TITLUL II

INFRACŢIUNEA

Capitolul I
Noţiunea de infracţiune

1. Consideraţii generale

Privită în sens larg, infracţiunea reprezintă un act de conduită

exterioară a omului, care datorită vătămării unei anumite valori sociale este
supusă sancţiunii penale. În ştiinţa dreptului penal, conceptul de infracţiune
este utilizat în mai multe accepţiuni:
a) infracţiunea este o faptă a omului, prin care se înfrânge o
normă imperativă, se aduce o vătămare unei valori sociale şi pentru care
făptuitorul urmează să suporte o pedeapsă;
b) infracţiunea desemnează fapta descrisă, prevăzută de
legea penală, cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită
infracţiune1;
c) infracţiunea este examinată ca instituţie fundamentală a
dreptului penal, care alături de alte două instituţii tot fundamentale,
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, formează structura
dreptului penal. Infracţiunea, ca instituţie de drept, constituie „piatra de
temelie” a oricărui sistem de drept penal.

2. Definiţia infracţiunii

Codul penal consacră, pentru prima dată, o definiţie generală a

infracţiunii în art.17, precizând că infracţiunea este fapta prevăzută de
legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie.
Prin definirea noţiunii generale de infracţiune, legiuitorul pune în
evidenţă mai multe aspecte, respectiv:

1
G. Antoniu – Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, în S.C.J., nr.2/1980, p.143
86
 a) aspectul material, care este evidenţiat de faptul că infracţiunea
constituie un act de conduită exterioară, o manifestare de energie fizică de
natură să producă modificări în lumea obiectivă;
b) aspectul uman, deoarece reprezintă o activitate omenească;
c) aspectul social, care se desprinde din faptul că infracţiunea este
săvârşită de o persoană fizică şi este vătămătoare sau periculoasă pentru o
anumită valoare socială importantă din societatea noastră;
d) aspectul moral-politic, priveşte atitudinea morală şi politică a
făptuitorului faţă de valorile sociale;
e) aspectul juridic priveşte o încălcare a unei norme juridice
penale.
Prin definirea infracţiunii se stabileşte regula de drept potrivit
căreia orice faptă care va fi incriminată trebuie să întrunească trăsăturile
caracteristice ce o deosebesc de alte fapte (contravenţii, abateri) care pot fi
combătute prin alte mijloace nepenale.

87
 Capitolul II
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Pentru existenţa oricărei infracţiuni sunt necesare cele trei

trăsături esenţiale ale acesteia:
- fapta să fie prevăzută de legea penală ca infracţiune;
- fapta să prezinte pericol social;
- fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.
Aceste trăsături esenţiale ale infracţiunii trebuie întrunite
cumulativ. Lipsa oricăreia din aceste trăsături esenţiale conduce la
înlăturarea caracterului penal al faptei.

Secţiunea I
Prevederea faptei în legea penală

Prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune este prima

trăsătură esenţială a infracţiunii, consacrată de art.17, C.penal, precum şi în
art.2, teza I, C.penal.
Această cerinţă arată că pentru existenţa unei infracţiuni nu este
suficient să existe o faptă care prezintă pericol social şi să fie săvârşită cu
vinovăţie, ci trebuie ca aceasta să fie prevăzută în mod expres de legea
penală ca infracţiune şi să fie sancţionată cu o anumită pedeapsă 1. Ca atare,
în considerarea unei fapte ca infracţiune se cercetează, mai întâi, dacă fapta
este prevăzută de legea penală şi dacă răspunsul este negativ, cercetarea
celorlalte trăsături esenţiale ale infracţiunii (pericolul social şi vinovăţia)
nu se mai justifică. Dacă răspunsul este pozitiv, adică fapta este prevăzută
de legea penală, se vor cerceta şi celelalte trăsături esenţiale pentru a
observa dacă acestea sunt îndeplinite cumulativ, astfel că se va concluziona
dacă fapta este sau nu infracţiune.
Întrucât faptele care sunt considerate infracţiuni sunt prevăzute de
legea penală română, doctrina şi legislaţia noastră penală nu admit aşa-
numita incriminare prin analogie, respectiv considerarea unor fapte

1
I. Oancea - Op. cit., p.95
88
neprevăzute de legea penală ca infracţiune, prin simpla asemănare cu altă
faptă prevăzută ca infracţiune, deoarece asemenea practici pot aduce mari
daune asigurării legalităţii în ţara noastră.
Prin prevederea în legea penală a faptei periculoase care se
săvârşeşte cu vinovăţie, se realizează diferenţierea infracţiunii de celelalte
forme de ilicit juridic.

Secţiunea a II-a.
Pericolul social

1. Noţiunea pericolului social

În dreptul penal român, infracţiunea se caracterizează prin aceea că

este o faptă, în accepţiunea cea mai cuprinzătoare a cuvântului, o
manifestare reală, cu o existenţă obiectivă, capabilă a fi percepută şi
caracterizată1.
Fapta presupune o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor
sociale, o intervenţie a acestuia împotriva valorilor sociale ocrotite de lege,
de natură a le leza integritatea ori a le pune în pericol.
Fapta se poate manifesta sub formă de acţiune sau inacţiune.
Acţiunea, reprezintă o formă de manifestare a faptei, o conduită
pozitivă din partea făptuitorului, prin care acesta îşi mobilizează întreaga
energie pentru a face ceva, pentru a produce o modificare în realitatea care-
l înconjoară.
Inacţiunea, constă într-o comportare negativă, în neîndeplinirea
unei obligaţii impuse de lege.
Pentru ca fapta să constituie infracţiune trebuie să prezinte pericol
2
social .
În conformitate cu prevederile art.18, din Codul penal, fapta care
prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau

1
V. Dongoroz – Op. cit., p.111
2
G. Levasseur – Droit des Etats Unis, Dalloz, 1990, p.113 (Potrivit concepţiei realiste,
periculozitatea socială are semnificaţia de faptă contrară ordinii sociale, prin atitudinea sa
de a tulbura această ordine).
89
inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale arătate în
art.1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
Fapta care prezintă pericol social constituie acea manifestare
exterioară, de natură a vătăma sau pune în pericol valorile sociale de a
căror integritate şi siguranţă este condiţionată desfăşurarea normală a
relaţiilor sociale1.
Pericolul social al infracţiunii prezintă grade diferite, unele
infracţiuni având un grad mai mare de pericol social (omor, tâlhărie, etc.) şi
atrăgând o pedeapsă mai aspră, altele un pericol social mai scăzut (lovirea,
ameninţarea, etc.) fapt pentru care legiuitorul a prevăzut pedepse mai
uşoare.
Pericolul social al infracţiunii este apreciat de legiuitor în funcţie de
mai mulţi factori, între care:
- valoarea socială căreia i se aduce atingere;
- dinamica faptelor oferite de statistica penală;
- împrejurările în care se săvârşesc faptele;
- persoana infractorului;
- mărimea şi natura urmărilor produse sau care s-ar fi putut
produce;
- forma vinovăţiei;
- mobilul sau scopul cu care s-a acţionat;
- mijloacele folosite pentru comiterea faptei, etc.
Trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă ce prezintă pericol
social se materializează, aşa cum prevede art.18 C.penal, prin două
aspecte:
- prin faptă se aduce atingere unei valori sociale importante,
arătate generic în art.1 C.penal;
- pentru sancţionarea unei astfel de fapte este necesară aplicarea
unei pedepse.

2. Felurile pericolului social

1
G. Bettiol – Diretto penale. Parte generale, Ottawa edizione, LEDAM, Padova, 1973,
p.171
90
 În ştiinţa dreptului penal şi în practica legislativă, pericolul social,
ca trăsătură esenţială a infracţiunii, este cunoscut sub două forme,
respectiv:
a) pericolul social generic sau abstract – este apreciat de legiuitor
în momentul în care fapta periculoasă este înscrisă în legea penală ca
infracţiune (omor, tâlhărie, viol, etc.). Aprecierea pericolului social generic
se face pe baza unor date obiective şi subiective ca: însemnătatea valorii
sociale ce trebuie ocrotită; gravitatea vătămării ce i se poate aduce valorii
sociale; frecvenţa faptelor care se pot săvârşi; împrejurările în care se pot
săvârşi astfel de fapte; persoana făptuitorului, etc. Rezultatul evaluării se
exprimă în cuprinderea faptei în legea penală şi în pedeapsa stabilită pentru
acea infracţiune, necesară pentru combaterea acelei fapte şi totodată pentru
prevenirea ei în viitor;
b) pericolul social concret - este pericolul pe care-l prezintă o
faptă concretă, săvârşită de către o persoană, şi este apreciat de instanţa
judecătorească cu prilejul judecării faptei. Aceasta se reflectă în sancţiunea
penală aplicată de instanţa de judecată.
Determinarea pericolului social concret se face în funcţie de
vătămarea cauzată obiectului infracţiunii, de împrejurările concrete ale
săvârşirii faptei, de trăsăturile care caracterizează elementul material,
precum şi de alte împrejurări ale conţinutului concret al infracţiunii.
Prevederea pericolului social are valoarea unei norme juridice care
serveşte, deopotrivă, legiuitorului care incriminează fapta, cât şi
judecătorului în aprecierea concretă a pericolului social al faptei comise, cu
consecinţe importante în individualizarea sancţiunilor, atunci când
pericolul social concret este al unei infracţiuni şi în neconsiderarea faptei
ca infracţiune atunci când aceasta nu are gradul necesar de pericol social al
unei infracţiuni.
Aşa cum rezultă din definiţia dată infracţiunii de art.18, din Codul
penal, pericolul social al faptei, ca trăsătură esenţială, a fost trecut după
cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală şi înainte ca fapta să fie
săvârşită cu vinovăţie. În vechea legislaţie, cerinţa pericolului social al

91
faptei era trecută prima, după care urma cerinţa referitoare la săvârşirea
faptei cu vinovăţie şi ultima era ca fapta să fie prevăzută de legea penală.
Modificarea ordinii celor trei trăsături esenţiale ale infracţiunii a
fost generată de intenţia legiuitorului de a plasa verificarea existenţei
pericolului social după ce s-a constatat că fapta este prevăzută de legea
penală şi nu înainte de această cerinţă, aşa cum prevedea vechea legislaţie,
aducând drept argument faptul că, în practică, pericolul social al faptei este
verificat de organele judiciare după ce au constatat că există o faptă
prevăzută de legea penală.
Această aşezare a pericolului social modifică, însă, natura acestei
trăsături esenţiale. În reglementarea anterioară legiuitorul, trecând pericolul
social înaintea cerinţei ca fapta să fie prevăzută de legea penală, a avut în
vedere pericolul social concret cu funcţii echivalente pericolului social
abstract, adică acel pericol pe care îl prezintă fapta concretă comparată cu
fapta incriminată. Acest pericol constituia, în concepţia Codului penal
anterior, criteriul hotărâtor pentru a decide dacă fapta concretă are sau nu
vocaţie de a fi incriminată (adică să fie descrisă de legea penală). În măsura
în care noul legiuitor a modificat ordinea trăsăturilor esenţiale înseamnă că
a abandonat ideea unei selectări a faptelor susceptibile de incriminare după
criteriul pericolului social (criteriul substanţial), aşezându-se ferm pe
poziţia că prevederea faptei în legea penală constituie criteriul hotărâtor,
caracterizarea de bază a infracţiunii (criteriul formal), concluzie pe care
doctrina penală a sugerat-o de multă vreme, în acord cu celelalte doctrine
penale.
Prin aşezarea pericolului social după cerinţa ca fapta să fie
prevăzută de legea penală, legiuitorul a avut în vedere, de astă dată,
pericolul social concret al faptei, cu funcţia de individualizare a pedepsei,
adică acel pericol social pe care îl evaluează organele judiciare după ce au
stabilit că există o faptă prevăzută de legea penală şi ar urma să se treacă la
stabilirea vinovăţiei şi la individualizarea sancţiunii. Dar, atribuind acest
rol pericolului social, noul legiuitor a fost pus în faţa doctrinei penale o
întreită provocare:

92
 a) în ce măsură acest rol al pericolului social este compatibil
cu aşezarea sa înaintea vinovăţiei, dat fiind că individualizarea sancţiunii
are loc numai în raport cu o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu
vinovăţie, adică în raport cu o infracţiune;
b) cum se conciliază acest rol cu prevederile art.19, C.penal
(fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni), deoarece
pericolul social concret se evaluează în limitele speciale ale sancţiunii
prevăzute de legea penală pentru fiecare infracţiune, neputând să pună în
discuţie însăşi existenţa infracţiunii;
c) cum se corelează pericolul social, criteriul de
individualizare a sancţiunii, cu art.87 (Regulile generale de individualizare
a pedepsei) care se referă, de asemenea, la gravitatea faptei (pericolul
concret al faptei).
Toate aceste abordări teoretice, cu implicaţii practice, vor fi
inevitabile faţă de noua formulare a ordinii trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii1.

3. Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni

Practica a demonstrat că anumite fapte comise formal îndeplinesc

trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, dar în concret pericolul social nu pune
în evidenţă o periclitare a valorilor sociale ocrotite, acesta fiind minim şi
insuficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune. În aceste condiţii
legiuitorul, care la incriminarea unei fapte ia în considerare, printre altele,
şi pericolul social al faptei, trebuie să prevadă, în acelaşi timp şi în ce
condiţii fapta concretă nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni.
În acest context fapta care nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni a fost incriminată în dispoziţiile art.19 C.penal, potrivit căruia
nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin
atingerea minimă a unei din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei

1
G. Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.12-
13.
93
concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni.
Din analiza textului de lege rezultă că pentru existenţa faptei care
nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni se cer a fi întrunite trei
condiţii esenţiale, respectiv:
a) fapta săvârşită să aducă o atingere minimă a valorilor
sociale apărate de legea penală, adică să nu se afecteze substanţial
existenţa, fiinţa şi funcţionalitate valorilor sociale ocrotite prin
incriminarea acelei fapte;
b) fapta să nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni
prin conţinutul ei concret, adică să nu prezinte gravitate prin trăsăturile sale
obiective şi subiective;
c) fapta să fie lipsită de importanţă, în mod vădit, adică
acest lucru să rezulte concret din analiza tuturor circumstanţelor obiective
şi subiective, reale şi personale, concomitente sau subsecvente comiterii
faptei. (ex. furturile mărunte din magazinele cu autoservire, ameninţarea,
distrugerea unor obiecte mărunte, etc.).
Articolul 19, din Codul penal, a urmărit, prin incriminarea faptei
care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, excluderea din sfera de
acţiune a legii penale a faptelor fără importanţă, mărunte şi lipsite de
gravitate, fiind înlăturată, în acest mod, posibilitatea de a se mări artificial
starea infracţională care nu este de natură să direcţioneze corect politica
penală pentru combaterea faptelor cu grad ridicat de pericol social.
Pentru a elimina abstractul, abuzurile şi subiectivismul în evaluarea
pericolului social concret al faptei, legiuitorul a prevăzut în art.19, alin.2,
C.penal unele criterii de care să ţină seama organele judiciare atunci când
se pronunţă asupra acestei probleme. Aceste criterii sunt:
a) modul şi mijloacele de săvârşire a faptei. În baza
acestui criteriu se impune ca organele judiciare să facă o analiză atentă a
modului în care a fost pregătită şi comisă infracţiunea, deoarece un mod
simplu de a comite o faptă se deosebeşte substanţial de alte moduri
complexe, ascunse, bine pregătite, prin mai multe acte, etc. De asemenea,
trebuie analizate şi mijloacele folosite pentru comiterea infracţiunii, natura

94
instrumentelor şi capacitatea acestora de a prezenta sau nu pericol public
sau urmări grave, precum şi măsura în care infractorul se foloseşte de
aceste mijloace (explozii, otrăvirea apei ori a alimentelor care urmează să
fie servite mai multor persoane, etc.)1;
b) scopul urmărit de făptuitor. După acest criteriu
pericolul social poate fi scăzut, când fapta a fost comisă pentru satisfacerea
unei trebuinţe (cumpărarea unui medicament pentru nevoia unui bolnav din
familie, cu bani sustraşi), sau ridicat, când infracţiunea a fost comisă pentru
înlesnirea sau ascunderea altei infracţiuni2. De asemenea, întrucât în marea
majoritate a cazurilor, prin săvârşirea unei fapte penale, se urmăresc direct
sau indirect scopuri periculoase, faptele prevăzute de legea penală se
diferenţiază între ele, unele putând fi considerate infracţiuni iar altele nu3.
c) împrejurările în care fapta a fost comisă. În baza
acestui criteriu se au în vedere împrejurările concrete în care se comite
fapta, acestea fiind relevante pentru cunoaşterea pericolului social şi al
periculozităţii făptuitorului. De pildă, dacă fapta a fost comisă pe timp de
noapte ori profitând de neputinţa victimei de a se apăra, pericolul este
ridicat iar fapta poate fi infracţiune 4. În situaţia în care fapta s-a comis în
situaţii nefavorabile pentru făptuitor (o stare de suferinţă, o stare de
ebrietate în care a ajuns întâmplător, etc.) putem considera că pericolul
social al faptei este minim şi nu prezintă interes pentru o sancţiune fermă.
d) urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce.
Acest criteriu se referă la consecinţele concrete cauzate prin comiterea
faptei precum şi la cele eventuale pe care fapta săvârşită este susceptibilă
să le producă;
e) persoana şi conduita făptuitorului, constituie ultimul
criteriu minim pentru stabilirea în concret a gradului de pericol social al
faptei. Conform acestui criteriu trebuie să se ţină seama de atitudinea

1
Decizia Tribunalului Suprem, nr. 828/1985, Revista Română de Drept, nr.6/1985, p.60
2
Decizia Tribunalului Suprem, nr. 1727/1976, în Culegerea de Decizii , 1997, p.274
3
Decizia Tribunalului Suprem, nr. 1263/1987, R.R.D., nr.11/1987, p.61
4
Decizia penală a Tribunalului Judeţean Bistriţa Năsăud, nr. 266/1973, Revista Română
de Drept, nr. 6/1974, p.54
95
făptuitorului înainte şi după săvârşirea faptei, de antecedentele penale şi de
orice alte circumstanţe personale ale acestuia.
Faptele care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni sunt
sancţionate mult mai blând de legea penală, ele atrăgând aplicarea unei
sancţiuni cu caracter administrativ prevăzută de art.19, alin.3, C.penal.
Astfel, în cazul acestor fapte, procurorul sau instanţa aplică una din
următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:
a) mustrarea;
b) mustrarea cu avertisment;
c) amenda de la 1.000.000 la 25.000.000 lei vechi (ROL).
Cu privire la aceste sancţiuni trebuie precizat faptul că noua lege
penală a renunţat la reglementarea anterioară privind înlocuirea răspunderii
penale în cazul faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni şi,
ca atare, nu se mai face trimitere la sancţiunile cu caracter administrativ ci
acestea sunt arătate explicit în art.19, alin. 3 C.penal.

Secţiunea a III-a
Vinovăţia

1. Noţiune

A treia trăsătură esenţială a infracţiunii, care se desprinde din

definiţia legală a acesteia, prevăzută de art.17 C.penal, priveşte săvârşirea
faptei cu vinovăţie1. Ea trebuie coroborată cu prevederile art.20, C.penal,
care consacră formele de vinovăţie.
Vinovăţia este o reflectare a aspectului subiectiv al infracţiunii şi
cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi urmările
acesteia2.
Vinovăţia presupune existenţa a doi factori inerenţi vieţii psihice,
respectiv:

1
G. Antoniu – Vinovăţia în perspectiva reformei penale şi a aderării la Uniunea
Europeană, Revista Română de Drept, nr.2/2003, p.9-28
2
S. Petrovici – Unele aspecte ale noţiunii de vinovăţie în dreptul penal, Studii şi Cercetări
Juridice, nr.1/1958, p.215
G. Antoniu – Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, p.98
96
 a) conştiinţa sau factorul intelectiv, presupune
reprezentarea deplină a conţinutului, sensului şi finalităţilor urmărite sau
acceptate prin săvârşirea faptei, precum şi prevederea rezultatului urmărit;
b) voinţa sau factorul volitiv, reprezintă elementul psihic
care impulsionează şi comandă energia fizică a omului.
Între cei doi factori există o strânsă legătură, aceştia corelându-se
continuu. Astfel, voinţa de a săvârşi fapta este condiţionată numai de
reprezentarea în conştiinţa făptuitorului a urmărilor faptei. În sensul legii
penale, vinovăţia cere ca voinţa să fie liberă.
Doctrina penală defineşte vinovăţia ca fiind atitudinea psihică a
persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă
pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a
urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut
reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală,
subiectivă a acestei reprezentări1.
O condiţie esenţială a vinovăţiei este determinată de prezenţa
factorului volitiv şi a celui intelectiv în săvârşirea unei fapte. Ca atare,
vinovăţia nu poate exista dacă făptuitorul nu a voit să săvârşească acea
faptă, ori nu a putut să aibă reprezentarea rezultatului produs prin
infracţiune din motive neimputabile lui.

2. Formele vinovăţiei

Vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, îmbracă trei forme

principale: intenţia, culpa şi intenţia depăşită sau praeterintenţia.

2.1. Intenţia şi modalităţile sale

Intenţia este o formă principală de vinovăţie, definită în art.20,

alin.1, pct.1, C.penal, conform căruia fapta este săvârşită cu vinovăţie când
infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui
prin săvârşirea acelei fapte;

1
C. Bulai – Op. cit., p.118
97
 b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l doreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui.
Intenţia este cunoscută sub două forme principale:
a) intenţia directă (dol direct) este definită de art. 20,
alin.1, pct.1, lit.a, din Codul penal şi constă în faptul că infractorul prevede
rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei
fapte. Aceasta se deduce din analiza împrejurărilor în care se săvârşeşte
fapta, din voinţa de a comite acea faptă, din motivaţia săvârşirii.
Intenţia directă se caracterizează prin faptul că voinţa de a comite o
faptă este îndreptată spre o anumită finalitate, spre realizarea unui anumit
rezultat ca expresie directă a dorinţei infractorului de a produce rezultatul
propus. În concepţia legiuitorului român, intenţia directă apare nu ca o
simplă voinţă de a cauza un rău generic, ci voinţa infractorului trebuie să fi
urmărit anume cauzarea unei vătămări1.
Practica judiciară demonstrează că marea majoritate a
infracţiunilor se săvârşesc cu intenţie directă.
b) intenţia indirectă (dol eventual), este definită de art.20,
alin.1, pct.1, lit.b, din Codul penal şi constă în faptul că infractorul prevede
rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii
lui;
c) alte modalităţi ale intenţiei
Practica judiciară şi doctrina penală a identificat şi alte modalităţi
ale intenţiei, respectiv:
- intenţia determinată şi intenţia nedeterminată.
Intenţia este determinată atunci când infractorul are reprezentarea
unui rezultat periculos, pe care îl urmăreşte sau îl acceptă şi acţionează
pentru producerea acestuia. Ca atare, intenţia determinată poate fi directă
sau indirectă.
Intenţia este nedeterminată atunci când infractorul are
reprezentarea mai multor urmări periculoase care s-ar putea produce şi îi
este indiferent care din ele vor surveni după săvârşirea faptei periculoase
1
V. Dongorz – Op. cit., p.239
C. Bulai – Op. cit., p.119
C. Mitrache, Cr. Mitrache – Op. cit., p.106-111
98
(ex: un infractor prins în flagrant fuge de la locul faptei, dar este urmărit de
cetăţeni şi de un poliţist, iar pentru a-şi asigura scăparea trage cu pistolul în
direcţia urmăritorilor spre a-i ucide sau răni, fiindu-i indiferent care din ei
va deveni victimă). Intenţia nedeterminată nu poate fi decât o formă a
intenţiei indirecte.
- intenţie generică şi intenţie specială
Intenţia generică se caracterizează prin existenţa voinţei de
acţiune şi a rezultatului, precum şi prin prevederea generică a rezultatului
(ex: infractorul care urmăreşte să ucidă o victimă este în eroare cu privire
la identitatea persoanei şi ucide altă persoană; infractorul aplică victimei o
lovitură mortală, dar aceasta nu moare ca urmare a loviturii primite ci
datorită faptului că s-a înecat în fluviul în care a fost aruncată de făptuitor,
care a crezut că murise1).
Intenţia specială se caracterizează prin faptul că voinţa
infractorului este îndreptată spre un anumit rezultat aflat dincolo de
momentul în care sunt realizate toate cerinţele normei de incriminare2.
- intenţie spontană şi intenţie premeditată
Intenţia spontană se defineşte prin faptul că apare brusc, de regulă
sub imperiul unei stări de provocare.
Intenţia premeditată presupune plănuirea prealabilă a acţiunii.
- intenţia iniţială şi intenţia supravenită
Intenţia iniţială se caracterizează prin faptul că infractorul prevede
rezultatul faptei sale înainte de comiterea acesteia.
Intenţia supravenită este intenţia care se naşte în momentul
comiterii faptei în sensul că infractorul prevede şi urmăreşte un alt rezultat
decât cel iniţial (ex: infractorul care comite o infracţiune de lovire,
hotărăşte să-i sustragă victimei şi anumite bunuri pe care le avea asupra
sa).

2.2. Culpa şi modalităţile sale

1
F. Mantovani – Dirrito penale. Parte generale, Seconda edizione, Cedam, Padova, 1988,
p.314
2
V Dongoroz - Op. cit., p.122
99
 Culpa este definită prin dispoziţii art.20, alin.1, pct.2, din Codul
penal, care prevede că fapta este săvârşită din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind
fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
În doctrina şi în legislaţia penală culpa este cunoscută sub două
modalităţi principale:
a) culpa cu prevedere sau uşurinţa, constă în prevederea
de către făptuitor a urmărilor periculoase ale acţiunii sau inacţiunii sale, pe
care nu le acceptă, socotind fără temei că ele nu se vor produce. Din
conţinutul legal al culpei cu prevedere rezultă că aceasta se caracterizează
prin două elemente:
- existenţa prevederii urmărilor activităţii infracţionale a
făptuitorului;
- existenţa speranţei, lipsită de temei, că rezultatul nu se va
produce sau că acesta poate fi prevenit prin intervenţie proprie sau prin
intervenţia altor persoane.
În practica judiciară se întâlnesc foarte des fapte săvârşite din culpă
cu prevedere, mai ales în domeniul circulaţiei rutiere: (ex: fapta
conducătorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe lângă grupuri de
persoane, prevăzând posibilitatea unui accident, rezultat pe care acesta nu-l
acceptă considerând, neîntemeiat, că acesta nu se poate produce, dar în
realitate rezultatul s-a produs).
Prevederea rezultatului socialmente periculos, în cazul culpei cu
prevedere, apropie această formă de vinovăţie de intenţia directă şi
indirectă. Cu toate acestea, culpa cu prevedere se diferenţiază de intenţie
prin poziţia psihică a făptuitorului faţă de rezultat, întrucât dacă la intenţia
directă este urmărit rezultatul iar la intenţia indirectă acesta este acceptat,
în cazul culpei cu prevedere rezultatul nu este acceptat. Cu alte cuvinte,
infractorul speră, în mod uşuratic, că rezultatul nu se va produce.

100
 b) culpa simplă sau neglijenţa, sau culpa fără prevedere,
ori greşeala, se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede
rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Culpa simplă este singura formă de vinovăţie în care făptuitorul nu
prevede rezultatul faptei sale.
În doctrina penală singurul criteriu obiectiv pentru stabilirea
obligaţiei de prevedere este cel al împrejurărilor în care se săvârşeşte fapta,
deoarece numai în acest mod se poate observa dacă orice om normal şi
atent1, din categoria făptuitorilor2 (pregătire, experienţă, etc.) avea în
momentul săvârşirii faptei posibilitatea să prevadă rezultatul. Dacă se
stabileşte că rezultatul nu era previzibil, fapta nu mai este considerată
săvârşită cu vinovăţie (din culpă simplă) ci în caz fortuit. Dacă se stabileşte
că rezultatul era previzibil, cercetările se continuă pentru a se stabili dacă
acesta putea fi prevăzut.
Aşadar, ca formă de vinovăţie neglijenţa se caracterizează prin
două elemente:
Un element negativ, care se referă la lipsa de prevedere a
urmărilor periculoase ale faptei comise;
Un element pozitiv, care indică existenţa unor condiţii care dau
posibilitatea de a considera că infractorul trebuia şi putea să prevadă
consecinţele dăunătoare ale faptei sale.
Primul element diferenţiază neglijenţa de intenţie şi de uşurinţă, al
doilea element diferenţiază neglijenţa de cazul fortuit.
- alte modalităţi ale culpei
- culpa in agendo, când se referă la fapte constând
într-o acţiune şi culpa in omittendo, când se referă la fapte constând dintr-
o inacţiune.
- culpa specifică, când se încalcă regulile de
diligenţă într-un domeniu specializat, în raport cu care sunt necesare
cunoştinţe de specialitate din partea făptuitorului3 (în domeniul medical,
sportiv, transporturilor, circulaţiei pe drumurile publice, etc.) şi culpa
generică, atunci când făptuitorul se comportă uşuratic sau neglijent în

1
I. Oancea – Op. cit., p.120
2
C. Bulai – Op. cit., p.163
3
G. Antoniu – Op. cit., p.172
101
raport cu activităţile obişnuite, nerespectând regulile comune de diligenţă
menite să prevină rezultatele periculoase.
Culpa mai poate îmbrăca următoarele forme:
- nebăgarea în seamă, adică lipsa de atenţie;
- nedibăcia, adică lipsa de abilitate profesională;
- culpa directă, adică acţiunea săvârşita de infractor;
- culpa indirectă, adică acţiunea săvârşita de altă
persoană.

2.3. Intenţia depăşită

Intenţia depăşită este o formă specială a vinovăţiei care rezultă din

unirea intenţiei cu culpa şi aceasta este consacrată de art.20, alin.4,
C.penal, care prevede că există intenţie depăşită când rezultatul mai grav
produs printr-o acţiune sau inacţiune intenţionată se datorează culpei
făptuitorului. Cu alte cuvinte, intenţia depăşită sau praeterintenţia cuprinde
intenţie şi culpă, reunite.
Intenţia depăşită se caracterizează prin faptul că făptuitorul
săvârşeşte o faptă urmărind un anumit rezultat, dar acesta se amplifică,
devenind mai grav şi realizând conţinutul altei infracţiuni ori o variantă
agravantă a infracţiunii iniţiale. (ex: vătămarea corporală gravă, art.187,
C.penal, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, art.188, C.penal, violul
care a avut ca urmare moartea victimei art.217, alin.3 C.penal, tâlhăria care
a avut drept urmare moartea victimei art.253, alin.2, C.penal, etc).
În toate aceste situaţii acţiunea iniţială este săvârşită cu intenţie, iar
rezultatul produs depăşeşte intenţia făptuitorului şi conduce la o infracţiune
mai gravă, astfel că acest rezultat este imputat sub forma culpei, fie prin
uşurinţă, fie prin neglijenţă.

102
 Capitolul III
Conţinutul infracţiunii

Secţiunea I
Consideraţii generale

1. Noţiunea de conţinut al infracţiunii

În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul

conţinutului, al elementelor sale ce o particularizează în raport cu alte fapte
penale.1 Conţinutul infracţiunii nu trebuie confundat cu trăsăturile esenţiale
ale acesteia. El este prezent în norma de incriminare şi poate fi definit ca o
totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca
infracţiune.2 Prin conţinutul infracţiunii prevăzut în norma de incriminare
se determină cadrul, tipul legal în care se vor înscrie faptele concrete
săvârşite în realitatea socială.
Ştiinţa dreptului penal evidenţiază două aspecte ale conţinutului
infracţiunii:
a) conţinutul legal, care este descris prin norma de
incriminare şi cuprinde condiţiile obiective în care o faptă devine
infracţiune;
b) conţinutul concret, care se referă la o faptă
determinantă. săvârşită în realitatea obiectivă de către o persoană şi care se
înscrie, prin elementele sale, în tipul abstract precizat în norma de
incriminare.

2. Structura şi clasificarea conţinutului infracţiunii

Structura conţinutului infracţiunii reprezintă modul în care se

organizează, ca părţi ale aceluiaşi ansamblu, diferitele elemente
componente ale conţinutului infracţiunii.
1
G. Antoniu – Din nou despre conţinutul infracţiunii, Revista Româna de Drept, nr.
5/1982, p-31
2
C. Bulai – Op. cit., p166
103
 Condiţiile de existenţă ale unei infracţiuni sunt polarizate de
anumite coordonate sau jaloane, între care cele mai importante sunt:
a) actul de conduită al unei persoane, atât sub aspectul
componenţei obiective cât şi sub aspectul componenţei subiective a
infracţiunii;
b) valoarea socială vătămată (obiectul infracţiunii);
c) subiecţii actului de conduită;
d) locul, timpul, modul, mijloacele ori consecinţele
săvârşirii infracţiunii;
Există mai multe criterii de clasificare a condiţiilor de incriminare:
a) după criteriul factorilor la care se referă:
- condiţii privitoare la latura obiectivă;
- condiţii privitoare la latura subiectivă;
- condiţii privitoare la obiectul infracţiunii;
- condiţii privitoare la subiecţii infracţiunii;
- condiţii privitoare la locul, timpul sau mijloacele
de săvârşire a infracţiunii.
b) după rolul şi importanţa pe care o au pentru existenţa
infracţiunii:
- condiţii existenţiale sau constitutive, când iau
parte la alcătuirea configuraţiei tipice, de bază a infracţiunii;
- condiţii accidentale sau circumstanţiale, când iau
parte la alcătuirea conţinutului infracţiunii în vreuna din variantele ei
agravate sau atenuate;
c) după felul în care se raportează la momentul săvârşirii
infracţiunii, condiţiile de incriminare pot fi:
- condiţii preexistente, sunt cele care se referă la obiectul şi
subiecţii infracţiunii;
- condiţii concomitente, sunt cele care se referă la locul,
timpul şi mijloacele folosite la comiterea infracţiunii;
- condiţii subsecvente, sunt cele care se referă la producerea
unui anumit rezultate.
Conţinutul infracţiunii se clasifică după următoarele criterii:
a) după criteriul structurii:
104
 - conţinutul juridic, care cuprinde toate condiţiile
cerute de legea pentru existenţa infracţiunii;
- conţinutul constitutiv, care cuprinde doar condiţiile
care se referă la conduita ilicită;
b) după criteriul variantelor în care poate fi incriminată o
infracţiune:
- conţinutul simplu, când infracţiune este prevăzută
numai într-o singură variantă;
- conţinutul complex, când infracţiune este
incriminată în două sau mai mute variante sau când aceasta este continuată
în mai mute modalităţi;
- conţinutul trunchiat sau atipic, când norma de
incriminare determină condiţiile de existenţă ale infracţiunii într-o formă
atipică.

Secţiunea a II-a
Condiţii preexistente infracţiunii

1. Condiţii privind obiectul infracţiunii

1.1. Noţiune

Infracţiunea, prin conţinutul său concret, este periculoasă pentru

valorile sociale. În art. 18, din C.penal., legiuitorul defineşte pericolul
social ca fiind orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere
uneia din valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este
necesară aplicarea unei pedepse. Valorile sociale enumerate de art.1 din
C.penal. sunt: România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea precum şi întreaga ordine de drept. Aceste valori şi relaţii
sociale, care sunt ocrotite de legea penală, devin obiect al infracţiunii.

105
 Obiectul infracţiunii este definit în doctrina penală ca fiind
valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care
sunt periclitate sau vătămate prin fapta infracţională1.

1.2. Forme ale obiectului infracţiunii

Obiectul infracţiunii îmbracă mai mute forme:

a) obiectul juridic generic sau de grup, este format din
mănunchiul, fasciculul, grupul de valori sociale de aceeaşi natură care sunt
ocrotite prin normele penale. Acesta este comun pentru un grup de
infracţiuni.
Obiectul juridic generic sau de grup stă la baza sistematizării
infracţiunilor în partea specială a dreptului penal, astfel că, în partea
specială a Codului penal infracţiunile se împart pe titluri (ex. crime şi
delicte contra persoanei, crime şi delicte contra patrimoniului, crime şi
delicte contra securităţii naţionale, etc.) şi capitole (ex. crime contra
umanităţii, crime şi delicte contra vieţii persoanei, crime şi delicte de
competiţie, etc.)
b) obiectul juridic specific este valoarea socială concretă
căreia i se aduce atingere prin infracţiune. Această categorie de obiecte
serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui
grup2 (ex. infracţiunea de furt are drept obiect juridic specific relaţiile
sociale privind posesia, detenţia asupra unui bun şi aceasta este cuprinsă în
grupul crimelor şi delictelor contra patrimoniului);
c) obiectul juridic complex, este specific infracţiunilor
complexe şi este format din :
- obiectul juridic principal, adică relaţia socială
principală căreia i se aduce atingere;
- obiectul juridic adiacent sau secundar, adică
relaţia socială secundară căreia i se aduce atingerea.

1
B. Braunstein – Consideraţii asupra obiectului juridic al infracţiunii în dreptul penal,
Analele ştiinţifice ale Universităţii “A.I. Cuza”, Iaşi, 1996, p. 177
2
C. Mitrache, Cr. Mitrache – Op. cit., p. 117
106
 Astfel, obiectul juridic al infracţiunii este complex atunci când
prin fapta socialmente periculoasă sunt lezate, deodată, două sau mai
multe relaţii sociale, cea mai importantă dintre acestea dând natura
acelei infracţiuni1 (ex. infracţiunea de tâlhărie are un obiect juridic
complex: pe de o parte obiectul juridic principal format din relaţiile sociale
privind posesia, detenţia asupra unui bun, iar pe de altă parte un obiect
juridic adiacent , secundar, format din relaţiile sociale privind ocrotirea
persoanei cu viaţa, integritatea corporală, sănătatea şi libertatea sa. )
d) obiectul material sau obiectul direct al infracţiunii este
format din bunul, lucrul sau valoarea împotriva căruia se îndreaptă acţiunea
sau inacţiunea incriminată şi asupra căreia se răsfrâng urmările provocate,
aducându-se astfel atingerea relaţiilor sociale ocrotite prin norma de drept
penal .
Nu toate infracţiunile au obiect material ci doar acelea la care
valoarea socială este exprimată printr-o entitate materială. Atunci când
folosim expresia “obiect material” trebuie să avem în vederea aspectul
material al valorii sociale ocrotite. De regulă, infracţiunile care au obiect
material sunt infracţiunile de rezultat , iar infracţiunile care nu au
obiect material sunt infracţiuni de pericol (ex. omorul, distrugerile,
vătămările, furtul, etc. sunt infracţiuni de rezultat , pe când ameninţarea,
calomnia, etc. sunt infracţiuni de pericol).

2. Subiecţii infracţiunii

Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea

unei infracţiuni, fie prin comiterea actului de executare, fie prin
suportarea consecinţelor răului cauzat prin comiterea acesteia2. Aşadar,
sunt subiecţi ai infracţiunii atât persoana fizică, cât şi persoana juridică ce
nu şi-a respectat obligaţia din cadrul raportului juridic penal de conformare
şi au săvârşit fapta interzisă, cât şi persoana fizică sau persoana juridică
beneficiară a ocrotirii juridice penale şi care prin comiterea infracţiunii a
suportat consecinţele acesteia.
1
M. Basarab – Op. cit. , p 93
2
C. Bulai – Op. cit. p. 81
107
 Doctrina penală cunoaşte două categorii de subiecţi ai infracţiunii,
respectiv:
a) subiectul activ al infracţiunii, este persoana fizică sau
juridică ce a săvârşit fapta direct şi implicit (în calitate de autor) ori a
participat la săvârşirea infracţiunii (în calitate de instigator sau complice).
Persoana care a săvârşit o infracţiune este infractor. În legislaţia şi
în doctrina penală se foloseşte atât noţiune de infractor, cât şi noţiunea de
făptuitor, pentru a desemna persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală.
Pentru a fi subiect activ al infracţiunii, persoana fizică trebuie să
îndeplinească anumite condiţii, respectiv:
- să aibă o anumită vârstă.
Legiuitorul român a stabilit că vârsta de la care o persoană poate să
răspundă penal şi, în concret, poate să devină subiect activ al infracţiunii
este de 14 ani. Astfel , conform art. 113, din C.penal, minorul care nu a
îndeplinit vârsta de 14 ani nu poate fi subiect al infracţiunii şi, ca atare,
nu va răspunde penal. Se presupune că până la 14 ani minorul nu are
discernământ, adică nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da
seama de rezonanţa socială a faptelor sale, să poată fi stăpân pe ele. După
împlinirea vârstei de 14 ani , mai precis între 14 -16 ani, minorul devine
subiect al infracţiunii doar dacă se stabileşte că a avut discernământ în
momentul comiterii faptei. După împlinirea vârstei de 16 ani, minorul
devine responsabil din punct de vedere juridic, fiind subiect activ al
infracţiunii.
Prin discernământ, în sens juridic, se înţelege capacitatea
persoanei de a-şi da seama de caracterul socialmente periculos al
faptei şi de a-şi manifesta conştient voinţa, capacitatea, raportat la
fapta concretă săvârşită1.
De fiecare dată, dovada discernământului trebuie făcută de către
organe judiciare, pe cauze concrete. Aceasta se stabileşte cu ajutorul
expertizei medico – legale şi al conduitei sociale, ocazie cu care se fac
investigaţiile complexe pentru a se cunoaşte atitudinea şi comportamentul

1
V. Dongoroz, - Op. cit., p. 407
108
minorului în şcoală, familie, societate, etc., pentru a se stabili dacă minorul
putea sau nu să-şi dea seama de caracterul dăunător al faptei sale pentru
societate.
- responsabilitatea, este a doua condiţie pentru ca
subiectul infracţiunii se existe
În doctrina penală responsabilitatea este definită ca fiind
aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale, de rezonanţa
socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija în mod
conştient voinţa în raport cu aceste fapte1.
Din această definiţie rezultă că responsabilitatea poate fi
determinată cu ajutorul a doi factori: factorul intelectiv, care presupune
capacitatea persoanei de a conştientiza urmările şi importanţa acţiunilor şi
inacţiunilor sale şi factorul volitiv, care presupune capacitatea persoanei
de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale, pe care le dirijează în mod
conştient. Atunci când unul sau amândoi aceşti factori lipsesc, intervine
iresponsabilitatea sau constrângerea (lipsa factorului intelectiv duce la
iresponsabilitate, în timp ce lipsa factorului volitiv duce la constrângere).
În C.penal responsabilitatea nu este definită ci se poate deduce din
interpretarea dispoziţiilor art. 31, care defineşte iresponsabilitatea (cauză
care înlătură caracterul penal al faptei), conform căreia nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul
săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze , nu
putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu pute fi
stăpân pe ele.
Responsabilitatea este o calitate generală a oamenilor şi din aceste
considerente se prezumă, presupunându-se că există la orice persoană.
Iresponsabilitatea este o excepţie şi, ca atare, ea trebuie dovedită. (ex: dacă
o persoană se află în stare de iresponsabilitate în momentul comiterii
faptei, deoarece suferă de o boală psihică, pentru ca aceasta să poată fi
exonerată de răspunderea penală trebuie ca starea de iresponsabilitate să fie
dovedită printr-o expertiză medico – legală psihiatrică ).

1
G. Antoniu – Despre infractor, acţiunea infracţională şi vinovăţie, Revista Română de
Drept, nr. 18/1969, p. 80
109
 - libertatea de voinţă şi acţiune, presupune ca
subiectul activ al infracţiunii să fi avut posibilitatea să decidă în mod liber
asupra comiterii acţiunii sau inacţiunii interzise de legea penală şi, totodată
să fi avut libertatea de a acţiona în raport cu hotărârea luată. Atunci când o
persoană este constrânsă de o forţă din afară să comită o faptă prevăzută de
legea penală, constrângere căreia nu i-a putut rezista, fapta nu poate fi
considerată infracţiune deoarece lipseşte atât calitatea de subiect activ
pentru făptuitor cât şi vinovăţia acestuia. Atât constrângerea morală cât şi
constrângerea fizică sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei şi
sunt stipulate de prevederile art. 27 şi 28, din C.penal.
- condiţii speciale privind subiectul activ al
infracţiunii
În afara condiţiilor generale enumerate, respectiv vârsta,
responsabilitatea şi libertatea de voinţă şi acţiune a făptuitorului, în
doctrina penală sunt prezentate şi alte condiţii speciale pentru anumite
infracţiuni, care se referă la anumite calităţi ale subiectului activ al
infracţiunii, ca de exemplu: gestionar sau funcţionar, administrator, pentru
infracţiunea de delapidare, mamă, pentru infracţiunea de pruncucidere,
militar, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de apărarea a ţării, etc.
În situaţia în care subiectul activ al infracţiunii trebuie să
îndeplinească o condiţie specială, acesta se numeşte subiect calificat sau
circumstanţial.
Subiect activ al infracţiunii mai este şi persoana juridică, această
prevedere fiind relativ nouă în legislaţia românească. Astfel, art. 45, din
C.penal, prevede că persoanele juridice , cu excepţia statului, a
autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal, în cazurile
prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul
persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte.
Problema răspunderii penale a persoanei juridice a constituit o
controversă în ştiinţa dreptului penal. În acest sens, au fost formulate şi
susţinute două teze majore:

110
 - teza negativistă, este susţinută de partizanii teoriei
ficţiunii, conform căreia persoanele juridice nu au o existenţă proprie, ci
sunt o creaţie, o ficţiune a legii. Această teză se bazează pe principiul
societas delinquere non potest, adică societăţile nu pot comite
infracţiuni1. Susţinătorii acestei teze utilizează mai multe argumente. În
primul rând, persoana juridică nu poate avea voinţă şi inteligenţă proprie
pentru a putea deveni subiect activ al infracţiunii, ea lucrând cum voiesc
sau înţeleg alţii, respectiv cei care o conduc. În al doilea rând, pedepsirea
unei colectivităţi conduce la vătămarea membrilor săi nevinovaţi care nu
au fost consultaţi în momentul comiterii actului infracţional. În al treilea
rând, asupra persoanei juridice nu pot fi aplicate toate pedepsele prevăzute
de lege pentru persoanele fizice şi chiar dacă ar putea fi aplicate, aceasta nu
ar simţi efectele sale;
- teza pozitivistă, este susţinută de cei care
împărtăşesc teoria realităţii cu privire la personale juridice, conform
căreia persoanele juridice reprezintă o realitate, fiind entităţi dotate cu
voinţă şi conştiinţă proprii. Adepţii acestei teze invocă mai multe
argumente. În primul rând, persoanele juridice reprezintă o realitate
juridică incontestabilă şi se pot manifesta inclusiv prin comiterea de
infracţiuni. În al doilea rând, există pedepse care pot fi aplicate cu succes
persoanelor juridice, respectiv dizolvarea, suspendarea activităţii, amenda,
precum şi măsuri de siguranţă ca expulzarea de pe teritoriul naţional,
interdicţia de a avea sediul în anumite localităţi, etc. În al treilea rând,
pedepsele aplicate persoanelor juridice pot fi eficiente pentru că pot
determina o modificare a comportamentului membrilor acestora în sensul
respectării legii penale2.
Argumentele susţinute de adepţii tezei pozitiviste au determinat
legiuitorul să incrimineze persoana juridică în noul C.penal. Astfel, pentru
angajarea răspunderii penale a persoanei juridice trebuie îndeplinite
anumite condiţii:
- infracţiunea să fie comisă în numele persoanei juridice;

1
T. Pop – Dreptul penal comparat. Partea generală, vol II, Cluj, 1928, p.272
2
C. Bulai – Op. cit., p.203
111
 - infracţiunea să fie comisă de orice persoană, care acţionează
fie individual, fie ca membru al unui organ al persoanei juridice care are
atribuţiuni de conducere în interiorul acesteia cu condiţia să aibă putere de
reprezentare, să aibă autoritatea de a lua decizii în numele persoanei
respective, precum şi de a exercita un control în sânul acesteia.
b) subiectul pasiv al infracţiunii, este persoana fizică sau
juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată sau
periclitată prin infracţiune. Această calitate o poate avea orice persoană.
Ca şi subiectul activ, subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii, respectiv:
- condiţii generale.
Pentru a deveni subiect pasiv al infracţiunii, persoana fizică sau
juridică trebuie să fie titulară a valorii sociale ocrotite penal. În marea
majoritate a cazurilor subiectul pasiv al infracţiunii este persoana păgubită
prin infracţiune. (ex: în cazul furtului, subiect pasiv este persoana vătămată
care a fost deposedată de un bun). Există şi situaţii în care persoana
păgubită este alta decât subiectul pasiv: (ex: în cazul omorului, subiectul
pasiv este victima omorului, iar persoana păgubită este cea care se afla în
întreţinerea victimei).
- condiţii speciale.
Acestea sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni. (ex: în cazul
infracţiunii de ultraj, art.323, C.penal, subiectul pasiv este un funcţionar
public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat,
aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul
funcţiunii; în cazul infracţiunii de pruncucidere, art.180, C.penal, subiectul
pasiv trebuie să fie, în mod obligatoriu, copilul nou-născut al mamei
ucigaşe).

Secţiunea a III-a
Conţinutul constitutiv al infracţiunii

112
 Conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea
condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de
conduită prohibit pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin
relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta1.
Componenta esenţială a conţinutului constitutiv, respectiv acţiunea
făptuitorului interzisă prin norma penală, este cercetată de doctrina penală
sub două aspecte:
a) aspectul obiectiv sau latura obiectivă;
b) aspectul subiectiv sau latura subiectivă.

1. Latura obiectivă

1.1. Noţiune şi structură

Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă activitatea persoanei

fizice care prin urmările ei periculoase vatămă sau pune în pericol
anumite relaţii sociale apărate de normele dreptului penal. Aceasta
cuprinde următoarele elemente:
- elementul material;
- urmarea imediată;
- legătura de cauzalitate;
- locul timpul, modul şi împrejurările în care se săvârşeşte fapta.

1.2. Elementul material

Elementul material este componenta principală a laturii obiective

a infracţiunii şi constă în actul material săvârşit, actul de conduită
umană interzis de legea penală. El se poate manifesta fie sub forma unei
acţiuni, fie sub forma unei inacţiuni.
În sensul laturii obiective a unei infracţiuni, acţiunea constă într-o
intervenţie activă a infractorului, într-o activitate periculoasă,
interzisă de legea penală. Acţiunea se poate realiza prin acte materiale

1
C. Bulai - Op. cit., p.170
113
(lovire, luare, distrugere, ucidere, etc.), prin cuvinte (calomnia, ultrajul,
etc.) sau prin scris (denunţarea calomnioasă, falsificarea, contrafacerea,
etc.).
Inacţiunea sau abstenţiunea desemnează atitudinea
făptuitorului care nu face ceva ce legea penală impune să facă. Aceasta
nu constituie element material al infracţiunii dacă nu exista o obligaţie
legală ori convenţională de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o
altă energie să producă rezultatul periculos.
Elementul material din norma de incriminare este desemnat printr-
un cuvânt, printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este
aşa –numitul verbum regens. (ex: lovire, art.185, C.penal, distrugere,
art.261, C.penal, luare, art.249, C.penal, face afirmaţii mincinoase, art.335,
C.penal).
Elementul material poate exista în conţinutul infracţiunii:
a) într-o variantă unică, când constă fie într-o acţiune, fie
într-o inacţiune (ex: lovire, art.185, C.penal);
b) în mai multe variante alternative, când constă din mai
multe acţiuni sau inacţiuni ( ex: infracţiunea de luare de mită, se poate
săvârşi de către un funcţionar prin pretindere, primire, acceptarea sau
nerespingerea de bani sau alte foloase, art.308, C.penal).

1.3. Urmarea imediată

Prin săvârşirea infracţiunii se produce o vătămare, o periclitare a

valorii sociale apărate de lege. Această vătămare sau periclitare a valorii
sociale reprezintă tocmai urmarea socialmente periculoasă, care trebuie să
fie imediată, adică să fie rezultatul nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii şi
nu un rezultat mijlocit, îndepărtat.
Urmarea periculoasă este acea modificare negativă a realităţii
înconjurătoare pe care fapta săvârşită a produs-o sau este susceptibilă
să o producă şi care-şi găseşte expresia în periclitarea, vătămarea sau
ameninţarea valorilor sociale apărate de legea penală1.

1
T. Vasiliu – Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, p. 117
114
 Infracţiunile care au în conţinutul lor referiri la rezultatul produs
sunt infracţiuni materiale sau de rezultat. Acest rezultat este perceptibil
şi trebuie constatat prin calificarea faptei ca infracţiune. Atunci când
rezultatul nu se produce înseamnă că infracţiunea nu s-a consumat ci a
rămas în faza de tentativă.
În situaţia în care în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu
privire la rezultat, aceste infracţiuni se numesc infracţiuni de pericol, de
atitudine sau infracţiuni formale1.

1.4. Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material

(cauza) şi urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa
infracţiunii. Aceasta caracterizează orice infracţiune, deşi nu este prevăzută
în conţinutul juridic al infracţiunii. Stabilirea legăturii de cauzalitate este
absolut necesară în cazul infracţiunilor de rezultat.
Raportul de cauzalitate este legătura de la cauză la efect între
acţiunea sau inacţiunea voluntară, conştientă, a infractorului şi
rezultatul socialmente periculos produs.
Existenţa raportului de cauzalitate între fapta voluntară, conştientă a
unei persoane şi urmările ce s-au produs trebuie dovedită de către organele
judiciare cu probe.
Elementele raportului de cauzalitate sunt:
a) cauza, formată din acţiunea sau inacţiunea conştientă a
persoanei;
b) efectul, concretizat în urmările ce s-au produs prin
activitatea infracţională desfăşurată.
Răspunderea penală în cazul existenţei raportului de cauzalitate se
pune numai în cazul în care urmările produse sunt o consecinţă logică
necesară a acţiunilor sau inacţiunilor conştiente ale persoanei fizice2.
În doctrina penală sunt cunoscute mai multe teorii cu privire la
raportul de cauzalitate, teorii care pot fi grupate în două mari curente:
1
G. Antoniu – Raportul de cauzalitate în penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.94
2
V. Patulea – Răspunderea penală. Elemente constitutive. Raport de cauzalitate, Revista
Română de Drept, nr.4/1982, p.63
115
 a) teza monistă, care consideră că urmarea imediată are o
singură cauză, celelalte având semnificaţia unor condiţii, fără implicaţii
penale. În cadrul acestei teze, au fost formulate mai multe teorii:
- teoria cauzei preponderente, consideră cauză a unui anumit
rezultat energia care a contribuit cel mai mult la producerea lui;
- teoria cauzei proxime, consideră drept cauză contribuţia umană
ce se situează în timp imediat anterior rezultatului;
- teoria cauzei eficiente, consideră drept cauză acea condiţie care a
declanşat procesul generic, propulsând şi alte energii care s-au angrenat în
dezvoltarea cauzală, cu rol de condiţii;
- teoria cauzei adecvate, consideră drept cauză acea condiţie a
unui rezultat pe aceea care este proprie sau aptă, prin natura ei, să producă
acel rezultat1;
b) teza pluralistă, care consideră că producerea rezultatului
se poate datora unui concurs de cauze. Şi în cadrul acestei teze au fost
formulate mai multe teorii, respectiv:
- teoria echivalenţei condiţiilor sau teoria condiţiei sine qua
non, este teoria cu cea mai largă răspândire şi a fost formulată de penalistul
german Von Buri, încă din anul 1860. Potrivit acesteia sunt considerate
cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat şi fără de
care rezultatul nu s-ar fi produs2. Verificarea dacă o condiţie a fost sau nu
cauzală se face prin procedeul eliminării;
- teoria condiţiei necesare propune să fie considerată drept cauză a
rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea acestuia ţinându-se
seama de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie3. Această teorie
recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi
artificială a cauzelor mecanice, chimice, biologice, etc., pentru a reţine
numai actele omeneşti ce au contribuit la producerea rezultatului.
Dintre teoriile prezentate, doctrina penală apreciază că teoria
echivalenţei condiţiilor oferă cele mai mari posibilităţi pentru
soluţionarea legăturii de cauzalitate, stabilind corect sfera
contribuţiilor cu legătură de cauzalitate, dar care nu permite stabilirea
deosebirilor dintre diferitele contribuţii aduse, la producerea aceluiaşi
1
G. Antoniu - Op. cit., p.120
2
G. Fiandaca, E. Musco – Diritto penale. Parte generale, Bologna, 1995, p.20
3
G. Antoniu - Op. cit., p. 138-157
116
rezultat periculos, deşi legea obligă să se ţină seama de contribuţia
participanţilor la săvârşirea infracţiunii.

1.5. Condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări în care se săvârşesc

unele infracţiuni

Dacă elementul material şi urmarea periculoasă sunt componente

obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii, condiţiile de loc, timp, mod
şi împrejurări sau cerinţele esenţiale cum mai sunt numite, sunt
facultative şi nu apar obligatoriu odată cu executarea acţiunii sau
inacţiunii periculoase. Acestea pot juca, însă, un rol deosebit de important
pentru infracţiune, mai ales în ceea ce priveşte pericolul social, putând
contribui la atenuarea sau agravarea răspunderii penale1. (ex: - locul
săvârşirii infracţiunii poate constitui o condiţie care are rol de element
circumstanţial, de realizarea căruia nu depinde existenţa infracţiunii ci doar
realizarea variantei calificate a acesteia - furtul calificat – loc public;
timpul în care se săvârşeşte fapta poate fi o condiţie esenţială de realizarea
căreia depinde existenţa infracţiunii art. 498, C.penal – coborârea
pavilionului în timpul luptei; timpul în care se săvârşeşte fapta este un
element circumstanţial care are rol de variantă calificată a faptei: furtul
calificat - în timpul nopţii).

2. Latura subiectivă a infracţiunii

2.1. Noţiune

Latura subiectivă a infracţiunii constă într-o anumită atitudine

psihică, alcătuită din elemente intelective, volitive şi afective, care
determină şi însoţesc actul fizic de executare.

1
I. Oancea – Op. cit., p.181
117
 Latura subiectivă a infracţiunii constă în totalitatea condiţiilor
cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului faţă de
materialitatea faptei săvârşite, pentru ca acea faptă să constituie
infracţiune1.
Elementul esenţial al laturii subiective îl constituie vinovăţia.

2.2. Vinovăţia ca element al laturii subiective

Elementul subiectiv constituie atitudinea psihică a persoanei care a

săvârşit o faptă, faţă de aceasta şi urmările ei, atitudine exprimată în
vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni.
Doctrina penală face distincţie între vinovăţia, ca trăsătură esenţială
a infracţiunii şi vinovăţia ca element al conţinutului unei infracţiuni:
- vinovăţia, ca trăsătură a infracţiunii, este exprimată în
formele şi modalităţile prevăzute de art.20, C.penal şi există ori de câte ori
se constată îndeplinirea uneia din aceste modalităţi2;
- vinovăţia, ca element al conţinutului infracţiunii, va
exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu
forma de vinovăţie cerută de lege.
Faptele care constau într-o acţiune sunt întotdeauna infracţiuni care
se săvârşesc cu intenţie, iar din culpă numai dacă în lege se prevede expres
acest lucru.
Faptele care constau într-o inacţiune constituie infracţiuni fie că se
săvârşesc cu intenţie sau din culpă, cu excepţia cazului în care legiuitorul
restrânge sancţionarea lor numai când se săvârşesc cu intenţie.

2.3. Mobilul infracţiunii

Mobilul este definit în doctrina penală ca fiind motivul,

impulsul exterior care determină hotărârea infracţională şi, deci,
implicit comiterea infracţiunii3. Existenţa mobilului în săvârşirea faptelor
infracţionale este apreciată ca un indiciu de normalitate psihică a
făptuitorului.
1
V. Dongoroz - Op. cit., p.120
2
C. Bulai - Op. cit., p.69,188
3

118
 Mobilul nu poate lipsi de la nici o infracţiune intenţionată, deoarece
nu poate exista acţiune conştientă a persoanei fizice la baza căreia să nu
stea un anumit mobil. În general, mobilul nu poate face parte din conţinutul
infracţiunii, cu excepţia faptului când acesta este cerut expres de lege. (ex:
art.316, C.penal – abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, cuprinde
în conţinutul incriminator al faptei mobilul).
Mobilul trebuie stabilit în toate situaţiile de către organele judiciare
deoarece el ajută la calificarea unor fapte ca infracţiuni, precum şi la
individualizarea pedepsei. În general, mobilul se referă la egoism, ură,
invidie, teamă, furie, gelozie, milă, răzbunare, etc.

2.4. Scopul infracţiunii

Scopul este reprezentarea pe plan mintal a rezultatului ce va

apărea în urma săvârşirii faptei penale, rezultat urmărit de către
infractor.
Scopul poate fi mai îndepărtat, mai apropiat sau nemijlocit (ex:
art. 174, C.penal, omorul: scopul apropiat este luarea dreptului la viaţă al
victimei, în timp ce scopul îndepărtat poate fi moştenirea unei averi lăsate
de cel ucis; art. 314, C.penal, delapidarea: scopul apropiat este însuşirea
unor bunuri sau sume de bani, iar cel îndepărtat poate fi cumpărarea unui
autoturism sau construirea unei case, etc).
Sunt situaţii în care legea penală prevede scopul în care a acţionat
făptuitorul, caz în care acesta trebuie stabilit obligatoriu de către organele
judiciare. (ex: art.249 C.penal, furtul: luarea unui bun mobil din posesia
sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi
pe nedrept. Atunci când o persoană a sustras un bun de la o altă persoană
nu pentru a şi-l însuşi ci pentru a o determina să-i restituie o datorie mai
veche, fapta nu va fi infracţiune de furt deoarece lipseşte scopul prevăzut
ca element constitutiv în conţinutul infracţiunii).
Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importantă în
individualizarea sancţiunilor de drept penal.

119
 Capitolul IV
Cauzele justificative

Cauzele justificative au fost reintroduse în Codul penal, revenindu-

se la prevederile legii penale de la 1937, astfel că legislaţia noastră a fost
aliniată la cea europeană.
Instituţia cauzelor justificative, în diferitele sale forme de
reglementare, este cunoscută tuturor legislaţiilor moderne. Aceste cauze

120
dau expresie, în esenţă, unei realităţi unificate cu experienţa legislativă a
statelor, şi anume că existenţa infracţiunii poate fi negată (înlăturată) nu
numai atunci când fapta nu este săvârşită cu vinovăţie, dar şi atunci când
interesele superioare ale societăţii şi ale ordinii juridice, în ansamblul ei,
impun ca o faptă să fie considerată licită (permisă) în ciuda prevederii
acesteia în legea penală.
În concepţia noii legi penale, constituie cauze justificative:
- legitima apărare (vim vi repellere licet);
- starea de necesitate (necessitas non habet legem);
- ordinul legii şi comanda autorităţii legitime (juris
executio non habet injuriam).
- consimţământul victimei (volenti et consentienti non fit
injuria).
În situaţiile nominalizate nu pot fi traşi la răspundere nici
participanţii, ceea ce înseamnă că toate cauzele justificative au caracter real
(operează in rem) şi totodată general, producând aceleaşi efecte în toate
ramurile dreptului. Existenţa unei cauze justificative exclude orice fel de
răspundere juridică.
Introducerea cauzelor justificative în legislaţia noastră penală oferă
o perspectivă mai cuprinzătoare de înţelegere a esenţei infracţiunii. Aceasta
nu este numai o faptă prevăzută de legea penală, prezentând un pericol
social şi fiind săvârşită cu vinovăţie, ci mai trebuie să nu contrazică ordinea
juridică în ansamblu (antijuridicitate), adică să nu existe o cauză permisivă
(justificativă) a faptei dictată de ordinea juridică superioară. În condiţiile în
care ar opera o cauză justificativă, fapta ar deveni licită, iar celelalte
trăsături esenţiale şi-ar pierde semnificaţia. În acest sens, doctrina penală
germană enumeră printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi
antijuridicitatea, subliniind prin aceasta influenţa hotărâtoare pe care
cauzele justificative o exercită asupra infracţiunii.
Noul Cod penal al României, chiar dacă în enumerarea trăsăturilor
esenţiale ale infracţiunii nu a menţionat şi antijuridicitatea, aceasta a fost,

121
în mod implicit, recunoscută prin reglementarea cauzelor justificative şi a
efectelor acestora asupra existenţei infracţiunii1.

Secţiunea I
Legitima apărare

1. Noţiune şi caracterizare

Persoana umană este apărată preventiv de orice violare a dreptului

său prin incriminarea tuturor faptelor ce ar putea-o leza, iar în cazul în care
este ameninţată ea poate recurge la sprijinul autorităţilor de stat pentru
înlăturarea pericolului ivit.
Sunt, însă, anumite situaţii în care o persoană este victima unei
agresiuni şi, când, în faţa unui pericol iminent, lipsită de posibilitatea de a
apela la intervenţia autorităţilor, nu are alt mijloc, pentru a evita vătămarea
sa, decât săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Această realitate
obiectivă a constituit o preocupare permanentă a legiuitorului care a
considerat că vinovăţia, potrivit legii penale, este exclusă în toate cazurile
când făptuitorul acţionează sub presiunea unei constrângeri, chiar dacă cei
doi factori, intelectiv şi volitiv, sunt prezenţi necondiţionat2.
Legitima apărare este enunţată în art.22, C.penal, care prevede că
nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare
de legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapte
pentru a înlătura un atac material direct, imediat şi injust, îndreptat
împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general şi care pune în
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general.
Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte
fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin
violenţă, viclenie, efracţie sau prin orice alte asemenea mijloace, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
1
G. Antoniu – Op. cit., p.15-16
2
V. Ionescu – Legitima apărare şi starea de necesitate, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,
p.68
122
 Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza
tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Având în vedere conţinutul legal al apărării, acesta se prezintă ca o
ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui atac ce pune în pericol grav
persoana, drepturile acesteia ori interesul general, ripostă generată de
necesitatea apărării valorilor sociale periclitate.

2. Condiţiile legitimei apărări

Pentru existenţa legitimei apărări, trebuie îndeplinite două

categorii de condiţii:
a) condiţii privitoare la atac:
- să existe un atac, adică să existe o acţiune sau
inacţiune socialmente periculoasă, dezlănţuită de agresor. (ex: o persoană
îndreaptă o armă de foc asupra altei persoane cu intenţia de a o ucide sau
răni – acţiune; o persoană care are în îngrijire un bolnav nu administrează
medicamentele prescrise de medic, cu intenţia de a-i provoca moartea –
inacţiune)
- atacul să fie material. Un atac este material când
pentru realizarea lui se foloseşte forţa fizică ori instrumente, mijloace care
sunt în măsură să producă o modificare fizică a valorilor ocrotite: viaţa,
sănătatea, integritatea unei persoane ori alte drepturi ale acesteia, precum şi
împotriva unui interes general. (ex: există atac material când un cetăţean
surprinde în flagrant o persoană care încearcă să sustragă un bun, iar în
momentul în care acţionează pentru imobilizarea ei, infractorul foloseşte
forţa braţelor, sau scoate o armă cu care acţionează asupra cetăţeanului
respectiv). Nu există atac material în cazul agresiunii verbale sau scrise
(calomnie, ameninţare, şantaj, denunţare calomnioasă, etc.) şi ca atare
persoanele care suferă asemenea agresiuni nu pot invoca legitima apărare
dacă folosesc acte de violenţă.
Şi inacţiunea poate reprezenta un act material, deoarece permite
altor fapte să pericliteze fizic valorile ocrotite

123
 Atacul trebuie să provină întotdeauna de la o persoană fizică. Dacă
atacul provine de la un animal şi pentru înlăturarea lui s-a produs o faptă
prevăzută de legea penală, suntem în prezenţa stării de necesitate, care este
şi ea o cauză justificativă1;
- atacul să fie direct. Atacul este direct atunci când
se îndreaptă şi creează un pericol nemijlocit pentru valoarea socială
ocrotită. De asemenea, atacul este direct şi atunci când vizează una din
valorile sociale apărate, chiar dacă nu are un contact nemijlocit cu aceea
valoare2 (ex: agresorul a început să taie cablul care susţine schela pe care
lucrează un zidar, punând în primejdie viaţa acestuia). Condiţia atacului de
a fi direct vizează raportul în spaţiu între atac şi valoarea ocrotită 3. Atacul
nu este direct dacă între agresor şi victimă se află un obstacol sau dacă
între aceştia există o distanţă mai mare în spaţiu (ex: între agresor şi
victimă se află un gard, o poartă, un zid, etc., sau atacul este dezlănţuit de
agresor, care poartă în mână o secure, de la o distanţă de 100 m);
- atacul să fie imediat. Atacul este imediat atunci
când pericolul care s-a ivit este actual sau este pe punctul de a se ivi, deci
este iminent. Caracterul imediat al atacului rezultă din intervalul de timp
foarte mic care separă momentul în care atacul a început de momentul
ivirii pericolului care ameninţă valoarea socială atacată4. Dacă intervalul de
timp este mai mare şi există posibilitatea înlăturării pericolului prin alte
mijloace, atacul nu mai este imediat şi nu se justifică săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală4. Caracterul imediat al atacului presupune atât
iminenţa lui (când este pe cale să se dezlănţuie), cât şi declanşarea lui.
Atacul iminent trebuie să fie real, obiectiv şi să presupună că este pe cale
să se dezlănţuie5. Atacul imediat este considerat din momentul declanşării
şi până în momentul comiterii acestuia, perioadă în care apărarea este
legitimă. După ce atacul se consumă apărarea nu mai poate fi legitimă,
deoarece nu se mai desfăşoară împotriva unui atac iminent6.
1
V. Dongoroz - Op. cit., p.251-252
2
I. Oancea – Op. cit., p.247
3
Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr.212/1966, în Culegere de decizii, p.33
4-4
C. Bulai – Op. cit., p.236,237
5
Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr.310/1961, în Culegere de decizii, p.427
6
Decizia penală a Tribunalului Suprem nr.757/1977, în Culegere de decizii, p.292
124
 - atacul să fie injust. Atacul este injust atunci când
acesta nu are nici un temei juridic care să permită sau să justifice această
comportare. Atacul este just când legea permite un anumit comportament
care este socotit drept atac. (ex: măsura arestării unei persoane care a comis
o faptă prevăzută de legea penală este un atac just, licit). Atacul devine
injust, chiar dacă acţiunea agresivă aparţine unui organ oficial care îşi
exercită abuziv atribuţiunile de serviciu1. Riposta împotriva unui atac injust
nu trebuie să fie exagerată deoarece ea ar depăşi limitele legitimei apărări
şi se transformă ea însăşi într-un atac injust care să permită o apărare
legitimă2. Dacă atacul este dezlănţuit de un iresponsabil iar acest lucru este
cunoscut, riposta se va da în stare de necesitate. Dacă cel care face apărarea
nu cunoaşte starea de iresponsabilitate a agresorului, el va reacţiona în
legitimă apărare. În acest caz legitima apărare vine în consens cu eroarea
de fapt;
- atacul să pună în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat sau interesul general. Pentru a motiva acţiunea de
apărare legea impune condiţia ca atacul să poată cauza un rău iremediabil
sau greu de remediat unor valori sociale importante persoanei umane,
drepturile sale sau interesul general (ex: agresorul atacă victima cu un cuţit
în scopul de a-i suprima viaţa). Gravitatea pericolului se apreciază în
funcţie de natura atacului, de obiectul acestuia, de condiţiile personale ale
celui care a săvârşit fapta în apărare şi de toate împrejurările cauzei care ar
putea servi la constatarea unei stări de reală constrângere3. Interesul
general împotriva căruia se exercită un atac poate consta într-un atac,
situaţie, relaţie, activitate ce interesează întreaga societate sau un grup.
În situaţia prevăzută de art.22, alin.2, C.penal (este în legitimă
apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără
drept a unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea), nu mai este necesară îndeplinirea condiţiilor
enumerate mai sus, legitima apărare fiind prezumată.

1
Decizia Tribunalului Suprem, nr.394/1986, în Culegere de decizii, 1987, p.328
2
C. Bulai., Op. cit., p.236,244
3
Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr.880/1981, Revista Română de Drept,
nr.1/1982, p.63
125
 b) condiţii privitoare la apărare
Pentru a fi considerată legitimă, apărarea trebuie să îndeplinească
mai multe condiţii:
- apărarea să se materializeze printr-o faptă
prevăzută de legea penală sub forma tentativei sau a infracţiunii
consumate. Ca atare, legitima apărare nu poate fi invocată în cazul altor
fapte, care nu sunt prevăzute de legea penală (ex: faptele cu caracter
administrativ, disciplinar, civil, etc.);
- acţiunea de apărarea să fie necesară pentru
respingerea unui atac. Ea trebuie dă se desfăşoare între limitele iminenţei
şi consumării atacului. Cu alte cuvinte, desfăşurarea apărării trebuie să aibă
loc după începutul atacului, când acesta devine actual. Simpla presupunere
că agresorul va dezlănţui un atac, nu dă dreptul la o apărare legitimă;
- acţiunea să se desfăşoare în limitele
proporţionalităţii atacului. Legea pretinde ca reacţia de apărare să fie
proporţională cu pericolul creat, adică să existe o oarecare echivalenţă între
fapta săvârşită în apărare şi atacul care a condus la necesitatea unei apărări.
Nu există reguli care să determine unde se termină proporţia şi unde începe
disproporţia între apărare şi atac. În practica judiciară se au în vedere
mijloacele folosite, împrejurările în care s-a comis fapta, forţa fizică a
combatanţilor, etc. Fapta nu poate fi considerată ca săvârşită în legitimă
apărare dacă este disproporţionată grav în raport cu gravitatea pericolului
creat prin atac.
Potrivit prevederilor art.22, alin.4, C.penal, este considerată în
legitimă apărare şi persoana care, datorită tulburării sau temerii, a
depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul. În această situaţie, fapta este
considerată ca fiind săvârşită în stare de legitimă apărare dacă victima a
depăşit limitele legitimei apărări doar ca urmare a unei puternice stări
emoţionale de tulburare psihică sau a unei temeri justificate. Dacă nu
subzistă aceste stări psihice, fapta nu se încadrează în categoria cauzei
justificative de legitimă apărare.

126
 Dacă riposta exagerată a fost determinată de starea de indignare, de
mânie, de revoltă sau a fost rezultatul unui act de răzbunare, nu suntem în
situaţia legitimei apărări.

3. Efectele legitimei apărări

Fapta comisă în stare de legitimă apărare cuprinde toate elementele

unei infracţiuni şi se încadrează în modelul incriminator prevăzut de legea
penală. Cu toate acestea ea nu se pedepseşte, fiind considerată licită şi în
conformitate cu ordinea de drept. De fapt, în conformitate cu prevederile
art.22, alin.1, C.penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală săvârşită în stare de legitimă apărare. Ca atare, acest articol de
lege dezincriminează orice faptă penală săvârşită în stare de legitimă
apărare.

Secţiunea a II-a
Starea de necesitate

1. Noţiune şi caracterizare

În baza art.23, C.penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de

legea penală săvârşită de o persoană pentru a salva de la un pericol
iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său sau al altuia sau un
interes general. De asemenea, se află în stare de necesitate şi acela care în
momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit
mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era
înlăturat.
În cazul stării de necesitate persoana este determinată să se salveze
pe sine sau pe altul, bunurile sale sau ale altuia sau interesul general prin
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sacrificând valori sau
bunuri aparţinând altei persoane.

127
 Dacă în aparenţă făptuitorul săvârşeşte fapta în mod voit, în
realitate voinţa lui este constrânsă de necesitatea de a înlătura pericolul,
ceea ce demonstrează că în momentul săvârşirii faptei acesta nu avea
posibilitatea să-şi determine şi să-şi dirijeze liber voinţa1.
Se consideră fapte săvârşite în stare de necesitate:
- sustragerea unui autovehicul pentru a transporta de
urgenţă, la spital, o persoană accidentată;
- spargerea unui zid, a unei incinte pentru a salva o
persoană imobilizată într-o încăpere învecinată;
- distrugerea unui pod de lemn peste un râu, care
împreună cu obiectele aduse de ape a format un baraj în calea apelor şi în
acest mod se realizează un pericol iminent de inundare a unei localităţi2.
În cadrul stării de necesitate, pericolul care ameninţă valorile
sociale ocrotite este generat de diferite întâmplări: incendii, cutremure,
inundaţii, reacţii ale animalelor, etc., şi nu de atacul unei persoane ca în
cazul legitimei apărări3.

2. Condiţiile stării de necesitate

Existenţa stării de necesitate presupune un pericol, pe de o parte,

care generează starea de necesitate, iar pe de altă parte presupune o faptă
penală săvârşită pentru salvarea de la acel pericol.
a) Condiţii privind pericolul:
- pericolul să fie iminent, adică să fie pe cale să se
producă. Acest pericol, care este determinat de anumite întâmplări sau
evenimente, se poate datora unor energii străine care pot fi forţe ale naturii
(cutremur de pământ, inundaţii, uragane, etc.), animale, persoane alienate,
cu alte cuvinte forţe inconştiente, sau unor energii umane, conştiente.
Aceste întâmplări sau eveniment nu trebuie să fie provocate în mod voit de
cel care acţionează pentru înlăturarea pericolului. Producerea pericolului

1
T. Vasiliu – Op. cit., p.344
2
C. Bulai - Op. cit., p.242
3
Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr.3112/1974, Revista Română de Drept,
nr.7/1975, p.73
128
nu trebuie să fie pusă sub semnul incertitudinii ce trebuie să fie reală, astfel
încât să producă făptuitorului o serioasă temere că se va realiza;
- evenimentul sau întâmplarea generatoare de
pericol să se datoreze unei cauze fortuite (uragan, cutremur, inundaţie,
etc.). Acestea pot proveni, însă, şi din fapte săvârşite de oameni sau din
apariţia neaşteptată a unor fiinţe periculoase (animale, nebuni, etc.).
- pericolul să ameninţe viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia
ori un interese general. Legea circumstanţiază clar atributele persoanei
care pot genera starea de necesitate, respectiv viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea. Sentimentul de solidaritate umană obligă pe cel care vede o
persoană în pericol să intervină pentru a înlătura acest pericol. De
asemenea, legea penală prevede că există stare de necesitate şi în situaţia în
care este pus în pericol grav un bun important al făptuitorului sau al altei
persoane. În acelaşi timp există stare de necesitate şi atunci când este pus
în pericol interesul general;
- pericolul să fie inevitabil, adică să nu poată fi
înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală. Cel care acţionează trebuie să fie conştient că acel pericol nu poate
fi înlăturat prin alte mijloace. Dacă făptuitorul şi-a dat seama că poate
înlătura pericolul şi prin alte mijloace, dar face abstracţie de acestea şi
comite fapta prevăzută de legea penală, starea de necesitate nu mai poate fi
invocată, deoarece nu a fost constrâns să o săvârşească1.

b) Condiţii privind acţiunea de salvare:

- acţiunea de salvare să fie necesară pentru
salvarea de la pericol a vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unei
persoane, a unui bun important ori a unui interes general. Ea trebuie să se
desfăşoare după momentul începerii pericolului şi nu după încetarea
acestuia şi trebuie să fie singura cale de înlăturare a pericolului2;

1
T. Vasiliu – Op. cit., p.347
2
V. Ionescu - Op. cit., p.195
129
 - acţiunea de salvare să nu cauzeze urmări vădit
mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era
înlăturat. Legea penală prevede însă că se poate afla în stare de necesitate
şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu ar fi fost înlăturat. Dacă şi-a dat seama de acest lucru şi a continuat
acţiunea de înlăturare a pericolului, starea de necesitate nu mai operează
deoarece limitele stării de necesitatea au fost depăşite;
- fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a
salva o persoană care are obligaţia de a înfrunta pericolul. În practică
există anumite profesii care implică înfruntarea anumitor pericole şi în
asemenea situaţii lipseşte temeiul care generează necesitatea unei
intervenţii imediate, adică prezenţa constrângerii (ex: pompierii în caz de
incendiu, poliţiştii în caz de împiedicare a unor infracţiuni grave, medicii,
etc.). Dacă persoanele din această categorie au reuşit să se salveze, în
ultimă instanţă, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, ei vor
răspunde pentru acea faptă, instanţa de judecată urmând să atenueze
pedeapsa ca urmare a circumstanţelor în care s-a produs1 (ex: medicul
refuză să trateze un pacient de teamă că se va molipsi de boala respectivă,
poliţistul refuză să aresteze un infractor înarmat.).

3. Efectele stării de necesitate

Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune şi, ca atare,

aceasta nu atrage răspunderea penală. Ea este săvârşită sub imperiul
constrângerii, al ameninţării pericolului iminent, astfel că făptuitorul nu
acţionează cu voinţă liberă.
Starea de necesitate nu înlătură şi răspunderea civilă deoarece
în majoritatea cazurilor prejudiciul este adus unei persoane nevinovate de
ivirea pericolului. Repararea prejudiciului cauzat în stare de necesitate
poate reveni persoanei salvate atunci când pericolul se datorează unui
eveniment (cutremur, inundaţii, etc.). Atunci când pericolul s-a produs
prin fapta persoanei vătămate este înlăturată şi răspunderea civilă 2
1
V. Dongoroz - Op. cit., p.368
2
C. Bulai – Op. cit., p.247
130
(ex: dacă persoana vătămată a uitat un aparat electric în priză care a
declanşat un incendiu şi pentru stingerea acestuia s-au distrus uşi, ferestre,
obiecte din locuinţă).

Secţiunea a III-a
Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime

1. Noţiune şi caracterizare

În conformitatea cu prevederile art.24, C.penal, nu constituie

infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă săvârşirea ei a fost
impusă sau autorizată de lege. De asemenea, nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală pentru îndeplinirea unui ordin dat de
către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este
în mod vădit ilegal.
O cauză justificativă asemănătoare a mai fost prevăzută în codurile
penale din 1864 şi 1937.
În ceea ce priveşte ordinul legii, având în vedere faptul că orice
infracţiune este un fapt ilicit, o faptă săvârşită în executarea legii, din
ordinul legii, nu poate fi infracţiune. Ordinul legii nu poate fi invocat decât
de o persoană subordonată direct legii şi chemată să o execute în mod
nemijlocit1 (ex: amputarea unui membru de către medicul chirurg, în
timpul unei operaţii, dacă au fost respectate toate regulile pentru
exercitarea profesiei de medic, nu constituie infracţiune).
Cu privire la ordinul autorităţii legitime, legea penală se referă la
autoritatea abilitată să dea ordine referitoare la situaţiile în care urmează să
se aplice legea şi cu privire la modul în care aceasta trebuie să se aplice.
Astfel, autoritatea legitimă se interpune între făptuitor şi dispoziţia legii.
Atunci când ordinul autorităţii legitime este leagă, în materie penală
se consideră că fapta săvârşită sub imperiul unui asemenea ordin este pe
deplin justificată, deoarece această faptă este săvârşită din ordinul legii şi
în executarea ei.
Atunci când ordinul autorităţii legitime nu este conform cu legea,
fapta comisă este nejustificată şi ea antrenează răspunderea penală. Ca

1
I. Molnar – Ordinul legii şi ordinul autorităţii legitime, Revista Română de Drept,
nr.2/1997, p.50
131
atare, nu există obligaţia de a executa un ordin vădit ilegal, iar în condiţiile
în care acest ordin este executat cel care-l execută va răspunde penal alături
de cel care l-a dat.

2. Condiţiile ordinului legii şi comenzii autorităţii legitime

Condiţiile în care o faptă prevăzută de legea penală este considerată

ca fiind săvârşită din ordinul legii sunt:
a) să se comită o faptă prevăzută de legea penală;
b) să se execute o faptă impusă de lege sau autorizată de
aceasta;
c) textul de lege să se adreseze unei persoane sau unui
reprezentant al ordinii publice, în mod direct şi necondiţionat;
d) executarea să se realizez în limitele şi condiţiile
prevăzute de lege (ex: un poliţist surprinde în flagrant un hoţ pe care îl
imobilizează şi îl conduce la sediul organului de poliţie).
Condiţiile în care o faptă prevăzută de legea penală este considerată
ca fiind săvârşită din ordinul autorităţii legitime sunt:
a) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
b) fapta să se comită pentru îndeplinirea unui ordin dat de
autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege;
c) ordinul să nu fie, în mod vădit, ilegal.

Secţiunea a IV-a
Consimţământul victimei

1. Noţiune şi caracterizare

Potrivit art.25, C.penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de

legea penală săvârşită cu consimţământul victimei, dacă aceasta putea să
dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Această prevedere legală nu se aplică în cazul infracţiunilor contra vieţii.
În cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii dispoziţiile

132
legale enunţate anterior nu se aplică dacă fapta la care s-a consimţit
contravine legii sau bunelor moravuri.
Consimţământul victimei se referă la împrejurarea când o persoană
consimte ca altul să aducă atingere bunurilor şi intereselor sale asupra
cărora legea îi permite să-şi exercite dreptul de dispoziţie. Dacă nu şi-ar
exprima consimţământul, persoana ar deveni subiect pasiv al infracţiunii.
Noţiunile de victimă şi de consimţământ al victimei apar folosite în
sens propriu numai dacă o persoană este supusă unei agresiuni contra
bunurilor sau intereselor sale şi care consimte la această acţiune contrară
drepturilor sale. În această situaţie fapta nu mai constituie infracţiune,
consimţământul victimei înlăturând caracterul ilicit al faptei. Aşadar,
calitatea de victimă îi este atribuită doar persoanei supusă agresiunii asupra
corpului său şi la care victima consimte (ex: actul medical care execută o
operaţie necesară pentru vindecarea pacientului; loviturile primite în limita
regulamentelor sportive, etc.)
În aceste situaţii, fapta comisă împotriva celui care consimte
întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, însă intervenind o cauză justificativă
este înlăturat caracterul ilicit al faptei.

2. Condiţiile consimţământului victimei

Consimţământul persoanei vătămate trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
a) consimţământul trebuie să privească un bun sau un
interese de care persoana vătămată poate să dispună;
Bunul la care se referă consimţământul trebuie să fie un bun
propriu, iar dacă bunul aparţine mai multor proprietari, fiecare din aceştia
trebuie să-şi exprime consimţământul valabil. Consimţământul nu poate fi
exprimat pentru valorile colective cum ar fi siguranţa naţională, autoritatea
publică, încrederea publică, familia, etc. De asemenea, nu fac parte din
categoria valorilor pentru care să se acorde consimţământul viaţa persoanei
şi integritatea corporală când există un interes colectiv (fapte care aduc
atingere bunelor moravuri sau care produc pericol public). Nu există
posibilitatea consimţământului nici în cazul unor valori sociale cum ar fi
administraţia publică, statul, etc.

133
 b) consimţământul trebuie să fie valabil exprimat şi să
emane de la o persoană capabilă şi care ar fi fost subiectul pasiv al
infracţiunii dacă nu consimţea.
Regula este ca exprimarea consimţământului să aparţină celui
interesat. În mod excepţional consimţământul poate fi exprimat şi de
reprezentantul legal, dacă prin aceasta s-ar crea un avantaj cert pentru
incapabil şi de care acesta nu este în stare să-şi dea seama (ex: o operaţie
chirurgicală urgentă).
Consimţământul minorului sau alienatului mintal nu este valabil.
Exprimarea consimţământului se poate face scris, oral sau chiar
prin tăcere, însă acesta nu trebuie să fie viciat de violenţă, dol, eroare, etc.

3. Efectele consimţământului victimei

Atunci când consimţământul victimei priveşte o faptă care lezează

o valoare socială de care ea putea să dispună în mod legal, fapta nu va
constitui infracţiune.
În cazul infracţiunilor contra vieţii şi a infracţiunilor împotriva
integrităţii corporale sau sănătăţii dacă fapta la care s-a consimţit
contravine legii sau bunelor moravuri, consimţământul victimei nu are
efect juridic şi ca atare, fapta va fi sancţionată de legea penală1.

Capitolul V
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

Faptele incriminate de legea penală au un anumit specific în raport

cu alte fapte ilicite şi anume caracterul penal al acestora. Acest specific
este caracterizat de prezenţa trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, fără de
care aceasta nu poate exista, respectiv fapta să fie prevăzută de legea
penală, să prezinte pericol social şi să fie săvârşită cu vinovăţie, Dacă
vreuna din aceste trăsături esenţiale lipsesc, caracterul penal al faptei se

1
A. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.118-133
134
exclude şi, ca atare, infracţiunea nu va exista, pe cale de consecinţă fiind
înlăturată orice formă de răspundere penală.
Stabilirea caracterului penal al faptei este o expresie a voinţei
legiuitorului şi, ca atare, el poate înlătura acest caracter în anumite situaţii,
condiţii sau împrejurări şi poate decide că o anumită faptă sau anumite
categorii de fapte prevăzute de legea penală nu constituie infracţiuni şi nu
angajează răspunderea penală. Aceste consecinţe se numesc cauze care
înlătură caracterul penal al faptei.
Astfel, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt acele
împrejurări, situaţii, stări, cazuri sau condiţii a căror existenţă în
timpul săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia
dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă1.
Aceste cauze nu produc efecte decât dacă sunt prevăzute în mod expres de
legea penală.
Potrivit art.26, din Codul penal, nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele
justificative prevăzute de lege care înlătură caracterul penal al faptei.
Efectul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei nu se extinde asupra
participanţilor, cu excepţia cazului fortuit.
Potrivit noului Codul penal al României, cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei sunt:
- constrângerea fizică (art.27 C.penal);
- constrângerea morală (art.28 C.penal);
- cazul fortuit (art.29 C.penal);
- minoritatea făptuitorului (art.30 C.penal);
- iresponsabilitatea (art.31 C.penal);
- beţia (art.32 C.penal);
- eroarea de fapt (art.33 C.penal).

Secţiunea I
Constrângerea fizică

1
V. Dongoroz – Op. cit., vol. I, p.33
135
 1. Noţiune şi caracterizare

Constrângerea fizică este o cauză care înlătură caracterul penal al

faptei. Ea mai este denumită şi forţă majoră şi există atunci când o
persoană este obligată sau silită de o forţă majoră fizică externa, faţă
de care nu poate opune vreo rezistenţă, să comită o faptă prevăzută de
legea penală. Ca urmare a acestei constrângeri fizice, persoana este
împiedicată să acţioneze şi pe acest fond se comite o faptă prevăzută de
legea penală.
În cazul constrângerii fizice, argumentul care conduce la înlăturarea
caracterului penal al faptei constă în lipsa vinovăţiei, ca trăsătură esenţială
a infracţiunii, corelată cu lipsa libertăţii de voinţă şi acţiune a
făptuitorului1.
Constrângerea fizică este reglementată de art.27, C.penal, care
prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut
rezista.
Practica judiciară evidenţiază faptul că cele mai multe fapte
prevăzute de legea penală săvârşite sub imperiul constrângerii fizice sunt
fapte de inacţiune, în sensul că făptuitorul este împiedicat să-şi
îndeplinească obligaţiile legale (ex: acarul este imobilizat de infractori şi
nu poate schimba macazul la calea ferată; militarul este sechestrat şi nu se
poate prezenta la unitate). Există şi fapte săvârşite printr-o acţiune, când
făptuitorul este un simplu instrument la comanda unei energii străine (ex: o
persoană alunecă pe gheaţă şi cade într-o vitrină pe care o distruge; o
persoană este urmărită de agresor care îi pune piedică şi aceasta cade peste
un copil, căruia îi cauzează o vătămare a integrităţii corporale).

2. Condiţiile constrângerii fizice

Pentru existenţa constrângerii fizice este necesar să fie îndeplinite

următoarele condiţii:

1
T. Vasiliu – Op. cit., p.349
136
 a) să se comită o faptă prevăzută de legea penală ca
urmare a acţiunii sau inacţiunii de constrângere fizică;
Această condiţie determină cercetarea celorlalte condiţii necesare
pentru existenţa constrângerii fizice. Dacă cel care este constrâns fizic nu
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, nu poate fi vorba de o
constrângere fizică.
b) să existe o constrângere asupra fizicului unei
persoane. Acţiunea sau inacţiunea de constrângere trebuie să provină din
partea altei persoane (imobilizare, sechestrare), din partea unui animal (un
câine dresat care imobilizează făptuitorul), din partea unei forţe a naturii
(inundaţie, viscol, cutremur, etc.), din partea unei energii mecanice sau
orice altă energie exterioară acesteia (căderea pe gheaţă, leşinul, epilepsia,
etc.)1. Energia care constrânge trebuie să acţioneze direct asupra persoanei
constrânse. În situaţia în care această energie acţionează indirect (prin
hipnotizare sau prin inhalarea sau injectarea unor substanţe narcotice) nu se
mai poate pune problema constrângerii fizice, deoarece în acest caz este
paralizată întreaga personalitate a făptuitorului şi nu doar energia sa fizică
şi, ca atare, vor opera alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei,
cum ar fi iresponsabilitatea sau beţia2;
c) constrângerea fizică la care a fost supusă persoana să fie
puternică, astfel încât să nu i se poată rezista şi să paralizeze libertatea de
voinţă şi acţiune a persoanei respective.
Această condiţie vizează natura constrângerii căreia nu i se poate
opune o rezistenţă eficace şi, ca atare, cel constrâns nu a putut rezista fizic
şi a comis o faptă prevăzută de legea penală. Atunci când există
posibilitatea de a rezista la constrângere, cel constrâns este obligat să facă
acest lucru (ex: militarul care este sechestrat într-o încăpere, la parterul
unei locuinţe, are posibilitatea să se elibereze prin fereastra care este lăsată
deschisă).
Rezistenţa la constrângerea fizică se apreciază ţinând cont de mai
mulţi factori3, între care:
1
J. Larquiere – Droit penal general, troisieme edition, Dalloz, 1991, p.28
2
T. Vasiliu – Op. cit., p.350
3
C. Bulai – Op. cit., p.249
137
 - mijloacele de care dispune persoana constrânsă pentru a se opune
forţei exterioare de constrângere;
- circumstanţele concrete ale cauzei, etc.

3. Efectele constrângerii fizice

Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu este infracţiune,

deoarece îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale, respectiv vinovăţia, şi pe
cale de consecinţă aceasta nu atrage răspunderea penală.
Constrângerea fizică produce efecte in personam, adică numai
asupra acelor persoane care au fost constrânse fizic şi li s-a răpit
posibilitatea de a-şi determina şi dirija în mod liber voinţa, astfel că nu s-au
putut opune unei energii exterioare.

Secţiunea a II-a
Constrângerea morală

1. Noţiune şi caracterizare

Constrângerea morală este o cauză care înlătură caracterul penal al

faptei. Ea mai este cunoscută şi sub denumirea de ameninţare şi constă în
presiunea exercitată asupra psihicului unei persoane, prin orice
mijloace, astfel că sub imperiul unei temeri grave aceasta nu-şi mai
poate dirija în mod liber voinţa şi săvârşeşte o faptă prevăzută de
legea penală.
În baza art.28, C.penal, care defineşte constrângerea morală, nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza
unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav
pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în
alt mod.

138
 2. Condiţiile constrângerii morale

Pentru existenţa constrângerii morale sub imperiul căreia se

săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală ca
urmare a constrângerii morale exercitate asupra făptuitorului;
b) să se exercite asupra făptuitorului o acţiune de
constrângere de către o altă persoană, prin ameninţare.
Această acţiune de constrângere morală prin ameninţare trebuie să
creeze persoanei ameninţate un sentiment puternic de teamă care o
constrânge să acţioneze în sensul dorit de cel care ameninţă. Persoana care
ameninţă trebuie să fie o persoană fizică care urmăreşte comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală.
Ameninţarea poate fi verbală sau scrisă, ori prin alte mijloace de
comunicare şi poate fi exercitată direct sau indirect1. Ea trebuie să fie
serioasă şi de natură să-l convingă pe cel ameninţat că răul cu care este
ameninţat el sau o altă persoană se va produce în mod inevitabil dacă nu
săvârşeşte fapta penală la care este îndemnat. Sub imperiul acelei
ameninţări persoana respectivă are de ales între posibilitatea de a suferi
răul grav cu care este ameninţată sau să comită fapta penală care i se
pretinde. Obiectul ameninţării îl poate constitui viaţa, integritatea
corporală, libertatea, demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei
persoane, etc;
c) ameninţarea să fie gravă.
Gravitatea ameninţării poate să privească oricare din valorile
sociale enumerate în art.28, C.penal, persoana celui ameninţat sau orice
altă persoană2.

1
V. Dongoroz – Op. cit., p.377
2
R. Merle, A. Vitu – Op. cit., p.464
139
 Între răul cu care se ameninţă şi cel care ar rezulta din săvârşirea
faptei să existe o anumită proporţie, adică acestea trebuie să fie
aproximativ egale (ex: o ameninţare cu distrugerea unor bunuri aparţinând
persoanei ameninţată nu poate justifica săvârşirea unui omor).
Pericolul cu care se ameninţă persoana constrânsă să fie grav, adică
să privească un rău ireparabil sau greu de remediat, deoarece doar teama de
un asemenea rău poate justifica psihic existenţa constrângerii morale1.
Pericolul trebuie să fie actual sau iminent şi să aibă un caracter injust.
d) pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât
prin comiterea unei fapte prevăzută de legea penală.
Dacă cel ameninţat poate înlătura pericolul printr-o faptă
neprevăzută de legea penală este obligat să recurgă la o asemenea faptă
(denunţare, alarmarea autorităţilor sau pe alte căi, etc.).

3. Efectele constrângerii morale

Fapta penală care se săvârşeşte ca urmare a unei constrângeri

morale nu este considerată infracţiune, deoarece îi lipseşte una din
trăsăturile esenţiale, respectiv vinovăţia. Vinovăţia nu poate exista atâta
timp cât lipseşte libertatea de voinţă a făptuitorului.
Constrângerea morală produce efecte in personam.
Secţiunea a III-a
Cazul fortuit

1. Noţiune şi caracterizare

Cazul fortuit este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Cazul fortuit este definit de art.29, C.penal, care stipulează că nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este
consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Aşadar, cazul fortuit este prevăzut atunci când peste o faptă umană,
social-utilă, se suprapune o întâmplare sau împrejurare imprevizibilă care
1
V. Dongoroz – Op. cit., p.378
140
deviază direcţia şi rezultatul firesc al faptei iniţiale a omului, realizându-se
conţinutul unei fapte prevăzute de legea penală. Făptuitorul nu prevede şi
nici nu ar fi putut să prevadă intervenţia unei energii străine, care se
suprapune peste activitatea sa, şi nici rezultatul care se produce, factorul
subiectiv lipsind în totalitate. Lipsa factorului intelectiv conduce la
concluzia că fapta a fost săvârşită fără vinovăţie şi, ca atare, caracterul
penal al faptei este înlăturat. (ex: în timp ce ara cu tractorul, un tractorist
loveşte cu plugul un obuz rămas neexplodat în pământ, din timpul
războiului, care explodează şi răneşte grav un muncitor agricol).
Sursa împrejurărilor fortuite poate fi:
- fenomenele naturii (alunecări de teren, cutremure,
uragane, trăsnete, etc.);
- conduita imprudentă a unei persoane (apariţia bruscă a
unei persoane în faţa unui autovehicul aflat în viteză);
- starea maladivă a unei persoane (atac de cord, epilepsie,
leşin, etc.);
- tehnicizarea activităţilor umane (defectarea unui
mecanism)

2. Condiţiile cazului fortuit

Pentru existenţa cazului fortuit trebuie îndeplinite următoarele

condiţii:
a) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
b) fapta săvârşită să se datoreze unei acţiuni sau
inacţiuni peste care s-a suprapus o anumită împrejurare care a produs
rezultatul periculos.
Între împrejurarea neprevăzută şi rezultatul produs trebuie să existe
o legătură de cauzalitate. Dacă nu există legătură de cauzalitate nu există
caz fortuit.

141
 c) făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea
intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului.
Imprevizibilitatea se referă la momentul intervenţiei împrejurării, a
apariţiei acesteia şi nu la rezultatul care poate fi general previzibil1.
Imposibilitatea de prevedere trebuie să fie obiectivă, în sensul că, în
acea situaţie, nici o persoană, oricât de perspicace şi vigilentă ar fi, nu ar
putea să prevadă intervenţia împrejurări care a determinat apariţia
rezultatului dăunător. (ex: nu se poate reţine infracţiunea de ucidere din
culpă în sarcina conducătorului unui autovehicul, dacă accidentul care a
produs moartea se datorează unei defecţiuni tehnice de construcţie a
motorului, datorită căreia conducătorul auto a pierdut posibilitatea de
control, precum şi direcţia).
Cazul fortuit se constată după ce fapta s-a produs2.

3. Efectele cazului fortuit

Fapta comisă în condiţiile cazului fortuit nu este infracţiune

deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale, respectiv vinovăţia.
Aceasta este exclusă deoarece făptuitorul se află în imposibilitatea de a
prevedea intervenţia împrejurării care a produs rezultatul socialmente
periculos.
Cazul fortuit se apreciază in rem, adică se răsfrânge asupra tuturor
participanţilor, deoarece responsabilitatea prevederii intervenţiei energiei
străine este generală şi obiectivă.

Secţiunea a IV-a
Minoritatea făptuitorului

1. Noţiune şi caracterizare

Minoritatea făptuitorului este o cauză care înlătură caracterul penal

al faptei.
1
C. Bulai – Op. cit., p.255
2
J. Larquiere – Droit penal general, troisieme edition, Dalloz, 1991, p.246
142
 Minoritatea reprezintă starea în care se găseşte făptuitorul
minor care în momentul săvârşirii faptei nu împlinise vârsta
răspunderii penale. Capacitatea psiho-fizică a persoanei de a-şi da seama
de semnificaţia socială a acţiunilor şi inacţiunilor sale şi de a le dirija în
mod voit se formează odată cu dezvoltarea acesteia şi nu se dobândesc la
naştere. Ca atare, în dreptul penal s-a impus cu necesitate stabilirea unei
limite de vârstă sub care să fie exclusă răspunderea penală. Astfel, până la
o anumită vârstă minorul este lipsit de capacitate penală1. Prin dispoziţiile
art.113, C.penal, s-a stabilit că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani
nu răspunde penal. De asemenea, minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani
răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ.
Minoritatea făptuitorului, ca o cauză care înlătură caracterul penal
al faptei, priveşte atât pe minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, cât şi
pe minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani care a săvârşit fapta fără
discernământ.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.
Minoritatea făptuitorului este definită de art.30, C.penal, care
prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal.

2. Condiţiile minorităţii

Pentru existenţa stării de minoritate trebuie îndeplinite următoarele

condiţii:
a) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;
b) fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte
condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Minoritatea este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, în
cazul minorilor sub vârsta de 14 ani, sau între 14-16 ani dacă se dovedeşte

1
C. Bulai - Op. cit., p.262
143
că nu au acţionat cu discernământ. Lipsa discernământului este dovedită cu
ajutorul expertizei medico-legale psihiatrice şi al unei conduite sociale;
c) minoritatea făptuitorului trebuie să existe în
momentul comiterii faptei.
Atunci când minorul comite fapte penale atât în perioada
minoratului cât şi după această perioadă prin acte succesive componente
ale unei infracţiuni continue ori continuate sau ale unei infracţiuni de
obicei, el va fi tras la răspundere penală doar pentru activitatea
infracţională săvârşită în afara perioadei de minoritate. Dacă a săvârşito o
faptă în timpul când nu răspundea penal cu urmări progresive realizate în
perioada când a devenit răspunzător , acesta va fi tras la răspundere
penală1.

3. Efectele minorităţii

Fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la data

comiterii faptei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal, nu
este infracţiune deoarece este săvârşită fără vinovăţie.
Minoritatea îşi produce efectele in personam şi nu se răsfrânge
asuprea celorlalţi participanţi la săvârşirea faptei.
Starea de minoritate înlătură caracterul penal al faptei şi, pe cale de
consecinţă şi răspundere penală. Răspunderea civilă revine, însă, în sarcina
persoanelor care au avut minorul în supraveghere ori îngrijire, dacă se
reţine culpa acestora.

Secţiunea a V-a
Iresponsabilitatea

1. Noţiune şi caracterizare

Iresponsabilitatea făptuitorului este o cauză care înlătură caracterul

penal al faptei. Aceasta este o stare de incapacitate psihico-fizică a unei

1
V. Dongoroz – Op. cit., p.
144
persoane care nu poate să-şi dea seama de semnificaţia socială a
acţiunilor sale sau inacţiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele1.
Persoana iresponsabilă nu înţelege de ce acţiunile sale prezintă
pericol social şi de ce acestea au caracter ilicit şi, ca atare. aceasta nu este
pedepsită de lege deoarece caracterul coercitiv al legii nu-şi poate
îndeplini rolul său social.
Iresponsabilitatea se referă la incapacitatea psihică a persoanei atât
sub aspect intelectiv (când aceasta nu-şi dă seama de semnificaţia socială a
acţiunilor şi inacţiunilor sale ), cât şi sub raport volitiv (când nu-şi poate
exprima şi dirija în mod normal voinţa).
Există mai multe cauze care determină starea de iresponsabilitate
a unei persoane, dintre care cele mai semnificative sunt:
- subdezvoltarea psihică datorată unor anomalii (debilitate mintală,
idioţenie, infantilism, cretinism, etc.);
- tulburări psihice provocate prin intoxicaţii (stupefiante, alcool,
toxice, alimente alterate, etc.) care produc stări de inconştienţă;
- maladii neuropsihice (psihoze, nevroze, nebunie, etc.);
- fenomene fiziologice (somn hipnotic, somn natural, leşin,
lipotimie, etc.)2.
Aceste cauze determină o stare de incapacitate psihică
permanentă (incurabilă) sau temporară (intermitentă). Incapacitatea
psihică mai poate fi congenitală (înnăscută) sau survenită.
Pentru ca incapacitatea să fie o cauză care înlătură caracterul penal
al faptei ea trebuie să fie totală. Dacă este parţială, aceasta nu înlătură
caracterul penal al faptei ci este avută în vedere de instanţa de judecată la
individualizarea pedepsei.
Iresponsabilitatea trebuie să existe în momentul comiterii faptei3.
Starea de iresponsabilitate este constatată doar de către specialişti în
urma unei expertize medico-legale psihiatrice, care va stabili dacă în

1
C. Bulai - Op. cit., p.256
2
V Dongoroz şi colaboratorii – Op. cit., p.393
3
Decizia penală a Tribunalului Suprem nr.626/1989, Revista Română de Drept, nr.8/1989,
p.60
145
momentul comiterii faptei persoana avea capacitatea psihică de a înţelege
sensul şi valoarea acţiunii sale şi dacă dorea să-şi dirijeze voinţa în mod
conştient.
Iresponsabilitatea este definită de art.31, C.penal, care stipulează că
nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul,
în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte
cauze, nu poate să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu
poate fi stăpân pe ele.

2. Condiţiile stării de iresponsabilitate

Pentru existenţa iresponsabilităţii trebuie îndeplinite următoarele

condiţii:
a) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală
deoarece numai în aceste condiţii se poate vorbi de înlăturarea caracterului
penal al faptei;
b) făptuitorul să nu poată conştientiza acţiunile sau
inacţiunile sale ori să nu poată fi stăpân pe ele;
Cel aflat în stare de incapacitate psihică trebuie să fie lipsit de
capacitatea de a înţelege caracterul penal al faptei sale, adică să fie lipsit de
discernământ şi incapabil de a-şi determina şi dirija manifestările de voinţă
(impulsivitate irezistibilă sau indiferenţă totală)1.
Iresponsabilitatea poate fi, aşadar, de ordin intelectiv (făptuitorul
nu realizează ceea ce face ) sau de ordin volitiv (făptuitorul nu este în stare
să se stăpânească, să se dirijeze în acţiunile sau inacţiunile sale). Dacă unul
sau amândoi aceşti factori lipsesc, vinovăţia făptuitorului se exclude;
c) incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se
datoreze alienaţiei mintale sau altor cauze;
Starea de incapacitate psiho-fizică poate fi determinată, conform
prevederilor legale, atât de alienaţia mintală cât şi de alte cauze, în afară de
cele care provin din stări oarecum normale, cum ar fi minoritatea, ori care
limitează unele aptitudini ale capacităţii psihice (eroarea, ignoranţa, etc.),

1
V. Dongoroz - Op. cit., p. 394
146
cauze care sunt distinct reglementate în Codul penal. Prin alte cauze se
înţeleg acele maladii care alterează psihicul făptuitorului, punându-l
în situaţia de a nu mai putea funcţiona, prin facultăţile sale sau prin
una din ele, discernământul sau factorul volitiv. Tulburarea din partea
victimei nu duce la iresponsabilitate1;
b) starea de incapacitate psihică să existe în momentul
comiterii faptei.
Această condiţie este îndeplinită şi atunci când, după săvârşirea
faptei, făptuitorul şi-a recăpătat capacitatea intelectivă şi volitivă.
Dacă în interiorul perioadei de timp cât a durat săvârşirea faptei
făptuitorul şi-a recăpătat, la un moment dat capacitatea psihică, dar a
continuat săvârşirea sau participarea la săvârşirea faptei, această condiţie
nu este îndeplinită şi iresponsabilitatea nu mai operează. Nu poate fi în
stare de iresponsabiltate nici cel care şi-a provocat sau a acceptat să i se
provoace o astfel de stare (ex: făptuitorul a acceptat să fie hipnotizat sau
narcotizat pentru a invoca în apărarea sa starea de iresponsabilitate;
făptuitorul s-a culcat şi a dormit în timpul serviciului, neîndeplinindu-şi
obligaţiile de pază, de asigurare a asistenţei medicale de urgenţă, etc.)2.
În situaţia în care în momentul săvârşirii faptei făptuitorului era în
deplinătatea facultăţilor psihice, pe care însă şi le-a pierdut ulterior, acest
lucru nu va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei.

3. Efectele iresponsabilităţii

Fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate nu este infracţiune

deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale, respectiv vinovăţia.
Făptuitorul în stare de iresponsabilitate nu are capacitate psihică intelectivă
şi volitivă cu privire la acţiunile sau inacţiunile sale.
Iresponsabilitatea produce efecte in personam şi nu se răsfrânge
asupra celorlalţi participanţi, înlăturând caracterului penal al faptei şi,
implicit răspunderea penală. Răspunderea civilă nu este, însă, înlăturată.

Secţiunea a VI-a
Beţia
1
Decizia Tribunalului Suprem, nr.1686/1976, Culegere de decizii, 1976, p.283
2
C. Bulai - Op. cit., p. 257
147
 1. Noţiune şi caracterizare

Beţia este o stare psiho-fizică anormală în care se găseşte o

persoană, datorită efectelor pe care le au asupra organismului şi
facultăţilor psihice ale acesteia, anumite substanţe excitante sau
narcotice consumate de acea persoană ori introduse în corpul său1.
Substanţele care creează starea de beţie provoacă devieri specifice
de la starea psiho-fizică normală a persoanei, care conduc la diminuarea,
uneori până la anihilare, a capacităţii intelective şi volitive, astfel că
aceasta devine în imposibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sau
inacţiunile pe care le întreprinde într-o asemenea stare.
Întrucât interesează starea psiho-fizică a persoanei, starea de beţie
influenţează răspunderea penală a acesteia în cazul în care săvârşeşte o
faptă prevăzută de legea penală.
Starea de beţie este reglementată de art.32, C.penal, care prevede că
nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul,
în momentul săvârşirii faptei se găsea, din cauza unor împrejurări
independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool
sau de alte substanţe. Acelaşi articol prevede în alin.2, că starea de beţie
voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură
caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă
atenuantă sau agravantă.
Aşadar, aşa cum este reglementată în textul de lege, starea de beţie
poate constitui, în anumite împrejurări, o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei, iar în alte împrejurări, o cauză de atenuare sau de agravare a
sancţiunii.

2. Felurile stării de beţie

Ştiinţa dreptului penal face o distincţie clară între mai multe feluri
de beţie, pentru a putea determina cât mai exact influenţa pe care această

1
C. Bulai - Op. cit., p. 259-271
148
stare o poate avea asupra răspunderii penale, utilizând mai multe criterii,
respectiv:
a) după atitudinea persoanei care a dorit sau nu să ajungă în stare
de beţie, aceasta poate fi:
- beţia accidentală (involuntară sau fortuită), este starea de
beţie la care a ajuns o persoană independent de voinţa sa (ex: o persoană
este constrânsă să consume alcool; o persoană este obligată să consume
substanţe aparent inofensive, fără să-şi dea seama de efectul lor; o persoană
lucrează într-un mediu cu vapori de alcool şi fără să-şi dea seama inhalează
aceşti vapori);
- beţia voluntară este starea în care ajunge o persoană care
consumă băuturi alcoolice, în mod voit, ori alte substanţe ale căror efecte îi
sunt cunoscute. Beţia voluntară se prezintă sub două forme principale:
beţia simplă, când este produsă fără ca persoana să aibă intenţia de a se
îmbăta, aceasta putând fi considerată şi o circumstanţă atenuantă, şi beţia
preordinată sau premeditată, când persoana şi-a provocat, în mod special,
starea de beţie în vederea săvârşirii unei infracţiuni, aceasta putând fi
considerată circumstanţă agravantă;
b) după gradul de intoxicaţie cu alcool ori alte substanţe, beţia
poate fi:
- beţie completă, când provoacă o cvasiparalizare completă
a energiei fizice şi a facultăţilor psihice ale persoanei şi aceasta este
incapabilă de a înţelege caracterul acţiunii sau inacţiunii sale şi de a fi
stăpână pe ele;
- beţia incompletă, când procesul de intoxicare se află în
faze incipiente, determinând o diminuare a capacităţii de autocontrol şi
autodirijare a actelor de conduită1.
Pentru ca starea de beţie să constituie o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei aceasta trebuie să fie o stare de beţie accidentală
şi completă produsă de alcool sau alte substanţe.

3. Condiţiile stării de beţie

1
C. Bulai - Op. cit., p.272
149
 Pentru existenţa stării de beţie trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
a) făptuitorul să fie în stare de beţie produsă prin alcool
sau alte substanţe în momentul comiterii faptei.
Pentru ca această condiţie să subziste, făptuitorul trebuie să se afle
în stare de beţie în momentul comiterii faptei, fiind indiferentă sursa
acestei stări, respectiv alcoolul sau alte substanţe (stupefiante, eter,
benzină, terebentină, etc.). Dacă activitatea de comitere a faptei durează o
perioadă mai lungă de timp, iar starea de beţie nu există decât o parte a
acestei perioade, condiţia nu va fi îndeplinită şi, ca atare, beţia nu va mai
constitui o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
b) starea de beţie în care se găseşte făptuitorul să fie
accidentală, involuntară, fortuită. Dacă este vorba de o beţie voluntară,
aceasta poate îmbrăca fie forma unei circumstanţe atenuante, fie forma
unei circumstanţe agravante;
c) starea de beţie să fie completă. Beţia este completă
atunci când persoana nu poate să-şi mai dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale ori de urmările şi pericolul social al acestora, sau nu mai
poate să fie stăpână pe ele. Beţia completă nu trebuie confundată cu beţia
comatoasă care presupune o absenţă psihică totală a făptuitorului. În cadrul
stării de beţie completă făptuitorul păstrează un anumit control asupra
faptelor sale şi este capabil fizic să comită o faptă prevăzută de legea
penală;
d) fapta comisă în stare de beţie accidentală şi completă
trebuie să fie prevăzută de legea penală. Nu are nici o relevanţă dacă
fapta s-a consumat sau a rămas în faza de tentativă pedepsibilă, ori dacă
făptuitorul era autor, instigator sau complice.

4. Efectele stării de beţie

Fapta săvârşită în stare de beţie accidentală completă nu este

considerată infracţiune deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale

150
esenţiale, respectiv vinovăţia. În momentul comiterii faptei, făptuitorul se
află în stare de beţia accidentală completă, independent de voinţa şi
conştiinţa lui şi ca atare, acesta se află în imposibilitatea de a-şi da seama
de acţiunile şi inacţiunile sale şi de a fi stăpân pe ele. Dacă beţia
accidentală nu este completă, caracterul penal al faptei nu va fi înlăturat.

Secţiunea a VII-a
Eroarea de fapt

1. Noţiune şi caracterizare

Eroarea de fapt este reglementată de art.33, C.penal, care prevede

că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală când
făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenţa unei
stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Aşadar, eroarea de fapt constituie o reprezentare greşită de către cel
care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, a realităţii în momentul
comiterii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a unor date ale realităţii1.Această reprezentare greşită a realităţii, din
momentul comiterii faptei, are influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului,
putând chiar să o înlăture.
Alin.2, al art.33, C.penal, prevede că nu constituie o circumstanţă
agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul
săvârşirii infracţiunii.
Aşadar, eroarea de fapt îmbracă două forme:
a) eroarea de fapt secundară, când făptuitorul se află în
eroare cu privire la anumite împrejurări nerelevante în ceea ce priveşte
caracterul penal al faptei, dar care influenţează încadrarea juridică a
acesteia în sensul înlăturării unei anumite circumstanţe agravante,
făptuitorul urmând să răspundă pentru forma simplă a infracţiunii;
b) eroarea de fapt principală, este eroarea care înlătură
caracterul penal al faptei în situaţia în care făptuitorul a avut o reprezentare

1
V. Dongoroz - Op. cit., p.415
151
greşită asupra unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul
penal al faptei. Deci, eroarea trebuie să privească un element, o condiţie
esenţială de care depinde existenţa infracţiunii1 (ex: şoferul angajat într-un
accident de circulaţie nu va putea fi învinuit că a părăsit locul accidentului,
dacă din împrejurările în care s-a produs accidentul nu a rezultat nici un
indiciu că victima a suferit acele vătămări care l-ar obliga să nu părăsească
locul faptei).
Potrivit prevederilor art.33, alin.1, C.penal, înlăturarea caracterului
penal al faptei sau a caracterului agravant al unei infracţiuni îşi găseşte
aplicabilitatea în cazul faptelor săvârşite cu intenţie.
Eroarea de fapt se aplică însă şi în cazul faptelor săvârşite din culpă
pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării,
situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei
(art.33., alin.3, C.penal).

2. Felurile erorii

Eroarea cuprinde mai multe forme, clasificarea acestora

realizându-se în baza următoarelor criterii:
a) după obiectul asupra căruia poartă, aceasta poate fi:
- eroare de fapt, atunci când unele date ale realităţii
sunt necunoscute sau cunoscute greşit;
- eroarea de drept, atunci când unele norme de
drept sunt necunoscute sau cunoscute greşit.
Deosebirea dintre eroarea de fapt şi eroarea de drept constă în aceea
că eroarea de fapt poate constitui o cauză care înlătură caracterul penal al
faptei, în timp ce eroarea de drept nu înlătură niciodată caracterul
penal al faptei. Doar atunci când eroarea de drept priveşte o normă
extrapenală, ea poate duce şi la înlăturarea caracterului penal al faptei (ex:
necunoaşterea instrucţiunilor nr.103/1970, privind lista produselor şi

1
I. Cernat, G. Antoniu – Note la Ordonanţa nr.372/1982 a Procuraturii locale Caracal,
Revista Română de Drept, nt.2/1984, p.97-100
152
substanţelor stupefiante, care este o lege extrapenală, echivalează cu
eroarea de fapt2).
b) după factorii care determină eroarea, aceasta poate fi:
- eroarea prin ignoranţă sau necunoaştere,
reprezintă o stare psihică determinată de regulă de lipsa de cultură;
- inducerea în eroare sau amăgirea, reprezintă o
stare psihică provocată de acţiunea de înşelare exercitată de o persoană
asupra alteia;
c) după efectele pe care le produce, eroarea poate fi:
- eroarea esenţială, când reprezintă o justificare a
activităţii făptuitorului aflat în eroare şi exclude vinovăţia;
- eroarea neesenţială, când apare ca o scuză pentru
făptuitorul aflat în eroare şi reprezintă o circumstanţă atenuantă;
d) în funcţie de obiectul asupra căruia poartă eroarea
poate fi:
- eroare principală, care priveşte date referitoare la
elementele constituente ale infracţiunii, de care depinde existenţa
infracţiunii;
- eroarea secundară, care priveşte o împrejurare, o
stare, o situaţie ce reprezintă o circumstanţă agravantă;
e) în funcţie de posibilitatea de evitare a erorii, aceasta
poate fi:
- eroarea invincibilă sau de neînlăturat, atunci
când se datorează unei necunoaşteri complete a realităţii care nu s-ar fi
putut înlătura sub nici o formă;
- eroarea vincibilă sau înlăturabilă, atunci când
aceasta ar fi putut fi înlăturată dacă făptuitorul era vigilent.
În antiteză cu celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei,
unde vinovăţia este înlăturată datorită constrângerii la care era supus
făptuitorul ori datorită incapacităţii psiho-fizice a acestuia, în cazul erorii
de fapt făptuitorul are capacitatea psiho-fizică normală, dar voinţa şi

2
Decizia penală a Tribunalului Constanţa, nr.1625/1970, Revista Română de drept,
nr.2/1971, p.64
153
conştiinţa lui s-au fundamentat pe datele greşite ale realităţii săvârşind o
faptă prevăzută de legea penală.

3.Condiţiile erorii de fapt

Pentru înlăturarea caracterului penal, eroarea de fapt trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:
a) să se comită o faptă prevăzută de legea penală ;
b) în momentul comiterii faptei, făptuitorul să nu fi
cunoscut sau să fi cunoscut greşit existenţa vreunei stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei respective sau o
circumstanţă agravantă.
Ca atare, obiectul erorii poartă asupra stării, situaţiei, împrejurării
de care depinde caracterul penal al faptei.
Starea desemnează modul în care se prezintă o persoană sau un
bun în raport cu realitatea dată (ex.: starea civilă a unei persoane,
pregătirea intelectuală, starea de minoritate, starea de sănătate, valoarea
economică a unui bun, starea de uzură, etc.)
Situaţia priveşte poziţia pe care o are o persoană sau un bun
(ex.: căsătorită, rudă apropiată, situaţia de cetăţean sau străin, situaţia de
funcţionar sau alt salariat, situaţia de bun din avutul public, situaţia de bun
provenit din infracţiune, etc. )
Împrejurarea desemnează o circumstanţă în care are loc
săvârşirea faptei (în timpul nopţii, în loc public, în timp de război, în
exerciţiul funcţiunii, având asupra sa arme, etc.);
c) eroarea de fapt să existe în momentul săvârşirii faptei.
Făptuitorul trebuie să se afle în imposibilitatea de a-şi da seama de
caracterul penal al faptei în momentul comiterii acesteia iar eroarea trebuie
să dăinuiască pe toată perioada efectuării actelor de săvârşire a faptei.
Existenţa erorii înainte de săvârşirea faptei nu este suficientă pentru
înlăturarea caracterului penal al faptei sau a circumstanţei agravante.

4. Efectele erorii de fapt

Eroarea de fapt produce următoarele efecte:

154
 a) dacă priveşte o împrejurare, o situaţie sau o stare de care
depinde caracterul penal ala faptei, fapta nu constituie infracţiuni şi
implicit se exclude răspunderea penală;
b) dacă priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămâne
infracţiune, fiind înlăturată răspunderea penală pentru forma agravantă a
infracţiunii şi atrasă răspunderea penală pentru forma simplă, tipică a
acesteia1.
Mai trebuie precizat faptul că noul Cod penal nu a mai reglementat
eroarea de drept penal, lăsând ca aceasta să fie asimilată ca şi eroarea de
drept nepenal, cu eroarea de fapt, singura categorie de eroare reglementată
explicit. Procedând în acest fel, legiuitorul a dat satisfacţie, chiar dacă pe o
cale indirectă, sugestiilor doctrinei penale de a alinia legislaţia românească
la legislaţiile moderne şi a recunoscut posibilitatea ca necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a legii penale să îşi producă efecte în anumite cazuri (să
înlăture caracterul penal al faptei când este invincibilă iar când este
vincibilă să atragă răspunderea penală pentru faptele incriminate, când sunt
comise din culpă)2.

Capitolul VI
Formele infracţiunii intenţionate
după fazele ei de desfăşurare

Secţiunea I
Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate

1. Noţiune

Infracţiunea reprezintă o manifestare a omului în sfera relaţiilor

sociale. Ca orice conduită exterioară, activitatea infracţională presupune o
desfăşurare în timp şi spaţiu, o dezvoltare progresivă din momentul naşterii
ideii infracţionale în mintea făptuitorului şi până la producerea urmărilor
periculoase prevăzute de legea penală.

1
C. Bulai - Op. cit., p.160
2
G. Antoniu – Op. cit., p.18
155
 Desfăşurarea activităţii infracţionale spre rezultatul socialmente
periculos parcurge anumite etape, fiecare dintre acestea reprezentând un
anumit grad de înfăptuire a hotărârii infracţionale1.
Cercetarea etapelor, momentelor, prin care trece activitatea
infracţională în drumul său spre producerea rezultatului periculos, are o
importanţă deosebită pentru doctrina juridică, întrucât de ele se leagă
consecinţele juridice2.
Aceste etape, momente reprezintă fazele pe care le poate parcurge
activitatea infracţională în cazul comiterii infracţiunilor intenţionate.
Doctrina penală este unanimă în a distinge două perioade în care
se desfăşoară activitatea infracţională: perioada internă şi perioada
externă3.

2. Perioada internă

Premergător activităţii de executare, în forul interior al individului

se desfăşoară un proces mintal complex, şi anume luarea hotărârii
infracţionale care va dirija şi însoţi activitatea materială pe întreg parcursul
său.
Acest proces are loc în cadrul perioadei interne, perioadă care este
delimitată în timp de două momente: momentul iniţial şi anume naşterea
ideii de a săvârşi o infracţiune şi momentul final, reprezentat de luarea
hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Între aceste două momente se situează
deliberarea sau lupta motivelor.
Deci, în perioada internă, se disting trei momente diferite4:
a) momentul naşterii, al conceperii ideii de a săvârşi o infracţiune,
naşterea infracţiunii fiind determinată de un anumit mobil (interes material,
ură, gelozie, invidie, etc.). Motivaţia ideii (mobilul) este interesant atât
pentru criminolog, cât şi pentru judecător, ultimul având de individualizat
pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită;

1
M. Zolyneak – Op. cit., p.266
2
C. Bulai - Op. cit., p.101
3
V. Dongoroz - Op. cit., p.256
4
C. Mitrache, Cr. Mitrache – Op. cit., p. 223
156
 b) momentul deliberării, reprezentând momentul în care
făptuitorul meditează asupra ideii concepute, cântărind motivele pro şi
contra ideii de a săvârşi o infracţiune;
c) momentul deciziei, reprezintă sfârşitul perioadei interne,
subiective, psihice, şi constă în luarea hotărârii ori renunţarea la ideea
infracţională.
De reţinut este faptul că perioada internă este întâlnită numai la
infracţiunile intenţionate.
Momentele perioadei interne pot fi distanţate în timp, cum este
cazul unor modalităţi ale intenţiei, sau se pot afla într-o succesiune
imediată, delimitarea şi aprecierea fiecăruia fiind dificile.
În momentul în care este luată hotărârea infracţională, are loc
formarea laturii subiective a infracţiunii, care rămâne neschimbată până la
sfârşitul activităţii criminale.
Deoarece hotărârea de a săvârşi o infracţiune nu depăşeşte forul
interior al individului, nu este exteriorizată, fiind prezentă doar în
conştiinţa acestuia, rămâne necunoscută şi nu are relevanţă penală. Doar
dacă va exista vreo manifestare prin acte de punere în executare, va căpăta
interes sub aspect social şi juridic.
Luarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune nu este incriminabilă,
deoarece nu este o manifestare a individului în sfera relaţiilor sociale, doar
gândul criminal nereprezentând un pericol pentru societate.
Concepţia potrivit căreia hotărârea infracţională nu se sancţionează
domină legislaţiile penale (cogitatonis poenam nemo petitur)1.
Trebuie remarcat faptul că în cazul tuturor infracţiunilor
intenţionate perioada internă, psihică, precede perioada externă, chiar şi
atunci când timpul de la luarea hotărârii la executarea infracţiunii este
foarte scurt.

3. Perioada externă

1
V. Dongoroz - Op. cit., p.256
157
 Perioada externă sau de executare este limitată, pe de o parte, de
actele şi activităţile persoanei, executate pentru pregătirea şi realizarea
activităţii infracţionale, iar pe de altă parte, de obţinerea rezultatului
periculos, iar la unele infracţiuni de ultima evoluţie a acestui rezultat.
Indiferent dacă activitatea fizică infracţională se realizează printr-
unul sau mai multe acte de executare, aceasta are o desfăşurare în timp,
desfăşurare al cărei prim punct de plecare este reprezentat de prima
manifestare externă ce tinde la executarea rezoluţiei criminale, iar punctul
final coincide cu momentul efectuării în întregime a infracţiunii1.
În perioada externă a activităţii infracţionale se disting următoarele
2
faze :
a) faza actelor pregătitoare sau preparatorii mai este cunoscută
şi sub denumirea de faza de pregătire şi constă în desfăşurarea unor
activităţi menite să pregătească executarea hotărârii infracţionale
b) faza actelor de executare sau faza de execuţie, reprezintă
momentul în care se trece la executarea hotărârii infracţionale, adică se
îndeplinesc acţiuni, activităţi de realizare a actului de conduită interzis
prevăzut de norma penală.
c) faza urmărilor, este caracterizată de producerea rezultatului sau
urmărilor dorite sau acceptate de făptuitor. Această fază este ţărmurită, pe
de o parte, de executarea în întregime a acţiunii, iar pe de altă parte, de
producerea urmărilor imediate ale faptei interzise.
Această fază cuprinde consecinţele vătămătoare sau prejudicioase
pe care legiuitorul le-a avut în vedere atunci când a incriminat acea
activitate ca infracţiune.

Secţiunea a II-a
Formele infracţiunii intenţionate în raport cu fazele de desfăşurare

1. Noţiune şi caracterizare

1
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., p.155
2
C. Bulai – Op. cit, p.390
158
 Activitatea infracţională desfăşurată în cadrul perioadei externe se
realizează în cadrul mai multor faze sau etape, prezentate mai sus. Fiecare
din aceste faze are un grad propriu de realizare a hotărârii infracţionale şi,
deci, de periculozitate socială1.
Legea penală consideră drept infracţiuni acele activităţi în urma
cărora s-a produs rezultatul socialmente periculos, adică activităţile ajunse
în faza consumării, a urmărilor, deoarece acestea prezintă pericol social în
sensul art.18, C.penal, pentru a putea fi considerate ca atare. Infracţiunile
cuprinse în partea specială a Codului penal au ca formă tipică infracţiunea
consumată.
Deoarece şi celelalte faze în care se poate afla activitatea
infracţională pot prezenta gradul de pericol social necesar pentru
incriminarea lor, doctrina penală şi legislaţia penală au pus problema
incriminării şi sancţionării lor. Prin incriminare, actele de pregătire ca şi
actele de executare a faptei devin infracţiuni, cu tot regimul juridic pe care-
l implică această caracterizare.
De asemenea, s-a impus şi necesitatea stabilirii formelor pe care le
poate avea o infracţiune în raport cu gradul de realizare a laturii obiective
şi cu gradul de pericol social concret.
Prin forme ale infracţiunii se înţeleg acele feluri sau variante
ale aceleiaşi infracţiuni pe care aceasta le poate avea în funcţie de
fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.
Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică a infracţiunii,
iar actele de pregătire şi tentativa sunt forme atipice.

2. Formele infracţiunii intenţionate

Doctrina şi legislaţia penală sunt unanime în a considera că există

atâtea forme ale infracţiunii câte faze are activitatea infracţională, astfel că
avem:
- actele pregătitoare (preparatorii);
- tentativa;
- fapta consumată;
1
M. Zolyneak – Op. cit., p.117
159
 - fapta epuizată.

Secţiunea a III-a
Actele pregătitoare (preparatorii)

1. Noţiune

În cazul majorităţii infracţiunilor, făptuitorul nu începe imediat

executarea hotărârii infracţionale, adică nu trece la executarea propriu-zisă
a activităţii ce caracterizează elementul material al infracţiunii, ci mai întâi
încearcă să îşi asigure reuşita printr-o pregătire anterioară, atât în ceea ce
priveşte condiţiile, cât şi mijloacele de acţiune.
Actele pregătitoare sau preparatorii reprezintă începutul
activităţii infracţionale, prima fază a perioadei externe, şi constau în
procurarea de către autor sau de către un alt participant a unor date,
informaţii, mijloace referitoare la locul şi timpul, modul şi procedeul
cel mai adecvat pentru comiterea fapte, adaptarea mijloacelor sau
instrumentelor ce vor fi folosite la comiterea infracţiunii ori în crearea
condiţiilor favorabile comiterii acesteia1.
Datorită faptului că sunt comise pentru punerea în executare a unei
hotărâri infracţionale, actele pregătitoare apar doar în cazul infracţiunilor
intenţionate.

2. Modalităţile actelor pregătitoare

Pregătirea unei activităţi infracţionale constă într-o gamă amplă şi

variată de activităţi care pot fi făcute pentru realizarea în condiţii optime a
unei infracţiuni.
Astfel, actele pregătitoare sunt susceptibile de o mare varietate de
modalităţi de efectuare, astfel:
- procurarea de instrumente ce vor fi folosite la comiterea faptei,
reprezintă o primă modalitate, de înfăptuire a actelor pregătitoare.
Procurarea instrumentelor poate fi licită (cumpărarea unei arme pentru

1
V: Dongoroz - Op.cit. , p. 132
160
comiterea unui omor) sau ilicită (sustragerea unei chei pentru a pătrunde
într-o locuinţă în mod ilegal);
- confecţionarea, modificarea sau adaptarea instrumentelor,
mecanismelor sau dispozitivelor ce vor folosi la comiterea infracţiunii
constituie a doua modalitate de pregătire a infracţiunii (ex: confecţionarea
artizanală a unei bombe pentru comiterea unui atentat, modificare unei chei
pentru a putea pătrunde într-o încăpere);
- culegerea de informaţii, date despre victimă sau despre locul sau
timpul săvârşirii infracţiunii constituie o nouă modalitate a actelor
pregătitoare (ex: făptuitorul supraveghează casa pe care urmează să o
jefuiască pentru a afla cel mai bun moment de realizare a furtului).

3. Condiţiile actelor pregătitoare

Pentru a fi considerate acte pregătitoare, activităţile desfăşurate

trebuie să îndeplinească anumite condiţii:1
a) să se concretizeze printr-o activitate obiectivă, capabilă să
creeze condiţii favorabile pentru săvârşirea infracţiunii. Activitatea de
pregătire poate consta în procurarea de informaţii sau mijloace necesare
săvârşirii infracţiunii ori adaptarea acestora în vederea înfăptuirii scopului
propus, obţinerea de date cu privire la locul şi timpul săvârşirii activităţii
infracţionale2, luarea de măsuri pentru împiedicarea descoperirii faptei sau
pentru fructificarea rezultatului infracţiunii;
b) actele pregătitoare să fie intenţionate. Deoarece prevede şi
doreşte producerea rezultatului urmărit prin activitatea infracţională, este
evident că făptuitorul actelor de pregătirea a unei asemenea activităţi
acţionează cu intenţie directă. Astfel, este necesar ca organele judiciare să
stabilească atât existenţa obiectivă a actului respectiv, cât şi că acesta s-a
efectuat pentru a servi la săvârşirea activităţii infracţionale.
În unele situaţii, actele pregătitoare indică clar, fără dubii, hotărârea
de a comite o infracţiune, pe când în alte cazuri, aceste activităţi sune
echivoce, lăsând deschisă formularea oricărei ipoteze, astfel încât, în aceste
1
M. Zolyneak - Op. cit, vol. II, p. 274
2
Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr.1466/1989, Revista Dreptul, nr.9-12/ 1990,
p.68
161
situaţii trebuie să se stabilească clar scopul acelor acte, adică dacă acesta
este licit sau ilicit (ex: cumpărarea unui cuţit nu presupune neapărat că se
urmăreşte un scop ilicit).
Deoarece făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului activităţii în
vederea căreia face pregătirea necesară, astfel încât această activitate să fie
sigură, ferită de eşec, putem concluziona că cel ce efectuează un act
pregătitor acţionează cu intenţie directă.
c) activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în
conţinutul elementului material al laturii obiective a infracţiunii sau să
nu constituie un început de executare a acesteia.
Această condiţie face să se delimiteze actele pregătitoare de
tentativă.

4. Felurile actelor pregătitoare şi caracteristicile acestora

După natura şi conţinutul lor, actele pregătitoare sunt materiale şi

morale.
Actele de pregătire materială constau în pregătirea materială
pentru săvârşirea infracţiunii: procurarea sau producerea de instrumente
sau mijloace, adaptarea acestora în vederea săvârşirii infracţiunii,
înlăturarea de obstacole în comiterea infracţiunii1 (ex: procurarea unui cuţit
sau a unei substanţe otrăvitoare, asigurarea mijloacelor de transport).
Actele de pregătire morală privesc culegerea de date şi
informaţii despre victimă şi despre locul şi timpul în care urmează să
se săvârşească infracţiunea. Prin actele de pregătire morală sau
intelectuală, cum mai sunt cunoscute, se creează condiţii psihice favorabile
comiterii infracţiunii2.
Una din caracteristicile actelor pregătitoare este aceea că ele nu
pun în pericol direct valorile sociale ocrotite de legea penală, datorită
faptului că ele creează condiţii pentru executarea acţiunii incriminate,
prezintă un pericol potenţial şi îndepărtat, având valoare de condiţii care
favorizează producerea rezultatului.

1-2
C. Bulai - Op. cit., p.106,107
2

162
 O altă caracteristică a actelor de pregătire este aceea că pot fi
delimitate în timp şi spaţiu. Acestea se realizează fie la locul săvârşirii
faptei, fie în alt loc, iar momentul săvârşirii poate fi mai apropiat sau mai
îndepărtat de momentul comiterii infracţiunii.
Fixarea lor în timp şi spaţiu este importantă în tragerea la
răspundere penală a făptuitorului şi cu privire la individualizarea pedepsei.
În cazul actelor pregătitoare incriminate, fixarea locului unde
acestea au fost săvârşite este necesară pentru stabilirea competenţei
teritoriale a organelor de anchetă, iar fixarea timpului, este necesară pentru
aplicarea legii penale mai favorabile, dacă este cazul.

5. Incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoare

În doctrina penală s-au conturat două teze principale în legătură cu

incriminarea actelor pregătitoare: teza incriminării actelor pregătitoare
şi teza neincriminării actelor pregătitoare.
Adepţii tezei incriminării actelor pregătitoare susţin necesitatea
incriminării acestor acte ca fază de desfăşurare a activităţii infracţionale 1.
Pentru motivarea acestei teze se aduc argumente ce privesc periculozitatea
socială a unor acte de pregătire, ce reiese din crearea condiţiilor favorabile
pentru comiterea infracţiunii. Incriminarea şi sancţionarea actelor
pregătitoare este necesară pentru a preveni săvârşirea faptei periculoase şi
pentru a apăra valoarea socială ameninţată. Neincriminarea acestor acte,
susţin adepţii tezei incriminării, ar putea fi interpretată de către infractor
drept o încurajare la pregătirea cu răbdare şi perseverenţă a infracţiunii2.
În cadrul tezei incriminării se disting două curente:
a) curentul incriminării nelimitate a actelor pregătitoare,
adică incriminarea acestora la toate infracţiunile unde acestea sunt posibile;

1
I. Oancea - Op. cit., p.199
2
N. Iliescu - Problema incriminării şi sancţionării actelor preparatorii, în Studii juridice,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1960, p.485 şi urm.
163
 b) curentul incriminării limitate, adică incriminarea lor
doar în cazul infracţiunilor deosebit de periculoase
Cu privire la teza neincriminării actelor pregătitoare, se merge pe
considerentul că acestea sunt de cele mai multe ori echivoce, iar lipsa lor
de pericol social este evidentă.
De asemenea, adepţii acestei teze consideră că neincriminarea
actelor de pregătire înseamnă o „încurajare pentru cel ce s-a pregătit să
săvârşească o infracţiune, de a renunţa cât nu este prea târziu”. Dacă actele
preparatorii ar fi pedepsite, făptuitorul este tentat să meargă mai departe,
căci oricum ar fi pedepsit.
Această teză a fost îmbrăţişată de majoritatea doctrinei penale,
precum şi de cele mai multe legislaţii.
Legiuitorul român a adoptat principial teza neincriminării
actelor pregătitoare.
Cu toate acestea, se poate observa că, pe cale de excepţie, actele
pregătitoare la unele infracţiuni sunt incriminate, dar nu ca fază de
desfăşurare a activităţii infracţionale, ci ca tentativă sau infracţiuni de sine
stătătoare, sau acte de complicitate anterioară când sunt săvârşite de alte
persoane1.
Incriminarea actelor pregătitoare prin asimilare cu tentativa nu
înseamnă că acestea îşi pierd individualitatea faţă de actele de executare.
Ele rămân acte pregătitoare. Incriminarea lor se face prin folosirea
expresiei: „Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea
mijloacelor sau instrumentelor ...”.
Potrivit legislaţiei în vigoare sunt pedepsite actele pregătitoare în
următoarele situaţii2:
- la infracţiunile contra siguranţei naţionale (art. 293, alin.2,
C.penal);
- la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art.201,
alin.3, C.penal).
Actele pregătitoare mai pot fi incriminate şi ca infracţiuni de sine
stătătoare, autonome, atunci când ele prezintă un grad mare de pericol
1
C. Bulai - Op. cit., p.393
2
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., p.160
164
social, sau când caracterul lor este univoc (ex: art.467, C.penal, prin care
este incriminată deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori).
Atunci când autorul a săvârşit o infracţiune consumată, sau
tentativă pedepsibilă, iar actele de pregătire sunt efectuate de altă persoană
decât autorul, acestea constituie acte de complicitate anterioară.
Pedeapsa pentru actele pregătitoare este aceeaşi cu cea pentru
tentativă, cu precizarea că la individualizarea juridică a pedepsei se va ţine
seama că ceea ce s-a realizat este un act de pregătire, nu de executare.

Secţiunea a IV-a
Tentativa

1. Definiţie şi condiţii

Tentativa, ca fază de desfăşurare a procesului infracţional, se

situează între faza actelor pregătitoare şi faza consumării, fiind o încercare
de comitere a infracţiunii, doar în ipoteza în care autorul săvârşeşte acte
îndreptate spre consumarea infracţiunii, dar nu le finalizează prin
producerea rezultatului.
Tentativa este o formă a infracţiunii, deoarece întotdeauna
rezultatul nu se va produce, ori fiindcă actul de executare a fost întrerupt
ori, dacă actul de executare s-a efectuat, datorită altor împrejurări.
Codul penal, în art. 34, alin.1, defineşte tentativa drept „acea formă
a infracţiunii care constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs
efectul”.
Din definiţia dată de Codul penal rezultă condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească tentativa şi care o deosebesc de actele pregătitoare şi de
infracţiunea consumată. Aceste condiţii sunt:
a) existenţa unei hotărâri sau rezoluţii de a săvârşi o infracţiune
Putem vorbi de tentativă în concepţia Codului penal român doar
dacă există intenţia de a săvârşi o infracţiune determinată. Din această
condiţie rezultă că tentativa nu poate exista în cazul nici uneia din formele
de vinovăţie care nu permit formarea unei rezoluţii, adică în cazul culpei cu
165
prevedere, culpei simple şi în cazul praeterintenţeie nu se poate vorbi de
tentativă, aceasta existând doar când forma de vinovăţie este intenţia
directă sau indirectă.
b) punerea în executare a hotărârii infracţionale
Această condiţie priveşte începerea executării hotărârii
infracţionale, adică a realizării acţiunii ce constituie elementul material al
laturii obiective, element exprimat prin cuvântul care indică materialitatea
faptei prevăzut în fiecare text incriminator din partea specială a Codului
penal1. Prin începerea acţiunii se declanşează procesul cauzal spre
producerea rezultatului urmărit sau acceptat de făptuitor, se marchează
trecerea de la actele de pregătire la actele de executare.
Această condiţie face ca tentativa să nu fie posibilă la
infracţiunile omisive (de inacţiune), la cele cu executate promptă şi nici
la infracţiunile de obicei.
c) întreruperea executării sau neproducerea rezultatului
A treia condiţie a infracţiunii reprezintă momentul final al tentativei
şi o delimitează de infracţiunea consumată
Întreruperea executării şi neproducerea rezultatului în situaţia în
care executarea a fost dusă la capăt trebuie să fie datorate unei împrejurări
independente de voinţa făptuitorului2.

2. Conţinutul tentativei

a) Obiectul tentativei.
Obiectul juridic al tentativei este identic cu cel al faptei consumate.
Deosebirea dintre cele două forme ale infracţiunii constă în aceea că prin
infracţiunea consumată se vatămă valoarea socială, în timp ce prin tentativă
se creează o stare de pericol pentru aceasta. În consecinţă, gradul de pericol
social al tentativei este diminuat faţă de cel al infracţiunii consumate.
b) Subiectul tentativei.
Ca subiect al tentativei este orice persoană care a luat hotărârea de a
comite infracţiunea şi care a început executarea ei, şi care trebuie să
1
V. Dongoroz - Op. cit., p. 150
2
C. Mitrache, Cr. Mitrache - Op. cit., p.233
166
îndeplinească condiţiile generale de existenţă ale subiectului infracţiunii:
vârsta, responsabilitatea şi libertatea de voinţă şi acţiune.
Tentativa poate fi comisă şi în participaţie.
Dacă la anumite infracţiuni calitatea de subiect activ este
condiţionată de o calitate specială, atunci această calitate este cerută şi
pentru subiectul tentativei acelei infracţiuni.
c) Latura obiectivă
Aceleaşi elemente ca şi în cazul infracţiunii consumate compun şi
latura obiectivă a tentativei, cu anumite particularităţi în ceea ce priveşte
actul de executare şi urmarea imediată1:
- elementul material al laturii obiective a tentativei la orice
infracţiune se poate realiza numai printr-o acţiune, pe când la infracţiunea
consumată poate consta şi într-o inacţiune.
În cazul în care în norma de incriminare a infracţiunii tip sunt
prezentate anumite condiţii, acestea sunt necesare şi pentru existenţa
tentativei acelei infracţiuni2.
În cazul infracţiunilor complexe, chiar dacă una din faptele incluse
în conţinutul infracţiunii se realizează integral, iar cealaltă numai parţial,
suntem în prezenţa tentativei la acea infracţiune, şi nu a faptei consumată.
- urmarea imediată a tentativei constă în starea de pericol creată
pentru obiectul infracţiunii, pe când la infracţiunea consumată această
urmare se materializează în vătămarea obiectului ocrotit de lege. Tentativa
creează doar o stare de pericol, de ameninţare directă a relaţiilor sociale
ocrotite de legea penală.
d) Latura subiectivă.
În cazul tentativei, întotdeauna, forma de vinovăţie este intenţia,
şi în special, intenţia directă, deoarece autorul infracţiunii, prin punerea în
aplicare a hotărârii infracţionale, prevede şi urmăreşte producerea
rezultatului.
Intenţia, în cazul tentativei, poate fi şi indirectă, argumentul
principal fiind conţinutul subiectiv al faptei, care se formează iniţial, fie că

1
Al Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., p.163
2
Decizia Tribunalul Suprem, nr.2311/1978, în Revista Română de Drept, nr.5/1979, p.61
167
este intenţie directă sau indirectă, şi care se păstrează până la finalul
activităţii materiale.

3. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

Deşi tentativa este posibilă în cazul celor mai multe fapte penale,
există şi anumite situaţii în care tentativa nu este posibilă din cauze ţinând,
fie de latura obiectivă, materială, fie de latura subiectivă a faptelor
respective.
a) infracţiuni la care tentativa nu este posibilă datorită
elementului obiectiv:
- la infracţiunile omisive, deoarece elementul material al
acestor infracţiuni constă într-o inacţiune, în neîndeplinirea unei obligaţii
impuse de lege, iar latura obiectivă se realizează imediat, fără a lăsa loc
tentativei;
- la infracţiunile de imediată consumare (sau cu executare
promptă) deoarece acestea sunt lipsite de o desfăşurare în timp a activităţii
infracţionale;
Momentul efectuării primului act de executare coincide cu
momentul consumării infracţiunii;
- la infracţiunile de obicei, care presupun repetarea acţiunii
tipice de mai multe ori, nu poate exista tentativă;
- la infracţiunile formale (de atitudine, de pericol), nu
există tentativă, deoarece acestea se consumă chiar în momentul terminării
activităţii infracţionale;
b) infracţiuni la care tentativa nu este posibilă datorită
elementului subiectiv:
- la infracţiunile din culpă nu există o rezoluţie
infracţională, adică este exclusă ideea de punere în executare a hotărârii de
săvârşire a unei infracţiuni;
- la infracţiunile praeterintenţionate, nu există tentativă,
deoarece se produce un rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de

168
făptuitor, dar acest rezultat este realizat din culpă şi mai mult, rezultatul
mai grav decât cel urmărit face ca fapta să fie consumată.

4. Formele tentativei

Tentativa se poate realiza sub mai multe forme, care se disting

între ele după gradul de realizare a acţiunii ce constituie elementul material
al laturii obiective a infracţiunii sau după cauzele care determină
neproducerea rezultatului, cauze legate fie de mijloacele folosite de
făptuitor, fie de obiectul material al infracţiunii.
a) după gradul de realizare a acţiunii se disting în doctrină:
- tentativa întreruptă (neterminată) sau imperfectă
Este reglementată de art.34, alin.1, teza1, C.penal şi constă în
punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a
fost întreruptă. Cauza care determină neproducerea rezultatului este
întreruperea executării, şi poate fi de natură umană (acţiunea unei
persoane) ori neumană (obstacole care nu pot fi depăşite).
Tentativa întreruptă este posibilă la marea majoritate a
infracţiunilor susceptibile de a fi comise în această formă (omor, tâlhărie,
viol, etc.).
- tentativă perfectă (terminată) sau fără efecte
Este reglementată de art.34, alin.1, teza 2, C.penal şi constă în
executarea integrală a activităţii infracţionale fără a se produce rezultatul
specific infracţiunii puse în executare. Astfel, făptuitorul a realizat în
întregime activitatea, dar urmarea nu se produce din motive exteriore lui.
Tentativa perfectă este întâlnită numai la infracţiunile materiale,
întrucât numai la acestea este posibil ca executarea să ajungă la capăt fără
să se producă rezultatul. Din acest motiv, tentativa perfectă are frecvenţă
mult mai redusă în raport cu cea întreruptă.
b) în raport cu cauzele care determină neproducerea
rezultatului avem următoarele forme ale tentativei:
- tentativa improprie

169
 Este reglementată de art. 34, alin.2, C.penal care prevede că există
tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din
cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite din cauza
împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul
lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Tentativa improprie apare atunci când consumarea infracţiunii nu
poate avea loc datorită condiţiilor în care se săvârşeşte activitatea
materială. Cauza care împiedică producerea rezultatului (consumarea
infracţiunii) este anterioară începutului executării activităţii infracţionale.
Insuficienţa mijloacelor folosite este o situaţie de existenţă a
tentativei improprii.
Un mijloc este insuficient atunci când prin natura lui poate
duce la săvârşirea unei infracţiuni, însă sub raport cantitativ, în
anumite condiţii, nu produce urmarea periculoasă pe care o urmăreşte
făptuitorul (ex: există tentativă improprie la infracţiunea de omor, când
făptuitorul îi administrează victimei o substanţă otrăvitoare, însă într-o
cantitate care-i provoacă acesteia doar vătămarea integrităţii corporale).
O altă situaţie de neproducere a urmărilor periculoase este dată de
defectuozitatea mijloacelor folosite.
Un mijloc este defectuos atunci când prin natura sa proprie este
apt să producă rezultatul periculos, însă în cazul concret nu
funcţionează1 (ex: o armă de foc defectă nu produce expulzarea glonţului).
O a treia situaţie este dată de lipsa obiectului în timpul executării de
la locul unde făptuitorul credea că se află.
În această situaţie, obiectul există în materialitatea sa, însă
autorul se înşeală asupra locului unde acesta se află în momentul
executării (ex: există tentativă de furt chiar dacă făptuitorul nu a găsit în
buzunarele victimei decât hârtii fără valoare2).
- tentativa absolut improprie
Mai este denumită şi tentativă absurdă şi este consacrată de art.34,
alin.3, Cod penal care prevede că nu există tentativă atunci când
1
Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr. 1215/1977, Repertoriu de practică judiciară în
materie penală pe anii 1981-1985, p.375
2
Sentinţa penală a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, nr.101/1978, p.171
170
imposibilitatea consumării infracţiunii este consecinţa modului cum a fost
concepută executarea.
Doctrina penală consideră că imposibilitatea consumării infracţiunii
are trei cauze: inaptitudinea totală a mijloacelor folosite de a produce
urmarea, inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii şi modul absurd de
executare a acţiunii. (ex: este tentativă absolut improprie încercarea de a
ucide pe cineva prin vrăji sau farmece, ori dându-i să bea un pahar de apă,
sau încercarea de înşelăciune prin prezentarea drept câştigător a unui bilet
de loto în aşa fel modificat, încât falsul apare evident)1.
Tentativa improprie trebuie deosebită de fapta putativă2.
În cazul faptei putative, făptuitorul săvârşeşte o faptă care are
caracter infracţional doar în mintea sa, în realitate ea neavând trăsăturile
unei infracţiuni (ex: însuşirea unui bun găsit, fără ca făptuitorul să ştie că
acel bun fusese abandonat, el crezând că săvârşeşte o infracţiune).
Diferenţa dintre fapta putativă şi tentativa absolut improprie constă
în faptul că fapta putativă se realizează şi produce rezultatul dorit, însă din
cauze necunoscute făptuitorului fapta nu are caracter infracţional.

5. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

5.1. Incriminarea tentativei

Reprezentând un început de executare sau o executare integrală a

acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, tentativa este
periculoasă şi este incriminată în legislaţia penală.
Doctrina cunoaşte două concepţii cu privire la necesitatea
incriminării tentativei:
- incriminarea nelimitată, susţine că tentativa trebuie incriminată
la toate infracţiunile, indiferent de gravitate. Justificarea acestei concepţii
vine din pericolul social al faptei, pericol social mai redus în cazul
tentativei, dar suficient pentru a justifica intervenţia legii penale
1
Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr. 2687/1969, în Culegere de decizii pe anul
1969, p.262
2
C. Bulai., Op. cit., p.119
171
 - incriminarea limitată, susţine incriminarea tentativei
infracţiunilor grave, deoarece având gradul de pericol social mai puţin
ridicat decât al infracţiunii consumate, are totuşi pericolul social al unei
infracţiuni.
Codul penal a combinat cele două concepţii, astfel că
incriminarea nelimitată apare în cazul tentativei la crime, iar
incriminarea limitată în cazul delictelor (art.35, alin.1, C.penal:
tentativa la crime se pedepseşte întotdeauna, iar tentativa la delicte numai
când legea prevede aceasta).
În Codul penal român, tentativa este incriminată prin prevederea
într-un articol comun, la sfârşitul unui titlu sau capitol al părţii speciale a
Codului penal, care indică, prin enumerarea infracţiunilor, că tentativa la
acea grupă de infracţiuni sau numai la cele enumerate limitativ se
pedepseşte (ex: art.177, 183, 191, 269, 293 C.penal).
5.2. Sancţionarea tentativei

Regimul de sancţionare a tentativei este stabilit de art.35, alin 2,3,

din Codul penal.
În cazul persoanei fizice, tentativa se sancţionează cu o pedeapsă
imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată, dacă legea nu prevede altfel.
În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu o amendă
cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de
lege pentru infracţiunea consumată, redusă la jumătate, dacă legea nu
prevede altfel. La această pedeapsă se poate adăuga una sau mai multe din
pedepsele complementare, cu excepţia dizolvării persoanei juridice.

Secţiunea a V-a
Infracţiunea consumată

1. Noţiune

172
 Ultima fază a desfăşurării activităţii infracţionale o reprezintă faza
urmărilor. Această fază presupune că a fost realizată acţiunea ce
reprezenta elementul material al laturii obiective şi s-a produs rezultatul
periculos.
Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică sau perfectă a
infracţiunii în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale1.
Este forma infracţiunii care prezintă cel mai sporit grad de pericol social în
raport cu celelalte faze ale desfăşurării activităţii infracţionale.
În cazul acestei forme a infracţiunii întotdeauna este atrasă
răspunderea penală.
Infracţiunea se consideră săvârşită sub formă consumată atunci
când activitatea infracţională a dus la producerea rezultatului urmărit şi
prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în
configuraţia tipică a acesteia2.
Există anumite infracţiuni care după momentul consumării cunosc
urmări noi fie din cauza agravării rezultatului, fie datorită activităţii
infracţionale care continuă3. Astfel se va distinge un moment al epuizării,
al producerii ultimului rezultat care este diferit de momentul consumării
infracţiunii.

2. Infracţiunea fapt-consumat

Infracţiunea fapt-consumat, este infracţiunea al cărei rezultat

se produce odată cu executarea în întregime a elementului material al
laturii obiective.
La infracţiunile de pericol ori formale, în momentul realizării
întregii activităţi prevăzute de norma penală, se realizează şi consumarea
lor (ex: infracţiunea de bigamie, art.227, C.penal, se consumă în momentul
încheierii celei de-a doua căsătorii).
Infracţiunile de rezultat se consideră consumate când executarea s-a
terminat şi rezultatul prevăzut de norma de incriminare s-a produs (ex:

1
M. Zolyneak - Op. cit., p.188
2-2
C. Bulai. - Op. cit., p.128
3

173
infracţiunea de omor, art.178, C.penal, se consumă când s-a produs
moartea victimei).
În cazul acestor infracţiuni este deosebit de importantă stabilirea
momentului consumării infracţiunii, deoarece acesta marchează, pe de o
parte, momentul producerii definitive a rezultatului periculos, iar pe de altă
parte, pe baza acestui moment se stabileşte data săvârşirii infracţiunii, care
interesează în stabilirea legii penale aplicabile, calcularea termenului de
prescripţie a răspunderii penale, incidenţa unei legi de amnistie, etc.

3. Infracţiunea fapt-epuizat

Spre deosebire de infracţiunea fapt-consumat, în cazul infracţiunii

fapt-epuizat, aceasta se prelungeşte în timp şi după momentul
consumării, apărând urmări noi, fie datorită amplificării rezultatului
produs, fie prin continuarea activităţii infracţionale.
Din această categorie fac parte următoarele tipuri de infracţiuni:
a) infracţiunile continue, la care acţiunea sau inacţiunea ce
alcătuieşte elementul material se prelungeşte în timp, astfel că urmările
acesteia durează atât cât durează şi fapta (ex: infracţiunea de evadare,
art.349, C.penal, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, art.201,
C.penal);
b) infracţiunile continuate se caracterizează prin repetarea la
diferite intervale de timp, de către aceeaşi persoană, în baza aceleiaşi
rezoluţii, de acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul
aceleiaşi infracţiuni;
c) infracţiunile de obicei se caracterizează prin acea că elementul
material se realizează prin săvârşirea mai multor acte de acelaşi fel. Se
consumă după ce acestea s-au repetat şi au dat caracterul de obişnuinţă sau
îndeletnicire şi se epuizează când activitatea infracţională a încetat (ex:
cerşetoria, art.367, C.penal);
d) infracţiunile progresive se caracterizează prin producerea de
noi urmări după ce s-a realizat conţinutul unei anumite infracţiuni.

Secţiunea a VI-a
Cauzele de nepedepsire a tentativei.
Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

174
 1. Noţiune şi caracterizare

Art.36, C.penal, prevede că nu se pedepseşte făptuitorul care s-a

desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea
rezultatului.
Aceasta nu înseamnă că tentativa nu va mai exista, ci că, în cazul în
care făptuitorul renunţă de bunăvoie la activitatea începută sau împiedică
producerea rezultatului, el nu va fi pedepsit pentru tentativă.
Aceste două cauze reprezintă o încurajare a făptuitorului de a
renunţa la continuarea executării faptei, ori la producerea rezultatului,
împiedicând apariţia acestuia şi drept consecinţă rezultatul socialmente
periculos nu se mai produce, valoarea socială ocrotită nu mai este
vătămată1.

2. Desistarea

Desistarea constă în renunţarea de bunăvoie a făptuitorului de

a duce până la capăt executarea începută, deşi există posibilitatea
reală de a continua, iar făptuitorul este conştient de aceasta2.
Condiţiile desistării:
a) renunţarea să se bazeze pe voinţa liberă a făptuitorului, adică
să fie realizată întreruperea acţiunii de bunăvoie, din proprie iniţiativă;
b) renunţarea să se facă în timp util. Această condiţie presupune
ca desistarea să aibă loc înainte ca executarea să fie terminată;
c) renunţarea să fie definitivă, adică făptuitorul să renunţe pentru
totdeauna la săvârşirea infracţiunii şi nu doar să întrerupă temporar
executarea acesteia.

3. Împiedicarea producerii rezultatului

1
C. Mitrache, Cr. Mitrache - Op. cit., p.240
2
Al Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., p.173
175
 Împiedicarea producerii rezultatului constă într-o acţiune a
făptuitorului care, după terminarea executării infracţiunii, acţionează
pentru înlăturarea producerii rezultatului periculos.
Împiedicarea producerii rezultatului are loc după executarea
activităţii infracţionale, dar mai înainte de producerea consecinţelor
vătămătoare.
Condiţiile împiedicării producerii rezultatului:
a) împiedicarea producerii rezultatului să fie voluntară, de
bunăvoie, să fie expresia voinţei libere a făptuitorului;
b) împiedicarea să aibă loc înainte de producerea urmărilor
periculoase;
c) împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc înainte de
descoperirea faptei.

4. Efectele desistării şi ale împiedicării producerii rezultatului

Chiar dacă activitatea sa cade sub incidenţa legii penale, datorită

efectelor desistării şi împiedicării producerii rezultatului, care reies din
dispoziţiile art.36, alin.1, C.penal nu se pedepseşte făptuitorul care s-a
desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea
rezultatului.
În acelaşi articol, alin.2, se prevede că dacă actele îndeplinite până
în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului periculos
constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune.
Actele executate până în momentul desistării sau al împiedicării
producerii rezultatului, fiind susceptibile de a primi o calificare distinctă,
sunt cunoscute în doctrină ca acte de executare calificate1.

1
V. Dongoroz - Op. cit., p.298
176
 Capitolul VII
Infractorul

Secţiunea I
Consideraţii privind infractorul sub aspect criminologic şi sub aspect
juridic

1. Infractorul sub aspect criminologic

Putem spune că infractorul este acea persoană care prin comiterea

sau participarea la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală,
săvârşeşte o infracţiune.
Analizând din punct de vedere criminologic, infractorul trebuie
cunoscut în profunzime, acordându-se atenţie condiţiilor biopsihosociale
care îl determină pe acesta să săvârşească o faptă prevăzută şi sancţionată
de legea penală.
Deşi există multe teorii cu privire la infractor, până în prezent nu au
fost identificate şi stabilite cu certitudine trăsături de natură
bioantropologică prin care să se poată diferenţia persoana infractoare de
cea noninfractoare. Se poate aprecia practic că cel care încalcă legea este
un eşec al procesului de socializare.
Există totuşi componente de ordin biologic, social, psihologic,
cultural, economic şi de altă natură care sunt relevante în alegerea
conduitei infracţionale.

177
 Rolul şi, totodată meritul criminologiei constă în scoaterea în prim
plan a personalităţii infractorului, pentru ca, prin studiul şi investigaţii, să
se găsească mijloacele potrivite în vederea prevenirii săvârşirii de
infracţiuni.

2. Infractorul sub aspect juridic

Sub aspect juridic noţiunea de infractor nu este definită strict de

Codul penal în vigoare.
În legislaţia penală, alături de termenul de infractor este întâlnit şi
cel de făptuitor, fără ca cei doi termeni să fie sinonimi. Făptuitorul este
persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă
aceasta răspunde penal sau nu. Infractorul este persoana care are calitatea
de subiect de drept, care răspunde penal.
Calitatea de infractor a persoanei rezidă din dispoziţiile legale care
fac referiri izolate la această noţiune. ( ex.: art. 28, C.penal, constrângerea
morală; art. 30, C.penal, minoritatea; art. 31, C.penal, iresponsabilitatea;
art. 32, C.penal, beţia; art. 33, C.penal, eroarea de fapt).

Secţiunea a II -a
Clasificarea infractorilor

Dacă din punct de vedere criminologic în clasificarea infractorilor

se ţine seama de date antropologice, fiziologice, psihologice, de
temperamentul şi caracterul infractorului, dreptul penal foloseşte
următoarele criterii: vârsta, sexul şi infracţiunile săvârşite.
Luând în considerare vârsta infractorului acesta se clasifică în:
a) infractorul minor;
b) infractorul major.
Este considerat infractor minor infractorul cu vârsta cuprinsă
între 14 şi 18 ani. Datorită insuficientei dezvoltări fizice, dar mai ales
psihice, datorită caracterului, deprinderilor, capacităţilor şi
discernământului aflate în formare, legiuitorul a prevăzut pentru această
categorie de infractori măsuri sancţionatorii cu caracter educativ.
178
 Persoana cu vârsta de 18 ani împlinită, care săvârşeşte o infracţiune
se numeşte infractor major. Numai infractorul major poate răspunde
deplin din punct de vedere penal, numai lui putându-i-se aplica pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
Din punctul de vedere al sexului, infractorul se împarte în:
a) infractorul bărbat;
b) infractorul femeie.
Dintre aceste două tipuri de infractori ponderea majoritară o deţin
infractorii bărbaţi.
Dispoziţiile penale nu fac distincţii exprese între infractorul bărbat
şi infractorul femeie, reglementările Codului penal aplicându-se atât
femeilor cât şi bărbaţilor.
Totuşi, există câteva excepţii care prin natura lor nu pot fi aplicate
decât femeilor:
- în cazul femeilor condamnate la închisoare, femeile condamnate
la pedepse privative de libertate execută aceste pedepse separat de
condamnaţii bărbaţi (art. 61, alin. 2, C.penal);
- în cazul omorului calificat comis asupra unei femei gravide
(art.179, lit.e, C.penal);
- în cazul seducţiei, fapta aceluia care, prin promisiuni de
căsătorie, determină o persoană de sex feminin care împlinise vârsta...
(art.219, C.penal);
- în cazul pruncuciderii, uciderea copilului nou născut, săvârşită
imediat după naştere de către mama aflată într-o stare... (art.180,
C.penal).
Ţinând seama de infracţiunile săvârşite se face distincţie între:
a) infractorul primar;
b) infractorul recidivist.
Infractorul primar este persoana care săvârşeşte o infracţiune pentru
prima dată. Deşi în Codul penal nu există referiri stricte la această
categorie de infractori, ea rezultă pe cale logică din prevederile cuprinse în
art. 90, alin. 1, lit.a, C.penal (următoarele împrejurări pot constitui
circumstanţe atenuante judiciare: conduita bună a făptuitorului înainte de

179
săvârşirea infracţiunii – se deduce că făptuitorul nu mai săvârşise nici o
infracţiune până atunci), şi art. 95, alin. 1, lit. b, C.penal, ce se referă la
condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate (făptuitorul nu a mai fost
condamnat anterior la o pedeapsă privativă de libertate).
Infractorul recidivist este infractorul care, după o hotărâre definitivă
de condamnare pentru o infracţiune săvârşeşte din nou o infracţiune, dând
dovadă de perseverenţă infracţională şi comportament incorigibil. Din
aceste cauze infractorii recidivişti sunt mai aspru pedepsiţi decât infractorii
primari.

Secţiunea a III -a
Caracterizarea generală a pluralităţii de infractori

Ne aflăm în prezenţa unei pluralităţi de infractori în situaţia în care

două sau mai multe persoane, prin cooperare, săvârşesc aceeaşi infracţiune.
Pentru realizarea pluralităţii de infractori este necesar ca toţi
subiecţii activi, sau cel puţin unul să săvârşească infracţiunea cu vinovăţie.
În caz contrar, nu se poate reţine o stare de pluralitate de infractori, ci una
de pluralitate de făptuitori, iar fapta săvârşită fără vinovăţie nu este
considerată infracţiune.

Secţiunea a IV-a
Formele pluralităţii de infractori

În teoria dreptului penal, se cunosc trei forme ale pluralităţii de

infractori:
a) pluralitatea naturală (necesară);
b) pluralitatea constituită (legală);
c) pluralitatea ocazională (participaţia penală).

1. Pluralitate naturală (necesară)

180
 Participaţia naturală mai este denumită şi participaţie necesară
datorită naturii infracţiuni care nu poate fi săvârşită decât de două sau mai
multe persoane. Astfel de infracţiuni se mai numesc şi infracţiuni
bilaterale. (ex.: bigamia, art. 227, C.penal; incestul, art. 222, C.penal;
încăierarea, art. 366, C.penal; jocul de noroc, art. 240, C.penal; subminarea
puterii de stat, art. 283, C.penal).
Nu este o condiţie necesară pentru realizarea pluralităţii naturale ca
toate persoanele să săvârşească infracţiunea cu vinovăţie. În cazul
bigamiei, doar unul dintre subiecţii activi poate acţiona cu vinovăţie,
celălalt săvârşind fapta fără vinovăţie, fiind în eroare cu privire la starea
civilă a celuilalt.
O trăsătură caracteristică pluralităţii naturale este aceea că fiecare
participant la săvârşirea faptei răspunde din punt de vedere penal ca autor
al infracţiunii.

2. Pluralitatea constituită sau pluralitatea legală.

Este o formă de asociere sau grupare a mai multor persoane, cu o

organizare proprie, scop ilicit declarat şi un plan infracţional, în vederea
săvârşiri de infracţiuni, chiar dacă această grupare nu a săvârşit nici o
infracţiune.
Din definiţie rezultă că simpla grupare a unor persoane în vederea
săvârşirii unei infracţiuni constituie o infracţiune de sine stătătoare
incriminată de legea penală (asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, art.
355, C.penal, asocierea pentru săvârşirea de acte de terorism, art. 296,
C.penal, constituirea unui grup infracţional organizat, art. 354, C.penal,
complotul, art. 286, alin. 1, C.penal), fără a fi necesară săvârşirea vreunei
infracţiuni. Dacă totuşi se va produce şi infracţiunea în scopul căreia s-a
realizat asocierea ne vom afla în prezenţa unui concurs de infracţiuni.
Pentru realizarea pluralităţii constituite trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:

181
 a) existenţa unei grupări de două sau mai multe persoane, în funcţie
de natura şi numărul infracţiunilor plănuite;
b) existenţa unui anumit plan infracţional în care să intre săvârşirea
uneia sau mai multor infracţiuni;
c) existenţe unei organizări proprii, a unei structuri ierarhice şi a
unei concepţii unice de conducere care să asigure coeziunea şi stabilitatea
grupului.
În cazul pluralităţii constituite, ca şi în cel al pluralităţii naturale,
fiecare participant la săvârşirea infracţiunii sau infracţiunilor, va răspunde
din punct de vedere penal ca autor al acestora.

3. Pluralitatea ocazională (participaţia penală)

Ne aflăm în prezenţa unei pluralităţi ocazionale atunci când deşi

infracţiunea, prin natura ei putea să fie săvârşită de o singură persoană, a
fost totuşi săvârşită de mai multe persoane, fiecare contribuind cu o parte la
comiterea faptei.
Spre deosebire de pluralitatea naturală şi cea constituită, în cazul
pluralităţii ocazionale de infractori fiecare participant la săvârşirea
infracţiunii va răspunde din punct de vedere penal direct proporţional cu
contribuţia adusă la comiterea faptei.
Pluralitatea ocazională de infractori mai este denumită şi
participaţie penală, deoarece în raport cu numărul mare de făptuitori,
fiecare contribuie în mod direct cu o anumită parte la realizarea
infracţiunii.

Secţiunea a V -a
Participaţia penală

1. Generalităţi

Aşa cum deja am menţionat, participaţia penală se realizează atunci

când, deşi infracţiunea prin natura ei putea fi săvârşită de o singură
182
persoană sau de un număr determinat de persoane, a fost totuşi săvârşită, în
mod ocazional, de un număr de persoane mai mare decât acela care era
necesar.
Participaţia penală poate fi adăugată unei pluralităţi naturale sau
constituite de infractor. Şi aceasta deoarece, nu natura faptei sau condiţiile
ei de săvârşire sunt cele care determină participaţia penală, ci caracterul
său întâmplător, ocazional.
Acest caracter întâmplător, ocazional este determinat de condiţi
concrete în care realizarea prin cooperare a unei infracţiuni apare mai
avantajoasă sub raportul săvârşiri sau ascunderii urmelor ei.1

2. Felurile participaţiei penale

În teoria dreptului penal, se folosesc mai multe criterii pentru a se

clasifica participaţia penală în mai multe feluri.
Având în vedere criteriul atitudinii psihice a participanţilor faţă
de rezultatul faptei comise, există:
a) participaţie proprie , când toţi participanţii la săvârşirea
infracţiunii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, fie toţi cu intenţie, fie
toţi din culpă;
b) participaţie improprie, când participanţii la săvârşirea
infracţiunii nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie: unii acţionează cu
intenţie, iar alţii din culpă sau chiar fără vinovăţie.
Luând în considerare criteriul contribuţiei participanţilor la
comiterea infracţiunii, putem avea:
a) participaţie omogenă sau coautoratul, când toţi participanţii
săvârşesc infracţiunea printr-o activitate de executare directă şi nemijlocită
a faptei, având aceeaşi calitate, şi anume aceea de coautori. În acest caz,
contribuţiile participanţilor sunt aceleaşi;
b) participaţie eterogenă, când participanţii săvârşesc infracţiunea
prin contribuţii diferite şi în calităţi diferite: autor, instigator (acţiuni de
determinare la comiterea faptei), complice (acţiuni de înlesnire, de ajutare
la săvârşirea faptei).
1
V. Papadopol, D. Pavel – Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de
Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1992, p.111
183
 După felul participării distingem:
a) participaţie spontană, când participanţii contribuie în mod
spontan la comiterea faptei, fără a exista o înţelegere prealabilă între ei;
b) participaţie preordinată, când participanţii contribuie la
săvârşirea faptei după o înţelegere prealabilă.
În raport cu momentul în care este dată contribuţia
participanţilor la comiterea infracţiunii, avem:
a) participaţie anterioară, când participanţii îşi aduc contribuţia
înainte de trecerea la executarea faptei (este cazul instigatorului sau cel al
complicelui care îşi aduce contribuţia prin procurarea mijloacelor necesare
săvârşirii infracţiunii);
b) participaţie concomitentă, când participanţii îşi aduc
contribuţia în timpul efectuării actelor de executare a faptei (spre exemplu,
acte de ameninţare, dezarmare, imobilizare a victimei sau asigurarea pazei
ori asistenţa în timpul săvârşirii infracţiunii).

3. Natura juridică a participaţiei penale

În teoria dreptului penal, există două puncte de vedere cu privire

la natura juridică a participaţiei penale.
Conform primului punct de vedere, o parte a teoreticienilor susţin
că participaţia penală reprezintă o complicitate pe care o tratează ca pe o
infracţiune distinctă, deoarece ei consideră că se comit atâtea infracţiuni
câţi participanţi există.
Potrivit celui de-al doilea principiu, la care ne raliem şi noi,
majoritatea penaliştilor tratează participaţia penală ca pe o unitate de
infracţiune, deoarece participaţia nu este o infracţiune, ci un mod de
comitere a ei. Astfel, există o singură infracţiune cu mai mulţi făptuitori,
iar fiecare participant trebuie să răspundă pentru aceeaşi infracţiune.
De altfel, această opinie îşi găseşte consacrarea şi în Codul penal
român, la art. 37, care prevede că participanţii sunt persoane care
contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală în calitate de
autori, instigatori sau complici.

184
 Prescripţia răspunderii penale curge din momentul consumării
infracţiunii sau a rămânerii ei în forma tentativei. Potrivit art. 140. alin. 3,
C.penal, întrerupere cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi
participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai
pe unii dintre ei.
De asemenea, actele de clemenţă operează tot din momentul
consumării infracţiunii sau a rămânerii ei în formă de tentativă. Nu prezintă
importanţă dacă actele de instigare sau complicitate au fost săvârşite
înaintea momentului apariţiei actului de clemenţă, iar momentul
consumării infracţiunii intervine în ziua apariţiei sau după apariţia acestuia.
Pedepsele se vor aplica tuturor actelor de participaţie deoarece acestea
capătă semnificaţie penală numai din momentul începerii săvârşirii
infracţiunii de către autor sau coautor.
Când aplicarea amnistiei sau graţierii este condiţionată de mărimea
prejudiciului produs prin infracţiune, instanţa nu îl va putea împărţi între
participanţi pentru ca să poată beneficia de clemenţă, deoarece prejudiciul
cauzat se datorează actelor comune şi nu actului separat al fiecărui
participant.1
Există o solidaritate a răspunderii civile a inculpaţilor pentru faptele
prejudiciabile comise.2
Dacă actele de instigare sau complicitate au fost săvârşite sub
imperiul unei legi, iar executarea infracţiunii (prin acţiune sau inacţiune)
sub al alteia, legea aplicabilă tuturor actelor va fi aceea care sancţionează
actele de executare.
Cu privire la locul săvârşirii infracţiunii, el este considerat a fi
locul comiterii actului de executare a faptei.
Între participanţii la săvârşirea faptei există atât o solidaritate activă
cât şi una pasivă. Când printr-o hotărâre definitivă se constată o
împrejurare legată de faptă, ea este în favoarea tuturor participanţilor. În
acest caz, ne aflăm în prezenţa unei solidarităţi active. Solidaritatea
pasivă rezidă din prevederile art. 143, alin. 4, C.penal: fapta atrage
răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea acesteia, chiar
1
Decizia Tribunalului Bucureşti, nr. 360/1989, în Revista Română de Drept nr. 10/1989,
pag. 64.
2
Decizia Curţii Supreme de Justiţie., nr. 221/1995, în Revista Dreptul, nr.6/1995, pag. 61.
185
dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la
unul dintre ei.
Invocarea în favoarea unui participant a unei probe legată de faptă,
poate fi invocată şi de ceilalţi participanţi. Acelaşi principiu este aplicabil
şi în cazul în care proba este în defavoarea unui participant, ea putând fi
opusă şi celorlalţi.
Participarea la vreuna din formele participaţiei nu este posibilă. Cu
alte cuvinte, un complice la un act de complicitate va fi tot un complice al
autorului faptei.
Pedeapsa care se aplică tuturor participanţilor, va fi aceeaşi,
respectându-se limitele legale prevăzute pentru fapta comisă de ei.
Singurul caz când se face o diferenţiere este acela când participanţii sunt
atât persoane majore cât şi persoane minore responsabile din punct de
vedere penal. În această situaţie majorilor li se vor aplica pedepse iar
minorilor, măsuri educative.

4. Condiţiile generale ale participaţiei penale

Pentru existenţa participaţiei penale trebuie îndeplinite mai multe

condiţii care rezultă din prevederile art. 37-40 şi art. 44 C.penal. Acestea
sunt:
a) să se fi săvârşit o faptă prevăzuta de legea penală. Fapta poate
fi comisă printr-o acţiune sau o inacţiune cu condiţia ca ele să fie prevăzute
de legea penală ca elemente materiale ale unei anumite infracţiuni. Pentru
realizarea participaţiei, nu prezintă importanţă forma în care se află fapta
prevăzută de legea penală, aceasta putând fi: în forma consumată, în cea a
tentativei pedepsibile sau chiar a actelor pregătitoare cu condiţia ca acestea
din urmă să fie incriminate de legea penală;
b) fapta să fi fost săvârşită în cooperare de mai multe persoane
decât era necesar potrivit naturii faptei. Sau altfel spus, să existe o
pluralitate de infractori. Nu se cere ca toţi făptuitorii să fi acţionat cu
vinovăţie sub forma intenţiei, adică să aibă calitatea de infractori. Este
suficient ca numai unul dintre făptuitori să acţioneze cu intenţie şi să
îndeplinească condiţiile generale pentru a fi subiectul activ al infracţiunii
(infractor). Pentru existenţa participaţiei penale nu prezintă importanţă
186
felul contribuţiei şi nici calitatea făptuitorilor: autori, prin săvârşirea de
acte de executare directă şi nemijlocită; complici, prin comiterea de acte de
înlesnire, sprijinire materială şi morală, instigatori, prin acte de
determinare la săvârşirea infracţiunii.
c) existenţa unei voinţe comune de a săvârşi în cooperare
aceeaşi faptă prevăzută de legea penală. Fără voinţa comună a
făptuitorilor de a coopera la săvârşirea faptei nu poate exista participaţia
penală.
d) fapta să fie săvârşită cu intenţie de către cel puţin unul
dintre participanţi, şi anume de către instigator sau complice. Această
condiţie rezidă din dispoziţiile art. 39 şi 40, C.penal, în care se cere expres
existenţa intenţiei în cazul instigării şi complicităţii, precum şi din art. 44,
C.penal, care reglementează participaţia improprie, adică participarea cu
intenţie la faptă prevăzută de legea penală săvârşită din culpă sau fără
vinovăţie, în cazul instigării şi complicităţii.1

Secţiunea a VI -a
Formele participaţiei penale

Aşa cum am arătat deja, participaţia penală se împarte în

participaţie proprie şi participaţie improprie.
Participaţia penală proprie care mai este denumită şi propriu-zisă
este genul de participaţie cel mai des întâlnit şi tipic pentru participaţie în
general, în cadrul căreia se pune problema răspunderii penale a
participanţilor.
Principalele forme ale participaţiei penale proprii prevăzute de
legea penală în vigoare sunt următoarele: autoratul (coautoratul),
instigarea şi complicitatea.

1. Autoratul şi coautoratul

1
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., p.188.
187
 Conform art.38, alin. 1, C.penal, persoana care săvârşeşte în mod
nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală se numeşte autor.
Acea formă a participaţiei penale, care constă în săvârşirea de acte
de executare a unei fapte prevăzute de legea penală, se numeşte autorat
sau coautorat.
Diferenţa dintre autorat şi coautorat este dată de numărul de
persoane care săvârşesc în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.
Aşadar, avem autorat când o persoană săvârşeşte în mod nemijlocit o
faptă prevăzută de legea penală, şi coautorat când fapta este săvârşită
în mod nemijlocit de două sau mai multe persoane.
În cazul coautoratului, fiecare persoană care participă în mod
nemijlocit la săvârşirea faptei penale va fi considerată şi pedepsită ce autor
al acelei fapte. Acesta rezidă din dispoziţiile art. 38, alin. 2, C.penal: dacă
mai multe persoane săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de
legea penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca autor.

1.1.Condiţiile autoratului şi coautoratului

Pentru realizarea autoratului sau coautoratului ca formă a

participaţiei penale trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) activitatea autorilor sau coautorilor trebuie să vizeze acelaşi
obiect juridic. Deoarece obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de
ansamblul relaţiilor sociale, deducem că fapta săvârşită de autor sau de
coautori trebuie să aducă atingere aceluiaşi gen de relaţii sociale. Cum ar fi
de ex.: cazul infracţiunii de omor, când sunt lezate relaţiile privind viaţa
persoanei, sau cazul infracţiunii de trădare când relaţiile ameninţate sunt
cele privind securitatea naţională. Dacă în timpul săvârşirii infracţiunii,
unii dintre coautori aduc atingere şi altor relaţii sociale proteguite de legea
penală, dispoziţiile ce li se vor aplica vor fi cele cu privire la concursul de
infracţiuni.
b) participanţii trebuie să fi săvârşit în mod nemijlocit,
împreună fapta prevăzută de legea penală. Săvârşirea nemijlocită a
faptei se poate concretiza prin executarea în mod direct a unei acţiuni sau

188
inacţiuni incriminată de lege datorită gradului de periculozitate socială
ridicat.
Activităţile coautorilor de executare nemijlocită a faptei incriminată
de legea penală pot fi identice sau diferite, egale sau aproape egale. Nu
prezintă interes nici dacă acţiunile sunt comise în acelaşi timp şi loc sau nu,
important fiind ca acestea să se completeze într-o activitate unică.
De aici rezultă că nu numai persoanele care s-au aflat împreună în
acelaşi loc, în timpul comiterii infracţiunii pot fi considerate coautori, ci şi
cele care au executat părţi constitutive ale acţiunii în locuri şi momente
diferite.1
În teoria şi practica judiciară s-a stabilit că acte de coautorat sunt şi
acelea prin care se contribuie în mod indirect la comiterea faptei. Astfel de
acţiuni sunt cele ce fac imposibilă rezistenţa sau apărarea victimei, ori cele
care paralizează energiile de opunere împotriva agresorului. Spre exemplu,
sunt acte de coautorat şi nu de complicitate, acţiunile de imobilizare a
victimei sau de împiedicare de a se apăra, în timp ce alt participant o
loveşte mortal.2
Tot în prezenţa coautoratului ne aflăm în cazul infracţiunii
complexe de tâlhărie săvârşită de două persoane, când una ameninţă
victima iar cealaltă o deposedează de un bun. Şi aceasta deoarece, atât
actul de ameninţare sau violenţă asupra victimei cât şi cel de sustragere a
bunului, constituie elementul material al laturii obiective al infracţiunii de
tâlhărie.
c) să existe o legătură subiectivă între coautori. Cu alte cuvinte,
pentru a fi îndeplinită acestă condiţie, toţi participanţii trebuie să
săvârşească actul de executare cu aceeaşi formă de vinovăţie: fie cu
intenţie, fie din culpă.
Coautoratul poate exista în cazul infracţiunilor din culpă atunci
când două sau mai multe persoane, acţionând din culpă au săvârşit fiecare,
simultan ori succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin care s-a produs

1
Decizia Curţii Supreme de Justiţie., nr. 262/1991 (nepublicat).
2
Decizia Curţii Supreme de Justiţie, nr. 320/1994 în Revista Dreptul nr. 3/1995, pag. 68.
189
acelaşi rezultat, socialmente periculos.3 Vinovăţia coautorilor se prezintă în
acest caz sub forma unei culpe comune sau a unor culpe concurente.
De reţinut este faptul că pentru existenţa coautoratului, legătura
subiectivă între coautori trebuie stabilită înainte sau în timpul executării
acţiunii.
Dacă stabilirea legăturii subiective intervine ulterior momentului
consumării infracţiunii, nu mai există coautorat. În această situaţie
persoana care stabileţte ulterior legătura subiectivă cu autorul faptei
prevăzută de legea penală se face vinovată de comiterea unei alte
infracţiuni distincte (spre exemplu infracţiunea de tăinuire).

1.2. Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat

Există infracţiuni care, datorită elementului material al infracţiunii,

nu pot fi comise în coautorat.
În primul rând este cazul infracţiunilor omisive ce presupun
inacţiunea, când obligaţia de a îndeplini o acţiune pentru a ieşi din starea
de pasivitate, este personală (ex.: nedenunţarea, art.292, C.penal).
În al doilea rând, nu poate exista coautoratul la infracţiunile cu
autor unic care prin natura lor nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de o
singură persoană, infracţiuni care se săvârşesc în persoana propria (ex.:
mărturia mincinoasă, art. 335, C.penal; dezertarea , art. 486, C.penal ;
prostituţia, art. 234, C.penal ).
De asemenea, nu pot fi comise în coautorat infracţiunile ce
presupun un subiect calificat, (funcţionar public ori funcţionar, gestionar,
administrator) decât dacă toţi participanţii au aceste calităţi cerute de lege.
Dacă această condiţie nu este îndeplinită, cei care nu au o astfel de calitate,
vor fi consideraţi complici.
Deşi infracţiunile mai sus prezentate nu pot fi săvârşite în coautorat,
ele sunt susceptibile de celelalte firme ale participaţiei respectiv instigarea
sau complicitatea.

3
C. Bulai - Op.cit., pag.194.
190
 2. Instigarea

Prevederile art. 39, C.penal, definesc instigatorul ca fiind persoana

care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală.
Pe cale de consecinţă forma participaţiei penale ce constă în fapta
unei persoane, care cu intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă
persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, se numeşte
instigare.
Trăsătura caracteristică instigării este aceea că hotărârea de a
săvârşi o infracţiune îi aparţine instigatorului care, printr-o activitate
psihică externă, transmite hotărârea luată unei alte persoane (instigat), care
trece în mod concret la săvârşirea infracţiunii. Datorită acestor aspecte,
instigatorul mai este denumit autorul moral al infracţiunii, iar
instigatul, autorul material al infracţiunii.

2.1.Condiţiile instigării

Pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei penale trebuie

îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe cel puţin doi subiecţi ai infracţiunii: instigatorul,
care să desfăşoare activitatea de instigare şi instigatul, sau persoana asupra
căreia se efectuează activitatea de instigare.
Calitatea de instigator o poate avea orice persoană fizică care
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
Deoarece instigarea este posibilă la toate faptele prevăzute de legea
penală, nici activitatea de instigare nu cunoaşte restrângeri cu privire la nici
o infracţiune.
Nu prezintă importanţă numărul instigatorilor, important fiind ca
aceştia să efectueze activităţile de determinare în mod simultan şi succesiv
asupra aceleiaşi persoane. Dacă doi sau mai mulţi instigatori acţionează, cu
voinţa comună de a coopera, în urma unei înţelegeri prealabile, ei se

191
numesc coinsigatori. În lipsa unei înţelegeri prealabile, nu va exista
coinstigare, ci un concurs de instigări.
De asemenea, există coinstigare atunci când o persoană determină
pe o alta să determine la rândul ei pe o a treia persoană să săvârşească o
faptă prevăzută de legea penală. Între instigatori va exista o instigare
mediată iar între cel de-al doilea instigator şi autorul infracţiunii, o
instigare imediată.1
În cazul în care o persoană, pe lângă activitatea de instigare,
participă şi ca autor la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, instigarea se
absoarbe în autorat.
Calitatea de instigat o poate avea orice persoană fizică chiar dacă
nu îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect al infracţiunii
(minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, o persoană iresponsabilă, o
persoană lipsită de libertatea de voinţă şi acţiune). Singura condiţie cu
privire la persoana instigată este ca asupra ei să se efectueze acţiunile de
determinare. Determinarea presupune o operaţiune de inoculare în psihicul
instigatului a hotărârii de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală.
Mijloacele prin care se realizează determinarea instigatului pot fi dintre
cele mai diverse: sfaturi, insinuări, îndemnuri, promisiuni, oferiri de
cadouri, corupere până la constrângerea acestuia.
Activitatea de determinare trebuie efectuată anterior luării hotărârii
de către autor de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală. În caz contrar
ne vom afla în prezenţa unei complicităţi morale care constă într-o întărire
a hotărârii infracţionale luate anterior de autor.
Dacă în cazul instigatorilor, numărul lor nu contează pentru
realizarea participaţiei, numărul persoanelor instigate trebuie să fie
determinat. În cazul instigării unui număr indeterminat de persoane,
instigarea se numeşte colectivă, aceasta nefiind o formă a participaţiei
penale, ci o infracţiune distinctă prevăzută de art. 361.C.penal (instigarea
publică şi apologia infracţiunilor).
Există instigare şi în cazul ordinului superiorului care, deşi este
contrar legii, este executat de subordonat, cu toate că realizează ilegalitatea

1
Decizia Curţii Supreme de Justiţie, nr. 128/1995, în revista Dreptul nr.2/1995, pag. 60.
192
lui (ex.: săvârşirea abuzului în serviciu din dispoziţia contabilului-şef al
unităţii).1 În cazul neexecutării unui astfel de ordin nu va putea fi reţinută
infracţiunea de insubordonare (art. 488, alin. 1, C.penal: refuzul de a
executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu se pedepseşte cu
închisoare strictă de la unu la 2 ani).
b) să existe identitate de obiect juridic între instigare şi fapta
săvârşită de autor. Cu alte cuvinte autorul trebuie să execute fapta penală
la care a fost determinat. Dacă săvârşeşte o faptă penală care are alt obiect
juridic, instigarea nu se mai realizează, iar instigatorul nu poate răspunde
penal pentru actele de determinare.
c) activitatea instigatorului să ducă la determinarea
instigatului, care să şi săvârşească fapta prevăzută de legea penală.
Pentru îndeplinirea condiţiei, este suficient ca, în urma determinării,
instigatul să săvârşească o tendinţă pedepsibilă, nefiind necesară
consumarea infracţiunii.
Condiţia este îndeplinită şi în cazul în care deşi instigatul a început
executarea faptei, ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea
rezultatului.
Condiţia nu este îndeplinită şi nu se realizează forma de participaţie
a instigării în cazul în cazul în care instigatul nu începe săvârşirea faptei. În
acest caz, activitatea de determinare a instigatorului poate îmbrăca forma
unei infracţiuni de sine stătătoare.
d) instigatorul trebuie să acţioneze cu intenţie. Activitatea de
determinare trebuie efectuată numai cu intenţie, fie ea directă sau indirectă,
nefiind posibilă instigarea din culpă.
Nu prezintă importanţă pentru îndeplinirea condiţiei, forma de
vinovăţie cu care acţionează instigatul. Acesta poate comite fapta atât cu
intenţie directă sau indirectă, realizându-se condiţiile participaţiei proprii
sau perfecte, cât şi din culpă sau fără vinovăţie, realizându-se condiţiile
participaţiei improprii sau imperfecte.
De asemenea, nu prezintă relevanţă pentru existenţa instigării nici
mobilul cu care s-a acţionat şi nici scopul urmărit.2
1
Decizia Curţii Supreme de Justiţie, nr. 268/1995 (nepublicată)
2
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., pag.200
193
 2.2. Formele instigării

După rezultatul obţinut în urma activităţilor de determinare,

distingem următoarele forme ale instigării:
a) instigarea izbutită;
b) instigarea neizbutită (îndemnul).
Instigarea este izbutită atunci când activităţile instigatorului care
determină persoana instigată să accepte hotărârea, sunt urmate de
executarea infracţiunii.
Deoarece această formă a instigării întruneşte condiţiile prevăzute
de lege cu privire la săvârşirea infracţiunii la care s-a executat
determinarea, instigatorul se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se va ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de
dispoziţiile art. 87, C. penal cu privire la regulile generale de
individualizare a pedepsei (art.44, C. penal).
Instigarea este neizbutită atunci când activităţile instigatorului nu
reuşesc să determine persoana instigată să accepte hotărârea de a săvârşi
infracţiunea.
Nefiind îndeplinite condiţiile instigării, persoana care a încercat
determinarea nu va răspunde din punct de vedere penal.
Există totuşi situaţii, expres prevăzute de lege, conform cărora
instigatorul va fi pedepsit penal, (ex.: îndemnul la practicarea prostituţiei,
art. 235, alin.1, C.penal; încercarea de a determina mărturia mincinoasă,
art. 336, C.penal)

3. Complicitatea

Conform prevederilor art. 40, C.penal, complicele este persoana

care cu intenţie, ajută sau înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală sau care promite înainte sau în timpul săvârşirii
faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe

194
făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este
îndeplinită.
Complicitatea este acea formă a participaţiei penale reprezentată de
activitatea complicelui în vederea sprijinirii în orice mod a autorului în
executarea infracţiunii.
Spre deosebire de coautorat şi instigator, trăsătura caracteristică
complicităţii o reprezintă contribuţia complicelui indirectă, mediată la
săvârşirea faptei.

3.1. Condiţiile complicităţii

Pentru existenţa ca formă a participaţiei penale, complicitatea

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) existenţa unui autor şi a unui complice. Calitatea de complice
o poate avea orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi
subiectul activ al infracţiunii. În cazul infracţiunilor al căror subiect
trebuie să aibă o calitate specială, este necesar ca numai autorul să
îndeplinească aceasă condiţie, nu şi complicele. Persoanele care deşi au
efectuat acte de executare a infracţiunii, nu au calitatea cerută, sunt reţinute
ca participanţi la săvârşirea infracţiunii în calitate de complici. Ca şi în
cazul instigării, la săvârşirea unei infracţiuni pot exista mai mulţi complici,
existând şi complicitate la un act de complicitate, atunci când participantul
complice, spre a-l ajuta pe autor, apelează la sprijinul altei persoane, care
va primi aceiaşi calitate.1
b) comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea
penală. Fapta săvârşită poate îmbrăca atât fotma infracţiunii consumate cât
şi pe cea a unei tentative pedepsibile.
c) comiterea de către complice a unor acte de sprijinire în
vederea săvârşirii faptei de către autor.
Aşa cum rezultă din textul legii, actele complicelui pot consta în
ajutor sau înlesnire la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori în

1
Decizia Tribunalului Suprem, nr. 254/1974, (nepublicată)
195
promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din infracţiune sau de
favorizare a infractorului.
Înlesnirea se concretizează în activităţile complicelui săvârşite
anterior comiterii infracţiunii. În funcţie de natura acestor activităţi avem:
complicitate materială (activităţi materiale de procurare a mijloacelor, a
instrumentelor, adaptarea acestora pentru săvârşirea infracţiunii; procurarea
armei, a cuţitului, a cheilor); complicitatea morală (activităţi psihice;
întreţinerea sau consolidarea hotărârii autorului de a săvârşi infracţiunea,
darea de sfaturi, indicaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii).
Ajutorul poate consta în acte săvârşite în timpul comiterii faptei,
acte ce sunt utile şi de folos autorului în activitatea infracţională
desfăşurată. Aceste acte pot fi atât comisive (oferirea armei cu care se
săvârşeşte infracţiunea, îndemnul de a continua săvârşirea faptei) cât şi
omisive (asigurarea pazei în timpul săvârşirii infracţiunii).
Promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului
au rolul de a întări hotărârea luată de autor şi contribuie la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală. Aceste promisiuni trebuie să aibă loc înainte de
comiterea infracţiunii, sau cel mai târziu în timpul săvârşirii faptei. În caz
contrar, promisiunile se vor constitui în infracţiuni distincte, prevăzute de
Codul penal în vigoare (tăinuirea, art.267, C.penal; şi favorizarea
infractorului, art. 340,C.penal).
Nu prezintă importanţă pentru realizarea complicităţii dacă
presiunile de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului au fost
ulterior îndeplinite de către complice. Relevant este faptul că promisiunile
au reprezentat pentru autor o încurajare, o întărire a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea.
d) contribuţia complicelui trebuie să fie efectivă şi să fi folosit la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Dacă ajutorul nu este dat
fiindcă complicele este împiedicat să-l dea sau, deşi l-a dat nu este folosit,
fiind considerat impropriu sau de prisos, contribuţia astfel dată rămâne o
simplă tentativă de complicitate, fără semnificaţie juridică penală.1

1
C. Bulai - Op. cit., pag.194.
196
 e) contribuţia complicelui trebuie să fie dată cu intenţie. Această
condiţie este expres prevăzută în dispoziţile art. 40, C.penal. Forma de
vinovăţie cu care sunt săvârşite actele de ajutor poate fi intenţia directă sau
indirectă.
Pentru existenţa complicităţii nu are importanţă dacă între autorul
faptei şi complice a existat o înţelegere prealabilă sau dacă în momentul
săvârşirii faptei autorul a cunoscut sau nu complicele.1
Legea penală stabileşte că nu există complicitate fără intenţie, deci
nu există complicitate din culpă. Dacă atât complicele cât şi autorul
acţionează din culpă la săvârşirea unei infracţiuni, ambii vor fi consideraţi
coautori la acea infracţiune.

3.2. Formele complicităţii

După natura sprijinului dat de complice la săvârşirea infracţiunii

avem:
a) complicitate materială;
b) complicitate morală.
Complicitatea materială, constă în ajutorul dat autorului de către
complice, care efectuează nişte acţiuni fizice, cum ar fi: procurarea de
instrumente, de mijloace, adaptarea lor în vederea săvârşirii infracţiunii,
înlăturarea obstacolelor, etc.
Complicitatea morală, constă în ajutorul moral dat autorului în
vederea pregătirii sau executării unei infracţiuni prin acţiuni ca:
promisiunea de tăinuire a bunurilor şi de favorizare a infractorului,
procurarea de date, informaţii cu privire la locul, timpul unde se va săvârşi
infracţiunea, întărirea şi menţinerea hotărârii infracţionale, etc.
În raport cu momentul în care este dată contribuţia complicelui
la săvârşirea infracţiunii distingem:
a) complicitatea anterioară;
b) complicitatea concomitentă.

1
Decizia Tribunalului Bucureşti, nr. 158/1995 (nepublicată)
197
 Complicitatea anterioară, constă în ajutorul dat prin acte de
înlesnire a efectuării faptei, efectuate înainte de săvârşirea infracţiunii. În
realitate actele de complicitate anterioară sunt acte preparatorii săvârşite de
alte persoane decât autorul, care devin acte de complicitate când autorul
trece la săvârşirea faptei.
Complicitatea concomitentă, constă în ajutorul dat de către
complice prin acte efectuate în momentul săvârşirii infracţiunii. Aceste
acte pot fi atât de natură materială cât şi psihică: oferirea unei arme,
încurajarea infractorului.
În funcţie de modul direct sau indirect în care este dată
contribuţia complicelui la săvârşirea infracţiunii există:
a) complicitatea nemijlocită;
b) complicitatea mijlocită.
Complicitatea este nemijlocită atunci când complicele acordă
sprijin direct autorului.
Complicitatea este mijlocită atunci când complicele acordă sprijin
autorului prin intermediul altui participant (instigator sau un alt complice).
Există trei modalităţi1 de realizare a complicităţii mijlocite şi
anume:
- complicitate la instigare constă în sprijinul dat de complice
instigatorului în acţiunea sa de determinare a autorului la săvârşirea faptei;
- complicitate la complicitate constă în sprijinul dat de complice
unui alt complice pentru ca acesta să sprijine în mod eficient săvârşirea
faptei de către autor;
c) instigare la complicitate, constă în determinarea unei persoane
de a sprijini săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de
complicitate de orice fel.
După forma pe care o îmbracă contribuţia complicelui avem:
a) complicitatea prin acţiune (comisivă);
b) complicitatea prin inacţiune (omisivă).
Complicitatea prin acţiune constă în ajutorul dat autorului, prin
efectuarea de către complice a unor acte de înlesnire sau de ajutor la

1
Al. Boroi, Gh. Nistorescu - Op. cit., pag.207
198
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (oferă instrumente, adună
informaţii).
Complicitatea prin inacţiune constă în ajutorul complicelui dat
prin neîndeplinirea unor obligaţii legale, înlesnindu-se astfel săvârşirea
infracţiunii (neînchiderea unei uşi sau ferestre prin care autorul intră
pentru a fura).
În funcţie de forma de vinovăţie cu care autorul săvârşeşte
fapta, distingem:
a) complicitatea proprie;
b) complicitatea improprie.
Complicitatea este proprie atunci când autorul săvârşeşte fapta cu
intenţie. Aşa cum am arătat, actele de complicitate nu pot fi săvârşite decât
cu intenţie. De aici rezultă că în cazul complicităţii proprii, între autor şi
complice se realizează o unitate psihică.
Complicitatea este improprie când autorul săvârşeşte fapta din
culpă sau fără vinovăţie.
Sancţiunile în cazul instigării sau complicităţii sunt cuprinse în
dispoziţiile art. 41, C.penal: instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută
de legea penală, săvârşită cu intenţie, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile
art. 87 cu privire la regulile generale de individualizare a pedepsei.

Secţiunea a VII-a
Participaţia improprie (imperfectă)

1. Noţiune şi caracterizare

Participaţia improprie care mai este denumită şi imperfectă,

reprezintă acea formă a participaţiei la care persoanele săvârşesc cu voinţă
comună aceeaşi faptă prevăzută de legea penală, fără să acţioneze cu
aceeaşi formă de vinovăţie.
În cazul participaţiei improprii, unii participanţi pot acţiona cu
intenţie, alţii din culpă iar alţii fără vinovăţie.
199
 Participaţia improprie poate îmbrăca toate formele de participaţie:
coautorat, instigare, complicitate.
În teoria penală există două opinii contrare cu privire la participaţia
improprie.
Într-o primă opinie se contestă existenţa participaţiei improprii,
susţinându-se că participaţia penală nu se poate realiza fără o înţelegere
prealabilă a participanţilor. Deci, participaţia penală nu se realizează decât
în cazul infracţiunii săvârşite cu intenţie, nu şi în al celor săvârşite din
culpă. De asemenea, nu se poate vorbi de participaţie penală când o
persoană efectuează cu intenţie acte de determinare asupra altei persoane
care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală din culpă sau fără
vinovăţie. În acest caz, cel care a săvârşit fapta ar trebui considerat autor
imediat, nepedepsibil (iresponsabil, minor sub 14 ani, în stare de beţie
accidentală, în eroare de fapt) iar instigatorul trebuie considerat autorul
mediat, pedepsibil (autorul de la distanţă sau autorul de mână lungă).
Deoarece autorul imediat nu răspunde penal, deci fapta săvârşită de el nu
este infracţiune, iar instigatorul nu poate fi considerat participant decât la o
infracţiune, s-a propus următoarea soluţie: instigatorul să fie considerat
adevăratul autor care s-a folosit de autorul imediat ca de o simplă unealtă.
Într-o altă opinie, căreia ne raliem, se susţine că participaţia
improprie este o realitate iar reglementarea ei legală, o necesitate. Se
consideră că pentru existenţa participaţiei penale nu este necesară o
înţelegere cu privire la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, fiind
suficient ca numai instigatorul sau numai complicele să acţioneze conştient
urmărind săvârşirea faptei şi cooperând în acest scop cu autorul, acesta din
urmă putând acţiona din culpă sau fără vinovăţie. 1 Persoana care săvârşeşte
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală este şi rămâne autorul acestei
fapte, chiar dacă nu răspunde penal, după cum cel care determină cu
intenţie să săvârşească fapta este şi rămâne un instigator, neputând fi
convertit în autor câtă vreme el nu a săvârşit nemijlocit acea faptă.2
Teoria autorului imediat prezintă o serie de inconveniente şi dă
naştere în practică la soluţii inadmisibile, cum ar fi în cazul instigării la o
1
C. Bulai - Op. cit. pag. 203.
2
V. Dongoroz – Op. cit., vol.I, pag. 238.
200
infracţiune ce presupune un subiect calificat (rudă, soţ) care ar săvârşi fapta
fără vinovăţie. De ex.:, instigarea unui iresponsabil să comită un incest, iar
dacă incestul s-a săvârşit, ar urma să fie considerat autor mediat
instigatorul care nu se află în raporturi de rudenie cu persoanele respective.

2.Modalităţile participaţiei improprii

Potrivit art. 44, C.penal, participaţia improprie poate apărea sub

două modalităţi:
a) modalitatea intenţie şi culpă;
b) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie.
Modalitatea intenţie şi culpă constă în determinarea, înlesnirea sau
ajutarea, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă, de către o altă
persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală (art. 44, alin. 1, C.penal).
Trăsătura caracteristică acestei modalităţi, este aceea că autorul
săvârşeşte fapta din culpă, pe când activităţile de determinare specifice
instigării iar cele de înlesnire sau ajutare, specifice complicităţii sunt
săvârşite cu intenţie.
În situaţia în care fapta săvârşită din culpă nu este incriminată de
legea penală ca infracţiune decât dacă este comisă cu intenţie, autorul ei nu
este infractor, el nu va răspunde penal, dar participaţia improprie nu este
înlăturată, singurul pedepsit fiind instigatorul şi eventual complicele.
Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie constă în determinarea,
înlesnirea, sau ajutarea, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă
fără vinovăţie (art.44, alin. 2, C.penal).
Ceea ce deosebeşte cele două modalităţi este forma de vinovăţie cu
care acţionează autorul. În cazul modalităţii intenţie şi lipsă de vinovăţie,
deşi instigatorul şi eventual complicele îşi aduc contribuţia la săvârşirea
infracţiunii cu intenţie, autorul acţionează fără vinovăţie.
Stările, situaţiile sau împrejurările care înlătură vinovăţia pot fi:
eroarea de fapt, constrângerea fizică ori morală, starea de beţie completă
involuntară, iresponsabilitatea, minoritatea, etc. Aceste stări, situaţii sau

201
împrejurări trebuie să existe la autor în momentul săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală.
Chiar dacă autorul care a acţionat fără vinovăţie, nu este infractor şi
nu va răspunde penal, acţiunile de determinare şi înlesnire sau ajutorare se
vor constitui după caz în instigare şi respectiv complicitate, urmând ca
participanţii să răspundă penal (ex.: în cazul instigării unui minor care nu a
împlinit vârsta de 14 ani, de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală, se
realizează o participaţie improprie la care există un instigator care răspunde
pentru instigare la infracţiunea realizată material de un minor, în timp ce
acesta nu este infractor şi deci nu răspunde penal.1)
Pentru existenţa participaţiei improprii instigatorul trebuie să
determine pe autor să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Dacă această determinare nu s-a produs, presupusul instigator nu va
răspunde pentru participaţie improprie.

1
C. Bulai - Op. cit. pag. 205.
202
 Capitolul VIII
Unitatea de infracţiune

Secţiunea I
Consideraţii generale

1. Noţiune

Distincţia între unitatea şi pluralitatea de infracţiuni este importantă

în dreptul penal român deoarece de aceasta depind atât numărul de
raporturi conflictuale de drept penal ce trebuie să fie soluţionate cât şi
problematica săvârşirii mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană.
Conţinutul infracţiunii constituie criteriul de evaluare în vederea
stabilirii unităţii sau pluralităţii de infracţiuni. Astfel, când în fapta sau
activitatea săvârşită de o persoană se regăseşte conţinutul unei singure
infracţiuni, există unitate de infracţiune, spre deosebire de pluralitatea
de infracţiuni, când în fapta sau activitatea săvârşită de o persoană se
regăsesc conţinuturile mai multor infracţiuni.
Putem concluziona că unitatea de infracţiune reprezintă
activitatea infracţională formată dintr-o singur acţiune ori inacţiune
ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşită de o
persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure infracţiuni.1

2. Felurile unităţii de infracţiune

Teoria dreptului penal face distincţie între două categorii de

unitate de infracţiune, şi anume:
a) unitatea naturală la care unitatea juridică se întemeiază pe
unitatea faptei ce reprezintă elementul material al infracţiunii;

1
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., pag.212
203
 b) unitatea legală, justificată de necesităţi sociale şi de tehnică
legislativă, este, prin voinţa legiuitorului, reunirea a două sau mai multe
acţiuni sau inacţiuni în conţinutul unei singure infracţiuni.
Secţiunea a II-a
Unitatea naturală de infracţiune

1. Noţiune

Unitatea naturală de infracţiune este acea formă de unitate

infracţională caracterizată de unitatea acţiunii sau inacţiunii
(elementul material al infracţiunii), unitatea rezultatului şi de unitatea
formei de vinovăţie cu care este săvârşită infracţiunea.
Conform doctrinei penale, în structura unităţii naturale de
infracţiune, se regăsesc: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi
infracţiunea derivată.

2. Formele unităţii naturale de infracţiune

2.1. Infracţiunea simplă

Infracţiunea simplă este infracţiunea al cărei element material

reprezintă o activitate unică (acţiune sau inacţiune) care va produce un
rezultat infracţional.
Activitatea infracţională ce caracterizează infracţiunea simplă se
poate realiza printr-o singură acţiune (ex: uciderea unei persoane prin
aplicarea unei singure lovituri de cuţit) sau prin mai multe acţiuni
exercitate în mod succesiv şi neîntrerupt, în aceeaşi unitate de timp (ex:
uciderea unei persoane prin repetate lovituri aplicate în aceeaşi
împrejurare).
Multiplele acte de executare se integrează în mod natural în
activitatea infracţională unică ce constituie elementul material al
infracţiunii, astfel încât nu se pune la îndoială unicitatea obiectului
infracţiunii, a subiectului pasiv, a formei de vinovăţie. Actele trebuie
săvârşite într-o succesiune neîntreruptă şi cu aceeaşi ocazie.

2.2. Infracţiunea continuă

204
 Infracţiunea continuă este infracţiunea al cărei element
material al laturii obiective (acţiunea sau inacţiunea) se prelungeşte,
continuă şi durează în timp, în mod natural, chiar şi după momentul
consumării, încetând prin intervenţia unei forţe contrare. Forţa
contrară se poate datora: voinţei făptuitorului însuşi, intervenţiei autorităţii,
intervenţiei unei alte persoane, etc.
Putem exemplifica infracţiunea continuă prin următoarele tipuri de
infracţiuni prevăzute de Codul penal român:
a) lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 201, C.penal);
b) dezertarea (art. 486, C.penal);
c) evadarea (art. 349, C.penal);
d) deţinerea de arme şi muniţii (art.406, C.penal);
e) purtarea fără drept de decoraţii, uniforme sau semne distinctive
(art. 325, C.penal);
f) abandonul de familie (art. 228, alin. 1, lit. c, C.penal, etc.).
Infracţiunea continuă este de două feluri: permanentă şi
succesivă.
Infracţiunea continuă permanentă este infracţiunea care
presupune continuitatea activităţii infracţionale fără întrerupere,
nefiind nevoie de intervenţia făptuitorului pentru prelungirea în timp
a activităţii infracţionale.
Infracţiunea continuă succesivă este infracţiunea care, pentru
continuitatea activităţii infracţionale, necesită intervenţia succesivă a
făptuitorului. Deşi infracţiunea continuă succesivă este întreruptă, nu se
modifică caracterul continuu şi unitatea naturală a infracţiunii.
Diferenţierea infracţiunilor continue în permanente şi succesive
prezintă importanţă din punctul de vedere al aplicării legii penale în timp şi
spaţiu, al calculării termenului de prescripţie a răspunderii penale şi al
determinării incidenţei unui act de clemenţă (amnistie, graţiere). Aceste
efecte juridice sunt strâns legate de momentul epuizării infracţiunii, adică
de încetarea activităţii infracţionale. Infracţiunea continuă este considerată
săvârşită în momentul încetării acţiunii sau inacţiunii infracţionale. În

205
funcţie de acest moment al infracţiunii, legea penală aplicabilă în timp va fi
legea în vigoare în momentul epuizării acesteia. Tot de la acest moment se
calculează şi termenul de prescripţie a răspunderii penale şi se decide
incidenţa unui act de clemenţă. De asemenea, în funcţie de desfăşurarea
activităţii infracţionale continue se va stabili legea penală aplicabilă în
spaţiu, fiind cunoscută incidenţa legii penale române, chiar dacă numai o
parte din infracţiune sau rezultatul acesteia s-a produs pe teritoriul ţării
(principiul ubicuităţii).1
În egală măsură prezintă importanţă vârsta făptuitorului (subiectul
activ al infracţiunii) în momentul consumării şi încetării activităţii
infracţionale. Dacă în momentul consumării infracţiunii făptuitorul are
vârsta minorului, dar în momentul încetării activităţii infracţionale el a
împlinit vârsta majoratului, va fi sancţionat conform regulilor aplicabile
infractorului major.

2.3. Infracţiunea deviată

Infracţiunea deviată este infracţiunea săvârşită fie prin

devierea acţiunii, datorită greşelii făptuitorului, de la obiectul sau
persoana împotriva căreia fusese îndreptată, la un alt obiect sau la o
altă persoană, fie prin îndreptarea acţiunii, datorită erorii
făptuitorului, asupra altei persoane sau asupra altui obiect decât acela
pe care făptuitorul voia să-l vatăme sau să-l pună în pericol. 3
Din definiţia infracţiunii deviate rezultă că aceasta poate fi săvârşită
în două moduri:
a) aberratio ictus (greşeala făptuitorului) constă în devierea
loviturii asupra unei alte persoane sau altui obiect (ex: făptuitorul, dorind
să ucidă o persoană cu o armă de foc, trage şi nimereşte, din greşeală, o
altă persoană).
b) error in persona (eroarea făptuitorului) presupune săvârşirea
acţiunii infracţionale asupra unei alte persoane şi asupra altui obiect
1
C. Mitrache, Cr. Mitrache - Op. cit., pag.248.
3
C. Bulai - Drept Penal român. Partea generală. Vol I, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992, pag.
211.
206
aparţinând altei persoane decât cea cunoscută de făptuitor că îi aparţine
(ex: făptuitorul, dorind să ucidă o persoană, o confundă cu o altă persoană
pe care o ucide).
Într-o opinie majoritară a literaturii de specialitate se consideră că,
în cazul infracţiunii deviate, fie că este vorba de o eroare asupra identităţii
persoanei (error in persona), fie de devierea acţiunii (aberatio ictus), există
o singură infracţiune.
Întrucât legea penală ocroteşte viaţa şi bunurile oricărei persoane,
nu prezintă importanţă faptul că infractorul a ucis o altă persoană pe care a
confundat-o cu aceea pe care urmărea să o ucidă ori pe care a ucis-o prin
devierea loviturii.
La polul opus se află opinia preferabilă conform căreia, dacă în
cadrul activităţii infracţionale deviate se constată şi se dovedeşte existenţa
unei tentative prevăzută de lege, se reţine o pluraritate de infracţiuni. O
astfel de tentativă nu poate fi absorbită în infracţiunea fapt consumat,
tocmai datorită situaţiei de fapt şi a atitudinii psihice a făptuitorului.
Această opinie îşi găseşte motivarea în faptul că legea penală nu apără
viaţa unei anumite persoane, ci apără viaţa oricărei persoane.

Secţiunea a III-a
Unitatea legală de infracţiune

1. Noţiune

Unitatea legală de infracţiune este reunirea, în conţinutul unei

singure infracţiuni, a două sau mai multor acţiuni (inacţiuni) care,
fiecare în parte, constituie conţinutul unor infracţiuni distincte.
În conformitate cu legea penală în vigoare, unitatea legală de
infracţiune se prezintă sub patru forme:
- infracţiunea continuată;
- infracţiunea complexă;
- infracţiunea de obicei;
- infracţiunea progresivă.

207
 2. Formele unităţii legale de infracţiune

2.1. Infracţiunea continuată

Potrivit art.55, alin.2, C.penal, infracţiunea este continuată când o

persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea
aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Acţiunile sau inacţiunile ce intră în alcătuirea infracţiunii
continuate sunt legate între ele printr-o triplă unitate: unitatea de subiect
activ (toate sunt săvârşite de aceeaşi persoană), unitatea de rezoluţie
infracţională (toate sunt săvârşite în realizarea aceleiaşi hotărâri) şi
unitatea de conţinut (fiecare prezintă conţinutul aceleiaşi infracţiuni).
Pentru existenţa infracţiunii continuate, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană
(unitate de subiect activ).
Făptuitorul trebuie să aibă calitatea de subiect activ al infracţiunii,
cu ocazia săvârşirii fiecărei acţiuni (inacţiuni) infracţionale. Unitatea de
subiect activ nu este afectată şi nu prezintă importanţă pentru îndeplinirea
acestei condiţii dacă făptuitorul participă la săvârşirea infracţiunii în
calitate de autor sau de complice.
b) existenţa unei pluralităţi de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la
diferite intervale de timp.
Pentru ca această condiţie să fie îndeplinită, trebuie săvârşite cel
puţin două acţiuni sau inacţiuni, care constituie, fiecare în parte, elementul
material al aceleiaşi infracţiuni, indiferent de forma săvârşirii acestora
(consumate sau tentative), la diferite intervale de timp (mai scurte sau mai
lungi).
Această condiţie face deosebirea între infracţiunea continuată şi
infracţiunea simplă, în al cărei element material sunt absorbite în mod

208
natural două sau mai multe acţiuni, săvârşite în aceeaşi împrejurare sau cu
aceeaşi ocazie.
În cazul în care intervalul de timp între acţiuni este prea scurt,
infracţiunea este caracterizată ca fiind simplă (unică) datorită succesiunii
neîntrerupte prin scurgerea unor intervale de timp nesemnificative (ex:
uciderea unei persoane prin mai multe lovituri).
Pe de altă parte, când intervalul de timp scurs între acţiunile sau
inacţiunile făptuitorului este prea lung, acestea pot fi caracterizate ca
infracţiuni distincte (separate) datorită schimbării rezoluţiei infracţionale.
c) acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi
rezoluţii infracţionale (unitatea de rezoluţie).
Unitatea de rezoluţie este condiţie esenţială pentru existenţa
infracţiunii continuate şi se caracterizează prin hotărârea făptuitorului de a
repeta activitatea infracţională, prevăzând realizarea unui anumit rezultat
pe toată durata executării acţiunii (inacţiuni) infracţionale.
Infracţiuni continuate pot fi doar infracţiunile comise cu
intenţie şi aceasta deoarece autorul prevede şi îşi reprezintă de la început
rezultatul multiplelor sale acţiuni infracţionale.
Rezoluţia infracţională trebuia să fie determinată, adică să vizeze
acţiunile sau inacţiunile ce urmează a fi săvârşite, obiectul şi modul de
realizare, în sensul că, forma, tipul sau varianta acţiunilor ulterioare să nu
fie în mod esenţial deosebite faţă de primele acte. Făptuitorul trebuie să
aibă reprezentarea rezultatului fiecărei acţiuni infracţionale, astfel încât el
să concretizeze rezoluţia infracţională cu fiecare acţiune în parte.
Doctrina penală şi practica judiciară au stabilit că pentru a fi
îndeplinită condiţia de unitate de rezoluţie, este nevoie de o unitate de
obiect infracţional, de loc şi de timp, de persoană vătămată precum şi
folosirea aceluiaşi mod de operare infracţională.
d) acţiunile sau inacţiunile săvârşite să prezinte, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (unitatea de conţinut).
Fiecare dintre acţiunile sau inacţiunile săvârşite luate separat,
trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa

209
aceleiaşi infracţiuni, adică fiecare dintre ele să prezinte conţinutul
infracţiunii respective.
Nu este nevoie ca actele de executare să fie identice, însă este
necesar ca toate acestea să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni,
indiferent de forma consumării acestora (tentative sau fapte consumate).
Practica judiciară a stabilit că acţiunile sau inacţiunile săvârşite pot
prezenta conţinutul aceleiaşi infracţiuni în forma de bază sau tip a acesteia,
iar altele în formă calificată sau agravată a acesteia, important fiind ca în
toate să fie realizat conceptul aceleiaşi infracţiuni.
Potrivit art. 139, alin.3, C.penal, data săvârşirii infracţiunii
continuate este considerată ca fiind data săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni.
Importanţa cunoaşterii momentului epuizării infracţiunii continuate
prezintă interes din punctul de vedere al următoarelor efecte juridice ce îl
privesc pe făptuitor:
a) termenul de prescripţie al răspunderii penale începe să curgă din
momentul epuizării infracţiunii continuate;
b) legea penală aplicabilă în timp va fi cea în vigoare din momentul
epuizării infracţiunii ;
c) incidenţa unui act de clemenţă se stabileşte în funcţie de
momentul epuizării infracţiunii;
d) dacă săvârşirea unora dintre acţiunile sau inacţiunile
infracţionale se situează pe teritorii diferite, legea română va fi incidentă cu
condiţia ca o parte sau întreg rezultatul infracţiunii să se fi produs pe
teritoriul României (principiul ubicuităţii);
e) dacă făptuitorul a săvârşit acţiunea sau inacţiunea infracţională
înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, actele de executare nu sunt luate în
considerare. Dacă însă actele de executare sunt săvârşite cu discernământ
după împlinirea vârstei de 14 ani sau sunt începute mai înainte de
împlinirea majoratului (18 ani) şi continuate după această vârstă,
făptuitorul va răspunde din punct de vedere penal ca un major, putând
beneficia totuşi de circumstanţele atenuante pentru actele săvârşite în starea
de minoritate.
Forma continuată de infracţiune constituie o cauză reală de
agravare facultativă a pedepsei pentru acea infracţiune.
210
 Datorită caracterului unic al infracţiunii continuate, pedeapsa se va
aplica într-o singură etapă, astfel: dacă pedeapsa este închisoarea se
aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se
mai poate adăuga un spor până la maximul special, iar când acest maxim
nu este îndestulător se poate aplica un spor fără ca pedeapsa să poată
depăşi maximul general al acelei pedepse (art.55, alin 2, C.penal); dacă
pedeapsa este amenda, aceasta se aplică spre maximul special, iar dacă
este neîndestulător se poate adăuga un spor până la jumătate din acel
maxim al amenzii.4
În situaţia în care, după o condamnare definitivă pentru o
infracţiune continuată, infractorul este judecat ulterior şi pentru alte
acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni ţinându-
se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă
corespunzătoare care nu poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior
(art.56, C.penal). În această situaţie, instanţa de judecată poate păstra
pedeapsa pronunţată anterior sau poate aplica o altă pedeapsă cu
condiţia ca aceasta să nu fie mai mică decât cea pronunţată anterior, ci
mai aspră.
În general, toate infracţiunile intenţionate pot avea forma
continuată, cu următoarele excepţii:
a) infracţiunile săvârşite din culpă;
b) infracţiunile ce nu sunt susceptibile de repetare (ex: omorul,
datorită indiviziunii obiectului material al infracţiunii);
c) infracţiunile de obicei care implică repetarea activităţii
infracţionale pentru realizarea conţinutului infracţiunii.

2.2. Infracţiunea complexă

Infracţiunea complexă este infracţiunea în al cărei conţinut intră,

ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune
sau inacţiune, care constituie prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea
penală (art.55, alin.3, C.penal).

4
C.Mitrache, Cr. Mitrache - Op. cit, pag. 254.
211
 Din definiţia dată de Codul penal rezultă că infracţiunea complexă
cuprinde în conţinutul său un element constitutiv şi un altul circumstanţial
agravant, caracterizate printr-o acţiune sau inacţiune, care constituie prin
ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Fiind o creaţie a legiuitorului, infracţiunea complexă mai poartă
denumirea şi de infracţiune absorbantă. Şi aceasta deoarece, prin
absorbirea în conţinutul infracţiunii complexe a unor activităţi infracţionale
care reprezintă, fiecare în parte, conţinutul unei anumite infracţiuni, acestea
îşi pierd autonomia infracţională, devenind fie un simplu element
constitutiv, fie un element circumstanţial agravant în conţinutul infracţiunii
complexe. Acţiunile sau inacţiunile ce intră în conţinutul infracţiunii
complexe se mai numesc şi infracţiuni absorbite.
Infracţiunea complexă este cunoscută sub două forme:
a) infracţiunea complexă, forma tip;
b) infracţiunea complexă, ca variantă agravantă.
Infracţiunea complexă, formă tip, are în conţinutul său ca
element constitutiv, o acţiune sau inacţiune, ce reprezintă prin ea
însăşi, o faptă prevăzută de legea penală (ex: infracţiunea de tâlhărie
reuneşte două infracţiuni de sine stătătoare: pe de o parte, infracţiunea de
furt, prevăzută de art.249, C.penal, iar pe de altă parte, infracţiunea de
ameninţare, prevăzută de art.210, C.penal, sau infracţiunile de lovire sau
alte violenţe, art.185, C.penal, ori vătămarea corporală, art.186 C.penal).
Cele două infracţiuni, prevăzute fiecare de Codul penal într-o
manieră de sine stătătoare, îşi pierd autonomia infracţională prin reunirea
lor în conţinutul infracţiunii de tâlhărie.
Legătura dintre cele două infracţiuni ce constituie tâlhăria trebuie
înţeleasă ca o legătură de la mijloc la scop. Astfel, acţiunea de violenţă
constituie acţiunea-mijloc, iar cea de furt, acţiunea scop.
În doctrina penală există şi o altă părere cu privire la realizarea
conţinutului infracţiunii complexe, formă tip, conform căreia nu este
neapărat nevoie de două infracţiuni incriminate distinct de lege, ci este
suficientă numai una căreia să i se adauge unele condiţii speciale care duc
la apariţia unui nou tip de infracţiune cu caracter complex (ex: infracţiunea

212
de atentat care pune în pericol siguranţa naţională, art.281, C.penal,
cuprinde în conţinutul său conţinuturile infracţiunilor de lovire sau alte
violenţe, art.185, C.penal, vătămare corporală, art.186, C.penal şi de omor,
art.178, C.penal).
Infracţiunea complexă, varianta agravantă, are în conţinutul
său, ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune, ce
reprezintă prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea penală.
Infracţiunea complexă, varianta agravantă, poate fi infracţiune
simplă, în varianta calificată, ce a luat naştere prin absorbirea în conţinutul
său a unor acţiuni sau inacţiuni ce reprezintă conţinutul unor alte
infracţiuni.
Însă, nu orice infracţiune calificată este şi o infracţiune complexă
(ex: furtul săvârşit într-un loc public, într-un mijloc de transport în comun,
în timpul nopţii, este calificat fără a fi şi o infracţiune complexă). Furtul
calificat devine infracţiune complexă când este săvârşit prin efracţie
(cuprinde şi distrugerea, degradarea încuietorilor, care poate constitui
infracţiune distinctă)1.
Infracţiunea complexă, ca variantă agravantă, mai poate fi şi o
infracţiune complexă, formă tip, al cărei conţinut cuprinde ca element
circumstanţial agravant, conţinutul unei alte infracţiuni. (ex: tâlhăria care a
avut drept urmare moartea victimei, art.179, lit.h, C.penal).
Structura infracţiunii complexe este caracterizată prin complexitate
deoarece conţinutul infracţiunii reuneşte elementele a două sau mai multe
infracţiuni .
În elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite acţiunile
ce constituie elementul material al infracţiunii absorbite2. Lipsa unuia
dintre elementele materiale ale infracţiunilor absorbite duce la inexistenţa
infracţiunii complexe.
În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii complexe tip,
forma de vinovăţie a acesteia este intenţia, deoarece făptuitorul prevede
rezultatul acţiunilor sale şi urmăreşte ori acceptă rezultatul acestora,

1-2
C. Mitrache, Cr. Mitrache – Op. cit., p.256, 257
213
acţionând cu intenţie în săvârşirea lor. În cazul infracţiunii complexe în
forma unei variante agravante, vinovăţia este praeterintenţia.
Obiectul juridic al infracţiunii complexe este caracterizat prin
dualitate: pe de o parte, un obiect juridic principal, caracterizat prin
săvârşirea infracţiunii absorbante şi, pe de altă parte, un obiect juridic
secundar sau adiacent, caracterizat prin săvârşirea infracţiunii absorbite.
Infracţiunea complexă este o infracţiune unică momentană, adică ea
nu implică o prelungire în timp a acţiunii sau inacţiunii ori a consecinţelor
acestora.
Infracţiunea sau infracţiunile absorbite în infracţiunea complexă, ce
şi-au pierdut autonomia infracţională, nu produc efecte juridice separat,
deci ele nu pot cădea separat sub incidenţa unor eventuale acte de clemenţă
(amnistie sau graţiere), ci numai ca infracţiune complexă.
Infracţiunea complexă poate fi considerată consumată, în momentul
săvârşirii complete a activităţii ce constituie elementul material al laturii
obiective şi al producerii rezultatului prevăzut de conţinutul infracţiunii. În
cazul neîndeplinirii rezultatului prevăzut în conţinutul infracţiunii, fapta va
fi reţinută în forma tentativei. (ex: infracţiunea de tâlhărie va fi reţinută în
forma de tentativă dacă au fost consumate numai actele de violenţă,
ameninţare, fără a se produce rezultatul scontat şi anume, deposedarea
victimei).
Teoria dreptului penal remarcă pe lângă complexitatea legală a
infracţiunii complexe şi complexitatea naturală a acesteia, care reiese din
înglobarea în chip natural de către infracţiunea fapt-consumat a tentativei
la acea infracţiune. În cazul infracţiunilor contra persoanei, infracţiunile
mai uşoare sunt înglobate în altele mai grave. (ex: infracţiunea de omor
consumat cuprinde în ea, în mod natural, pe de o parte elementele
infracţiunilor de vătămare corporală sau lovire, iar pe de altă parte,
tentativa la infracţiunea de omor).
În toate aceste cazuri, nu este vorba de o infracţiune complexă, ci
de o infracţiune simplă, care cuprinde în elementul său material şi
elementul material al unei infracţiuni simple, mai puţin grave.

214
 Din punct de vedere practic, prezintă importanţă cunoaşterea
complexităţii naturale deoarece, în cazul nerealizării conţinutului
infracţiunii mai grave, făptuitorul urmează să răspundă pentru infracţiunea
mai puţin gravă.

2.3. Infracţiunea de obicei

Infracţiunea de obicei este infracţiunea cere se realizează prin

repetarea faptei incriminate de un număr de ori atât de mare încât să
rezulte o obişnuinţă a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia. (ex:
cerşetoria, art.367, C.penal, prostituţia, art.234, C.penal, tulburarea
folosinţei locuinţei, art.364, alin.1, C.penal).
Trăsătura repetabilităţii faptelor incriminate constituie o condiţie
esenţială pentru calificarea infracţiunii ca infracţiune de obicei. Faptele
incriminate trebuie repetate de un număr de ori atât de mare încât să rezulte
caracterul de obişnuinţă al comportamentului făptuitorului.
Legea penală nu stabileşte numărul faptelor incriminate ce trebuie
săvârşite pentru a rezulta caracterul de obişnuinţă. Astfel, rămâne la
latitudinea organelor judiciare de a analiza circumstanţele producerii
faptelor şi de a decide caracterul de obişnuinţă al comportamentului
făptuitorului.
Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, acţiunile făptuitorului nu
pot cădea, izolat, sub incidenţa legii penale.
Infracţiunea de obicei nu poate fi săvârşită în coautorat şi nu
cunoaşte forma tentativei, ci numai forma consumată a infracţiunii.
Momentul consumării infracţiunii nu coincide cu momentul
epuizării acesteia. Momentul consumării se identifică cu momentul
producerii urmărilor sociale periculoase, adică realizarea conţinutului legal
al infracţiunii, în sensul îndeplinirii cerinţei cu privire la caracterul de
obişnuinţă, de îndeletnicire a făptuitorului. Momentul epuizării infracţiunii
se identifică cu momentul săvârşirii ultimei repetări a faptei incriminate,
indiferent de motivul care a dus la încetarea acesteia (hotărârea
făptuitorului, intervenţia organelor judiciare, etc.).

215
 Momentul epuizării infracţiunii de obicei prezintă importanţă din
punctul de vedere al aplicării efectelor actelor de clemenţă şi al calculării
termenului de prescripţie, astfel:
a) dacă în momentul consumării infracţiunii de obicei este în
vigoare o lege penală, iar în momentul epuizării ei o altă lege penală, nu se
va aplica legea penală mai favorabilă;
b) în cazul în care, până la data apariţiei actului de amnistie sau
graţiere, infracţiunea de obicei a fost consumată, dar nu şi epuizată,
făptuitorul nu va beneficia de efectele acestor acte de clemenţă.
c) termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data
epuizării infracţiunii de obicei.

2.4. Infracţiunea progresivă

Infracţiunea progresivă este infracţiunea al cărei rezultat

obţinut după momentul consumării şi excluzând intervenţia
făptuitorului, se va amplifica în mod progresiv, dând naştere la noi
urmări, corespunzătoare unor infracţiuni mai grave.
Fiecare etapă a infracţiunii progresive reprezintă o infracţiune
distinctă consumată. Infracţiunile mai uşoare realizate anterior sunt
absorbite în conţinutul rezultatului infracţiunii mai grave. Amplificarea
progresivă a rezultatului iniţial are loc fără intervenţia făptuitorului (ex: în
cadrul infracţiunii de lovire sau alte violenţe, agravarea progresivă a
rezultatului duce la schimbarea încadrării juridice a faptei în vătămare
corporală, art.186, C.penal; agravarea acestui din urmă rezultat duce la
realizarea conţinutului infracţiunii de vătămare corporală gravă, art.187,
C.penal; şi acest rezultat se poate agrava, loviturile sau vătămările cauzând
moartea victimei; în această situaţie, este realizat conţinutul infracţiunii
prevăzute la art.188, C.penal, respectiv lovirile sau vătămările cauzatoare
de moarte).
În cazul infracţiunii progresive, momentul consumării este
considerat a fi data comiterii acţiunii iniţiale.

216
 Momentul epuizării este data producerii ultimului rezultat
amplificat, fără intervenţia făptuitorului.
De la momentul epuizării infracţiunii se calculează termenul de
prescripţie a răspunderii penale, se determină legea penală incidentă şi se
stabileşte aplicarea unor eventuale acte de clemenţă (amnistia sau
graţierea).
În situaţia în care, iniţial, a fost aplicată o anumită pedeapsă pentru
infracţiunea care a avut ca urmare un anumit rezultat, iar ulterior acesta se
amplifică progresiv, se va stabili o nouă pedeapsă pentru sancţionarea
ultimului rezultat, deci a noii infracţiuni.

217
 Capitolul IX
Pluralitatea de infracţiuni

Secţiunea I
Consideraţii generale

1. Noţiune

Pluralitatea de infracţiuni reprezintă două sau mai multe

infracţiuni săvârşite în mod simultan sau succesiv de către aceeaşi
persoană. Infracţiunile pot fi săvârşite fie înainte ca persoana sa fie
condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, fie după ce aceasta a fost
condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.
Pluralitatea de infracţiuni nu constituie o formă de existenţă a
infracţiunii (ex: tentativa), ci o situaţie de fapt. Infracţiunile care intră în
componenţa pluralităţii au ca trăsătură specifică faptul că sunt săvârşite de
aceeaşi persoană.
Reglementarea pluralităţii de infracţiuni este dată de art. 46-54
C.penal, ea fiind înglobată de către legiuitor în titlul privind infracţiunea.
De aici rezultă importanţa şi prioritatea ce trebuie acordate situaţiilor
juridice în care există pluralitate de infracţiuni.

2. Formele pluralităţii de infracţiuni

Codul penal român consacră următoarele forme ale pluralităţii de

infracţiuni:
a) concursul de infracţiuni;
b) recidiva.

Secţiunea a II-a
Concursul de infracţiuni

1. Noţiune

Concurs de infracţiuni, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, este

218
când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi
persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.

2.Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni

Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru existenţa concursului de

infracţiuni sunt următoarele:
a) să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni. Pentru ca
această condiţie să fie îndeplinită este suficientă săvârşirea a două sau mai
multe infracţiuni, prevăzute de legea penală, indiferent de natura sau
gravitatea lor. Infracţiunile pot avea forma faptului consumat, a tentativei
pedepsibile ori pot fi asimilate tentativei. Nu prezintă importanţă pentru
îndeplinirea acestei condiţii nici forma de vinovăţie cu care sunt comise
infracţiunile (intenţia directă, intenţia indirectă sau intenţia depăşită –
praeteintenţia). De asemenea, condiţia este îndeplinită indiferent de locul
săvârşirii infracţiunilor, ele putând fi comise toate în ţară, toate în
străinătate sau unele în ţară şi altele în străinătate.
Concursul de infracţiuni poate fi de două feluri:
- concurs de infracţiuni omogen, când infracţiunile
concurente sunt de aceeaşi natură (ex: două sau mai multe infracţiuni de
furt);
- concurs de infracţiuni eterogen, când infracţiunile
concurente sunt de naturi diferite (ex: o infracţiune de ultraj şi una de
tulburare a liniştii publice).
b) infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Pentru ca
această condiţie să fie îndeplinită este suficientă comiterea infracţiunilor de
către aceeaşi persoană, ea putând fi la unele autor, la altele instigator, la
altele complice. De asemenea, făptuitorul poate săvârşi unele dintre
infracţiuni singur, iar altele în participaţie. Legea penală nu face distincţie
nici între momentul săvârşirii infracţiunilor din punctul de vedere al vârstei
făptuitorului, el putând comite unele infracţiuni în timpul minorităţii şi
altele după împlinirea vârstei majoratului.
c) infracţiunile să fie săvârşite înainte de condamnarea
definitivă a făptuitorului pentru vreuna dintre ele. Această condiţie ce
219
se referă la inexistenţa unei condamnări definitive pentru vreuna din
infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană face diferenţa între concursul de
infracţiuni şi recidivă. Condiţia va fi îndeplinită chiar dacă a fost
condamnat pentru o infracţiune comisă anterior, dar nu printr-o hotărâre
definitivă la data săvârşirii noii infracţiuni, sau deşi definitivă, hotărârea de
condamnare a fost desfiinţată printr-o cale extraordinară de atac (recurs în
anulare, revizuire, contestaţie în anulare).
d) infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată
fi supuse judecăţii. Infracţiunile săvârşite trebuie să aibă şi să îşi păstreze
conţinutul infracţional pentru a putea atrage caracterul infracţional al
faptei. În cazul în care făptuitorul este trimis în judecată pentru două
infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni, cade în sarcina organelor
judiciare de a verifica dacă ambele fapte penale atrag răspunderea
făptuitorului. Există situaţii în care făptuitorul să nu poată fi judecat pentru
concurs de infracţiuni deoarece se poate constata existenţa unei cauze care
înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia, lipsa plângerii
prealabile), a unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei
(iresponsabilitate, eroare de fapt) sau a unei cauze justificative (legitima
apărare, starea de necesitate). De asemenea, pot apărea cauze incidente
care atrag nepedepsirea infractorului (denunţarea de către mituitor a luării
de mită, retragerea mărturiei mincinoase, căsătoria dintre autor şi victimă
în caz de viol). În prezenţa unei astfel de situaţii, nu este îndeplinită
condiţia de existenţă a concursului de infracţiuni, iar infractorul va fi
judecat doar pentru o singură infracţiune.

3. Formele concursului de infracţiuni

În funcţie de modul în care se săvârşesc infracţiunile concurente, în

teoria şi legislaţia penală, concursul de infracţiuni se prezintă sub
următoarele două forme:
a) concurs real (material) de infracţiuni;
b) concurs ideal (formal) de infracţiuni.

3.1. Concursul real de infracţiuni

220
 Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe
infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin două ori mai multe
acţiuni sau inacţiuni, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna
din ele (art. 47, alin.1, C.penal).
Pentru existenţa concursului real de infracţiuni este necesară
comiterea mai multor infracţiuni ce apar în mod succesiv, prin săvârşirea
mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte, separate.
În funcţie de natura infracţiunilor săvârşite de aceeaşi persoană,
concursul real de infracţiuni poate fi:
a) omogen, când infracţiunile săvârşite sunt de aceeaşi natură;
b) eterogen, când infracţiunile săvârşite sunt de natură diferită.
După criteriul legăturilor care există între infracţiunile în concurs,
concursul de infracţiuni se clasifică în:
a) concurs real simplu, când între infracţiunile săvârşite nu
există decât o legătură subiectivă, adică sunt săvârşite de aceeaşi persoană;
b) concurs real calificat, cu conexitate sau caracterizat, când
între infracţiunile săvârşite există anumite legături obiective conexe.
Conexitatea legăturilor poate îmbrăca următoarele forme:
a) conexitatea cronologică, când infracţiunile sunt săvârşite cu
aceeaşi ocazie (simultan) sau succesiv;
b) conexitatea topografică, când infracţiunile sunt săvârşite în
acelaşi loc;
c) conexitatea teleologică, când o infracţiune serveşte ca mijloc
pentru comiterea sau ascunderea altei infracţiuni-scop;
d) conexitatea accidentală, când o infracţiune este întâmplător
legată de altă infracţiune;
e) conexitatea etiologică, când o infracţiune este comisă pentru
înlesnirea săvârşirii alteia;
f) conexitatea consecvenţională, când o infracţiune este
comisă pentru a ascunde săvârşirea altei infracţiuni.
Dintre tipurile de conexitate enumerate anterior, teoria dreptului
penal şi legea penală le reţin pe ultimele două: conexitatea etiologică şi
conexitatea consecvenţională.

221
 Obiectul conexităţii etiologice este comiterea unei infracţiuni
pentru înlesnirea săvârşirii unei alte infracţiuni, între aceste infracţiuni
existând o legătură de la mijloc la scop.
Forma de vinovăţie, în cazul concursului cu conexitate etiologică
este intenţia, făptuitorul luând hotărârea comiterii infracţiunilor, înaintea
săvârşirii ambelor infracţiuni.
Obiectul conexităţii consecvenţionale este comiterea unei
infracţiuni pentru a ascunde o altă infracţiune săvârşită anterior, între
aceste infracţiuni existând o legătură de la cauză la efect.
Forma de vinovăţie în cazul săvârşirii infracţiunii-efect este
intenţia, iar în cazul infracţiunii-cauză poate fi atât intenţia cât şi culpa.
Făptuitorul ia hotărârea comiterii infracţiunii-efect, întotdeauna, după
săvârşirea infracţiunii-cauză.

3.2. Concursul ideal (formal) de infracţiuni

Conform art. 47, alin. 2, C.penal, ne aflăm în prezenţa unui concurs

formal de infracţiuni atunci când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de
aceeaşi persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc şi a
urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor
infracţiuni.
Trăsătura esenţială a concursului formal de infracţiuni este aceea că
activitatea infracţională a făptuitorului constă într-o acţiune sau o inacţiune
prin care infracţiunile aflate în concurs sunt săvârşite. Acţiunea sau
inacţiunea este reprezentată de o acţiune fizică unică, pe când rezultatele
realizate, de conţinuturile concrete a două sau mai multe infracţiuni.
Practica judiciară a reţinut ca fiind concurs real de infracţiuni, în
următoarele cazuri:
- când violenţele folosite la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie au
fost îndreptate împotriva unui funcţionar, care îndeplinea o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii, în care
activitatea ilicită îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunilor de
tâlhărie şi ultraj1;

1
Decizia pen. a Tribunalului Suprem, nr. 1504/1973, Culegere de decizii, p. 357.
222
 - când prin nerespetarea normelor legale de protecţia muncii se
produce vătămarea corporală gravă sau moartea victimei1;
- când se săvârşesc acte de tâlhărie simultan împotriva mai
multor persoane2;
- când fapta conducătorului unui camion, din neatenţie, distruge
din culpă un autoturism şi totodată răneşte grav o persoană3.
În funcţie de natura infracţiunilor comise în cadrul concursului
formal de infracţiuni, acesta poate fi:
a) concurs omogen, când infracţiunile comise sunt de aceeaşi
natură;
b) concurs eterogen, când infracţiunile comise sunt de natură
diferită.
Forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite infracţiunile aflate în
concurs ideal poate fi intenţia directă, intenţia directă pentru unele
infracţiuni şi intenţia indirectă, pentru altele, intenţia pentru unele
infracţiuni şi culpă pentru altele, precum şi culpă pentru toate infracţiunile.

4. Sancţionarea concursului de infracţiuni

4.1. Sisteme de sancţionare

În vederea constrângerii şi reeducării infractorilor, în teoria penală

şi legislaţia în vigoare se cunosc trei sisteme sancţionatorii pentru
concursul de infracţiuni. Acestea sunt:
a) sistemul cumulului aritmetic (sau sistemul adiţionării
pedepselor);
b) sistemul absorbţiei;
c) sistemul cumulului juridic (sau sistemul contopirii pedepselor).
Sistemul cumulului aritmetic presupune stabilirea pedepselor
pentru fiecare dintre infracţiunile aflate în concurs, totalizarea lor şi
executarea pedepsei rezultate.

1
Decizia pen. a Tribunalului Suprem, nr. 623/1989, R.R.D., nr. 10/1989, p. 58.
2
Decizia pen. a Tribunalului Suprem, nr.169/1995, Revista Dreptul nr. 4/96, p. 65.
3
Decizia pen. a Tribunalului Suprem, nr.63/1997, Revista Dreptul nr. 7/97, p. 61.

223
 Se consideră că sistemul este unul rigid şi foarte sever, deoarece
prin însumarea pedepselor infracţiunilor concurente s-ar putea obţine o
perioadă de privaţiune ce ar putea depăşi viaţa unui om şi s-ar putea
transforma astfel în detenţiune pe viaţă.
Conform sistemului absorţiei, dintre pedepsele stabilite fiecărei
infracţiuni în parte, pedeapsa aplicabilă este cea mai severă, stabilită
pentru infracţiunea cea mai gravă, urmând ca celelalte pedepse ale
infracţiunilor mai uşoare să fie absorbite.
Şi acest sistem sancţionator este susceptibil de a fi criticat că
pedepseşte infracţiune cea mai gravă, lăsându-le pe celelalte, prin
absorbţie, nepedepsite. Mai mult, această situaţie l-ar putea încuraja pe
infractorul ce a săvârşit o infracţiune gravă, să săvârşească şi alte
infracţiuni mai puţin grave, pentru că oricum pedepsele pentru acestea din
urmă vor fi absorbite în pedeapsa infracţiunii mai grave.
Sistemul cumulului juridic este, în realitate, o contopire a
sistemului cumulului aritmetic şi a sistemului absorbţiei.
Conform sistemului cumulului juridic, sancţionarea constă în
stabilirea pedepselor pentru fiecare dintre infracţiunile comise aflate
în concurs şi aplicarea pedepsei pentru infracţiunea cea mai gravă, la
care se poate adăuga un spor.
Acest din urmă sistem sancţionator este consacrat şi admis de
Codul penal în vigoare.

4.2. Sistemul sancţionator în vigoare

Conform art. 48, C.penal, pentru aplicarea pedepsei în cazul

concursului de infracţiuni trebuie parcurse două faze. În prima fază,
instanţa de judecată individualizează răspunderea penală pentru fiecare
infracţiune concurentă şi stabileşte pedeapsa corespunzătoare fiecărei
infracţiuni săvârşite. În cea de-a doua fază, instanţa aplică pedeapsa cea
mai grea, la care se poate adăuga un spor în limitele prevăzute de lege.
Potrivit art. 48, C.penal, sistemul sancţionator în cazul concursului
de infracţiuni trebuie aplicat pentru fiecare caz în parte, astfel:

224
 a) când s-au stabilit numai pedepse privative de libertate:
- se aplică pedeapsa cea mai grea stabilită pentru una
din infracţiunile concurente, care poate fi sporită până la maximul ei
special, iar când acest maxim special nu este îndestulător, se poate aplica
un spor, fără ca pedeapsa rezultantă să depăşească totalul duratei
pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente şi nici maximul general
al pedepsei imediat superioare;
- se aplică o pedeapsă care reprezintă totalul
pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente, fără ca pedeapsa
rezultantă să poată depăşi maximul general al pedepsei imediat superioare.
În primul caz se aplică regula sistemului cumulului juridic, iar în
cel de-al doilea caz se aplică regula sistemului cumulului aritmetic.
b) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda:
- se aplică amenda cea mai mare stabilită pentru una
din infracţiunile concurente, care poate fi mărită până la maximul ei
special, iar când acest maxim special nu este îndestulător se poate aplica un
spor, fără ca pedeapsa rezultantă să depăşească totalul pedepselor cu
amenda stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente şi nici maximul
general al amenzii;
- se aplică o amendă care reprezintă totalul
amenzilor stabilite pentru infracţiunile concurente, fără ca amenda
rezultantă aplicată să poată depăşi maximul general al amenzii.
c) când s-au stabilit pedepse privative de libertate şi pedepse cu
amendă, se aplică pedeapsa privativă de libertate, la care se poate
adăuga amenda, în total sau în parte.
Dacă vreuna din pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente
este detenţiunea pe viaţă, se aplică această pedeapsă (art. 48, alin. 2,
C.penal).
Când pentru una sau pentru toate infracţiunile concurente s-a
pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă, se aplică dispoziţiile art. 48,
alin 1 şi 2.

225
 Art. 49, alin. 1, 2, 3, C.penal reglementează stabilirea şi aplicarea
pedepselor complementare în cazul concursului de infracţiuni. Aceste
reguli1 sunt:
- dacă pentru una din infracţiunile concurente s-a
stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se va aplica integral alături
de pedeapsa închisorii (art. 49, alin. 1, C.penal);
- dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit
mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de aceeaşi
natură, dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa
închisorii (art. 49, alin. 2, C.penal);
- dacă s-au stabilit mai multe pedepse de aceeaşi
natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea (art. 49,
alin. 3, C.penal).
În vederea înlăturării stării de pericol şi prevenirii săvârşirii unor
noi infracţiuni, legiuitorul a reglementat cumularea măsurilor de siguranţă
de natură diferită.
În funcţie de natura măsurilor de siguranţă în cazul concursului de
infracţiuni, art. 49, alin. 4, C.penal stabileşte două reguli de aplicare a
acestora, şi anume:
- dacă măsurile de siguranţă sunt de aceeaşi natură,
se vor contopi şi se vor lua o singură dată;
- dacă măsurile de siguranţă sunt de natură diferită,
ele se vor cumula (aduna).

Secţiunea a III-a
Recidiva

1. Aspecte generale

Ca a doua formă a pluralităţii de infracţiuni, recidiva este o stare,

o situaţie, o împrejurare în care se găseşte o persoană ce săvârşeşte din
nou o infracţiune după ce anterior a fost condamnată sau a şi executat
o pedeapsă pentru o infracţiune.2

1
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit, pag. 243.
2
C. Mitrache, Cr. Mitrache – Op. cit., pag.275.

226
 Ceea ce diferenţiază recidiva de concursul de infracţiuni este
împrejurarea în care se realizează pluralitatea de infracţiuni săvârşite de
aceeaşi persoană. Astfel după ce făptuitorul a fost condamnat definitiv
pentru o infracţiune săvârşeşte ulterior una sau eventual mai multe
infracţiuni. Legea penală nu condiţionează faza în care se află
condamnarea definitivă pentru infracţiunea anterioară. În momentul
săvârşirii noii infracţiuni făptuitorul se poate afla în faza de începere a
executării pedepsei, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare sau
după ce a executat pedeapsa.
Datorită comportamentului incorigibil şi a perseverenţei în
săvârşirea infracţiunilor de care dă dovadă infractorul recidivist, el va fi
mai aspru sancţionat pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă, va fi
privat de unele măsuri uşurătoare de individualizare a executării pedepsei
şi va fi exclus de la beneficiul unor acte de clemenţă (amnistie, graţiere).

2. Structura recidivei

Aşa cum rezultă din definiţia dată recidivei, realizarea acesteia

depinde de îndeplinirea a două condiţii, şi anume:
a) existenţa unei condamnări definitive a infractorului pentru
una sau mai multe infracţiuni comise anterior;
b) săvârşirea din nou de către aceeaşi persoană a unei noi
infracţiuni.
Aceste două condiţii reprezintă elementele ce alcătuiesc structura
recidivei. Teoria dreptului penal a denumit aceste două elemente, ca
termenii recidivei. Primul termen al recidivei este întotdeauna
reprezentat de condamnarea definitivă la o pedeapsă privativă de libertate,
iar al doilea termen al recidivei este întotdeauna reprezentat de săvârşirea
unei noi infracţiuni de către aceeaşi persoană.
3. Modalităţile recidivei

În funcţie de raporturile dintre cei doi termeni ai recidivei, aceasta

poate îmbrăca mai multe forme. Aceste forme poartă denumirea de

227
modalităţi ale recidivei. În literatura de specialitate cele mai cunoscute
modalităţi ale recidivei sunt următoarele:
- recidiva după condamnare şi reicidiva după executare;
- recidiva generală şi recidiva specială;
- recidiva mare şi recidiva mică;
- recidiva temporară şi recidiva perpetuă;
- recidiva absolută şi recidiva relativă;
- recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive;
- recidiva teritorială şi recidiva internaţională.
a) recidiva după condamnare şi recidiva după executare
Recidiva după condamnare sau postcondamnatorie există în
cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de către făptuitorul condamnat
definitiv, mai înainte ca acesta să fi executat în întregime pedeapsa sau să
fi intervenit o cauză legală prin care se consideră pedeapsa executată în
întregime.
Recidiva după executare sau postexecutorie există în cazul
săvârşirii unei noi infracţiuni de către făptuitorul condamnat definitiv, după
ce acest a executat în întregime pedeapsa sau după ce a intervenit o cauză
legală prin care se consideră pedeapsa executată în întregime.
b) recidiva generală şi recidiva specială
Recidiva este generală atunci când prima infracţiune, pentru
care s-a hotărât condamnarea definitivă şi infracţiunea săvârşită din nou
sunt de naturi diferite.
Recidiva este specială atunci când infracţiunea comisă anterior
condamnării definitive a făptuitorului, cât şi cea comisă ulterior sunt de
aceeaşi natură.
c) recidiva mare şi recidiva mică
Pentru ca recidiva să fie considerată mare trebuie ca, pentru prima
infracţiune sancţionată cu condamnarea definitivă să existe o pedeapsă de o
gravitate mai mare.
Pentru ca recidivă să fie considerată mică trebuie ca, pentru
infracţiunea săvârşită anterior condamnării definitive să existe o pedeapsă
de o gravitate mai redusă. În acest caz primul termen al recidivei este
compus din mai multe condamnări la pedepse mici, al căror cuantum nu

228
poate depăşi pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită ulterior condamnării
definitive.
d) recidiva temporară şi recidiva perpetuă
Recidiva este temporară atunci când noua infracţiune a fost
săvârşită într-un anumit interval de timp scurs din momentul condamnării
definitive sau executării pedepsei anterioare.
Recidiva este perpetuă atunci când noua infracţiune a fost
săvârşită indiferent de intervalul de timp scurs din momentul condamnării
definitive sau executării pedepsei anterioare.
Conform Codului penal în vigoare este reţinută doar recidiva
temporară.
e) recidiva absolută şi recidiva relativă
Recidiva este absolută atunci când existenţa ei nu este
condiţionată de gravitatea şi forma primei infracţiuni.
Recidiva este relativă atunci când existenţa ei este condiţionată de
existenţa unei anumite gravităţi a primei infracţiuni care să dovedească un
anumit pericol social şi o perseverenţă infracţională a făptuitorului.
f) recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive
Există recidivă cu efect unic atunci când, ori de câte ori s-ar repeta
starea de recidivă, efectele ei sunt aceleaşi.
În cazul recidivei cu efecte progresive, cu fiecare nouă recidivă,
consecinţele acesteia se agravează în mod progresiv.
g) recidiva teritorială şi recidiva internaţională
Recidiva este teritorială (naţională) atunci când hotărârea de
condamnare definitivă a primei infracţiuni este pronunţată de o instanţă de
judecată română (naţională).
Recidiva este internaţională atunci când hotărârea de condamnare
definitivă a primei infracţiuni este pronunţată de o instanţă de judecată
străină. Reţinerea acestei recidive în legistaţia penală română este posibilă
datorită principiului colaborării internaţionale în domeniul combaterii
criminalităţii transfrontaliere.

4. Reglementarea recidivei în legea penală română

229
 4.1. Recidiva postcondamnatorie (după condamnare)

Din reglementarea dată de Codul penal român în vigoare recidivei

postcondamnatorie rezultă două modalităţi ale acesteia:
a) recidiva postcondamnatorie – modalitatea simplă;
b) recidiva postcondamnatorie – modalitatea agravată.
Potrivit art.50,alin.1,lit.a,C.Penal, recidiva poscondamnatorie
simplă există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între un an şi 5
ani, condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care
legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an, înainte
de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare
de evadare.
Conform art.50, alin.1, lit.b, C.penal, recidiva poscondamnatorie
agravată există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani
condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea
prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an, înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de
evadare.
De asemenea, există recidivă şi în cazurile în care una dintre
pedepsele prevăzute în art.50, alin. 1, este detenţiunea pe viaţă. (art. 50,
alin. 2, C.penal.).
Pentru realizarea recidivei postcondamnatorie termenii acestei
modalităţi trebuie să îndeplinească anumite condiţii ce rezultă din
dispoziţia legală.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească primul termen al
recidivei, pentru existenţa recidivei postcondamnatorie, sunt următoarele:
a) hotărârea de condamnare să fie definitivă. Dacă această condiţie
nu este îndeplinită, infracţiunile săvârşite ulterior vor constitui un concurs
de infracţiuni. Deci, această condiţie este cea care face diferenţierea între
recidivă şi concursul de infracţiuni;

230
 b) să existe o hotărâre de condamnare definitivă, a cărei pedeapsă
privativă de libertate să fie cuprinsă între un an şi 5 ani sau să fie mai mare
de 5 ani, ori să fie detenţiunea pe viaţă. Această condiţie nu va fi
îndeplinită dacă pedeapsa închisorii este de un an sau mai mică, ori de 5
ani sau mai mică. Condiţia se va considera îndeplinită dacă pedeapsa a fost
aplicată pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni.
În cazul concursului de infracţiuni, pedeapsa rezultantă este cea care
trebuie să fie mai mare de un an sau de 5 ani.
De asemenea, pentru existenţa recidivei se va ţine seama şi de
hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate pentru o faptă prevăzută
şi de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută
potrivit legii.
c) hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o
infracţiune săvârşită cu intenţie. Această condiţie derivă din dispoziţiile
art.53, alin.1, lit.b, C.penal, care prevede că la stabilirea stării de recidivă
nu se ţine seama de hotărârea de condamnare privitoare la infracţiunile
săvârşite din culpă. Condiţia se va considera îndeplinită şi în cazul
infracţiunilor săvârşite cu praeterintenţie.
d) hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea de care, potrivit
legii, nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă. Potrivit art. 53,
C.penal, aceste cazuri sunt:
- infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii;
- infracţiunile săvârşite din culpă;
- infracţiunile amnistiate;
- faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală;
- condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în cazul
cărora s-a îndeplinit termenul de reabilitare.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cel de-al doilea
termen al recidivei, pentru existenţa recidivei postcondamnatorie, sunt:
a) săvârşirea unei noi infracţiuni. Pentru îndeplinirea acestei
condiţii, infractorul, după condamnarea definitivă, trebuie să comită o nouă
infracţiune indiferent de forma participaţiei (autor, instigator, complice) şi
indiferent de forma săvârşiri infracţiunii (fapt-consumat sau tentativă). Nu

231
prezintă importanţă pentru reţinerea stării de recidivă dacă infracţiunea nou
săvârşită nu este de aceeaşi natură cu infracţiunea pentru care infractorul a
fost condamnat anterior;
b) infracţiunea nouă să fie săvârşită cu intenţie. Această condiţie
este impusă pentru a se dovedi perseverenţa recidivistului în săvârşirea de
infracţiuni. Forma de vinovăţie cu care este săvârşită noua infracţiune
poate fi intenţia directă, intenţia indirectă sau intenţia depăşită
(praeteintenţia). În cazul praeterintenţiei, primum delictum din
compunerea infracţiunii praeterintenţionate este săvârşit cu intenţie şi el stă
la baza rezultatului mai grav, chiar dacă acesta este produs din culpă; 1
c) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea nou săvârşită să
fie închisoarea mai mare de un an sau detenţiunea pe viaţă. Prin această
condiţie se doreşte restrângerea sferei recidivei la infracţiunile de o anume
gravitate. Condiţia se va considera îndeplinită şi se va putea reţine starea de
recidivă chiar dacă infracţiunea a rămas în faza de tentativă pedepsibilă,
deoarece pedeapsa ce se ia în considerare este cea prevăzută de lege pentru
infracţiunea tip;
d) infracţiunea nouă să fie săvârşită înainte de executarea totală a
pedepsei anterioare (înainte de executare, în timpul executării sau în stare
de evadare). Intervalul de timp, în interiorul căruia trebuie săvârşită noua
infracţiune, este cel cuprins între momentul rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare şi momentul la care pedeapsa este executată în întregime
sau considerată executată. Nu prezintă importanţă pentru reţinerea stării de
recidivă şi se va considera îndeplinită această condiţie chiar dacă
infractorul săvârşeşte noua infracţiune aflându-se în vreuna din
următoarele situaţii2:
- se sustrage de la executarea pedepsei anterioare;
- obţine amânarea executării pedepsei;
- beneficiază de suspendarea executării pedepsei:
- execută pedeapsa într-un loc de detenţie;
- execută pedeapsa într-o închisoare militară;

1
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., pag. 243.
2
C. Mitrache, Cr. Mitrache - Op. cit., pag.275.
232
 - în timpul liberării condiţionate până la îndeplinirea duratei
pedepsei;
- în stare de evadare.
Deoarece evadarea constituie o infracţiune intenţionată şi se
pedepseşte cu închisoare mai mare de un an, chiar ea însăşi poate constitui
cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorie.

4.2. Recidiva postexecutorie (după executare)

Potrivit Codului penal român în vigoare, recidivă postexecutorie

există:
- când după executarea unei pedepse privative de libertate
cuprinse între un an şi 5 ani, condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă
infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate
mai mare de un an, (art. 50, alin. 1, lit. c, C.penal;
- când după executare pedepse privative de libertate mai mare
de 5 ani, condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru
care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an
(art. 50, alin. 1, lit. d, C.penal).
De asemenea, există recidivă şi în cazurile în care una dintre
pedepsele prevăzute în art.50, alin. 1 este detenţiunea pe viaţă (art. 50,
alin. 2, C.penal).
Din dispoziţiile legale rezultă condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească primul termen pentru existenţa recidivei postexecutorie.
Acestea sunt:
a) pedeapsa închisorii mai mare de un an sau de 5 ani, la care a
fost condamnat infractorul, să fie executată integral sau considerată
executată. Pedeapsa poate fi executată în momentul intervenirii graţierii
totale sau a restului de pedeapsă, ori în momentul împlinirii termenului de
prescripţie a executării pedepsei;
b) pedeapsa executată sau considerată executată să fi fost
pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. Această condiţie
rezultă din dispoziţiile art.53, alin.1, lit. b, C.penal care prevede că la
stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârea de condamnare

233
pentru infracţiunea săvârşită din culpă. Condiţia se va considera
îndeplinită şi în cazul infracţiunii săvârşită cu praeterintenţie;
c) hotărârea de condamnare la pedeapsa executată sau considerată
executată să nu fie dintre acelea de care, potrivit legii, nu se ţine seama la
stabilirea stării de recidivă (art.53, C.penal).
Condiţiile cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei
postexecutorie sunt:
a) noua infracţiune trebuie să fie săvârşită cu intenţie. Forma de
vinovăţie cu care este săvârşită noua infracţiune poate fi atât intenţia cât şi
praeterintenţia;
b) noua infracţiune săvârşită poate fi de orice natură. Ea poate fi
săvârşită în forma consumată sau a tentativei, iar participaţia infractorului
poate îmbrăca orice formă (autor, instigator, complice);
c) noua infracţiune să fie săvârşită după data executării pedepsei
anterioare. Această dată poate fi reprezentată de data publicării decretului
de graţiere totală sau a restului de pedeapsă, ori data prescrierii pedepsei
anterioare.

4.3. Condamnările care nu atrag starea de recidivă

Aşa cum am mai enumerat şi la condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească primul termen al recidivei postcondamnatorie, condamnările
care nu atrag starea de recidivă pot fi întâlnite în următoarele cazuri:
- în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii (art.
53, alin. 1, lit. a, C.penal). Se consideră că infracţiunile săvârşite în timpul
minorităţii nu pot fi catalogate cu siguranţă ca având un caracter de
perseverenţă infracţională. Prin urmare, aceste infracţiuni nu se pot
constitui într-o modalitate a recidivei;
- în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă (art. 53, alin. 1, lit.
b C.penal). Se consideră că perseverenţa infracţională caracteristică stării
de recidivă este întâlnită numai la infracţiunile săvârşite cu intenţie, nu şi la
cele săvârşite din culpă;
- în cazul infracţiunilor amnistiate (art. 53, alin. 1, lit. c
C.penal). Deoarece prin amnistie se înlătură răspunderea penală sau

234
executarea pedepsei şi celelalte consecinţe pentru o infracţiune săvârşită,
hotrărârea de condamnare nu mai poate reprezenta un termen al recidivei;
- în cazul faptelor care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni
de legea penală (art. 53, alin. 1, lit. d C.penal). Unei hotărâri de
condamnare pentru o faptă ce este dezincriminată de legea nouă îi
încetează toate consecinţele penale nemaiputând constitui un termen al
recidivei;
- în cazul când a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit
termenul de reabilitare (art. 53, alin. ultim, C.penal). Prin reabilitare
încetează decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care rezultau pentru o
persoană dintr-o condamnare penală. O astfel de condamnare nu mai poate
întruni condiţiile primului termen al recidivei, deci nu mai poate fi reţinută
starea de recidivă. Prin împlinirea termenului de reabilitare stabilit de lege
dispare prezumţia infracţională. Nici în acest caz nu mai poate fi reţinută
starea de recidivă.

5. Sancţionarea recidivei

Codul penal în vigoare reglementează sancţiunile în caz de

recidivă, astfel:
a) sancţionarea recidivei postcondamnatorie
În cazul sancţionării recidivei postcondamnatorie, modalitatea
simplă, art. 51, alin.1, prevede ca recidivei după condamnare, prevăzute în
art.50, alin.1, lit.a, C.penal, i se aplică regulile concursului de infracţiuni.
Dacă cel condamnat a executat o parte din pedeapsă, regulile concursului
de infracţiuni se aplică ţinând seama de pedeapsa care a mai rămas de
executat.
În cazul sancţionării recidivei postcondamnatorie, modalitatea
agravată. art.51, alin.2, C.penal, prevede că după condamnare, prevăzută
în art.50, alin.1, lit.b, C.penal, i se aplică pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea
anterioară care se cumulează, fără a se putea depăşi maximul general al
pedepsei imediat superioare. Dacă cel condamnat a executat o parte din

235
pedeapsă, cumulul se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi
pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior. În acest caz
sistemul sancţionator folosit este cel al cumulului aritmetic şi aceasta
deoarece recidivistul, în condiţiile art.50, alin.1, lit.b, C.penal este o
persoană cu un grad de periculozitate ridicat datorită condamnării
anterioare la o pedeapsă de un cuantum mai mare.
În situaţia în care noua infracţiune se săvârşeşte în stare de evadare,
conform art. 349, alin. 3, C.penal pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de
evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăşi
maximul general al pedepsei imediat superioare.
b) sancţionarea recidivei postexecutorie
Art.51, alin.3, C.penal prevede că în cazul recidivei după executare,
prevăzute în art. 50, alin.1, lit. c şi d C.penal, se aplică o pedeapsă care
poate fi sporită cu 10 ani, în cadrul limitelor pedepsei imediat superioare.
c) pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă
Potrivit art. 52 C.penal când după condamnarea definitivă cel
condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, şi nu sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa
se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni.
d) pedeapsa în cazul recidivei săvârşită de persoana juridică
Potrivit art. 54, alin. 2, C.penal, în cazul în care persoana juridică
a mai fost condamnată anterior definitiv pentru o infracţiune, se aplică
dispoziţiile art. 54, alin. 1, C.penal, adică se aplică amendă până la
maximul special prevăzut în art. 80, alin. 2 sau 3, C.penal, pentru
infracţiunea cea mai gravă, care poate fi majorată cu o pătrime, dacă
pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată.
Dacă pedeapsa anterioară a fost executată, se aplică pedeapsa amenzii
până la maximul special prevăzut în art. 80, alin. 2. Când legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii,
minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 25. 000.000 lei
vechi (ROL), iar maximul special al amenzii este de 7.500.000.000 lei
vechi (ROL). Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana

236
fizică pedeapsa închisorii stricte sau a închisorii, minimul special al
amenzii pentru persoana juridică este de 10.000.000 lei vechi (ROL), iar
maximul special al amenzii este de 5.000.000.000 lei vechi (ROL), care
poate fi majorat cu o treime (art.80, alin3, C.penal). Art. 54, alin. 3,
C.penal prevede că pedepsele complementare se pot cumula.

237