Nuvela istorică:

„Alexandru Lapuşneanul”
de Costache Negruzzi

Curente litarare în nuvelă

 nuvela este un amestec de elemente romantice, clasice şi realiste.

a) Elemente Romantice

• protagonistul este un erou excepţional în împrejurări excepţionale;

• prezenţa culorii de epocă prin veşminte şi limbaj;
• contrastul puternic (antiteza) între: doamnă şi domn; domnul din prima
domnie şi domnul din a II-a domnie; doamna de la început şi cea din
final; între domn şi boieri;
• scena măcelului este redată romantic şi scena finală a morţii.

b) Elemente Clasice
• unitatea de conţinut;
• echlibrul părţilor şi al întregului;
• prezentarea riguroasă a evenimentelor;
• exprimarea solemnă şi moralizatoare.

c) Elemente Realiste
• obiectivitatea relatării;
• fineţea observaţiei;
• descrierea minuţioasă a interioarelor medievale;
• cultivă eroi tipici în împrejurări tipice.
 Romanul Realist Obiectiv
Ion
de Liviu Rebreanu

DEF. Romanului: este o specie a genului epic în proză, de mari

dimensiuni, cu acţiune complexă, pe mai multe planuri, cu personaje
numeroase, cu conflict puternic.

,,Ion” este un roman realist obiectiv pentru că:

 naratorul este omniscient, omniprezent, impersonal, demiurgic;
 naraţiunea se desfăşoară la pers. aIII-a;
 timpul este cronologic, se bazează pe observaţie şi investigaţie;
 este un roman de tip frescă socială;
 personajele sunt tipice în împrejurări tipice;
 naratorul se detaşează de faptele prezentate.

Tehnica contrapunctului în roman

Înseamnă prezentarea aceleiaşi teme în planuri diferite.

1) nunţii ţărăneşti dintre Ion şi Ana îi corespunde cea din planul intelectual
dintre Pintea şi Laura;
2) conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde conflictului exterior
dintre învăţător şi preot;
3) conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu se opune conflictului interior
dintre glasul pământului şi glasul iubirii;
4) conflictul dintre Ion şi George este mai întâi pentru Ana, iar în final pentru
Florica;
5) există şi un conflict tragic între om şi o forţă mai presus de el: pământul-
stihie. În roman pământul e perceput pe trepte distincte: pământul-mamă,
pământul-iubită, pământul-stihie;
6) tot în tehnica contrapunctului este prezentată şi răzbunarea celor doi
flăcăi: bătaia de la horă se termină cu victoria lui Ion, iar ultima bătaie cu
moartea lui Ion;
7) plasarea faţă în faţă a Anei şi a Floricăi ţine tot de tehnica contrapunctului:
una veştedă, cealaltă frumoasă;
8) drama lui Ion este declanşată de o vorbă aruncată inconştient de Titu
Herdelea: ,,Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti.”
Drama învăţătorului Herdelea este declanşată de mărturisirea lui Ion că
învăţătorul i-a scris jalba care l-a scăpat de temniţă în conflictul cu Simion
Lungu.
 Stilul Romanului

o este neutru, cenuşiu, impersonal;

o stilul direct alternează cu cel indirect şi cu cel indirect-liber: ,,Vasăzică
va trebui să fiu veşnic slugă pe la alţii?”;
o registrele stilistice sunt diverse: limbajul regional, ardelenesc este
autentic;
o este un stil anticalofil, cu limbaj dur, colţuros pe alături;
o în roman revine frecvent termenul ,,pământ”, dar şi echivalentele lui:
glie, hotar, loc, delniţă, brazdă.

Moduri de Expunere în ,,Ion”

 sunt prezente toate modurile de expunere: naraţiunea, descrierea,

monologul, dialogul.

1) Descrierea
 întâlnim descrierea iniţială a satului şi a horei;
 descrierea fixează timpul şi spaţiul şi are funcţia simbolică de
anticipare;
 sunt descrise: jocul tradiţional ,,Someşana”; portul popular; figurile
pitoreşti ale lăutarilor; descătuşarea dionisiacă de energii; descrierea
Savistei căreia I se face un portret grotesc.
2) Naraţiunea
• este obiectivă, relatarea se face la pers. aIII-a;
• lipsesc mărcile subiectivităţii prin stilul cenuşiu;
• naratorul este omniscient şi detaşat.
3) Dialogul
o susţine veridicitatea operei;
o deducem din dialog trăsăturile de caracter şi limbajul personajelor;
o evoluţia acţiunii, relaţiile dintre personaje, caracterizarea directă şi
indirectă.
4) Monologul
• este prezent cel interior mai ales în gândurile lui Ion: ,,Mă moleşesc ca
o babă neroadă.”
 Romanul Modernist Subiectiv

-se axează pe anularea omniscienţei, perspectiva demiurgică fiind înlocuită cu

una relativă;
-relatarea se face la pers. I;
-naratorul este şi protagonist; pot apărea mai mulţi naratori;
-naratorul este implicat;
-nu se respectă cronologia faptelor, producându-se dilatări sau comprimări ale
timpului;
-fluxul conştiinţei dirijează opera;
faptele exterioare nu au semnificaţii majore;
-conflictul este generat de problematica eului, de neadaptarea la realitate;
-accentul cade pe confesiune;
-perspectiva narativă este subiectivă:despre celelalte personaje cititorul
cunoaşte tot atât cât personajul principal, iar naratorul ştie tot atât ca
personajele;
-predomină monologul interior.

Concepţia lui Camil Petrescu despre noul roman

Concepţia lui Camil Petrescu despre noul roman reiese din două articole:
1),,Noua structură şi operă a lui Marcel Proust”
2),,Teze şi antiteze”
În opera sa, Camil Petrescu, ordonează teoria sincronismului literaturii cu
filozofia şi ştiinţa. L-au influenţat filozofii Henri Bergson şi Edmund Husserl.
De la Bergson a preluat intuiţionismul, iar de la Husserl fenomenologia.
Ca influenţe literare I-au servit marii romancieri: Marcel Proust, Stendhal şi
A. Gide.
Pentru Proust, Camil Petrescu a a vut un adevărat cult. Proust este
întemeietorul romanului modern.
Cele 7 volume din ,,În căutarea timpului pierdut” sunt concepute ca o
sinteză între confesiune şi ficţiune, între memoria voluntară şi cea involuntară.
Memoria involuntară presupune elemente nelegate cronologic.
• De la Stendhal a preluat ideea demitizării războiului şi stilul anticalofil.
• De la A. Gide a preluat aşezarea eului narator în mijlocul operei şi ideea
că romanul este un ,,dosar de existenţe”.
Romanele lui Camil Petrescu impun o nouă formulă epică, neavând un
subiect propriu-zis. Ambele sale romane ,,Ultima noapte de dragoste
întâia noapte de razboi” şi ,,Patul lui Procust” analizează stări sufleteşti:
 -iubirea;
-gelozia;
-mândria rănită;
-neînţelegerea între soţi.
Romanele se structureză pe o pasiune sau pe o idee. În acelaşi timp
prezintă şi realităţi sociale: războiul, presa cu mecanismele ei şi politica cu
maşinaţiile ei.
Camil Petrescu descrie realitatea doar în măsura în care a cunoscut-o
printr-o experienţă directă.
Roamnul lui Rebreanu este polivalent, iar cel al lui Camil Petrescu este
monovalent. Romanul lui Rebreanu ocupă mari suprafeţe, cel al lui Camil
Petrescu este un şuvoi ce sapă în adâncime.

Raportul dintre timpul cronologic şi cel psihologic în romanul

,,Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război”

Ca şi la Marcel Proust, un eveniment exterior -aici discuţia de la popotă-

declanşează rememorarea unor întâmplări trăite într-un timp psihologic
pierdut.
Spre deosebire de memoria involuntară a lui Proust, la Camil Petrescu
evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic şi analizate lucid, deci, la
Camil Petrescu e vorba despre memorie voluntară.
La Marcel Proust, personajul narator retrăieşte trecutul, la Camil
Petrescu personajul analizează şi interpretează trecutul.
Timpul cronologic la Camil Petrescu este războiul, istoria, dar e pus în
umbră de evenimentele personale, deci de timpul psihologic.
Cu toate că Ştefan Gheorghidiu trăieşte într-un timp psihologic el nu se
poate separa complet de cel cronologic, de evenimentele exterioare.

Romanul Subiectiv Interbelic

Romanul Experienţei
Maitreyi
de Mircea Eliade

,,Maitreyi” a fost creaţia cu cel mai mare succes la public. Este romanul în
care se întâlnesc două civilizaţii, două tipuri de mentalităţi. Autorul aduce în
creaţie pasiunea pentru autenticitate –o profesiune de credinţă a generaţiei
sale: Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Max Blecher.
 Personajul principal este personaj narator şi martor care narează faptele la
pers. I.
Eliade mărturiseşte ca a amânat scrierea cărţii fiindcă nu-şi amintea în ce zi
a cunoscut-o pe Maitreyi.
,,Maitreyi” este un roman al iubirii adolescentine, tragice, neîmplinite.
Romanul a fost publicat în anul 1933 şi are 15 capitole.
,,Maitreyi” este un roman al experienţei. Acest tip de roman este o orientare
a romanului interbelic. Este un roman al experienţei pentru că eroul este
confruntat cu o experienţă umană, definitorie: iubirea, prietenia, moartea.
Romanul experienţei valorifică trăirea interioară intensă a personajului.
În romanul experienţei, impresia de autenticitate este dată de unele pagini
de jurnal, scrisori, biografii,experienţe reale.
Tema este iubirea imposibilă dintre personaje care aparţin unor lumi
diferite: orientală şi occidentală. Iubirea are caracter iniţiativ.
Tehnici narative: confesiunea, naraţiunea la pers. I, anticalofilia, analiza
psihologică (introspecţie), eroul este observator şi reflector, naratorul este şi
protagonist, tehnica jurnalului folosită pentru autenticitate, întâlnim două
timpuri: timpul amintirii şi al iubirii (trecutul şi prezentul), finalul reia ideea din
incipit.
Conflictul în roman se naşte din opoziţia dintre două lumi: orientală şi
occidentală. Din această oppoziţie rezultă caracterul raţional al lumii
occidentale şi misterul, senzualitatea lumii orientale. Înseamnă imposibilitatea
comunicării între două lumi pentru că uneori Maitreyi este pătimaşă, veselă,
pasională; alteori este o copilă naivă, inconştientă. Pentru Allan sunt de
neînţeles aceste oscilaţii care îi produc suferinţă. Rătăcind prin Simba, Delhi,
Himalaya eroul vede pretutindeni chipul lui Maitreyi.

Nuvela Fantastică
La ţigănci
de Mircea Eliade

Fantasticul este o categorie, un ameste de sacru şi profan, în care sacrul

este lumea atemporală, iar profanul este lumea reală.
Personajul principal retrăieşte un mit ca şansă de a recupera puteri
primordiale uitate,pierdute sau neînţelese corect.
Fantasticul produce stări de confuzie, spaime, stări de incertitudine. Cititorul
ezită între o explicaţie raţională şi una supranaturală.
În nuvela fantastică există două planuri temporale: real (profanul) şi cel
imaginar (sacru).
Finalul nuvelei fantastice este întotdeauna ambiguu.

Motive şi simboluri în ,,La ţigănci”

 Nuvela este construită pe opoziţia sacru-profan. Lumea concretă este doar
o manifestare a ceea ce este dincolo. Omul arhaic, profund religios trăia în
sacru. Omul modern trăieşte într-un univers desacrarizat.
Nuvela preia câteva motive şi simboluri din folclorul românesc şi din
mitologia universală:
a) din folclorul românesc:
-frecvenţa cifrei sacre 3: suma plătită la intrarea în spaţiul sacru valora 3 lecţii
de pian; ora la care s-au produs întâmplările enigmatice este în jurul orei 3;
fetele erau 3 la număr; Gavrilescu călătorea cu tramvaiul de 3 ori pe
săptămână; probele la care este supus sunt 3.
b) din mitologia universală:
-fetele sunt un simbol pentru cele 3 graţii care reprezintă cele mai vechi
civilizaţii pământene: evreii, grecii şi ţiganii. Dar cele 3 fete pot simboliza şi
parcele; divinităţi infernale care decideau desinul fiecăruia;
-birjarul este un simbol al luntraşului Caron;
-bătrâna simbolizează Cerberul;
-bordeiul- spaţiul sacru al iniţierii.

POEZIA

-este de două feluri:lirică şi epică.

Lirică: odă, satiră, meditaţie, imn, pastel, elegie, doină,romanţă, idilă, poezie
cu formă fixă (rondel, sonet, gazel, glosă).
Epică: poem, baladă şi epopee.
Poezia epică se manifestă prin: prezenţa confesiunii, exprimarea directă a
sentimentelor, prezenţa pers. I ca marcă a subiectivităţii.
Poezia epică: absenţa mărcilor eului liric, prezenţa pers. aIII-a, prezenţa
rolurilor, a măştilor.

Ideologii Literare

1) ,,Dacia Literară”
2) ,,Junimea” şi ,,Convorbiri literare” (Titu Maiorescu)
3) Revista ,,Sburătorul” (Eugen Lovinescu)

Dacia Literară

Revista ,,Dacia Literară” a apărut în anul 1840, adică în perioada

paşoptistă. Perioada paşoptistă durează între anii 1830-1860. În mijlocul
acestei perioade s-a declanşat revoluţia de la 1848.
 Scriitori paşoptişti au fost: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Grigore
Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Alecu
Russo,Andrei Mureşanu, Nicolae Bălcescu.
În perioada paşoptistă se afirmă primii noştri scriitori moderni în cadrul
curentului naţional-popular promovat de revista ,,Dacia Literară”.
Numărul 1 al revistei se deschide cu articolul numit ,,Introducţie”. Este un
articol-program scris de Mihail Kogălniceanu în 1840. Fiindcă literatura
română era la început el dă câteva sfaturi scriitorilor şi poeţilor pentru a se
crea o literatură naţională. Acest articol este considerat Programul
romantismului românesc. Principalele puncte ale articolului sunt:
1) revista îşi propune să continue pe o treaptă superioară activitatea lui Ion
Heliade Rădulescu şi a lui Gheorghe Asachi, întemeietorii
învăţământului românesc în Ţara Românească şi Moldova. Revista
doreşte să evite greşelile lor şi anume provincialismul şi ,,fărâmiţarea
interesului prin profile foarte diverse”.
2) revista îşi propune să fie ,,o foaie românească, fie de orice parte a
Daciei numai să fie bună”.
3) îşi fixează ca ţel exclusiv literatura fără a părăsi însă ţelurile politice.
4) condamnă imitaţiile şi traducerile care ,,nu fac încă o literatură” şi
care ,,s-au făcut la noi o manie primejdioasă pentru că omoară în noi
duhul naţional”. Nu se refuză traducerile valoroase ci se critică abuzurile
şi mimarea Apusului.
5) inspiraţia scriitorilor dinrealitatea autohtonă.
6) inspiraţia din folclor, din istorie şi din frumuseţile patriei: ,,Istoria noastră
are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari,
obiceiurile noastre sunt destul de poetice pentru ca să putem găsi
sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să împrumutăm
de la alte naţii.”
7) Revista va lupta pentru ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună
pentru toţi: ,,Critica noastră-spune Kogălniceanu- va fi nepărtinitoare,
vom critica cartea, iar nu persoana.”
Cei mai reprezentativi scriitori paşoptişti sunt Vasle Alecsandri şi
Costache Negruzzi.

Pasteluri
Vasile Alecsandri

Până la Vasile Alecsandri întâlnim în literatură doar elemente de

pastel, în poezia romantică, de ex. ,,Zburătorul” de Ion Heliade
Rădulescu. Aici, elementele de pastel au rolul de a crea atmosfera sau
de a comunica stări sufleteşti. Vasile Alecsandri dă individualitate
pastelului, zugrăvindu-l cu farmecul său specific.
 Vasile Alecsandri este cel care a introdus în literatura română pastelul
prin volumul ,,Pasteluri” în care descrie:
-anotimpurile;
-fenomene ale naturii;
-aspecte ale naturii de la Mirceşti;
-muncile câmpului sau elemente de paste exotic.
1) Anotimpurile sunt descrise în poeziile: ,,Iarna”, ,,Mezul iernei”,
,,Sfârşitul iernii”, ,,Oaspeţii primăverii”, ,,Toamna ţesătoare”.
2) Fenomene ale naturii în poeziile: ,,Gerul”, ,,Viscolul”,,,Tunetul”.
3) Natura de la Mirceşti, locul natal , în poeziile: ,,Serile de la
Mirceşti”, ,,Lunca de la Mirceşti”, ,,Malul Siretului”.
4) Muncile câmpului în: ,,Semănătorii”, ,,Secerişul”, ,,Cositul”, ,,Rodica”.
5) Elemente de peisaj exotic în: ,,Mandarinul”, ,,Pastel chinez”, ,,Cântec
sicilian”.

Caracteristicile Pastelurilor
-poeziile din volumul ,,Pasteluri” aparţin lirismului obiectiv, impersonal, în
care poetul se detaşează de peisaj şi în care descrierea se face la pers
aIII-a;
-mişcarea este puţină în pastel, deci sunt statice, doar în final apare
(mişcarea) de ex.: în finalul de la ,,Iarna”: ,,În văzduh voios răsună
Clinchete de zurgălăi”;
în ,,Mezul iernei”: ,,E un lup ce se alungă
După prada-I spăimântată”.
-omul este văzut atemporal şi decorativ;
-natura degajă seninătate, echilibru, optimism.

Societatea literară ,,Junimea”

Revista ,,Convorbiri literare”
Titu Maiorescu

1) Societatea literară ,,Junimea” s-a înfiinţat la Iaşi în 1863. Patru ani

mai târziu, junimiştii au scos o revistă: ,,Convorbiri literare”.
Fondatori: Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi şi Titu
Maiorescu.
În evoluţia societăţii ,,Junimea” se disting trei etape:
a) între 1863-1876. Este etapa în care junimiştii ţin conferinţe pe teme de
istorie, filozofie, morală, psihologie cu scopul emancipării publicului.
Aceste conferinţe au fost numite ,,prelecţiuni populare”.
b) între 1876- 1885. Este o epocă de înaltă afirmare când publică în revistă
marii clasici: Eminescu, Caragiale, Creangă şi Slavici.
c) începe după 1885 când revista se muta la Bucureşti. Revista nu va mai fi
preponderent literară, ci va avea un caracter cultural şi se va axa şi pe
domenii ştiinţifice. Conducerea revistei va fi preluată de foştii studenţi ai lui
Titu Maiorescu. Revista va apărea pănî în 1944.

Obiectivele societăţii ,,Junimea”

-cultivarea publicului;
-dezvoltarea spiritului critic;
-impunerea valorilor naţionale;
-educarea gustului estetic al publicului;
-unificarea limbii literare;
-impunerea unor opere originale.
2) Titu Maiorescu
Rolul de îndrumător al lietraturii române
Maiorescu a fost primul nostru critic literar estet. A îndrumat o jumătate de
veac literatura română. A fost unul dintre ctitorii Junimii şi ai Convorbirilor
literare. A promovat scriitori deveniţi ulterior valori ale literaturii române:
Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. A editat în 1883 primul volum de
poezii a lui Eminescu, intitulat ,,Poesii”.
Preocupările lui Titu Maiorescu privind limba română sunt prezentate în
articolele: ,,Beţia de cuvinte”; ,,Oratori, retori şi limbuţi”; ,,Neologismele”;
,,Despre scrierea limbii române”.
În aceste articole, Maiorescu cere tinerilor scriitori următoarele:
-folosirea alfabetului latin, fiindcă se folosea cel chirilic;
-folosirea ortografiei fonetice;
-combate etimologismul;
-cere îmbogăţirea limbii cu neologisme;
-combate beţia de cuvinte şi pe ,,stricătorii de limbă”.
Preocupările lui Maiorescu privind literatura română se regăsesc în
articolele: ,,Eminescu şi poeziile lui”; ,,Literatura română şi străinătatea”;
,,Poeţi şi critici”; ,,Comediile domnului I.L.Caragiale”; ,,O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867”.
În articolele sale, Maiorescu critică formele fără fond: fondul autohton trebuie
ridicat la înălţimea formelor împrumutate, idee susţinută şi de Eminescu şi
Caragiale.
CONCLUZII
-Titu Maiorescu a îndrumat literatura română pe calea originalităţii;
-a stăvilit valul de mediocrităţi;
-a deschis calea marilor critici literari;
-a elaborat un stil precis, clar, armonios;
-a criticat formele fără fond.
Articolele lui Titu Maiorescu

1),,Comediile domnului I.L.Caragiale”

 Articolul este o polemică a lui Maiorescu, cu detractorii lui Caragiale. Aceştia
au susţinut că piesa ,,D’ale carnavalului” este imorală. În articol, Titu
Maiorescu explică ce este moralitatea în artă. O operă este morală prin
valoare. Dacă o operă produce în noi o înălţare impersonală uităm interesele
egoiste. Prin emoţia produsă arta ne purifică de patimi, deci arta are o funcţie
kathartică.
2),,Eminescu şi poeziile lui”
A fost publicat în 1889, după moartea lui Eminescu. Articolul are două părţi:
partea I defineşte personalitatea lui Eminescu, iar partea aII-a face analiza
unor texte eminesciene.
Partea I începe prin afirmaţia că tânăra generaţie se află sub influenţa lui
Eminescu: ,,Cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene.” Maiorescu
mai susţine că poezia lui Eminescu nu este doar vorbă goală, ci cuprinde o
profundă simţire omenească, o exprimare aleasă: ,,Pe cât se poate omeneşte
prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile
geniului lui.”
Maiorescu consideră că Eminescu a fost un geniu înnăscut. Vorbeşte despre
boala care a izbucnit în 1883- nebunia. Mulţi au considerat că mizeria traiului
l-au dus la nebunie. Maiorescu consideră cauza nebuniei de origine internă,
ereditară. O altă cauză a fost viaţa dezordonată, cu zile întregi fărăr să
mănânce sau mâncând abuziv, doar scriind şi citind, timp în care consuma
doar tutun şi cafea.
Pesimismul lui Eminescu este de origine internă, înnăscut, dar şi de origine
externă: influenţa lui Schopenhauer, neputinţa de a face lumea mai bună şi
negăsirea femeii ideale.
Partea aII-a a studiului se refră la valoarea versurilor eminesciene care
impresionează prin bogăţia de idei şi varietatea tematică. Eminescu a avut o
vastă cultură, a tratat teme universale, a mânuit perfect limba română. A
îmbinat perfect cuvintele populare cu arhaismele şi neologismele. Eminescu
e creator de rime rare în care rimează părţi de vorbire diferite: ,,luminându-l”
- ,,gândul” ; ,,lese-l” - ,,vesel” ; ,,mila” - ,,Dalila” ; ,,oaspe” - ,,Istaspe”.
3) O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867
Mentorul junimii a elaborat studii teoretice pentru a educa gustul public,
fiindcă în epocă se publicau texte cu valoare îndoielnică. Junimiştii au dorit să
alcătuiască o antologie de poezie românească, dar lipsea un criteriu de
selecţie a celor valoroase poezii.
Demonstraţia lui Maiorescu începe prin încadrarea poeziei în rândul artelor.
Poezia, ca orice artă, exprimă frumosul. Maiorescu face distincţia dintre
poezie şi ştiinţă: ştiinţa se ocupă de adevăr care cuprinde numai idei, iar
poezia redă frumosul care conţine idei manifestate în materie sensibilă.
Fiecare artă are materialul propriu de exprimare a frumosului: pictura
foloseşte culorile; sculptura- lemnul, piatra; muzica- sunetele; poezia-
cuvântul. În poezie apar doar sentimente: iubirea, ura, tristeţea, bucuria,
disperarea, etc. Celelalte stări intră în domeniul adevărului şi nu fac obiectul
poeziei.
Titu Maiorescu scrie acest articol pentru a deosebi adevărul de eroare şi
frumosul de urât. Articolul are două părţi intitulate:
a),,Condiţiunea materială a poeziei”
b),,Condiţiunea ideală a poeziei”
Prima parte se referă la imaginile artistice, iar a doua la ,,simţăminte şi
pasiuni”.
Poezia trebuie ,,să deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia
auditorului”. Acest lucru se poate realiza cu ajutorul epitetelor ornante, a
personificărilor, a alegerii cuvântului celui mai puţin abstract.
4),,Direcţia nouă în poezia şi proza română” (1872)
Maiorescu îşi propune să dea literaturii române o nouă direcţie. Se impune
cunoaşterea civilizaţiei apusene. Se mai impune păstrarea şi accentuarea
elemntului naţional.
În fruntea noii mişcări îl aşează pe Vasile Alecsandri ,,cap al poeziei noastre
din generaţia trecută.” Pe Eminescu îl consideră ,,om al timpului modern, poet
în toată puterea cuvântului”.

ROMANTISMUL
Odă -în metru antic
de Mihai Eminescu
(Elegia de dragoste)

Oda este o poezie de laudă, de preamărire, de admiraţie pentru eroi sau

natură. Oda lui Eminescu se poate subintitula ,,Odă suferinţei”, deci nu este o
odă propriu-zisă.
Poezia a cunoscut 8 variante.
Deşi ,,Luceafărul” continuă să fie considerat capodopera incomparabilă a lui
Eminescu şi a poeziei româneşti, preferinţa multor cititori şi critici se îndreaptă
spre ,,Odă –în metru antic”.
Poezia farmecă prin desăvârşita simplitate a expresiei în contrast cu bogăţia
ideilor conţinute.
,,Oda” apare la sfârşitul vieţii creatoare- 1883. Procesul de elaborare s-a
întins de-a lungul întregii cariere a poetului. Criticul Ioana Petrescu a
interpretat titlul ca fiind ,,o veritabilă odă adresată suferinţei.”
Glossă
de Mihai Eminescu

Criticul Dimitrie Popovici, în volumul ,,Poesii” a lui Eminescu, afirmă că

,,Spre deosebire de astrul îndrăgostit al Cătălinei, poetul ,,Glossei” nu se
poate izola în regiuni cereşti; el este Hyperion condamnat să rămână în
societate.”
 Poezia a apărut în primul volum editat de Titu Maiorescu. Poezia datează
din timpul studiilor berlineze (1872-1874) şi număra iniţial 9 strofe.
Cuvântul ,,glosă” înseamnă a explica un cuvânt, un fragment, un comentariu
marginal pentru a clarifica ceva. Pornind de aici s-a ajuns la poezia cu formă
fixă, cea mai pretenţioasă între poeziile de acest tip: sonet, rondel, gazel,
glosă.
Glosa trebuie alcătuită dintr-un număr de strofe egal cu numărul de versuri
din prima strofă. Începând cu aII-a, strofele comentează fiecare câte un vers
din prima strofă. Prima strofă se numeşte strofa-temă. Glosa se încheie cu
versurile primei strofe transcrise invers.
Regulile de alcătuire sunt foarte constrângătoare şi de aceea întâlnim glosa
destul de rar în literatura română.
Glosa este o poezie gnomică şi filozofică. Ea exprimă adevăruri ale
cunoaşterii, ale moralei. Glosa este o poezie concentrată, lapidară şi
sentenţioasă.