Bianca termină clasa
a 12-a ? Se aude la dv. un plâns de copil? Îi răspundeam cât se poate de civilizat: E adevărat,
dar ce te fute pe tine grija?
Se împiedică iar de adidasul lui Mițoi. De data asta nu se poate răbda.
— Ți-ai luat chiriași?
Simt oarece furie în glasul ei.
—E al lui Mițoi.
Nu mai apuc să-i dau altă lămurire, că Pacostea începe să urle. E ora mesei.
Mă reped în dormitor cu nevastă-mea pe urmele mele. Aș vrea s-o pot descrie așa cum
am văzut-o, încremenită cu ochii ieșindu-i din orbite și cu gura căscată. Nu se aștepta.
—Și eu, care am crezut că după pandemie am putea ...
—Să ce ?
Pacostea ține să fie arbitru, îmi acoperă glasul arțăgos și-mi dau seama că, acum, cel
mai important lucru din lume e biberonul pe care îl încălzesc cât pot de repede. Și încep să
cânt: Fata tatii dragă, dragă, nu o dau pe lumea-ntreagă!
Când în sticlă mai e un deget de lapte, Pacostea cu ochii închiși, molfăie tetina, fără
să-i dea drumul.
—Așa făcea și Bianca, mânca și dormea în acelasi timp, mai ții minte ?
— Doar e fiica mândră a mamei sale! îi răspund în timp ce Pacostea ne zâmbește larg
nouă și părinților ei, Mițoi și Bianca și, desigur, lumii întregi.

Repetabila povară, relații între părinți și copii

sau

Complicate sunt căile iubirii.