Viorel Marineasa

 
TOTOFORMĂ
Lui Sorin Titel
 
 
“... Să ne închipuim un personaj chemat să ia o hotărâre aparent liberă în împrejurări grave.
Îl vom numi Petru. Chestiunea care se pune este de a şti dacă un filosof Pavel, trăind în acelaşi timp cu
Petru sau, dacă vă convine, cu mai multe secole înainte, ar putea, cunoscând toate circumstanţele în
care acţionează Petru, să prevadă cu certitudine alegerea făcută de acesta. (...) Să ne luăm însă ce este
al nostru: Petru şi Pavel sunt una şi aceeaşi persoană, pe care o vom numi Petru când acţionează şi
Pavel când /îi/ recapitulăm povestea vieţii sale”.

Henri Bergson,

Essai sur les données

immédiates de la conscience

“Văruică cu văruică
Surată cu surată
Mătcălău cu Mătcălău
Văruici om fi
Pân-om muri”
Fetele mai descriu câteva ocoluri. Coroniţele sunt aruncate în voia undelor. N-ar strica o
poză de grup şi prim-planuri cu fiecare, la rând.
De fapt, scena e vegheată dintr-o tufă de maica Oprea, care face filmările cu încetineală,
profesional.
Mai târziu, când o va cunoaşte pe Ana Maria, Pătru Păluţă îşi va aminti de vremea în care
era Pătruţ şi i-a jucat o festă lui Pavăl, minuţios pusă la cale: hotărăsc să facă armata împreună,
umblă o zi întreagă ţinându-se pe după cap, beau ligheri din aceeaşi sticlă, îşi imaginează cum se
vor ajuta în rezolvarea unor grele situaţii de luptă etc., dar, spre asfinţit, când trebuie pecetluit
legământul, după o regie perversă, Pătruţ i se alătură lui Palcu, ieşit la momentul oportun dintr-
un loc neguros, cu fân în păr, având altoite pe trup generoase crengi de camuflaj, se cuprind pe
după umeri, sorb ligheri din aceeaşi uiagă, croiesc planuri de viitor, se fac că nu-l bagă în seamă
pe neajutoratul de lângă ei, rămas într-o parte. Şi mult timp vor râde de mutra alungită a lui
Pavăl, dar de fiecare dată Pătruţ va simţi o strâcnitură între coaste, pe care va încerca s-o acopere
hohotind mai tare.
Dincolo de apă, se scurg împletiturile din flori, ritual. Înainte, prin roata înflorată,
falsele fecioare s-au sărutat pe gură. Ăsta-i capătul grădinii, uite şi o curmătură a râului.
Urmează ora de limbă. Senchiu senchiu ai lav iu. Chius. Cius. Te pup. Ţucu-te. Dintre
fetiţele rurale, oricum, inteligente, se desprinde domniţa Suzana, cizme lunge, pleată întunecată,
mină obosită, farmec dureros. Ele o iubesc, o amuşină, se lipesc de stofele ei. Ea are un toporaş
la butonieră şi un sens adânc între coaste. “Să ne dăm cu sania, să ne dăm cu saniaaa”, ţipă corul
copiilor, iar dulcea Suzană susţine partitura solistei. Câteodată naivităţi de bun simţ:
“Noi suntem jucăuşi şi trepăduşi cu fiinţa-n jocuri duşi şi ne jucăm de-a buşi prezentul e
acuş cuş-cuş cuş-cuş-cuş”.
Dar şi închegări mai pretenţioase:
“Cu’că-mi-te
Te demite
Pe un schiu cu trei termite
Voi copii să m-ascultaţi
 
Completiva se coace-n septembrie
Pe bulevardul cu aduceri aminte
 
S-a cuibărit un căţel al pământului
El are contabilitatea grimaselor sfârşită
 
Vei răcni lângă ecusoane, cu spiritul alb
Stau în birt şi sparg păhare.”
 
Şcoala ca musical. S-a mai făcut.
Poate că de la asta (de la săniuş) i s-o trage Anicăi, viitoarea Ana Maria. Ce-i drept, nici a
bătrână n-a fost prea zdravănă şi de taică-su se spune că scuipă sânge pe furiş, osteneşte degrabă
când se pune la fân, când lucrează în plin soare. Din tot neamul numai moş Chenta, deşi
stătutoni, se ţine vesel; când prinde culoarul umblă pe la pieptul fetelor, de râs şi de ruşine.
Păvăluţ Petre, deocamdată Palcu, nici nu va mai ajunge să facă armata cu Pătru Păluţă,
alias Pătruţ. Dar asta-i altă poveste.
Maica Oprea repéde spre şuvoi flacăra biciului şi de aceea lumina ai zice că se-nclină.
Ele, împăcate, se iau de mijloc. Nici nu-i simt apropierea, deşi ştiu că trebuie să existe un spirit
tutelar.
Frumos de văzut poate fi la nedeie. Atâtea chile de veşminte noi, de mâncare proaspătă,
de oaspeţi dragi. Anica, ea e tot mai Ana Maria, pe când Mărie se schim-bă-n MariAna, cum zic,
Anica nici n-ar putea să aibă iniţiativa rochiilor totoformă din mătase crudă cu îmbârligări ca de
pe covorul zburător, căci sugestii vin de la doda Frunzina, făcută doamnă, cu al ei capoţel infinit;
deci ideea aparţine unei croitorese de circ. (Bărbatul ei şi-a găsit peticul şi-şi permite să scrie
după ce orânduie: “Nu mai e romantic (sau “simpatic”) în arenă/ Zile-n şir voi fi mahmur sau
beat/ Pe femeia asta o s-o bat/ Sau voi duce-o prea supus de trenă”); circul s-a instalat pentru
scurtă vreme jumătate pe arătură, jumătate pe terenul de fotbal, abandonat după ultima
retrogradare; fratele acestei femei, altfel frumos, este un clovn pelticăindu-se fără voia lui, el
deflorând-o pe Ana Maria într-un târziu; şi femeia asta de inimă, croitoreasa, strunindu-şi maşina
de sub cort şi simţirea dintre noroaie şi călătorii, va crea tiparul care face ravagii preţ de trei
nedei, iar Anica şi Mărie binemerită să fie capi de serie. Foarfeca de tuns leii ursuzi şi pârţâiţi
muşcă din cartonul cu tusea convulsivă şi cu limbrici, pus la dispoziţie de bătrânul asistent
medical, beat tot timpul, dar cu mână uşoară la dat injecţii, ins mişcat de identitatea de soartă a
omului şi a pinguinului; acea femeie itinerantă înţelege să respecte legea locului şi să forţeze
modelul; căci ce poţi face mai ca lumea şi mai adânc din trei metri de material, având grijă ca
gulerele să fie înfipte, bumbii să se scurgă până pe foale, cuta să pătrundă necruţător în faţă,
mânecile, retezate, să se umfle fără decenţă, să moară în zimţuri; vom scoate cordoane de-o
palmă din acelaşi material, pe paftale o să sclipească Dragonul. Restul îl ştiţi şi voi, ciorapi de
nylon maron închis, dragele mele, primul vostru combinezon... a! da, şi sutienul, săndăluţele albe
cu un strop de toc. O dată pe săptămână vine de la oraş tanti Ada, specializată în freze, cică are
contract cu primăria. Turnură cicero, părul răsculat în creştet, ca o părere, vânăţele pe la ochi; o
discretă undă de ruj, peste care s-a suprapus, protector, strugurelul. Pe acelaşi deget, veriguţa
abia ghicită, cu o picătură de azur. La locul lor, ceasurile cu bărţară zdronc (= strong). Câte un
şirag de perle mărunte. Poşeta (poşetele), insesizabilă (/le), de lac alb, cu lănţişorul (/-oarele) de-
ţi ia(u) ochii. Batistuţe brodate cu monogram: A.M. şi M.A. În mână, eventual, câte-o sânziană
asudată.
Ana Maria - ochi blegiţi, ten smântânos. O vână ca o vietate nestăpânită îi palpită la gât.
Pomeţii rubinii din care se scurg firişoare violete. Ţâţele-s mici şi flasce, picioarele trase la riglă.
Sigur, MariAna trebuie să fie măslinie, reprimat-drăcoasă. Ochiade scânteind neguros. Sprâncene
bogate, care aproape se îmbină. Va muri. Ea moare prima, dar legământul se păstrează în ochiul
apei, în cel al babei Oprea şi chiar în al lui Dumnezeu, retras cum se cuvine în scoarţa
păducelului.
Ar fi greu peste douăzeci de ani să o recunoşti pe Ana Maria, Anemarie. Iată cum o vede
Sebastian (care s-ar putea să fie însuşi autorul acestor şiruri), neapărat în iarnă, haină scurtă de
blană...
///Profesorul Doru Iorgovan, însoţit de asistenţii Iulică Lupu şi Gheorghe Periat, de
tehnicianul Bogdan Stepan şi de o grupă de studenţi, va sosi cu o săptămână întârziere, din
pricina unor formalităţi administrative. Actanţii (actantele) reiterează ceremonia. Bogdan Stepan
filmează cu migală nemţească, face uz de un alt cineochi. Singur asistentul Gheorghe Periat
intuieşte prezenţa maicăi Oprea, dar nu poate preciza locul de retragere şi de supraveghere: în
salca găunoasă; dincolo de încropita plajă, la scutul buruienilor şi mărăcinişului; în umbra morii,
unindu-şi mormăitul cu al acesteia. Entuziast, Doru Iorgovan afirmă că mătcălău derivă din
matcă, ceea ce ar da deschideri de o mare adâncime. Îl contestă cu ponderaţie Iulică Lupu,
specialist pragmatic care nu cade în astfel de capcane: mâtcă, adică mestecău pentru mămăligă
sau/ şi fasole, apoi mâtcălău şi, prin asimilare regresivă, mătcălău (v. şi Nicolae Stoica de Haţeg,
mssul Poveşti moşăşti, şcolarilor rumâneşti, Biblioteca Centrală de Stat, cota 34131, capul
XVIII, p. 47). Nici asta nu sună prost, deşi e cam vulgar, amestecare, împletire a destinelor.///
... Deci într-un târziu, programatic, Anemarie, Ana Maria, cu mantoul ei de blană,
probabil vulpe argintie (nu mă pricep), rochia - lungă, neagră, deplină, un lanţ gros de argint între
sâni, ceas masiv, anticărie cu destule capace, moştenire de la mătuşa lui Rudy. Simplitate bine
încopciată.
Cu mulţi ani înainte, Pătru Păluţă îşi face stagiul de topograf, suportă satisfăcător
infernala navetă de la Lalaşint la Ususău. “Mi-a venit şi mie apa la moară, mi-a venit, mi-a
venit!”, va ţopăi el, primind transferul, în jurul maldărului de relicve: sticle divers etichetate,
dopuri, prezervative, colecţia revistei Cinema, maieuri ferfeniţă, ş.c.l. Urmează ascensiunea,
realizarea.
O cunoaşte apoi pe Ana Maria, de curând divorţată de mitocanul de Sandu, căruia
degeaba i-a zis Alex. E o ţâră blazată, dar parcă nu se dă în lături. Fac, deci, cunoştinţă în casa
jurisconsultului Gherega. Ea ştie o treabă, că a terminat-o definitiv cu ăla, deşi încă o asaltează, i-
a spart de două ori uşa şi a trebuit să cheme procuratura (a învăţat-o Gherega cum să procedeze).
Se cam dă în spectacol tâmpitu, vezi că nu poate renunţa prea uşor la o doamnă. Şi aici intervine
Sebastian, care, un pic visător, atât cât trebuie, va consemna: “Ana Maria - fină paloare răzbătând
sub bronzul de munte; vena care se deconspiră dulce; ochi melancolici, dar intenşi; trup cu graţii
imprevizibile; sâni fermi, incitanţi; mers unduios”. Suzana-i hoşcăită acu. O vizitează din când în
când pe A.M., cu o nuanţă de cerşitorie. S-a cam dedat la băutură. A rămas la vreo câteva articole
publicate în presa regională. Nici cu bărbaţii nu i-a prea mers. Şi cum a putut s-o idolatrizeze! S-
a schimbat steaua. “Eşti - o picătură - şi creaţia mea!” - chiţăie şi aşteaptă să-i dai dreptate.
Rahat.
Coroniţele s-au împotmolit pentru scurt timp acolo unde blestemaţii de chindări au
probit să facă un fel de zăgaz. Anica şi Mărie, mână în mână, întru totul încrezătoare, schimbă
păreri despre primul ciclu. Nucul din fundul grădinii îşi aruncă aromele pe urma lor.
Creaţia ta pe zmău’. Din cauza incurilor tale era s-o mierlesc. Credeam că nu mai scap de
sanatoriu.
Drept e că nici Alex, bou’ de Sandu, n-a privit cu ochi buni emanciparea ei. S-a apucat de
filo la fefeu. A băgat cultură cu vadra. O să facă şi ştiinţe economice. Nu că se poartă, dar nu vrea
să aibă treabă cu nimeni. Să fie pe picioarele ei, indiferent de situaţie.
/// Operatorul Bogdan Stepan a vârât în neştire prim-planuri cu Mărie, spre nemulţumirea
asistentului Gheorghe Periat, care i-a cerut să păstreze impresia de anonimitate. Îi plăcea Mărie,
MariAna, se vedea că-i o zmăoasă reţinută. Spre stupoarea colectivului, profesorul Doru
Iorgovan a tratat cu îngăduinţă aceste excese, ba parcă i-au şi convenit. Mai târziu, când totul
putea fi corijat din montaj, a recomandat să se păstreze secvenţele. Ce l-o fi apucat? Nici n-ar
mai trebui să emitem pretenţii de la studenţi, dacă noi înşine nu-i deprindem cu travaliul
riguros.///
Din sanatoriu, aproape conştientă că a început un transfer de substanţă, în ciuda stării
precare, Ana Maria va avea curajul să-i scrie MariAnei pe o vedere cu mult ozon:
"Iubeşte, uită şi iartă
E cea mai frumoasă artă.
Cu prietenie! Merry
Ilustrata, Mărie o va fixa în clamă, la oglindă. Şi când se priveşte ca pe o străină simte că
instantaneul ăsta plin de brazi aproape capătă spaţialitate şi că se poate trezi acolo, asudând între
cearceafuri scorţoase, fără să poată scăpa de tusea prinsă-n gâtlej. Şi, de fapt, gâtul nu-i decât un
tunel prin care asimilează rău lumea şi apoi îşi scuipă în batistă bucăţelele de inadaptare.
Straniu, filmul de la nedeia - cheie e în partea voalat. S-au ţinut, desigur, de mână, mai
precis de degetul mic. Mărămuţa cu monogram era în cealaltă, strânsă pumn, laolaltă cu un
boboc de trandafir mirosind a odicolon şi a sevă de om tânăr. Dintre cei suiţi pe platformă nu şi-l
aminteşte decât pe Avram Golopenţa, îmbrăcat în echipament de pompier voluntar (cu cască,
deasupra căreia se ivea un pompon cocoşesc), roşu ca focul, suflând în draci la torogoată. Au fost
câteva şiruri de curtezani. Mai întâi, ăia trei de la oraş, veniţi la alu Ceapsă parcă, puţind a
secărică, dar plăcuţi, pontoşi. A stricat totul ăl mic, când era să-i vomite pe poşetă.
MariaAna a murit exact în patul care i-a fost destinat ei, Anei Maria. O ştie de la tanti
Tanţa. A pomenit-o până la ultimul cheag.
Când Anica s-a întors după mai bine de un an, îngrăşată forţat, puhăvită, Mărie mai să n-o
cunoască. Peronul era plin de lume venită la altă nedeie. Torogoţile răsunau pe nerv, până la
ultima celulă. Anica învârtea cu limba un colţ de boboanţă amestecată cu gumă mentol. Când s-
au sărutat pe gură , trecerea s-a făcut firesc. Mărie a simţit îndată gustul celeilalte vieţi, cea
adevărată. Începu să rumege. Părăsind gara, au intrat în vasta casă proprietate Mama Doamnă. O
vizită protocolară. Toţi cei care se respectă trec pe aici înainte de a pătrunde în trupul satului. Ea
le-a servit cu sirop de afine. A sfătuit-o pe Anica să mănânce zilnic două ouă moi fierte două
minuturi. După plecarea lor a şters cu spirt unul dintre scaune. Nepoţelul Mamei Doamne avea o
privire inteligentă.
Rafinat, Sebastian a scris cu mâna mea:
“da, rutinatul doctor ihr
s-a-ntreţinut c-un spiridon
 mâncând pastramă şi bând bier
ori o băbească din bidon”.
El ar fi putut compune un epitaf demn de MariAna. Nici acum nu-i târziu să fie înlocuit
unul de genul:
“MariAnă, înger dulce
Ticu plânge, mami plânge
Şi văruica ta de cruce
Cu lacrime de sânge
Viaţa noastră până în veci ne vom duce
Ai tăi părinţi şi Ana Maria”
Şi nedeia veche, nedeia esenţială mai era atunci pe secţiuni. Dinspre partea ţigănească,
mai într-o lăture era multă veselie, se jucau aceleaşi jocuri, aceleaşi figuri, dar într-un ritm
nebunesc. Anica a ameţit numai uitându-se. Au pus ban lângă ban şi au avut mândria să-l aducă
pe maistrul Caştalău, tot ţigan, mai valoros decât toată banda de dincolo. N-au utilizat nici o
bină, nici vreo cocie, doar pe Caştalău l-au plasat la răspântie, într-un fotoliu rococo, capturat
cine ştie de unde. Şi Caştalău da din arcuş numa-ntruna. Pe faţa lui nu puteai citi nimic, marcă a
artistului adevărat, pe când ceilalţi negruţi erau cu gura până la urechi, uite ce vă facem noi şi, pe
deasupra, cântăm cu maistru’ Caştalău. La urmă, din ce le-o fi venit, că a fost taaare frumos până
atunci, s-au luat la păruială, nici nu-ţi dădeai seama care cu care. Ele şi-au sumes fustele strâmte,
arătând nişte fese învârtoşate şi au început să arunce cu pruncii drept buzdugane ori proiectile
unele în altele.
Ar fi absurd să zici că Pavăl s-a stins de răul acelei farse, dar un fel de amărală i-a rămas
lipită de cerul gurii, de atunci şi până la sfârşit. Cel puţin aşa crede Pătru Păluţă, dar n-o s-o
mărturisească niciodată, nici măcar lui Păvăluţ Petre, acel Palcu de odinioară, dacă din
întâmplare l-ar întâlni, ceea ce e greu de presupus.
Cununile au scăpat din chingi şi revin în vileagul cursului. Anica şi Mărie mai rămân
câteva clipe pe trepte, ţintuite de nu ştiu ce presentiment. Prea mult zis. E o prelungire a stării de
contemplaţie pe care o capeţi atunci când priveşti curgerea. Maica Oprea se retrage festiv.
Ar fi prea devreme să zicem că Anicăi îi trece prin cap: “Pătru Păluţă, Peter, îmi va fi al
treilea bărbat, cel care ar fi trebuit să fie primul. Va şti că este al doilea”.
/// Profesorul Doru Iorgovan şi ai săi provoacă reiterarea obiceiului. Fetele sunt câta
jenate, dar filmările vor ieşi ţais. O uşoară desincronizare între mişcare şi sunet - aproape că n-o
poţi evita.
“Văruică cu văruică
Surată cu surată
 Mătcălău cu mătcălău
Văruici om fi
Pân-om muri”.
Refrenul se suprapune peste cel de acum o săptămână, dar nu deplin, atunci vocile au
tremurat altfel.///
Şi, de fapt, fătucile psalmodiază cam aşa:
“Văruică cu văruică
Surată cu surată
Mătcălău cu mătcălău
Văruici om fi
Pân-om muri”.
Deocamdată.