Noi toţi observăm cum se schimbă copiii noştri.

Unii spun că copilul a crescut mult, alţii remarcă schimbări de

caracter: apare irascibilitatea, dezechilibru emoţional, dorinţa de a discuta în contradictoriu şi de a contrazice
părinţii chiar în situaţii banale. Copilul devine “incomod”, cu el te poţi înţelege greu, nu-ţi este foarte clar cum să
procedezi în anumite situaţii. Ce se întâmplă cu ei?
Adevărul este că el parcurge una din cele mai importante perioade din viaţa lui, care îi va marca pe termen lung
soarta de mai departe, perioada de trecere de la copilărie la maturitate – adolescenţa. În antichitate această se
considera la fel de importantă ca şi naşterea, căsătoria, moartea. Şi pe cât se considera de important, pe atât se
considera de dificil, de aceea exista un sistem întreg de ritualuri care ajutau adolescentul să parcurgă mai uşor
această perioadă. În zilele noastre adolescentul rămâne de unul singur în faţa problemelor din perioada maturizării.
În această situaţie îl poate ajuta doar familia. De aceea vă îndemnăm să urmărim împreună ce se întâmplă cu
adolescentul.

Cum sunt eu?

Pentru a ne clarifica această situaţie, e bine să apelăm la ideile despre sine. Fiecare din noi are o imagine de sine deja
formată. Ce include în sine o asemenea imagine? Cunoştinţe despre exteriorul nostru: siluetă, chip, mers; cunoştinţe
despre caracterul, capacităţile şi potenţialul intelectual, despre specificul de a comunica cu bărbaţi, femei, şefi,
subalterni. Dar pe lângă cunoştinţe, conceptul „propriului Eu” mai cuprinde şi atitudinea faţă de sine. Îmi place cum
sunt? Mă consider realizat sau ratat? Atrăgător sau antipatic?
La fel e şi cu copiii noştri. Până la vârsta adolescentină ei aveau o imagine de sine relativ stabilă. Dar începe
dezvoltarea fiziologică febrilă (care nu are întotdeauna o manifestare exterioară) şi se schimbă şi stereotipul de
gândire. Prevalează gândirea logico-abstractă, capacitatea de a emite ipoteze, de construi planuri de perspectivă, iar
uneori şi teorii filozofice întregi. La orizont se întrevede viitorul matur, ale cărui cerinţe încep să răsune în prezent.
De pildă, când îi spunem copilului „Tu eşti deja mare, tu trebuie …”.
Anume în perioadă schimbărilor radicale se clatină din temelii conceptul anterior al „propriului Eu”, vechea imagine
de sine. Cine sunt eu? Cum sunt eu? Ce vreau şi ce pot? Acestea sunt întrebările la care, de regulă, adolescenţii nu
pot răspunde. În astfel de situaţii psihologii avertizează: „S-a început perioada de criză. Răbdare, părinţi!”

Manifestarea crizei
Evident că adolescenţii nu pun întrebările enumerate mai sus în glas. Criza se manifestă diferit şi faptul acesta îl
deducem din descrierile părinţilor. De pildă:
„În ultima vreme nu-mi recunosc băiatul. Strigă, se ceartă cu mine, face grimase, mai ales când îi spun să facă ceva
(în aceste situaţii el încete să plângă)”. I.B., tatăl lui Vasea, băiat de 11 ani.
„Mă nelinişteşte faptul că vorbeşte mai tot timpul la telefon. Casă e plină de prieteni permanent. Ascultă muzică cu
sunetul dat la maximum şi deranjează vecinii. Nu-mi mai împărtăşeşte nimic, zicând că oricum nu voi pricepe. Eu
plâng de neputinţă căci îmi pierd copilul, care pentru mine e totul, tatăl demult nu mai e cu noi. Nu mai aştept de la
el nici milă, nici ajutor. Ce să fac mai departe, cum să procedez în continuare – nu ştiu.” T.N., mama unui băiat de 13
ani.
„Feciorul meu are deseori un comportament dezechilibrat, este irascibil, impulsiv, iar uneori mă poate ofensa fără
vreun motiv anume. În astfel de situaţii nu comunică cu nimeni. Poate fi foarte îndărătnic, chiar şi atunci când
înţelege că nu are dreptate.” N.E., tatăl lui Marat, băiat de 13 ani.
„Fiica mea are rezultate mai proaste la şcoală, şi-a pierdut interesul faţă de învăţătură, a devenit irascibilă, agresivă
şi nedirijabilă. La orice replică îmi răspunde grosolan. Eu niciodată nu am dreptate. La orice sfat reacţionează
invers. Uneori îmi pare că s-au aplanat conflictele, când, din senin, se ofensează şi se izolează în camera ei toată
seara. Am senzaţia că îmi pierd fiica. Pur şi simplu nu pot înţelege ce s-a întâmplat.” I.N., mama unei fetiţe de 12 ani.
„În ultimul timp Tatiana s-a închis în sine. Nu mai povesteşte nimic, a devenit foarte tăcută. Chiar şi la întrebarea
„Cum v-aţi plimbat?” răspunde „Normal” şi se duce în camera ei.” N.P., mama unei fete de 15 ani.
Amplificarea dificultăţilor de comunicare
E lesne de remarcat că toţi părinţii observă schimbări radicale în comportamentul copiilor lor, accentuarea
dificultăţilor în comunicare, în special – manifestări de introvertism, negativism, dezechilibru emoţional, crearea
situaţiilor conflictuale, impunerea violentă a propriilor reguli şi eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor elementare.
În acelaşi timp, adolescenţii vehiculează cu lipsa de înţelegere din partea părinţilor, suferă de singurătate găsindu-şi
refugiu în singurătate; visează să-şi deschidă sufletul, apărându-şi vigilent lumea interioară de invazia adulţilor.
„Totul este simplu. Părinţii nu ne înţeleg, sunt surzi la dorinţele noastre. Ei cunosc totul despre noi aprioric. N-are
nici un sens să le demonstrezi ceva. Cum să le explici că am dreptul şi eu la viaţa mea, că nu trebuie să-mi controleze
fiecare pas. Eu poate conştientizez şi singur ce-i mai bine pentru mine.” Stas, 14 ani.
„Eu tare mi-aş dori ca părinţii mei să nu se certe şi lucrurile să meargă bine, ca eu să nu mă tem de nimic, aş vrea să
nu fiu nevoită să ascund sub pernă cărţile care nu-s pe placul mamei. Parcă mi-i scanată toată viaţa. Mă duc undeva
– „Unde?”. Cel mai mult îmi doresc să mă lase în pace, mama să încerce să înţeleagă din ce cauză cineva procedează
anume aşa…” Alisa, 13 ani.
„Între mine şi tata s-a ridicat un paravan. Se poate întinde şi sârmă ghimpată. El consideră că are grijă de mine. Da,
împreună cu mama îmi cumpără o sumedenie de lucruri şi îmi scotocesc permanent în rucsac, dar tot interesul pe
care-l manifestă tata faţă de mine e să-mi verifice zilnicul şi să mă întrebe „Ei, cum îţi merge?” Zilnic îi rog să mă
lase în pace, iar ei consideră că îi ofensez şi îi insult. În fine, îmi controlează viaţa.” Marina, 14 ani.

Ce poate complica criza adolescentină

Faptul, demn de luat în consideraţie în asemenea situaţii, sunt reminiscenţele anumitor dereglări în dezvoltare la
diferite etape din copilărie: în pruncie, în primii ani de viaţă, în perioada preşcolară sau în clasele primare. Aceasta,
pe de o parte, poate complica criza adolescentină, şi implicit, relaţiile dintre părinţi şi copii, sau poate oferi şansa de
a înlătura aceste dereglări comportamentale.
Odată a venit la consultaţie mama unui băiat de clasa a şaptea îngrijorată de starea de neîncredere în sine a
copilului, de dificultăţile în comunicare cu colegii, de faptul că nu este independent şi că se teme să ia decizii de sine
stătător. La diagnosticare au fost identificate anumite dereglări de comportament. Sentimentul de teamă faţă de
lumea înconjurătoare îl urmărea încă din pruncie, starea de lipsa de libertate, de statornicie, – din primii ani de
viaţă, sentimentul de singurătate – la vârsta preşcolară.
Din discuţiile ulterioare cu mama copilului s-a constatat că a născut copilul fiind studentă încă şi deseori îl lăsa în
grija bunicilor, iar acţiunile lor vizavi de copil nu erau întotdeauna coordonate. De aceea formarea unui sentiment
 de teamă şi nesiguranţă avea un temei real. Mai apoi îşi făcea mereu griji pentru copil. Sfătuită de părinţi, i-a
insuflat copilului o atitudine deosebit de strictă faţă de curăţenie. Întrebată dacă copilul manifesta agresivitate în
această perioadă, mama a infirmat o astfel de stare. Copilul a crescut ascultător şi cuminte. E evidentă cauza
formării unui sentiment de nestatornicie în această perioadă. Mai târziu, în perioada preşcolară a suportat
consecinţele divorţului dintre părinţi şi a recăsătoriei mamei – aşa că este evidentă şi cauza sentimentului de
singurătate.

Cum să ne ajutăm copilul

Important este să înţelegem şi să acceptăm schimbările din perioada de adolescenţă a copilului. Părinţii, dimpotrivă,
deseori nu înţeleg aspiraţiile copilului, sunt insistenţi în a menţine controlul asupra copilului, iar uneori chiar riscă
să canalizeze dezvoltarea copilului într-o direcţie nedorită. Alteori părinţii opun rezistenţă noilor tendinţe calitative
în dezvoltarea adolescenţilor din dorinţa de a le menţine pe cele vechi, caracteristice vârstei copilăriei: tandreţea,
docilitatea etc. Şi dacă în astfel de situaţii se adresează psihologului, ei caută sugestii referitoare la faptul cum ar
putea reinstaura controlul asupra copilului şi cum ar putea să-l facă să fie ca mai înainte.
„Nu-mi pot explica ce s-a întâmplat cu fiica mea, era un copil normal şi dotat. Era bună şi blândă. Discutam deschis
asupra oricărui subiect. Acum parcă mi-a schimbat-o cineva, e foarte irascibilă. Nu ascultă, este instabilă. Are nişte
idei de neconceput pentru mine. Uneori găsesc la ea cărţi pe care consider că e ruşine să le citeşti. Şi în general, nu
vrea să mă înţeleagă. În ultimul timp ne-am distanţat enorm. Din cauze necunoscute a încetat să mai aibă încredere
în mine. O văd câteodată cu ochii în lacrimi, deşi se străduieşte să-şi ascundă această stare. Nu înţeleg ce se
întâmplă cu dânsa. Sugeraţi-mi, vă rog, cum să procedez, cum s-o influenţez. Cum să întorc tot ceea ce îmi plăcea
atât de mult la ea.” T.S., mama Elenei de 13 ani.
Părinţii trebuie să accepte că ceea ce se întâmplă cu copiii lor la această vârstă este un lucru nu doar firesc, ci şi o
legitate. Altfel pot acţiona nu doar în direcţia nedorită, ci chiar cu o tentă periculoasă.
„Fiica mea, elevă în clasa a cincea, a devenit capricioasă şi plânge la orice pas. A început să doarmă rău. Eu sunt
farmacistă şi am început să-i administrez calmante. Dar nu i-au ajutat. Dar voi îmi spuneţi că ceea ce i se întâmplă e
normal? Şi nu trebuie să-i dau medicamente?” N.S., mama Anei, 11 ani.

Nevoia de afecţiune
Pe lângă faptul că e necesar să acceptăm manifestările crizei, trebuie să mai ţinem minte ceva. În perioada când
imaginea de sine formată în copilărie se clatină din temelii, adolescentul are stringentă nevoie de dragostea
părinţilor şi de aprobarea schimbărilor ce se produc în această perioadă a vieţii lor.
„Eu nu am întâmpinat probleme în a-mi educa copilul. Apar multe dificultăţi, dar probleme – nu. Eu am încredere
totală în copiii mei şi ei ştiu acest lucru. Şi se tem ca nu cumva să-mi pierd încrederea în ei. Doar în aparenţă sunt de
neclintit, în fapt sunt foarte susceptibili. Uneori le pare că sunt supărată pe ei şi se neliniştesc, îşi fac probleme.
Atunci încerc să-i liniştesc, să-i calmez şi totul revine la normalitate.” N.E., mama lui Artiom, 14 ani şi a lui Victor de
11 ani.
Respectiv, părinţii trebuie să satisfacă pe deplin această necesitate a copiilor lor, iar pentru aceasta e suficient să
apeleze la mijloacele utilizate tradiţional faţă de copiii mici: la dezmierdare şi mângâiere. Astfel, susţinerea din
partea părinţilor în această perioadă dificilă se manifestă prin dragoste sinceră şi deschisă faţă de copil, dar nu prin
acţiuni ce ar impune adolescentului o dezvoltare în conformitate cu propriul etalon. E de înţeles că pentru mulţi
părinţi acest lucru pare straniu şi destul de dificil, mai ales că şi adolescenţii nu sunt pregătiţi să accepte aşa ceva.
Pot fi destul de refractari în asemenea situaţii. De aceea părinţii sunt nevoiţi să le ofere dragostea „în doze mici,
astfel ca adolescentul să le poată înghiţi”. Deşi prezintă mari dificultăţi, acest proces este vital pentru adolescenţi.
Să ne concentrăm atenţia asupra altui fapt, parcă evident, dar de multe ori ignorat de părinţi. Când copilul începe să
se maturizeze, el are nevoie de afecţiunea părinţilor într-o formă diferită de cea pe care o necesita în copilărie. Dacă
micuţul are nevoie de îngrijire, de asigurarea securităţii în mediul înconjurător, în situaţia nou-creată se impune
susţinerea adolescentului ca personalitate, de sine stătătoare şi individuală. Dar unii părinţi nu-şi pot manifesta
dragostea decât prin hrănire, control şi îngrijire. Iar adolescenţii percep acest lucru ca lipsă de afecţiune, fapt ce
declanşează multe conflicte.
E important de asemenea ca adolescentul să fie capabil nu doar să accepte afecţiune din partea părinţilor, dar şi să
poată oferi dragoste. Aceasta îl face diferit de un copil mic, iar dacă părinţii nu sunt atenţi la acest detaliu, riscă să le
formeze copiilor lor un comportament infantil şi o atitudine consumistă. E necesar ca în această perioadă
adolescentul să fie pus în situaţia de a avea grijă de cineva, de a ajuta cuiva, cu alte cuvinte, să-şi manifeste
maturitatea în realitate.
„Nichita este foarte responsabil. Noi avem o fiică mai mică. El o aduce de la grădiniţă şi are grijă de ea. Eu mă
înţeleg destul de uşor cu el. Dar uneori e răutăcios. Dar toţi copiii la vârsta lui sunt răutăcioşi. În rest eu mă
mândresc cu el” N.P., mama lui Nichita de 14 ani.
În astfel de situaţii considerăm că părinţii trebuie să-şi reorienteze priorităţile, să treacă cu vederea unele
inadvertenţe determinate de particularităţile de vârstă ale adolescentului şi să-i creeze condiţii în care acesta ar
putea să manifeste grijă şi atenţie faţă de cineva.
E important de asemenea şi următorul fapt. Adolescenţa e o perioadă propice formării deprinderilor de a reflecta, de
a medita, dacă pentru aceasta sunt create condiţiile necesare. Una dintre acestea este satisfacerea necesităţii de a-şi
deschide sufletul.
„Când se întorc de la şcoală, Mişa şi Costea vin în bucătărie şi-mi povestesc întâmplările de acolo. Despre iubire, ce-i
drept, nu-mi povestesc. Probabil, consideră aceasta ceva strict bărbătesc. Nu s-a întâmplat niciodată să se fi apropiat
Costea, iar acum el vrea să-şi deschidă sufletul, să se confeseze. Mai înainte el nu avea probleme – era mic. Iar acum
are nevoie de cineva care să-l asculte. Uneori îmi poate sugera ce carte să citesc. O citesc neapărat.” M.V., mama lui
Mişa, 15 ani şi a lui Costea de 11 ani.
Riscul de a-ţi deschide sufletul
Deschizându-şi sufletul în faţa cuiva, adolescentul şi-l deschide în primul rând în faţa sa. Putem considera, de
asemenea, confesiunea drept iniţierea dialogului interior. Dar lumea interioară a adolescentului este foarte fragilă,
intimă, constituie pentru el un mister, de aceea mulţi cercetători vorbesc despre riscul de a-şi deschide sufletul în
faţa cuiva. Adolescenţii îşi apără cu înverşunare lumea interioară, mai ales de adulţi. Drept urmare poate surveni o
denaturare a procesului de deschidere şi stabilirea unui sentiment puternic de singurătate. E absolut necesar ca
părinţii să găsească modalităţi de a satisface necesitatea de deschidere a copilului, or această necesitate nu este
întotdeauna satisfăcută corespunzător în comunicarea cu persoanele de aceeaşi vârstă.
Altfel spus, adolescentul trebuie să aibă posibilitatea de a discuta cu părinţii orice problemă care îl frământă. Dar el
va face acest lucru doar în cazul când va fi sigur că nu-i vor fi condamnate concepţiile, stilul comportamental, portul
şi prietenii. Părinţii au dreptul să fie de altă părere, dar şi adolescentul are dreptul la propria opinie, care trebuie
ascultată de părinţi.
„Eu am nişte relaţii excelente cu mama. Nu am secrete faţă de dânsa. Noi putem discuta întotdeauna la orice temă.
Ea îmi cunoaşte toţi prietenii. Mi-e foarte uşor cu dânsa. Noi comunicăm ca două prietene, nu ca mama cu fiica.”
Xenia, 16 ani.
„Eu nu ştiu ce se întâmplă cu mama. A făcut un scandal imens când a văzut că mi-am vopsit buzele. În acea clipă îmi
părea că mă va omorî. M-a pălmuit şi m-a învinuit de desfrâu, zicând că încep cu vopsitul buzelor, iar apoi îmi voi
vinde trupul. Mama nici să se împace cu mine omeneşte nu poate. Se leagă de cuvinte, şi din nou doar certuri şi
certuri. De-aş termina mai repede şcoala. Voi pleca unde mă vor duce ochii, deoarece nu vreau nici să aud de dânsa.
Atunci las-o să bocească, va înţelege cât de dureros mi-a fost. Dar eu o iubesc atât de mult. Ştiu că-i este greu şi
boleşte mult. Nu înţeleg ce se întâmplă. Mai înainte nu era aşa.” Vica, 14 ani.
„Vicuţa este unica mea fiică. Dar de ceva timp s-a schimbat. A devenit agresivă. Orice i-ai spune – nu-i aşa. Începe să
plângă mai din nimic sau fuge în camera ei trântind uşa aşa, încât sare tencuiala de pe pereţi. Nici muzica pe care o
ascultă n-o înţeleg, nu te învaţă nimic. Am încercat s-o dezbaier. I-am defectat magnetofonul, i-am ascuns casetele,
am mers cu ea la teatru şi la operă. Dar în loc de recunoştinţă ea se distanţează tot mai mult şi se înrăieşte. Probabil,
trebuia să manifest mai multă asprime în educaţie. O.E., mama Vicăi de 14 ani.
În ce constă independenţa
Omul adult trebuie să fie subiectul activităţii vitale şi să-şi asume toate responsabilităţile pentru evoluţia ei.
Perioada de adolescenţă este foarte importantă în constituirea poziţiei de subiect, deoarece ceea ce se formează nou
acum este autodeterminarea personalităţii – priceperea adolescentului de a face o alegere şi de a purta
responsabilitate pentru aceasta. Tendinţa spre autodeterminare poate fi considerată drept o stare crescândă a
independenţei. E de reţinut că adolescentul, pe de o parte, tinde spre independenţă şi o impune, pe de altă parte –
nu ştie să o exploreze eficient. De aceea grija cea mare a părinţilor în această perioadă e să contribuie la constituirea
unei independenţe statornice a adolescentului.
„Eu mă străduiam să fac cât mai puţine presiuni asupra fiului meu, încercând să-i demonstrez că am încredere în el
şi că mizez pe conştiinţa lui. Deseori pun accentul pe maturitatea lui. Îi zic „Alexei, tu eşti deja matur, tu poţi
înţelege cu ce se va solda aceasta…” Şi am impresia că acest lucru ajută, că el încearcă să-şi evalueze faptele din
perspectiva omului matur”. I.V., mama lui Alexei, de 15 ani.
„Înainte de a-i zice ceva, de a-i oferi un sfat lui Egor, întotdeauna mă pun în locul lui. Mă gândesc, cum m-aş simţi
eu, dacă mi-ar spune cineva aşa ceva” M.P., mama lui Egor, 15 ani.
Trebuie să precizăm însăşi noţiunea de independenţă, deoarece în practică ea deseori este interpretată diferit şi de
părinţi şi de adolescenţi, fapt ce constituie cauza conflictelor dintre aceştia. Părinţii au în vedere în mare parte
obligaţiile (să întreţină curăţenia în casă, să spele etc.), iar adolescenţii - drepturile (să-şi aleagă singuri hainele,
timpul când să meargă la culcare sau să se întoarcă acasă etc.)
Îndeplinirea de sine stătătoare a unor acţiuni trebuie să cuprindă în aceeaşi măsură atât drepturile, cât şi obligaţiile
adolescentului. Aceasta va favoriza evitarea conflictelor dintre părinţi şi copii şi va contribui la statornicirea unei
independenţe mature. Deci e necesar să clarificăm drepturile şi obligaţiile adolescentului, să le echilibrăm şi să le
canalizăm spre constituirea independenţei adolescentului în domeniile vitale. Drept exemplu vă oferim secvente din
discuţia psihologului N.E. Gusarova cu adolescentul Mihai de 13 ani şi cu mama sa V.V.
Mihai a acceptat cu plăcere să discute despre drepturile şi obligaţiile sale. Am convenit să stabilim mai întâi
drepturile lui, deoarece acest subiect părea mai placet pentru el. Iată la ce am ajuns:
Eu am dreptul: să mănânc, să mă joc la calculator, să privesc televizorul, să dorm, să glumesc, să fiu auzit de cei
adulţi.
Obligaţiile mele: să-mi fac temele, să deritic prin odaie, să merg la şcoală (aceasta a stârnit un val de emotivi însoţite
de replica: aceasta e obligatoriu, dar tare nu vreau!), să ascult de părinţi.
După discuţia avută cu Mihai, am discutat îndelung cu mama lui şi am convenit următoarele:
Drepturile lui: să comunice cu prietenii, să vizioneze filme pentru vârsta lui, să-şi expună părerea în faţa părinţilor,
chiar dacă nu coincide cu părerea lor, să-şi apere punctul de vedere în toate situatile, să comunice cu prietenii şi în
timpul liber.
Obligaţiile lui: să înveţe la şcoală, să îndeplinească toate cernitele profesorilor şi ale părinţilor în acest sens, să vină
acasă la timpul convenit dinainte sau să telefoneze. Să deritice prin odaie, să nu ceară de la părinţi mai mult decât
aceştia îi pot oferi, să nu-i sâcâie pec ei mai mari, să nu se poarte grosolan cu prietenii.
Deşi listale cu drepturi şi obligaţii scrise de Mihai şi de mama lui erau un pic diferite, consider că discuţia a fost utilă
şi benefică pentru ambii.

Problema controlului
În cadrul discuţiei despre drepturi şi obligaţii e necesar să ne oprim şi la problema pe care adolescenţii o numesc
control din partea părinţilor. Orice acţiune a părinţilor pe care ei o percep drept control, suscită reacţii emoţionale
vehemente. Şi atunci nu contează cât de întemeiate au fost în fapt acţiunile părinţilor, ci faptul că adolescentul reţine
din aceste acţiuni doar sfera controlului.
„Părinţii se străduiesc permanent să mă controleze. Permanent îmi indică când şi ce trebuie să fac. Într-un cuvânt –
m-am săturat. Nu mai pot continua aşa. Dorm şi visez ca părinţii să ţină cont şi de părerea mea, dar să nu mă
controleze la fiecare pas.” Ecaterina, 14 ani.
E foarte important ca părinţii să poată prezenta fiecare acţiune de control drept un gest de manifestare a grijii sau
atenţiei faţă de adolescent, atunci acelaşi comportament al părinţilor va fi acceptat de adolescenţi cu mai multă
loialitate.
„Eu desigur înţeleg că mama îşi face griji pentru mine şi are emoţii, se interesează cum îmi merge la şcoală. Mă
străduiesc să-i explic că totul decurge normal, că mă descurc în viaţa mea destul de reuşit” Pavel, 15 ani.
„Eu nu-mi amintesc să fi avut cu fiica mea conflicte. De ce? Probabil în virtutea relaţiilor dintre noi. Noi niciodată nu
am ridicat vocea la ea. I-am oferit suficientă libertate. Interdicţiile erau cu măsură. Ori nu are rost să-i cerţi pe
adolescenţi. Atunci ei vor face totul invers. Faţă de ei trebuie să manifeşti loialitate, să te străduieşti să-i convingi. Şi
mai trebuie să ţinem cont că noi am fost cu totul altfel. E de reţinut că trebuie să tratăm odraslele noastre ca pe nişte
oameni şi nu ca pe nişte copii.” S.I., mama Ninei de 15 ani.
 Astfel, dacă părinţii vor fi capabili să-şi ajute copiii să depăşească criza, ultimul va deveni o treaptă temeinică în
dezvoltare, izvorul apariţiei caracteristicilor necesare de personalitate.

CRIZA DE IDENTITATE

19
3. Adolescen
ţ
a
ş
i criza de identitate
3.1 În căutarea unei noi identităţi

A avea o identitate înseamnă a fi cineva, a ocupa o anumită poziţie într- un

context social dat, a juca un anumit rol, a dispune de un anumit statut. Practic,
identitatea unei persoane reprezintă un răspuns explicit sau implicit la întrebarea
Cine sunt eu?.

Transformările care se produc în întreaga structură a personalităţii

adolescentului au implicaţii deosebit de importante: maturizarea fiziologică,
dezvoltarea capacităţii de cunoaştere, apariţia de noi dorinţeşi sentimente dau
adolescentului impresia că este o persoană cu totul nouă, diferită de copilul care
era până de curând. Abandonarea vechii identităţi creează uneori sentimentul de
vid, lipsă de repereşi dezorientare. Pentru a se echilibraşi a se redescoperi pe sine
însăşi el caută noiidentificări, noi modele de personalitate la care să se
raporteze.Astfel, adolescentul devine treptat conştient nu doar de

ceea ce este, cişi de ceea ce poate deveni.

a) Eroulşi dezvoltarea personalităţii

Încă din primii ani de viaţă copilul devine capabil să învingă – cel puţin în plan
imaginar, în gând, cu anticipaţie−, obstacole reale sau imaginare cu care se confrunta.
În imaginaţia copilului se desprindeşi se impune un personaj care aduce soluţii pentru
toate „marile” lui necazuri. Acest personaj în care se transpune copilulşi cu ajutorul
căruia el„cucereşte“ anticipativ lumea este

eroul
20 20
 La început eroul este un om concret: unul dintre părinţi, un frate, pentru ca
mai târziu printre aceştia să fie inclusşi „eu când am să fiu mare”. Pe măsura înaintării
în vârstă, a dezvoltării imaginaţiei, varietatea personajelor cărora li se oferă
calitatea de a fi erou creşte la rândul său. Constituirea eroului răspunde unei
profunde cerinţe interioare: marchează începutul dedublării individului: eroul este
el însuşi, dar un alt Eu investit cu calităţişi forţe nebănuite. Conversaţia cu eroul
este de fapt o conversaţie mascată cu sine. Dedublarea în erou semnifică astfel
începutul gândirii despre sineşi în cele din urmă al conştiinţei de sine. Odată cu
trecerea anilor, însuşirile eroului se modifică treptat dobândind trăsături de ordin
superior, care afirmă tot mai mult influenţa aspiraţiilor: setea de cunoaştere,
nevoia de a construi, de a crea noi valori spiritualeşi materiale. Datorită dezvoltării
conştiinţei de sine eroul încetează de a mai fi un alter ego, unalt-eu, un partener
pentru conversaţia mascată cu sine însuşi. El devine unmodel, începem să avem de-
a face cu alt om, cu care individul în creştere nu se identifică total. În acest caz,
conversaţia individului cu sine însăţi nu încetează, ci se amplifică, devenind
totodată mai directă. Ea are ca rezultat creşterea conştiinţei de sine în care
intensificarea sentimentului propriilor forţe se îmbină cu cunoaşterea mai largă a
lumiişi a vieţii.

b) Rolul modelelor

Primele modele de identificare a adolescentilor ramân tot părinţii, însă în

alegerea de modeleşi făurirea de idealuri exercită o puternică influenţă eroii
literaturii beletristice, caşi biografiile oamenilor de seama. Datorită unor limite
inerente ale acestei vârste, modelele nu se reflectă de la sineşi pozitiv în obiective
ale identificării: intervin slabă capacitate de apreciere obiectivă a personalităţiişi
lipsa de experienţă socială. Datorită subaprecierii acestor limite, există adolescenţi
la care „noile identităţi” nu numai că nu le depăşesc valoric pe cele anterioare, dar
cuprind numeroase componente negative, concretizate atât în concepţii, câtşi în
comportament.

21 21

Experienţa socială redusă a adolescenţilor poate conduce la identificări cu

modele neadecvate (fie că este vorba de trăsături, fie sunt preluate global, necritic
modelele cu însuşirile, darşi cu defectele lor), sau poate conduce la făurirea de
idealuri inaccesibile (peste posibilităţile reale ale fiecărui adolescent)şi chiar
identificarea cu false idealuri (încarcate cu valori scăzute, non-valori, sau însuşiri
necorespunzătoare cerinţelor societăţii date în care trăieşte adolescentul).

Identitatea este „dimeniunea centrală a conceptului despre sine a

individului, reprezentând poziţia sa generalizată în societate, derivând din
apartenenţa sa la grupurişi categorii sociale, din statuteleşi rolurile sale”
(P.Popescu-Neveanu, 1978, p.319). Grupul, prin cerinţele pe care le formulează, îl
ajută pe adolescent să îşi conştientizeze calităţileşi, mai mult decât atât, să le
demonstreze în activităţile comune. Astfel, el începe să se definească în termenii
trăsăturilor pe care le manifestă în relaţiile cu persoanele din jurşi să încorporeze
statutul de membru al grupului social în autodescrierile sale.

c) Morala bineluişi formarea idealului de viaţă

La vârsta adolescenţei, adolescentul este atras de ideal, de modele înalte de

personalitate. Admiră cu înflăcărare persoanele luate ca model (idoli ai muzicii,
filmului) fiind în căutarea propriei identităţi. Tendinţa de afirmare a Eu-lui care
începe odată cu pubertatea, impulsionează elanul spre bine a adolescenţilor:

„...a acţiona bine înseamnă pentru ei o ocazia de a se afirma, de a creşte în

proprii săi ochi. Această morală a Eu-lui este întotdeaună o morală ce se bazează
pe dragostea faţă de bine” (Maurice Debesse, Etapele educaţiei, 1981 p.94).
Valorile morale sunt personificate în modele umane cu care tinerii se străduiesc să
semene. Aceste valori nu se reduc la principii: fundamentul vieţii lor morale nu
mai este regula sau datoria, ci exigenţa. Tinerii privesc cu oroare mediocritateaşi
compromisul.

Omorală personală devine posibilă atunci când apareşi o anumită

imoralitate sub impulsul instinctelorşi a condiţiilor favorabile de mediu