SOCIOLOGIE

– Suport de curs –

I. OBIECTUL ŞI VOCAŢIA SOCIOLOGIEI

La întrebarea frontală „ce este sociologia?” un răspuns

categoric, în termenii unei definiţii limitative, este dificil de formulat. A
pretinde că sociologia se ocupă cu studiul societăţii (sau societăţilor)
umane este un prim punct de plecare, necesar dar nu suficient.
Societatea a reprezentat dintotdeauna o temă de reflecţie obsedantă,
din antichitate până în zilele noastre. Este oare sociologia un substitut
modern pentru filosofia socială, antropologie psihologie, istorie, ştiinţa
politică sau alte ştiinţe care descriu şi explică diferitele aspecte ale
existenţei umane, individuale şi colective de-a lungul timpului? Sau din
contră, ea este un produs teoretico-metodologic, istoriceşte determinat,
al unei viziuni care şi-a croit calea în ultimele două secole?
Termenul însuşi de „sociologie” pare un artificiu lingvistic.
În general se consideră că sociologia începe cu Auguste Comte,
gânditor francez din prima jumătate a secolului al XIX, autorul unui
monumental „Curs de filosofie pozitivă” (apărut între anii 1830-1842) şi
al unui „Sistem de politică pozitivă, sau tratat de sociologie, instituind
religia umanităţii” (1851-1854), Lui i se atribuie paternitatea termenului
de sociologie, termen hibrid, jumătate de sorginte latină, jumătate de
sorginte grecească. Dar ar fi hazardat şi contraproductiv din punct de
vedere intelectual să considerăm sociologia – ca ştiinţă – exclusiv
invenţia sa. Ambiţia lui Comte de a realiza o sinteză totală, un gen de
antropologie filosofică a omului şi a societăţii revendicând pentru
aceasta statutul de ştiinţă „pozitivă”, aidoma ştiinţelor exacte sau
ştiinţelor naturii, este meritoriu, dar aceasta constituie doar o premisă,
între altele, ale naşterii şi evoluţiei sociologiei, aşa cum o înţelegem azi.
Nici o ştiinţă nu se naşte pe un teren gol şi nu evoluează într-un sens
predeterminat, emanând dintr-o singură minte, oricât de genială ar fi
aceasta.
Sociologia are o ereditate intelectuală prodigioasă şi o
geneologie onorantă. Platon şi Aristotel, Cicero, Sf. Augustin şi Toma
din Aquino, Jean Bodin, Hobbes şi Machiavelli sunt doar câteva figuri de
iluştri antecesori. Sociologia este, dintr-un anumit punct de vedere,
indisociabilă de rădăcinile sale istorice, iar condiţia ei fundamentală
este dată şi de istoricitatea contextului în care s-a plămădit.
Spre deosebire de ştiinţele naturii, ştiinţele sociale – şi în
particular, sociologia – se definesc prin contextul lor socio-cultural
specific. Dacă ştiinţa clasică îşi propunea să atingă un ideal de
raţionalitate, o raţionalitate absolută şi impecabilă, atribuind secvenţele
de ignoranţă şi îndoială ale demersului teoretic imperfecţiunilor
modelului de raţionalitate asumat, ştiinţa modernă şi, implicit, cea

1
contemporană este mai curând ataşată de ideea aproximării
raţionalităţii, prin accederea la adevăr, de-a lungul unui proces laborios,
pe parcursul căruia cetitudinile sunt problematice şi incertitudinile sunt
depăşite rând pe rând. Ştiinţa clasică opera în termeni de evidenţă şi
necesitate, având caracter net descriptiv şi veleităţi normative. Ştiinţa
modernă, sociologia nefăcând excepţie, operează mai degrabă în
termeni convenţionali şi probabilistici. Conceptului metafizic şi
dogmatizat de „lege” îi succede cel de „ lege tendenţială”, în sens
probabilistic. Ştiinţa modernă reclamă o metodologie pe măsură, se
vrea o expresie nemijlocită a rigorii, pozitivităţii, cu care trebuie
acroşate faptele exterioare conştiinţei văzute ca „lucruri”, ca realitate
„obiectivă”.
Sociologia se afirmă deci ca o ştiinţă ancorată în social. Ea a
fost dintru început un răspuns calificat la problemele şi nevoile
societăţii. Ea a apărut într-un moment de ruptură istorică, când
societatea tradiţională, paleotehnică şi preindustrială a intrat în criză şi
au început să se manifeste simptomele industrialismului iar societatea
„vechiului regim” (de care vorbea Alexis de Tocqueville – un alt părinte
fondator al sociologiei) lăsa loc societăţii industriale. Societatea
tradiţională, statică, încremenită în cutume, cu o economie de
subzistenţă, subordonată unui încorsetant principiu al autorităţii divine
şi monarhic-absolutiste, o societate ciclică şi perfect previzibilă nu avea
nevoie de sociologie. Societatea industrială însă, o societate în care
rolul individului devenea primordial, în care emergenţa grupurilor
evidenţiază forţa interacţiunii umane şi substratul structural al
fenomenelor şi proceselor sociale, în care producţia solicită consumul şi
modelează comportamentul individual şi colectiv al oamenilor,
reprezentările lor, generând noi constelaţii de valori şi norme, reclama
cu necesitate o ştiinţă cu o vocaţie nouă şi diferită de a tuturor
celelalte, similare, afine (istorie, economie, antropologie, psihologie
etc.) sau a ştiinţelor exacte, prin excelenţă „pozitive”.
O definiţie demnă de reţinut, din această perspectivă, este
posibilă, aşa cum remarcă sociologul italian Franco Ferrarotti, întrucât
din punct de vedere formal sociologia este o ştiinţă ce recurge la
observarea faptelor sociale, procedează la o analiză empirică orientată
conceptual, ghidată de ipoteze de lucru verificabile inductiv,
interprezează critic orice asociere umană aşa cum se exprimă aceasta
în multitudinea relaţiilor inter-individuale, constatate în aspectele lor de
uniformitate, repetabilitate şi previzibilitate, în procesele de schimbare
ce fac evidente mecanismele de inovare şi autoreglare de care dispune
orice structură socială Sociologia întreţine cu celelalte ştiinţe sociale
raporturi fructuoase multidisciplinare şi interdisciplinare. Obiectul său
de studiu nu este conceput în sens exclusiv ci disputat sau mai bine zis
împărţit cu alte discipline, fiecare dintre ele ocupându-se de aspecte şi
faţete ale aceleiaşi realităţi – sociatatea – din unghiuri diferite de
abordare. Resursele lor teoretice şi metodele proprii sau de împrumut

2
oferă o multiplicitate de optici; are loc o potenţare a acestora şi o
integrare problematică selectivă.
Sociologia se diferenţiază de celelalte ştiinţe sociale prin
aceea că se „autonomizează” şi se „revendică” în calitate de ştiinţă
socială fundamentală pe de o parte, ca sociologie generală ca ştiinţă a
totalităţii sociale, a ansamblului faptelor, fenomenelor şi proceselor
sociale, a multitudinilor formelor de asociere şi interacţiune umană.
Dar sociologia nu se complace doar în această postură
generalistă. Ea s-a înscris încă de la debut într-un accentuat şi accelerat
proces de diferenţiere a câmpului său intern de exercitare. Aşa au
apărut ramurile sociologiei sau sociologiile de ramură (sociologia
economică, sociologia politică, sociologia culturii, sociologia mass-
media etc.) şi deschiderile spre câmpurile teoretico-metodologice ale
altor discpline (psihosociologia, sociolingvistica, antroposociologia,
sociobiologia etc.).
Ştiinţă cu valenţe preponderent „pozitive”, sociologia este
în egală măsură o ştiinţa cumulativă, pe coordonate atât cantitative cât
şi calitative. Devenind obiect de cercetare, faptele sociale intră în
registrul sociologiei prin determinaţii specifice, ca fapte de interes
teoretic şi metodologic, esenţialmente de ordin sociologic.
Sociologia îşi asumă o sarcină descriptivă şi expozitivă a
realităţii dar ea tinde să-şi adjudece şi un statut complementar de
ştiinţă normativă, prin recursul pe care îl face la legi şi norme, ca
sisteme coerente de orientare şi reglementare a conduitelor şi relaţiilor
socio-umane.
Totodată, sociologia, dând o configuraţie aparte raportului
fundamental în cazul oricărei ştiinţe demne de acest titlu, între teorie şi
metodă, nu se cantonează nici în zona abstracţiilor teoretice
ipostaziate, nici în planul empirismului contingent. De la empiric la
teorie şi invers trecerea se face prin teorii limitate, de rang mediu
(pentru a folosi formularea sociologului american Robert K. Merton).
Sociologia uzează de metode verificate în câmpul altor ştiinţe
(observaţia, experientul), le dezvoltă şi le diversifică. Recurge la
metode specifice (ancheta sociologică), utilizează tehnici îndelung
rafinate (chestionarul, interviul) dar nu se poate dispensa de
instrumente şi procedee de analiză logică, matematică, statistică,
proiectivă, de anumite tehnici de intervenţie la nivel micro şi
macrosocial (sondaje de opinie, mijloace de diagnoză asemănătoare
celor folosite în marketing şi publicitate etc.).
Sociologia are dincolo de ambiţiile inerente în sfera teoriei
şi importante implicaţii de ordin practic. Putem vorbi de o „sociologie
cogitans” dar şi de o „sociologie militans” (pe urmele distincţiei operate
de marele sociolog român Dimitrie Gusti).
Sociologia nu are doar o funcţie constatativă ci şi una
comprehensivă explicativă relevând nu doar „ce este” ci şi „cum este”
societatea. Ea nici nu poate fi învinovăţită, aşa cum a făcut marxismul,

3
de partizanat ideologic aprioric: o sociologie – ca ştiinţă justificativă a
ordinii sociale, a unui anumit tip de orânduire socială – chiar dacă
aserţiunile ei au funcţionat în anumite circumstanţe ca argumente în
favoarea unei anumite ordini. Sociologia poate contribui la critica
socială şi la fundamentarea practicii, a politicilor de reformă socială. Ea
este în măsură să furnizeze elemente explicative pentru înţelegerea
împrejurărilor în care oamenii trăiesc şi acţionează pentru a-şi atinge
obiectivele urmărite. Acestea pot deveni repere ale politicilor şi
modalităţilor de control al acestor politici.
În momentul în care sociologul întreprinde analiza unui
fenomen social, a unui comportament sau a unei instituţii el pune în
valoare şi face să prevaleze un criteriu de raţionalitate care clarifică
implicit şi raţiunile profunde ale practicilor sociale. Sociologia ajunge
astfel să-şi onoreze în final vocaţia sa inalienabilă socială, slujind
progresului societăţii.

II. Momente semnificative ale istoriei

sociologiei

Istoria gândirii sociologice – ca în cazul oricărei alte ştiinţe –

este în măsură să furnizeze indicii şi repere epistemologice, ordonate

4
cronologic, care individualizează obiectul sociologiei şi vocaţia sa.
Istoria sociologiei este de fapt cronica unor căutări şi eforturi teoretice
şi metodologice care se înscriu pe linia raţionalistă şi analitico-inductivă
deschisă de Bacon, Galilei şi Newton, a meditaţiilor asupra istoriei
datorate unor gânditori ca Vico, Montesquieu, Voltaire, Rousseau sau
Condorcet.
Un prim moment semnificativ, al începuturilor sociologiei îl
reprezintă reflecţiile teoretice despre om şi societate ale lui H. de
Saint-Simon, autorul unor lucrări precum „Memoriu asupra ştiinţei
omului” (1813), „Organizatorul” (1819-1820), „Sistemul industrial”
(1821), „Catehismul industriaşilor” (1823-1824), „Opinii literare,
filosofice şi industriale” (1825), „Noul creştinism” (1825), în care oferă
premisele trecerii de la studiul problemelor umane de o manieră
conjuncturală la ştiinţa „pozitivă”. El este interesat de problemele pe
care le ridică societatea industrială in statu nascendi, de întemeierea
unei ordini sociale raţionale întemeiate pe ştiinţa producţiei şi
industriei, care să marcheze abandonarea moralei teologice pentru o
nouă morală industrială. Dacă sociologia apare la Saint Simon ca un
derivat al filosofiei – aşa cum remarcau doi sociologi contemporani, Don
Martindale şi F. Jonas – ea nu este un suport ci un nou proiect teoretic.
Dilemele în faţa sociologiei industriale ilustrate de Saint
Simon vizează: metoda prin prisma căreia va fi abordată şi interpretată
realitatea socială; raportul între forţele culturale şi economice în istorie;
determinaţiile organiciste şi conflictuale ale studiului sociologic;
funcţiile elitelor industriale şi ale maselor muncitoare în noua societate.
Auguste Comte (1798-1857), despre care am amintit,
considerat fondatorul sociologiei, punea la baza progresului uman
ştiinţa – ca principiu organizator al societăţii. Ea devine baza
consensului social şi noul temei al legitimităţii deciziilor colective
importante, constituind un factor social determinant într-o societate în
care tehnologia productivă, distributivă şi comunicativă ocupă un rol
dominant.
El consideră că sociologia este răspunsul ştiinţific, pozitiv, la
cerinţele epocii industrialismului. Comte distingea trei mari stadii în
istoria omenirii: teologic – în care faptele sociale se referă la universul
uman prin recurs la o entitate divină şi supramundană; metafizic – în
care entitatea divină antropomorfică este substituită de idei fixe ce
ambiţionează să dea o explicaţie rigidă şi definitivă a fenomenelor
umane; pozitiv – în care explicaţia atinge un nivel ştiinţific prin apelul
la o metodologie de observare a faptelor sociale în înlănţuirea lor
cauzală. El distinge între statica socială – care se ocupă de condiţiile
constante în care se desfăşoară existenţa umană, de ordinea socială,
de acţiunile şi reacţiile întrepătrunse ca părţi ale unui sistem social – şi
dinamica socială – care are ca obiect studiul legilor progresului.
Herbert Spencer (1820-1903) este principalul reprezentant
al curentului evoluţionist în sociologie. Principalele sale lucrări sunt:

5
„Statica socială” (1850), „Progresul, legile şi cauzele sale” (1857),
„Studiul sociologiei” (1873), „Principiile sociologiei” (1877-1896).
Pentru Spencer, fenomenele societăţii umane sunt
fenomene de viaţă specializată ca urmare a agregării grupurilor în
împrejurări ce rezultă din acţiunea mediului extern asupra omului, din
acţiunea omului asupra mediului extern şi din acţiunea reciprocă a
oamenilor. Bazându-se pe principiile funcţionale ale corespondenţelor şi
diferenţierilor între instituţiile sociale, Spencer distinge două tipuri
fundamentale de societate: cea militară – dezvoltată pe organizarea
atacului şi a apărării în care domină tradiţia şi guvernarea despotică – şi
cea industrială – în care prevalează problemele satisfacerii
necesităţilor indivizilor prin producţie, utilizarea tehnicii şi diviziunea
muncii, asociate unei structuri politice democratice.
Un al doilea mare moment al perioadei clasice din istoria
sociologiei l-a reprezentat conştientizarea problemei măsurării faptelor
sociale. A Quételet (1796-1874), un discipol belgian al lui Saint-Simon
are meritul de a fi transformat „fizica socială” în „statistică socială”,
introducând metoda de analiză cantitativă în studierea datelor realităţii
empirice. Fréderic Le Play (1806-1882) a elaborat, pentru studiul
fenomenelor sociale, metodele interviului şi clasificării parvenind la
numeroase generalizări empirice în serviciul filosofiei sociale.
Un al treilea moment este legat de tentativele unor
reprezentanţi ai şcolilor istorice franceză şi germană din secolul al XIX-
lea A. Thierry, Foustel de Coulange, Lorenz von Stein şi Gustav
Schmoller de a utiliza interpretarea sociologică în analiza instituţiilor şi
factorilor culturali, economici ai devenirii umane.
Un al patrulea moment semnificativ pentru constituirea
sociologiei ca ştiinţă îl reprezintă concepţia despre praxis a lui Karl Marx
şi Friedrich Engels, cunoscuţi ca întemeietori ai materialismului dialectic
şi istoric şi a ceea ce avea să devină ulterior, doctrina marxistă.
Viziunea lor sociologică, îmbrăcând o formă deliberat profetică,
operează prin exacerbarea determinaţiilor economice ale vieţii sociale,
prin aplicarea unei matrici a dezvoltării istorice având în centrul ei lupta
claselor sociale, antagonismul dintre acestea în jurul proprietăţii asupra
mijloacelor de producţie fiind cheia înţelegerii tuturor celorlalte
raporturi sociale dintre oameni, a relaţiilor politice şi funcţionării
ideologiilor.
La sfârşitul secolului al XIX-lea sociologia cunoaşte un
intens proces de sistematizare: apar şcoli sociologie naţionale, curente
de gândire structurate potrivit unor opţiuni intelectuale pentru
concepte, metode şi modele preeminente. Principalele şcoli naţionale
sunt cea franceză, cea germană şi cea anglo-saxonă. Iar principalele
curente de gândire, identificate de Pitirim Sorokin, unul dintre cei mai
importanţi sociologi al secolului al XX-lea, sunt: cel mecanicist, cel
sintetic, cel geografic, cel biologic, cel biosocial, cel psihologist, cel
sociologist, cel psiho-sociologist.

6
 Curentul mecanicist interpreta fenomenele sociale în
termenii fizicii privilegiind fie modelul geometric, fie modelul mecanic,
fie modelul energetic, fie pe cel matematic. Reprezentanţi: H. C. Carey,
W. Ostwald. T. N. Carven, E. Solvay (întemeietorul Institutului de
cercetări sociale din Belgia ce-i poartă numele).
Curentul sintetic – avândul ca magistru pe Le Play – a pus
bazele unei nomenclaturi socio-statistice precise, atribuind familiei un
rol central, a avansat în direcţia cuantificării, generalizării şi corelării
datelor statistice despre familie, proprietate, în direcţia perfecţionării
schemelor de clasificare. Reprezentanţi: H. de Tourville, E. Demolins, P.
Geddes, A. Reuss.
Curentul geografic supralicitează rolul ambientului
geografic asupra vieţii sociale.
Curentul biologic include o componentă bioorganicistă, una
antroporasială şi o alta conflictualistă, darwinistă. Reprezentanţi: P.
Lilienfeld, A. Schäffle, R. Worms, J. Novicow, A de Gobineau, H. S.
Chamberlain, G. Vacher de Lapouge, O. Ammon, F. Galton, K. Pearson.
Curentul demografic sau biosocial consideră factorul
demografic o „variabilă” primară şi interpretează fenomenele sociale ca
„funcţii” ale mişcărilor de populaţii. Reprezentanţi: A. Coste, C. Gini, M.
Kovalevski.
Curentul psihologist este divizat în trei tendinţe:
„comportamentistă” (behavioristă), instinctivistă şi introspectivistă şi în
interiorul său se încearcă, plecând de la caracteristicile psihice ale
individului, asumate ca variabile, interpretarea fenomenelor sociale ca
derivaţii sau manifestări ale acestora. Reprezentanţi: S. Freud, N. I.
Thomas, G. Tarde, A. W. Ward.
Curentul sociologist situează interacţiunea socială şi
constructele acesteia ca factori fundamentali ai tuturor expresiilor vieţii
sociale. Subdiviziunile acestui curent: 1) nepozitivismul – de Roberty, C.
H. Cooley, A. Espinas, E. Izoulet,, D. Drăghicescu; 2) şcoala
durkheimiană: E. Durkheim, M. Mauss, L. Levy-Bruhl, M. Halbwachs, M.
Granet, L. Gernet; 3) L. Gumplowicz, F. Oppenheimer, G. Ratzenhofer;
4) şcoala formal-sistemică a raporturilor sociale – F. Tönnies, G. Simmel,
R. Stammler, L. von Wiese, A. Vierkandt, C. Bouglé (succesorul lui
Durkheim la catedra de sociologie de la Sorbona); 5) şcoala de
sociologie urbană de la Chicago – R. E. Park, E. W. Burgess, E. A. Ross,
F. H. Giddings, T. Veblen.
Curentul psihosociologist particularizează simultan factorii
sociali şi psihici în cele mai diverse situaţii sociale – G. Le Bon, B. Kidd,
W. G. Sumner, A. G. Keller.
Trecând în revistă toate aceste şcoli şi curente sociologice,
P. Sorokin avansează următoarea definiţie a sociologiei: studiul, înainte
de toate, al relaţiilor şi corelaţiilor între diferitele clase de fenomene
sociale (între economie şi religie, între familie şi morală , între drept şi
economie, între mobilitatea socială şi faptele politice etc.); studiul

7
relaţiilor şi corelaţiilor între diferitele clase de fenomene sociale pe de o
parte şi diferitele clase de fenomene non sociale (geografici, biologici
etc.) pe de alta; studiul în fine al caracteristicilor generale comune
tuturor claselor de fenomene sociale.
Don Martindale consideră că sociologia este împărţită în 5
şcoli principale cuprinzând 12 curente: 1) cea mai veche – cea
organicist-pozitivistă; 2) cea conflictualistă;3) cea formalistă; 4)
comportamentistă; 5) funcţionalistă (ultimele două foarte bine
reprezentate în SUA).
Într-o lucrare monumentală consacrată corifeilor sociologiei,
„Etapele gândirii sociologice” (1967), Raymond Aron se ocupă de
precursorii acesteia – Montesquieu, A. Comte, Alexis de Tocqueville şi
Karl Marx – şi de maeştrii gânditori ai sociologiei clasice – E. Durkheim,
V. Pareto şi M. Weber. Aceştia trei din urmă au meritul de a fi ridicat
teoretizarea sociologică la cele mai înalte cote de abstractizare şi de a fi
fixat canonul metodologic al abordării empirice.
Ceea ce Durkheim numea gândirea ştiinţifică întemeiată pe
faptele sociale văzute ca lucruri, Pareto avea în vedere ca gândire
logico-experimentală iar Weber ca gândire „raţională de scop”.
Emile Durkheim (1858-1917) este considerat întemeietorul
şcolii franceze moderne de sociologie. Principalele sale lucrări sunt:
„Diviziunea muncii sociale” (1893), „Regulile metodei sociologice”
(1895), „Sinuciderea” (1896), „Formele elementare ale vieţii
religioase” (1912). Pentru Durkheim important era, pe de o parte să
individualizeze sociologia de celelalte ştiinţe sociale, făcând din ea o
ştiinţă autonomă din punct de vedere al cercetării şi al intervenţiei
operaţionale, iar pe de altă parte, să utilizeze cercetarea sociologică în
calitate de instrument critic pentru renovarea şi reconstrucţia ordinii
sociale, restituind legilor caracterul lor regulator intern la nivelul
indivizilor şi grupurilor.
Faptele sociale sunt definite de către Durkheim ca „moduri
de a acţiona, a gândi, a simţi, exterioare individului şi având o putere
de constrângere în virtutea căreia se impun”. Sociologia trebuie să se
raporteze la acestea ca la obiectele şi fenomenele naturale exterioare
omului, subiectului cunoscător. Durkheim considera că o societate este
ceea ce este datorită valorilor, normelor şi credinţelor pe care membrii
ei le împărtăşesc. El situa la baza schimbării sociale diviziunea muncii.
Aceasta a înlocuit treptat religia ca element de coeziune socială, creând
interdependenţe umane. Rapiditatea schimbărilor în lumea modernă
generează fenomene de criză pe care sociologul francez le explică prin
conceptul de anomie – o stare de abandon şi inutilitate, de disperare
care poate conduce chiar la sinucidere. Durkheim a studiat totodată
formele vieţii religioase, căutând fundamentele sociale ale conştiinţei
religioase.
Vilfredo Pareto (1848-1923) este cel mai de seamă
reprezentant al şcolii italiene moderne de sociologie. A fost însă nu mai

8
puţin un reputat economist şi teoretician al politicului. Principala sa
lucrare este „Tratatul de sociologie generală” (1916) în care îşi expune
pe larg, cu erudiţie, principiile şi viziunea cu ajutoul cărora îşi
construieşte sistemul teoretic şi îşi fundamentează metoda logico-
experimentală. Este de remarcat tentativa sa de a plasa acţiunea
umană într-un cadru sociologic unitar cuprinzând sfera intereselor,
aceea a derivaţiilor – sfera culturii –, sfera reziduurilor biopsihice şi cea
a luptei politice între elitele, contrapuse maselor, marcate de
agresivitate sau calcul. Alte lucrări paretiene: „Sistemele socialiste”
(1902); „Fapte şi teorii” (1922).
Max Weber (1964-1920) este cel mai important sociolog
german şi probabil cel care a înrâurit cel mai mult sociologia secolului al
XX-lea. Principala sa lucrare este „Etica protestantă şi spiritul
capitalismului” (1904-1905) în care el expune fundamentele sociologiei
comprehensive aplicate în analiza originilor capitalismului. Au urmat
apoi o serie de studii consacrate elaborării metodei ideal-tipice de
interpretare a faptelor istorice, prin intermediul căreia reconstituie
procesul de raţionalizare a comportamenttului social. S-a impus lumii
academice prin cercetările sale în domeniul sociologiei economice,
sociologiei religiilor, sociologiei politice, sociologiei organizaţiilor şi
birocraţiei. Alte lucrări: „Economie şi societate” (1922) – apărut postum;
„Ştiinţa ca vocaţie” (1919) şi „Politica – o vocaţie” (1919) în care a
elaborat criteriile autonomiei gândirii ştiinţifice şi acţiuni politice faţă de
prejudecăţile de valoare ce orientează responsabilitatea către raportul
mijloace-scop fără ca prin aceasta să pretindă că inaugurează o etică
universală.
În secolul al XX-lea sociologia a înregistrat o dezvoltare
impetuoasă. Cercetările sociologice în diferite domenii s-au intensificat
şi au proliferat. Sociologia a devenit obiect de studiu în universităţi.
Prestigiul academic şi cultural al sociologiei ca ştiinţă a atins cote înalte.
Rolul sociologilor a crescut în societate, aceştia îndeplinind funcţii
importante în calitate de experţi, consultanţi în politică, industrie,
educaţie, medicină, comerţ, urbanism, armată. Criteriile şi interpretările
de ordin sociologic au penetrat în biologie, psihiatrie, istorie, ştiinţe
politice, economie, drept, etică.
În sociologia contemporană mai multe tipuri de teorii îşi
exercită hegemonia intelectuală. 1) Teoriile singularist-atomistice,
subdivizate în teorii fizicalist-mecanice şi cantitativ-atomistice
postulează că realitatea socio-culturală este constituită din fenomene
separate, disparate, subzistând independent unele de celelalte,
nonunificate – din punct de vedere cauzal sau semnificativ. Principali
reprezentanţi: P. F. Lazarsfeld, K. Lewin.
2) Teoriile sistemice, subdivizate în patru macrosociologii
ale sistemelor, supersisteme culturale sau civilizaţii: teorii totalitare,
teorii nontotalitare, teorii dihotomice, teorii tipologice. În multitudinea
de fenomene socioculturale există mari sisteme culturale,

9
supersisteme sau civilizaţii ce funcţionează ca unităţi reale
neidentificându-se cu niciun grup social (stat, naţiune). În genere ele
transcend frontierele oricărui sistem social. Reprezentanţi: O. Spengler,
A. Toynbee, N. Berdiaef, P. Sorokin, Ortega Y Gasset. Aceste
supersisteme se caracterizează prin realitatea părţilor lor,
individualizare, interdependenţe generale şi diferenţiale între părţi, în
interiorul sistemului şi în interiorul părţilor, păstrarea „identităţii” dar şi
existenţa unor mutaţii la nivelul părţilor.
O atenţie aparte a fost acordată de pe liniamentele acestor
teorii sistemice fenomenelor de criză, rupturilor dintre epoci,
reconsiderărilor valorice. Tipice pentru o astfel de propensiune teoretică
sunt prestaţiile unor gânditori precum E. Cassirer, M. Horkheimer, T. W.
Adorno. K. Mannheim, R. S. Lynd, R. Benedict, B. Malinowski, R. Mac-
Iver, W. Ogburn, D. Riesman, C. Levy-Strauss.
3) Teoriile sistematice ale sistemelor sociale, subdivizate în
şase clase principale – teoriile acţiunii sociale şi analitice, teoriile
funcţional-structurale şi nomenclaturale, teoriile dialectice, teoriile
(mixte) pseudocomportamentale, taxonomiile (mixte) ale sistemelor
sociale (grupuri), teoriile (mixte) ale mutaţiilor sociale. Reprezentanţi:
H. Marcuse, E. Fromm, C. W. Mills, G. Gurvitch, G. C. Homans, R. K.
Merton, E. Mayo. 4) Sistemul integral al sociologiei structurale şi
dinamice – are în vedere trei componente distincte ale fenomenelor
socio-culturale: indivizii umani interacţionând semnificativ ce creează,
realizează şi schimbă între ei, în cadrul acţiunilor şi reacţiilor lor
semnificante (interacţiuni) semnificaţii-valori-norme; semnificaţiile –
valori-norme (numite de aceea simboluri sau imagini) care sunt
supraimpuse fenomenelor anorganice şi organice transformându-le în
realitate supraorganică; mijloace biofizice în care şi prin care indivizii
interacţionând obiectivează, materializează şi schimbă semnificaţii-
norme-valori imateriale (simbolice). Aceste fenomene socio-culturale
prezintă trei nivele diferite de realizare: un nivel semnificant-ideologic,
mental; un nivel comportamental realizat prin acţiuni şi reacţii
semnificative „deschise”, trans-obiective ale indivizilor interacţionând şi
un nivel material, obiectivat, prin intermediul mijloacelor biofizice.
Acest tip de sistem a fost asumat de P. Sorokin.

10
 III METODOLOGIA SOCIOLOGICĂ. METODE ŞI
TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIE

Ca orice teorie, cea sociologică este şi ea un produs al

cunoaşterii umane, un răspuns sistematic la nevoia imperioasă a omului
de a găsi semnificaţii convenabile ale comportamentelor, relaţiilor,
fomelor de asociere şi interacţiune, structurilor sociale. Teoria
sociologică este un construct raţional. Dar nu unul eminamente abstras
de realitatea socială. Se construieşte o imagine practică a societăţii,
mediată însă de apartenenţa sociologului sau cercetătorului social la
grupuri, contexte şi sisteme de valori care-i determină şi
circumstanţiază demersul. Este vorba, cu directă referinţă la teorie, de
scheme conceptuale mai mult sau mai puţin coerente şi consistente,
de tentative de explicare şi interpretare, de perspective în orientarea
analizelor sociale, de eforturi de conceptualizare, clasificare,
tipologizare, generalizare şi predicţie. Din punct de vedere sociologic,
teoria se prezintă ca un ansamblu de concepte care evidenţiază între
ele anumite conexiuni logice şi care au drept scop interpretarea
realităţii sociale. Există un nivel sistematic superior al teoriei sociologice
ca rezultat al pretenţiilor sociologiei de a analiza şi valoriza diferitele
imagini desprte societate pentru a releva coerenţa internă a acesteia,
gradul de corespondenţă cu realitatea şi capacitatea interpretativă pe
care sociologia şi-o revendică. Există totodată un criteriu de istoricitate
al conceptelor şi teoriilor sociologice, pe care am încercat să-l
recuperăm trecând în revistă succesiunea doctrinelor sociologice, a
şcolilor şi curentelor dominante în sociologie.
Analiza substratului naşterii teoriilor sociologice, a
interacţiunilor acestora şi a deschiderii lor spre experienţă se
întemeiază pe o concepţie a sociologiei ce vrea să-şi afirme opţiunea
pentru un mai mare grad de aderenţă la problemele reale ale societăţii
şi pentru o mai mare „vizibilitate” istorică, privilegiindu-şi propriul câmp

11
problematic şi diversificându-l continuu, pe anumite coordonate
constante dar care sunt în măsură să înregistreze variaţii datorate
progreselor şi dezvoltărilor conceptuale, acumulărilor teoretice şi
metodologice interne sau în sfera altor ştiinţe socio-umane sau exacte.
Resursele sociologiei pot fi astfel clasificate la cel puţin trei
niveluri: 1) al studiilor ce vizează conţinutul ştiinţelor sociale, discursul
teoretic sistematic, marea sinteză teoretică; 2) al cercetării care
coincide cu un modus operandi analitic al sociologiei; 3) cel
metodologic ce reconstruieşte modul în care procedează ştiinţa
socială ca atare în confruntarea cu realitatea.
Termenul de metodologie nu are o semnificaţie univocă şi
accepta unanim. Unele abordări în domeniu situează metodologia într-
un veşnic balans între epistemologie – ca teorie generală a cunoaşterii
ştiinţifice – şi tehnicile de cercetare socială; oscilaţiile sunt când spre un
pol când spre celălalt, potrivit formaţiei (filosofice sau mai puţin
filosofice) a metodologului în cauză, tradiţiei culturale, apartenenţei la o
şcoală sau curent de gândire.
Metodologia poate fi definită ca studiul sistematic al
metodelor utilizate de o ştiinţă, incluzând analiza logică a procesului de
cercetare şi de evaluare critică a achiziţiilor sale fundamentale. Se
impune deci din start o distincţie netă între metodă şi tehnică în
sociologie. Metoda – după părerea unor sociologi precum Goode şi Hatt
– ar fi ceva mai general decât tehnica. Prin metoda sociologică se
înţelege aplicarea principiilor fundamentale ale ştiinţei în câmpul
sociologiei, în vreme ce tehnica este o procedură specifică cu care
sociologul culege şi ordonează datele ce-l interesează. Limbajul unei
ştiinţe, precum sociologia, curpinde paradigme, concepte, propoziţii şi
teorii.
Există multe idei neexplicitate care totuşi sunt prezente în
activitatea de cercetare sociologică. Acestea pot fi numite paradigme
(Phillips), elemente apriorice (Demarchi), protopostulate (Braga), alţi
autori preferând să le trateze prin referinţă la ceea ce s-ar chema
cultura comună.
Conceptele definite ca „moduri de percepere a
fenomenelor” (Phillips), construcţii logice, simboluri ale fenomenelor
(Goode, Hatt) etc. sunt abstracţii ce constituie bază însăşi a gândirii
umane, dar pentru a fi folosite în demersul ştiinţific trebuie să răspundă
unor exigenţe determinate: extensie, claritate, relevanţă sistematică
(Hempel). Gradul de abstractizare al unui concept defineşte într-o
anumită măsură sarcina sa empirică, cuprinderea sa, amplitudinea
clasei de situaţii cărora el se aplică. Din acest punct de vedere
regruparea fenomenelor într-o categorie sau concept nu este nici
adevărată nici falsă ci mai mult sau mai puţin utilă (Phillips). Este de
notorietate în sociologie polemica privind inadecvarea nivelurilor de
abstratizare a conceptelor sociologice în raport cu dezvoltarea unei
ştiinţe empirice: de la concepte foarte abstracte greu de utilizat în

12
cercetare (marile teorii) se trece la concepte cu sarcină empirică
limitată, uşor de utilizat în cercetare dar care conduc la rezultate
insignifiante din punct de vedere teoretic (Mills), în vreme ce ar fi de
preferat niveluri de abstractizare intermediare care ar permite
elaborarea teorii de rang mediu (Merton).
Socioloogul american Shils remarca faptul că diferenţa
dintre teorie şi metodă, între conceptualizări destul de abstracte şi
altele cu sarcină empirică extrem de limitată se va reduce în chip
notabil, fie pentru că o teorie care nu va face anumite referinţe
empirice nu va mai avea de acum credit, fie pentru că o cercetare
empirică, depăşindu-şi limitele inerente, va tinde să devină o ocazie de
a teoretiza pe marginea constatărilor la care ajunge, ambiţionând să
propună concluzii de mai mare anvergură. O altă distincţie ce decurge
de aici este cea între macrosociologie şi microsociologie, chiar dacă la
rigoare, o atare conexiune există doar atunci când sistemele sociale
sunt unităţi analizate la nivelul componentelor lor individuale sau
microgrupale. Dacă în general se poate spune că conceptele pe care le
utilizează sociologia trebuie să aibe şi o pronunţată sarcină empirică,
aceasta înseamnă că ele nu trebuie să fie atât de abstracte încât să nu
poată fi folosite în cercetarea concretă sociologică.
Parţial conexă extensiei sau cuprinderii conceptelor este
claritatea lor, respectiv precizia delimitării corelatelor lor empirice. Dacă
există un deficit de claritate conceptuală, dacă menţionatele corelate
empirice sunt precise sau diferă de la un sociolog la altul, calitatea
rezultatelor va avea de suferit.
Procesul prin care se verifică imediat claritatea conceptelor
este măsurarea.
Pentru a rezolva problema corespondenţei între concept şi
realitatea empirică o soluţie, doar aparent radicală este
operaţionalizarea, definirea conceptului izomorf printr-un procedeu de
măsură (Hempel). Pe această cale se poate trece de la luarea în
considerare a conceptelor izolate la examinarea conceptelor în inter-
relaţionarea lor.
Un al treilea parametru de bază în evaluarea relevantei
unui concept este centralitatea acestuia într-un sistem teoretic. Mulţi
sociologi care utilizează în cercetările lor metodologii de lucru rafinate
au fost acuzaţi de a fi exagerat, de a fi maximizat doar măsurabilitatea
conceptelor, fără a fi acordat atenţie relevanţei lor teoretice (Hempel).
Relevanţa sistematică a unui concept este greu de apreciat în
sociologie unde teoria empiric controlată este relaţiv puţin dezvoltată.
Există deci riscul ca sociologia să trateze probleme irelevante cu
concepte relevante sau să trateze probleme relevante cu concepte
irelevante.
Sociologia – ca orice ştiinţă – nu se limitează doar la a
defini concepte ci procedează şi la observaţii, le pune pe acestea din
urmă în raport cu conceptele, fie ca propoziţii supuse controlului

13
empiric (ipoteze), fie ca propoziţii ce nu au putut fi neconfirmate
pentru a fi falsificabile (legi).
Modurile prin care pot fi formulate ipoteze în sociologie sunt
diferite, sursele acestora fiind ştiinţa, cultura generală, experienţa
personală etc.
Pentru a fi empiric controlate ipotezele trebuie să fie clare
inteligibile, susţinute de tehnici accesibile şi având termeni de referinţă
empirici (Goode, Hatt). Conceptele trebuie să fie astfel transformate în
variabile măsurabile. Variabila a fost definită ca o caracteristică sau
trăsătură ce se schimbă sau are valori diferite în condiţii diferite
(Goodman). Vârsta, sexul, clasa socială sunt tipuri de varibile frecvent
folosite de sociologi în investigaţiile lor. Există anumite variabile ce le
influenţează pe altele, respectiv variabilele independente. Variabilele
care sunt influenţate sunt variabilele dependente. Între variabile pot fi
stabilite anumite relaţii. Dacă variabilele se schimbă împreună ele sunt
corelate. Stabilirea corelaţiei este primul pas pentru a afla dacă o
variabilă o „produce” sau o influenţează pe alta.
Dacă valoarea unei variabile creşte (sau descreşte) în timp
ce valoarea celeilalte creşte (sau descreşte) avem de-a face cu variabile
corelate pozitiv. Exemplu de corelaţie pozitivă: între aparteneţa la o
clasă socială şi gradul de şcolarizare; dacă valoarea unei variabile
creşte (sau descreşte) în timp ce valoarea celeilalte descreşte (sau
creşte), cele două variabile sunt corelate negativ. Exemplu de corelaţie
negativă: între numărul de oameni ai unui grup şi numărul de oameni
din grup care îşi exprimă clar opiniile (Goodman). Revenind la ipoteze,
se impune să arătăm că acestea pot fi descriptive şi relaţionale. Primele
se referă la distribuţia unei variabile sau la determinarea valorii ei.
Celelalte pun în relaţie mai multe variabile. Sociologia se ocupă cu
precădere de ipotezele relaţionale. Acestea pot rămâne la nivelul unei
simple constatări empirice sau din contră pot aspira la a furniza
previziuni, explicaţii, pârghii de control al fenomenelor sociale. În prima
situaţie este posibilă o abordare tipologică, dacă se iau în consideraţie
nu o singură dimensiune ci mai multe aspecte, un spaţiu de atribute
(McKinnecy). Conexiunile între variabile pot evidenţia corelaţii simple
sau complexe (analiza multivariată, analiza factorială etc.).
Cercetarea sociologică este un demers ce cuprinde mai
multe etape: 1) definirea problemei, delimitarea temei de cercetare,
formularea acesteia într-o terminologie ştiinţifică adecvată; 2)
examinarea bibliografiei aferente temei de cercetare, stabilirea
reperelor teoretico-metodologice şi identificarea conceptelor-cheie; 3)
operaţionalizarea conceptelor folosite, avansarea de ipoteze şi
prefigurarea eventualelor relaţii între variabilele avute în vedere ; 4)
elaborarea unui plan de cercetare şi alegerea metodelor, tehnicilor care
vor fi aplicate; 5) colectarea datelor, înregistrarea informaţiilor; 6)
analiza datelor, verificarea ipotezelor de lucru, interpretarearea
rezultatelor cercetării; 7) formularea de concluzii şi propuneri în cadrul

14
unui raport destinat unui beneficiar sau care va fi dat publicităţii.
După cum uşor se poate remarca, acest demers –
cercetarea sociologică – este un proces de identificare, de investigare
delibertată a unei probleme sociale în vederea obţinerii de date
relevante despre aceasta cu ajutorul unor metode şi tehnici ştiinţifice
proprii sau împrumutate. Unii autori fac o distincţie între metodele
uzitate având în vedere gradul lor de formalizare. O primă categorie
este reprezentată de metodele informale care valorifică tradiţia
descriptivă generală a ştiinţelor şi a căutărilor de început ale sociologiei
(metoda etnografică, studiile privind comunităţile umane; s-au ilustrat
şcoala de la Chicago condusă de R. Park, şcoala monografică de la
Bucureşti condusă de D. Gusti; tot la acest capitol este inclusă
observaţia coparticipativă exemplul clasic fiind cercetarea lui W. F.
White („Street Corner Society”). O altă categorie include metodele
formale. Între acestea pot fi nominalizate: analizele statistico-
demografice, studiile pe teren realizate cu ajutorul interviurilor şi
chestionarelor sociologice asupra unor eşantioane de populaţie,
analizele proceselor de interacţiune dezvoltate de R. F. Bales şi
colaboratorii, sociometria, experimentele).
Plecând de la distincţia de principiu între metodă-sistem de
reguli şi principii de cunoaştere a realităţii sociale – şi tehnică de
cercetare – ansamblu de prescripţii pentru ca activitatea de cunoaştere
ştiinţifică a realităţii socială să-şi atingă scopul –, S. Chelcea
inventariază următoarele metode: observaţia sociologică, ancheta
sociologică, experimentul, studiul documentelor sociale.
În cadrul anchetei sociologice îşi dau concursul mai multe
tehnici interogative (interviu, chestionar) tehnici de eşantionare; un tip
aparte de cercetare sociologică de teren îl constituie sondajul de opinie
publică.
Observaţia într-un sens mai larg este o metodă de obţinere
a datelor despre o situaţie, o manifestare de viaţă socială prin
intermediul simţurilor, cu scopul de a verifica anumite ipoteze de
cercetare, pentru a descrie sistematic şi obiectiv un obiect de studiu
(mediu, persoane, acţiuni, comportamente, produse ale activităţii
materiale şi spirituale ale indivizilor şi grupurilor umane). M. Duverger
considera că observaţia faptelor sociale se poate prezenta ca:
observaţie documentară, observaţie directă extensiva şi observaţie
directă intensivă.
După gradul de implicare al cercetătorului (observator) în
viaţa grupurilor umane studiate, R. L. Gold distinge între: observaţia
completă, observaţia participantă, participarea observantă şi
participarea completă. În cazul observaţiei complete nonparticipante,
cercetătorul rămâne exterior şi străin grupului studiat. Avantajul
cercetătorului de a trece neobservat de către cei pe care-i observă
poate fi însă contracarat de „codurile” interne şi modelele de
comportament disimulate sau simulate la care grupul recurge pentru a

15
se proteja.
Există şi o observaţie cvasiparticipantă – în care rolul
fundamental al cercetătorului rămâne observaţia, dar însoţită de
participarea la anumite activităţi de grup. Observaţia participantă are
drept caracteristică faptul că un cercetător-observator reuşeşte să se
facă acceptat ca membru al grupului pe care intenţionează să-l
studieze. Participarea observantă se distinge de observaţia participantă
prin aceea că respectivul cercetător este deja membru al grupului
dedicându-şi cea mai mare parte a timpului rolului ce-i revine în cadrul
grupului (cazul fidelilor unei mişcări sau ex-membrilor unui grup
„trădători” – ce pot furniza informaţii altfel inaccesibile unei persoane
străine de grup). Participarea completă se distinge de participarea
observantă prin faptul că membrul grupului secretizează complet rolul
de cercetător, implicându-se total în viaţa grupului. Un tip special de
observaţie este cel în care aceiaşi subiecţi de studiu realizează o
autoanaliză colectivă (vezi tehnica utilizată de K. Lewin în
„laboratoarele sociale”).
Ancheta sociologică este o metodă de cercetare a realităţii
sociale bazată pe tehnici de culegere a datelor cu ajutorul întrebărilor
puse de cercetător şi răspunsurilor furnizate de subiecţii interogaţi.
Această metodă uzează de tehnica chestionarului şi, complementar, de
cea a interviului. În accepţiunea sa cea mai la îndemână chestionarul
poate fi definit ca un formular standardizat ce cuprinde un număr de
întrebări dispuse într-o anumită succesiune vizând acele aspecte de
interes pentru investigator care au legătură cu ipotezele de cercetare
avansate şi pe care tinde să le verifice din punct de vedere cantitativ.
Conţinutistic vorbind, chestionarele cuprind trei mari tipuri
de întrebări în verderea obţinerii de date: 1) factuale – referitoare la
caracteristicile socio-demografice ale subiecţilor interogaţi; 2) date de
comportament – referitoare la modul în care subiecţii acţionează şi
reacţionează în raport cu anumite cauze, situaţii; 3) date referitoare
la opinii, aşteptări şi motivaţii ale subiecţilor.
O chestiune de prioritară importanţă este formularea
întrebărilor, forma pe care acestea o îmbracă. Tipurile de întrebări
folosite în mod frecvent sunt: 1) deschise – se lasă subiecţilor
libertatea de răspuns; există însă riscul inevitabil ca aceştia să furnizeze
răspunsuri neformalizate în cantitate mare, ceea ce îngreunează
prelucrarea; răspunsurile au însă un grad sporit de spontaneitate, sunt
mai sincere şi conforme firii, nivelului de pregătire şi stilului de
exprimare ale subiecţilor; 2) închise – răspunsurile sunt prestabilite iar
subiectul poate doar să aleagă între alternativele propuse pe aceea
care-i convine sau crede el că exprimă cel mai bine punctul său de
vedere; există întrebări cu răspuns dichotomic (ex. da sau nu, sex:
masulin sau feminin etc.) şi cu variante exclusive sau care nu se exclud;
aceste întrebări dichotomice pot servi ca întrebări filtru pregătind
trecerea la alte întrebări care se adresează doar subiecţilor care au dat

16
un anumit răspuns (ex. Aveţi automobil? 1, da, 2, nu; dacă da, ce
marcă (tip)?...), 3. întrebări structurale – având răspunsuri alternative
fixate ce oferă celui interogat posibilitatea de a alege dintr-o serie de
răspunsuri impuse în chestionar pe baza unor cunoştinţe deja
acumulate ce permit o previziune a tuturor variantelor probabile şi
focalizarea mai bună a obiectului sau obiectivelor de interes ale
cercetării (ex. care sunt motivele pentru care v-aţi înscris la Facultatea
de Administraţie Publică? 1) materiile de studiu interesante; 2)
posibilitatea de a avea după terminarea studiilor o funcţie bine
remunerată sau prestigiu; 3) dorinţa de a mă ocupa de probleme
sociale, publice cu competenţă; 4) pentru că nu mi-am găsit o slujbă; 5)
pentru a nu fi recrutat în armată (în cazul subiecţilor de gen masculin);
6) pentru a-mi pune bazele unei cariere; 7) mi s-a părut cea mai
interesantă facultate; 8) pentru că nu-mi solicită prea mult timp faţă de
alte activităţi; 9) alte (care...).
După modul de completare a chestionarelor, acestea pot fi:
1) autoadministrate – în cazul în care completarea răspunsurilor la
întrebări revine în totalitate subiectului fără nici o intervenţie din afară;
cel mai uzitat mod este chestionarul expediat poştal, care cuprinde şi
instrucţiunile de completare; avantajele acestui tip de chestionar –
poate acoperi un eşantion de populaţie dispersat pe un teritoriu extins;
dezavantajele – imposibilitatea verificării dacă răspunsurile date au
fost completate efectiv de către subiect şi gradul lor de returnare
scăzut; cele mai bune rezultate sunt obţinute prin chestionarele cu
conţinut „administrativ” ce conţin multe date factuale, pe care subiecţii
au interes să le completeze şi să le remită autorităţilor; 2) interviu pe
bază de chestionar – administrat de un operator de teren sau
investigator calificat; această tehnică garantează identitatea celui
intervievat şi permite prin intermediul intervievatorului eventuala
clarificare a întrebărilor mai dificile şi aprofundarea temelor mai
importante; pe de altă parte se verifică gradul de colaborare şi nivelul
de aşteptare al celui intervievat; această tehnică necesită costuri
ridicate cu plata operatorilor şi implică pericolul unor distorsiuni
datorate chiar celui care intervievează.
Tehnica interviului – se întemeiază pe o conversaţie între
două persoane. Interviul este iniţiat şi condus de cel ce îndeplineşte
rolul de intervievator cu ajutorul unui ghid de interviu sau al unui
chestionar. Acesta solicită răspunsuri şi obţine informaţii asupra
comportamentului, aşteptărilor, credinţelor şi valorilor celui intervievat.
Potrivit modalităţilor în care interviul este condus de
intervievator se disting două tipuri. Un prim tip poate fi pus în legătură
cu calitatea stimulilor la care este supus cel intervievat; un al doilea tip
vizează modul de tratare a răspunsurilor sale.
În primul caz, care se apropie de o situaţie informală,
stimulii asociaţi întrebărilor şi aplicaţi diferiţilor intervievaţi pot să nu
fie aceiaşi. Interviul „liber” este condus pe baza unui simplu ghid de

17
interviu ce precizează temele urmărite; capacitatea discreţionară a
intervievatorului este maximă iar evoluţia discuţiei poate releva
aspecte neprevăzute iniţial.
În cazul interviului non-structurat (sau semi-structurat)
caracterul discreţionar) al muncii intervievatorului este mult redus,
stimulii nu pot varia de la o situaţie la alta, de la un subiect la altul.
Caracterul non-structurat este legat de faptul că întrebările din
chestionar de care intervievatorul se serveşte sunt în mare parte
„deschise”. În cazul interviului structurat – există o succesiune fixată în
prealabil a întrebărilor iar întrebările sunt în mare parte „închise”.
O problemă de cea mai mare importanţă în cercetarea
sociologică o reprezintă eşantionarea – prelevarea unui procentaj mic
de populaţie dintr-un grup de ansamblu asupra căruia sunt aplicate
tehnicile de investigare. Pentru ca rezultatele obţinute pe baza
răspunsurilor primite de la subiecţii cuprinşi în eşantion să aibă
relevanţă şi acurateţe eşantionarea, trebuie să fie reprezentativă,
respectiv grupul de subiecţi studiaţi să fie tipic pentru populaţie în
ansamblul ei. Există diverse procedee de eşantionare: 1) eşantionarea
aleatorie – se stabileşte o marjă de eroare sau reprezentativitatea
eşantionului (corespondenţa dintre structura eşantionului şi cea a
populaţiei în ansamblu); o marjă de plus sau minus 3 la sută este
considerată îndeobşte acceptabilă; volumul minim al unui eşantion este
de circa 1.100 de persoane şi selecţia se face probabilistic; pe o listă
de persoane cu numere întâmplătoare se aplică un pas statistic
rezultat din raportarea totalului populaţiei la volumul eşantionului; 2)
eşantionarea pe cote – presupune stabilirea criteriilor de eşantionare
(caracteristicile cele mai relevante ale unităţilor sociale) şi includerea în
eşantion a persoanelor sau unităţilor sociale proporţionale cu structura
populaţiei de ansamblu potrivit criteriilor de eşantionare fixate.
O altă metodă la care sociologia recurge este experimentul.
Această metodă apărută iniţial în biologie şi a fost utilizată şi descrisă
de savantul francez Claude Bernard (1865). Experimentul constă în
analiza acţiunii unor variabile independente asupra unor variabile
dependente într-o situaţie aflată sub control în vederea verificării de
ipostaze cauzale. În sociologie se realizează atât experimente de
laborator (desfăşurate în condiţii artificiale) cât şi experimente de
teren, în mediul de existenţă natural al oamenilor (în clasă, pe stradă,
în instituţii publice). În cazul experimentelor de teren sunt urmărite
date relevante pentru performanţa grupului experimental (la care se
introduce variabila independentă) cu performanţa grupului de control
(la care nu se introduce variabila independentă).
Studiul documentelor sociale are în vedere obiecte sau
texte ce oferă informaţii despre viaţa socială trecută sau prezentă a
colectivităţilor umane. Exemple de asemenea documente: statistici,
recensăminte ale populaţiei, legislaţie, documente neoficiale – scrisori,
jurnale intime, biografii sociale –, beletristică, fotografii, cărţi poştale,

18
ilustrate, ziare, reviste, afişe, timbre etc.

IV. STRUCTURĂ ŞI FUNCŢIE ÎN SOCIOLOGIE

STRUCTURA SOCIALĂ. CLASELE SOCIALE
ŞI STRATIFICAREA SOCIALĂ

Termen extrem de disputat în ştiinţa contemporană,

„structura” este nu mai puţin un concept-cheie al sociologiei. Originile
sale pot fi identificate în zona arhitecturii („edilizia” – în Italia
Renaşterii), pentru ca mai târziu, trecându-se la anatomia organismului
uman să desemneze o vizi une a realităţii care vedea în tot ceea ce
era creat un construct, plasat într-un univers ordonat. În lucrarea sa
Leviathan, Thomas Hobbes folosea termenul de „structură socială”
pentru a descrie statul ca un organism artificial. H. Spencer considera
că structura este rezultatul unui proces de diferenţiere a părţilor
constitutive ale unui organism social global în organe individualizate, a
căror subzistenţă este posibilă graţie interdependenţei lor mutuale în
funcţie de întreg. Procesul prin care devin funcţionale părţile unui întreg
este numit organizare, iar rezultatul său este însăşi structura. E.
Durkheim considera că structura este substratul de norme constante şi
generale prezente în societate. Ansamblul este mai complex decât
elementele constitutive ale întregului. Există astfel o structură globală
şi mai multe structuri parţiale, coexistând între ele.
În viziunea marxistă termenul de structură este rezervat
ansamblului raporturilor de producţie care subîntind şi relaţiile sociale.
În antiteză, termenul de suprastructură cuprinde ansamblul instituţiilor
politice, juridice, culturale prin care clasele sociale ce deţin mijloacele
de producţie manipulează în interes propriu masele deposedate de
mijloacele de producţie. O dată cu Max Weber care a avansat termenul
de „ordine legitimă” şi care poate fi considerat un echivalent al
structurii sociale, în prim plan apare interacţiunea între indivizii

19
purtători de statusuri şi roluri constitutive, câmpul şi substanţa
relaţiilor sociale. Pe urmele lui Weber, sociologul american T. Parsons a
relevat faptul că raportul status-rol subzistă prin cel dintre structură şi
funcţie, în cadrul unui sistem de interdependenţe centrate pe
personalitate, culturală şi societate. Pentru Parsons conceptul de
funcţie este unul fundamental pentru înţelegerea tuturor sistemrlor vii,
de la organismul unicelular la cea mai elevată civilizaţie umană. Un alt
sociolog american, R. K. Merton, care împreună cu Parsons a pus bazele
şcolii funcţionalist-structurale contemporane, în lucrarea sa „Teorie
socială şi structură socială”, face distincţia între funcţiile manifeste –
consecinţe obiective ale unui sistem, prevăzute, voite şi recunoscute de
participanţii la interacţiune (un exemplu: ritul de iniţiere) şi funcţiile
latente – cele care nu sunt vizibile, prevăzute şi voite, şi care nu sunt
recunoscute ca atare.
O altă distincţie posibilă: între eufuncţiuni sau funcţii
pozitive şi disfuncţiuni sau funcţii negative. Alţi sociologi, precum
W. J. Goode a definit şi o altă serie de activităţi ce nu comportă în
particular consecinţe asupra stării sistemului, nefiind nici disfuncţionale
nici eufuncţionale, (având deci funcţii neutre sau nule).
În ceea ce priveşte conceptele-cheie de status şi rol, la a
căror definire un aport substanţial au înscris Parsons, Merton şi R.
Linton, se cuvine să menţionăm că abia acestea au permis sociologiei
funcţionalist-structurale să ofere un model explicativ şi operaţional la
nivelul cercetării structurii sociale. Statusul desemnează poziţia într-un
sistem social ce implică aşteptări reciproce de acţiune din partea celor
care ocupă alte poziţii în aceeaşi structură. Rolul reprezintă aspectul
dinamic al statusului – spunea Linton. Din punct de vedere social
individului îi este asociat un status pe care el îl deţine în relaţiile cu alte
statusuri. Când acesta uzează de drepturile şi îndatoririle ce constituie
statusul, el îndeplineşte un rol.
Funcţionarea unei societăţi sau unui grup depinde de
existenţa unor relaţii structurale între indivizi şi grupuri, a unor modele
bine definite de conduită reciprocă. Diferitele poziţionări sociale ale
invidizilor datorită statusurilor pe care le deţin şi rolurilor pe care le
îndeplinesc au o semnificaţie fundamentală în organizarea şi
funcţionarea societăţii. Fiecare individ, fiecare categorie de indivizi,
fiecare grup are o poziţie socială şi un punct identificabil de localizare la
nivelul unui model de organizare societală. Statusul este complet diferit
de o localizare ecologică sau spaţială. Semnificaţia sa este distinctă,
psihologică şi socială. Există în plan subiectiv în mintea indivizilor sub
formă de atitudini, credinţe, norme şi idei conexe unele cu altele.
Obiectiv, existenţa sa într-un sistem social se manifestă prin diversele
funcţii ale sistemului. Orice status este parte a unui sistem funcţional al
sistemului. El este, mai mult, o expresie a scalei de valori a societăţii.
Referindu-se la modul în care un status poate fi obţinut R.
Linton opera distincţia între statusul prescris – cel care este ocupat de

20
un individ fără legătură cu caracteristicile sale ce-l diferenţiază de alţii
sau cu abilităţile de care dă dovadă, poate fi anticipat şi pregătit încă
din momentul naşterii – şi statusul dobândit – cel ce presupune calităţi
speciale, identificate, exersate şi cultivate, nu este legat de
caracteristicile native, şi poate fi apropriat prin competiţia cu alţii şi
sforţări proprii.
Criteriile pentru atribuirea statusului sunt într-o societate:
fie sexul, fie vârsta, fie rudenia, fie diferiţi factori sociali.
C. I. Barnard a stabilit cinci tipuri de diferenţe şi nevoi care
formează condiţiile în care se originează sistemele de status: 1)
diferenţele între abilităţile indivizilor; 2) diferenţele între dificultăţile
inerente unei sarcini, misiuni, activităţi; 3) diversitatea importanţei
diferitelor tipuri de muncă; 4) dorinţa unui status oficial ca instrument
de acţiune socială sau organizatorică; 5) nevoia de protecţie a
integrităţii persoanei, atribuindu-i acesteia un status care să fie la
înălţimea capacităţilor sale.
Fiecare individ ocupă de-a lungul existenţei sale mai multe
statusuri. Unele statusuri rămân aceleaşi (rasa, sexul, religia, poziţia în
familie), altele se schimbă potrivit împrejurărilor, oportunităţilor sau
opreliştilor întâlnite în viaţă. Indiferent de numărul şi calitatea poziţiilor
pe care un individ le deţine în societate în diferite faze ale existenţei
sale, el ocupă un status sau o poziţie generală distinctivă în comunitate
sau în societate (Hiller) – status-cheie.
Orice status implică trei tipuri generale de comportament la
care ne putem aştepta de la individul ce deţine respectivul status: 1)
solicitat; 2) interzis; 3) permis. Un status deţinut la un moment dat
are asociate unele roluri corespunzând acelui status, altele care sunt
interzise şi altele ce sunt permise. Apare deci şi un conflict între
statusurile unei persoane (un profesor ce predă unei clase în care se
află fiul său) şi un altul intrastatus (ex: statusul adolsecentului).
Depinde de personalitatea fiecăruia modul în care abordează şi
depăşeşte conflictele legate de sistemul rol-statusurilor sale.
Unele statusuri sunt exprimate simbolic prin vestimentaţie,
însemne exterioare, titulatură, privilegii.
În tradiţia sociologică, în special la Weber, statusul
semnifică şi un loc, o poziţie cu trimitere la distribuţia prestigiului într-
un sistem social, la distribuţia drepturilor şi îndatoririlor, puterii şi
autorităţii într-un sistem. Când un status este comun mai multor indivizi
şi uşor accesibil, şi prestigiul atribuit acestuia poate fi scăzut. Când din
contră statusul este apreciat şi greu accesibil, există doar puţini indivizi
disponibili să acceadă la acel status, iar îndeplinirea rolului asociat
statusului respectiv solicită anumite calităţi care nu sunt la îndemâna
oricui. Ca atare, şi prestigiul dobândit va fi mai ridicat. Adeseori nivelul
prestigiului poate fi determinat şi prin modalitatea potrivit căreia un
status este considerat necesar vital sau cel puţin benefic socialmente.
Definind structura socială a unei societăţi prin ansamblul

21
relaţiilor (interacţiunilor) dintre oameni, va trebui însă să avem în
vedere o anumită matrice care evidenţiază principiile structurante,
persistenţa, stabilitatea acestui ansamblu de relaţii. Oamenii
desfăşoară o multitudine de activităţi în cadrul cărora ei se relaţionează
şi-şi definesc status-rolul. Aceste activităţi specifice – economice,
juridice, politice, culturale – sunt tributare unor modele de structurare
diferite; etico-universale, tehnico-pragmatice, simbolice. De exemplu
separaţia între structura culturală şi cea economico-socială, opoziţia
dintre infrastructură si suprastructură apare cu atât mai pronunţată
când dezvoltarea şi structurarea culturii (elaborarea de norme,
simboluri, limbaje) se îndepărtează de problematica interacţiunii
umane şi/sau se suprapune fără a mai se ţine cont de caracteristicile lor
concrete.
Formele de convieţuire umană apărute pe baza unor
principii structurante precum rudenia, căsătoria, originea etnică,
apartenenţa naţională, locuirea, credinţa etc., respectiv familia, grupul
etnic, poporul, naţiunea, colectivităţile, comunităţile religioase sunt tot
atâtea configuraţii ale structurii sociale. După cum luarea în considerare
a altor factori şi criterii structurante de factură demografică,
economică, politică, culturală indică alte elemente de structură socială
sau influenţe resimţite la nivelul structurii sociale de ansamblu.
Dacă avem în vedere un alt plan al organizării activităţilor
desfăşurate de către membrii societăţii în cadrul comunităţilor umane
pot fi distinse o multitudine de sisteme sociale cu structuri aparte între
care se detaşează cele ocupaţionale, de clasă şi de stratificare socială
care presupun diferenţieri inegalităţi şi ierarhii.
Premisa de la care pleacă studiul stratificării sociale constă
în faptul că societatea umană se caracterizează, istoriceşte vorbind
printr-o marcată creştere a inegalităţilor instituţionalizate. Orice
societate trecută, prezentă sau viitoare distribuie în mod inegal
resursele de care dispune. Criteriile de distribuţie pot varia în raport cu
diferite sisteme de valori şi de evaluare, generând astfel forme de
stratificare socială. În orice societate organizată există un minimum de
diferenţiere, chiar şi în cele pretins „egalitare” sau fără clase, cum se
revendicau cele din ţările cu regim comunist.
Stratificarea socială în sens larg se referă la procesul de
dispunere a indivizilor şi grupurilor, având caracteristici comune
determinate de-a lungul unui continuum de poziţii sociale, ierarhic
ordonate pe o scală verticală. În sens strict sociologic termenul de
stratificare semnifică procesul prin care structura oricărei regrupări se
diversifică şi se ordonează în straturi potrivit unor grade diferite de
prestigiu şi/sau proprietate şi/sau putere. Dispunerea pe verticală a
straturilor sociale, existenţa de categorii inferioare şi superioare în
poziţii sociale, ca o consecinţă a unei distribuţii diversificate a
privilegiilor sau a unui sistem de discriminare şi conştientizarea
propriei poziţii în ierarhia claselor constituie deci elemente

22
fundamentale pentru studiul şi individualizarea stratificării sociale.
Un prim punct de vedere autorizat în teoria stratificării
aparţine lui K. Marx care a formulat o definiţie a claselor sociale în
termenii antagonici ai posesiei şi controlului instrumentelor de
producţie în societatea capitalistă. Există doar două clase determinante
în evoluţia istorică, proprietarii mijloacelor de producţie şi proletariatul
care îşi vinde forţa de muncă în condiţii de cruntă exploatare. Această
viziune a fost extinsă la scara întregii dezvoltări istorice, Marx
considerând că soluţionarea conflictului antagonic de clasă prin
revoluţia anticapitalistă crează premisele apariţiei unei societăti fără
clase.
O perspectivă polemică şi complementară în acelaşi timp,
în raport cu tentativa marxiană, oferă M. Weber. El consideră clasa
socială ca o asociere de indivizi având acelaşi status dar refuză stricta
determinare economică completând-o cu cea politică. Dacă Marx
recurge la o analiză preponderent economică, Weber distinge trei
ordini în sânul societăţii; economică, socială, politică. Acestora le
corespund clasele, categoriile sau păturile sociale şi partidele, respectiv
trei fenomene diferite de distribuţie a puterii în interiorul unei
comunităţi. Membrii unei societăţi se găsesc în trei situaţii diferite:
situaţia de clasă – determinată de modul de procurare a bunurilor
economice; situaţia ţinând de apartenenţa la o categorie sau pătură
socială, privilegiată sau nu în sfera prestigiului, reflex al unei valorizări
sociale; situaţia de partid – dată de acumularea de putere politică şi
determinată de cerinţa influenţării direcţiei politice a guvernării la
nivelul societăţii.
Parsons, utilizând concepţia weberiană despre status, oferă
o viziune despre stratificarea socială în cadrul căreia indivizii şi
grupurile sunt discriminate pe baza unor elemente precumpănitor
sociopsihologice. Societatea este compusă din straturi ordonate
cuprinzând indivizi şi grupuri care ocupă poziţii sociale similare, deţin
cote apropiate de venit, putere şi prestigiu, au un anume status,
împărtăşesc aceleaşi standarde de valori, ce generează comportamente
şi aşteptări comune. Aceste straturi sunt uşor identificabile deoarece
caracteristicile lor accentuate sunt măsurabile şi încadrarea indivizilor
în diferite straturi se efectuează cu concursul indivizilor înşişi care se
recunosc şi se identifică pe un nivel determinant al scalei sociale.
Stratul social, într-o astfel de optică este sinonim cu clasa socială.
Stratificarea socială prezintă mai multe forme: casta –
sistemul care nu permite trecerea dintr-un strat într-altul şi care se
caracterizează printr-un unic criteriu de atribuire, respectiv naşterea; 2)
sistemele deschise – în care nu există frontiere între un strat şi altul
iar trecerea se face de-a lungul unei scale sociale, fie în sens
ascendent, fie în sens descendent. Aceste din urmă sisteme se carac
terizează deci prin mobilitate socială.
Mobilitatea care se manifestă pe parcursul vieţii unei

23
persoane poartă numele de mobilitate intrangeneraţională. Dacă
aceasta se manifestă în succesiunea generaţiilor, ea poartă numele de
mobilitate intergeneraţională.
Plecând de la definiţia weberiană a statusului şi alţi
cercetători au căutat să identifice care ar fi dimensiunile prestigiului
social. Pentru Warner acestea pot fi date de informaţii concrete
referitoare la ocupaţia indivizilor, tipul lor de locuire, veniturile obţinute
şi zona de rezidenţă.
Caracteristicile ce pot face distincţia între sistemele de
stratificare socială sunt următoarele: 1) gradul de deschidere sau de
închidere (caste, straturi, clase); 2) criterii folosite pentru ordonarea
straturilor (bogăţia, rudenia, paternitatea, grupul etnic de provenienţă;
3) modalitatea de încadrare într-un strat (perscripţie sau dobândire); 4)
difuziunea sau contracţia consecinţelor subdivizării în clase alternative
şi stiluri de viaţă; 5) conţinuturile ideologiei ce justifică scala ierarhică
făcând referire la autopercepţia şi valorizarea altuia; 6) prezenţa sau
lipsa unei conştiinţe de clasă; 7) consensul privind raţiunile în măsură
să justifice stratificarea în interiorul diferitelor instituţii sociale (gradul
de reuşită în sfera economică şi cel obţinut în familie); 8) examinarea
comparativă a gradului de ostilitate şi a conflictului între diferitele
straturi şi a tendinţelor de consens şi integrare; 9) distanţa între
sistemul efectiv de stratificare şi modelul ideal de stratificare.
Spre deosebire de societăţile tradiţionale care sunt închise
şi stagnate, societăţile industrialiste, în schimbare, sunt deschise şi cu
mobilitate socială accentuată. Este însă important dacă această
mobilitate este verticală sau orizontală. În SUA, în fiecare an, potrivit
statisticilor oficiale, 25 la sută din populaţie îşi schimbă statutul de
rezidenţă şi profesia. Mobilitatea orizontală poate constitui însă doar un
factor iluzoriu al accesului social într-un alt strat sau clasă.
În SUA, clasa superioară cuprinde 3-4 la sută din populaţie
şi este constituită din oameni foarte bogaţi şi influenţi. Bogăţia se
transmite adesea de la o generaţie la alta. În cadrul acesteia se
conturează o elită aristocratică, un cerc închis (familii precum Kennedy,
du Pont, Rockefeller, Vandebilt, care reprezintă doar 1 la sută, restul de
2-3 procente fiind formate din cei cu averi de dată mai recentă. Clasa
mijlocie superioară, respectiv 5-10 la sută din populaţie este formată
din afacerişti şi profesionişti cu venituri relativ mari (între 50.000-
100.000 dolari anual), cu pondere în politică şi în viaţa comunităţilor.
Clasa mijlocie – salariaţii, „gulerele albe”, cu venituri între 20.000-
50.000 de dolari anual – reprezintă cam 30-35 la sută din populaţie
Imici afacerişti, profesori, manageri, reprezentanţi comerciali). Clasa
muncitoare (40 la sută din populaţie), salariaţi în servicii, funcţionari
inferiori evidenţiază între 15.000-25.000 dolari anual. Clasa de jos
reprezentând 20 la sută” din populaţie se mulţumeşte cu venituri
inferioare, sub 15.000 dolari anual, şi cuprinde săraci, beneficiind de
serviciile asistenţei sociale, precum şi grupuri minoritare etnic.

24
 V. GRUPURI SOCIALE, ORGANIZAŢII, BIROCRAŢIE

Termenul de grup, întâlnit atât în vorbirea curentă cât şi

literatura sociologică sau psihologică prezintă o accepţiune
„nediferenţiată” – ca să-i spunem aşa – o multitudine de persoane care
se află undeva, fac ceva, au o anumită caracteristică, (un număr de
pietoni sau oameni ce aşteaptă trenul în gară, câţiva copii jucând
fotbal, locuitorii unui cartier, o categorie profesională, chiar cetăţenii
unei naţiuni). Grupul are însă şi o realitate psihologică – o sumă de
trăsături comune, motivaţii, aşteptări, nevoi înmpărtăşite. Abordarea
sociologică ţine cont mai cu seamă însă de caracteristicile externe ale
entităţii numite grup uman. Aşa cum remarca Olmsted grupul este
văzut din afară, dintr-o perspectivă exterioară, ca o celulă a
organismului social. Societatea este studiată prin intermediul grupurilor
ce o compun. Iese în evidenţă astfel o întreagă tipologie a grupurilor
sociale (voluntare – nonvoluntare, grupuri de interese, grupuri
teritoriale, grupuri economice, politice, etnice etc.).
O primă distincţie, cu mare valoare operaţională în

25
cercetarea sociologică, teoretică şi aplicativă, este cea dintre grupurile
primare şi cele secundare. Grupurile primare sunt forma de asociere
umană cuprinzând un număr redus de persoane care prezintă un înalt
nivel de interacţiune, o puternică solidaritate reciprocă între membrii
săi, având produnde rădăcini afective (familia, grupul de prieteni,
banda de tineri etc.). Sociologul american C. H. Colley în lucrarea sa
„Organizarea socială” (1909) a oferit formularea clasică pentru
grupurile primare, caracterizate prin asociere şi cooperare intimă, faţă
în faţă. Acestea sunt primare în mai multe sensuri, dar mai ales pentru
că ele contribuie la formarea naturii sociale şi a idealurilor individului.
Din punct de vedere psihologic, rezultatul unei asocieri
intime, este o anumită fuziune a individualităţii într-o totalitate comună,
în aşa fel încât în anumite privinţe eul propriu al fiecăruia se identifică
cu viaţa şi scopurile comune ale grupului. Modul cel mai simplu de a
descrie această totalitate este de a o defini „noi”; implică o anume
simpatie şi o mutuală identificare care se exprimă în cuvântul „noi”.
Individul trăieşte simţindu-se parte a totalităţii, aflându-şi
scopurile principale ale voinţei în modul de a fi al grupului. Aceste
grupuri sunt sursă de viaţă nu numai pentru indivizi ci şi pentru
instituţiile sociale.
Grupurile secundare se configurează în antiteză cu
grupurile primare. Au dimensiuni ample, sunt reglementate de forme
formale, raţionale, ce induc o anumită impersonalizare la nivelul
relaţiilor între membrii lor. Comunicarea interpersonală este superficială
şi sporadică. Exemple: o asociaţie profesională, un partid politic, o
naţiune.
O altă dihotomie tipologică este cea referitoare la grupurile
de apartanenţă şi grupurile de referinţă. Primele sunt grupurile cărora
le aparţinem, fie ele primare sau secundare (familia, grupul profesional,
comunitatea religioasă, cetăţenia). Celelalte sunt grupuri la care ne
raportăm, ele având un rol comparativ sau normativ. R. K. Merton –
face, în lucrarea sa „Teoria socială şi structura socială” (1949), disticţia
între grupurile de referinţă pozitive – ale căror norme şi valori sunt
preluate de către alte grupuri şi persoane – şi grupurile de referinţă
negative – ale căror norme şi valori sunt respinse. Această distincţie
este utilă în analiza unor fenomene precum devianţa sau subculturile.
Pe de altă parte, ea oferă indicii preţioase pentru decelarea nivelurilor
de aspiraţii la care se raportează indivizii atunci când se orientează spre
anumite grupuri de referinţă.
Există şi o altă tipologie uzitată în literatura de specialitate
anglo-saxonă: grupuri interne (ingroups) şi grupuri externe (outgroups).
Primele de remarcă printr-un puternic sentiment de identificare şi
loialitate al membrilor lor, la care se poate asocia şi un sentiment de
manifestă ostilitate faţă de gruprile externe.
Alte criterii ce operează în tipologizarea grupurilor (vârsta,
sexul, profesia, etnia, rasa, opţiunea politică, confesiunea). Cum se

26
formează un grup? Un grup este în ultimă instanţă un „agregat”, o
„colectivitate”, o clasă de indivizi, o categorie socială, are anumite
determinaţii, este rezultanta acţiunii unor factori care favorizează
apariţia unei componente de grup, înpărtăşirea a ceva în comun.
Condiţiile facilitante constituirii unui grup sunt următoarele: 1) un
număr de persoane relativ redus – între 8 şi 20; 2) concursul pe care
acestea şi-l dau pentru atingerea unui obiectiv comun şi convingerea că
acesta reprezintă un beneficiu pentru toţi; 3) când competitivitatea
între membri este scăzută şi colaborarea este strânsă, când prevalează
un spirit de într-ajutorare şi nu există preocupare pentru supremaţia
unora asupra altora; 4) când cunoştinţele unui individ din cadrul
grupului sunt mai mult sau mai puţin echivalente cu ale celorlalţi, când
nu sunt diferenţe individuale în materie de capacitate decizională; 5)
când este foarte probabil să existe simpatii şi ataşamente reciproce şi
comune; 6) când un grup de indivizi doreşte să iasă dintr-o situaţie de
izolare, specifică unui context social anacronic.
După o anumită perioadă de timp, de existenţă în comun,
respectivii membri ai grupului ajung să stabilească între ei relaţii
frecvente, mai mult sau mai puţin stabile. Fiecare dintre aceştia ocupă
o poziţie determinată în interiorul grupului, ce indică relaţiile pe care le
întreţine cu ceilalţi în raport cu o dimensiune dată.
Ansamblul poziţiilor acestora formează „structura” grupului.
Pot fi distinse două tipuri de structură: 1) orizontală, privind
dimensiunea afectivă; 2) verticală, privind dimensiunea puterii,
raporturile de dominaţie-supunere. Pe măsură ce timpul trece gradul de
structurare şi organizarea internă a unui grup devin mai stabile.
Structura unui grup poate fi reprezentată grafic printr-o
organigramă. Alături de structura formală a unui grup există şi o
structură informală care exprimă orientarea şi intensitatea relaţiilor
afective între membrii grupului. Tehnica folosită pentru a evidenţia
structura informală a unui grup poartă numele de socio9metrie.
Fiecare grup are însă pe lângă momentele sale statice în
care structura sa poate fi „radiografiată” şi o dinamică proprie.
Termenul „dinamica de grup” a fost avansate Kurt Lewin în 1944, în
legătură cu o metodă specială de studiere a fenomenelor ce se
desfăşoară în grupurile mici, metodă care se inspiră din „teoria
câmpului” potrivit căreia elementele cuprinse într-un câmp de forţă se
caracterizează în funcţie de forţele câmpului însuşi. Abordarea dinamică
a fenomenelor vieţii sociale implică referirea la obiectul situaţiei în cazul
specific dat, la comportamentul indivizilor şi la comportamentul de grup
în contextul respectiv.
Lippitt şi White în lucrarea lor „Autocraţie şi democraţie”
(1960) au studiat comportamentul liderilor de grup şi au identificat trei
stiluri de conducere: democratic, autoritar şi „laissez-faire”
(dezinteresat sau permisiv).
Liderul democratic caută şi oferă maximă colaborare,

27
acceptă critici şi sugestii de la alţii, discută asupra a ceea ce este de
făcut, favorizează dialogul cu toţi şi între toţi membrii grupului. Liderul
autoritar exercită puterea de manieră despotică, nu admite sfaturi şi
sugestii din partea membrilor grupului, nu are încredere în ceilalţi,
refuză orice raport de comunicare în legătură cu modul în care ia
deciziile. Liderul „laissez-faire” sau permisiv dă dovadă de dezinteres şi
indiferenţă în relaţiile cu membrii grupului, nu stimulează şi nu ajută pe
nimeni, nu controlează, nu colaborează, lasă altora maximă libertate de
acţiune. Efectele produse de exercitarea celor trei stiluri pot fi astfel
rezumate: conducerea autoritară provoacă două tipuri antitetice, una
agresivă, alta de apatie. Când domină atmosfera agresivă în grup există
o stare de aşteptare încordată, cu propensiuni spre rebeliune; unii
membri se pot uni împotriva liderului sau a unui pericol extern. Când
atmosfera de apatie domină, aşteptarea este marcată de inerţie şi lipsă
de coeziune internă. În cazul conducerii democratice, agresivitatea între
membri în confruntarea cu liderul este minimă, cooperarea este
accentuată şi interesul comun evident. Când conducerea este tributară
stilului permisiv, grupul apare dezbinat, nu există colaborare între
membrii săi, nici efort comun; conştiinţa de grup este cvasiinexistentă.
A aparţine unui grup presupune a accepta normele şi valorile acestuia,
identificarea cu ceilalţi şi cu scopurile urmărite în comun. Dar indivizii
nu rămân prin aceasta „captivi”, ci apar forme de raportare şi la alte
grupuri, de referinţă. Merton sesiza chiar că aspiraţia unui individ de a
deveni membru al unui grup de referinţă poate fi caracterizată ca o
formă de socializare anticipată, spre deosebire de socializarea primară
la care ne vom mai referi în cele ce urmează. În viaţă aparţinem unui
număr imprecis de grupuri, ne conformăm acestora şi devenim, prin
raportare la ceilalţi, noi înşine.
Grupurile formale şi cele secundare evidenţiază o sumă de
caracteristici ce permit înţelegerea mecanismelor prin care în lumea
modernă anumite structuri se instituţionalizează şi dau naştere acelor
entităţi pe care cu un termen generic le denumim organizaţii.
Prin organizaţie se înţelege, în genere, un ansamblu de
instrumente (organe) alese, predeterminte şi oportun coordonate de
către un subiect sau grup în vederea atingerii unei finalităţi. În sens
sociologic organizaţia este un ansamblu sau sistem operativ
caracterizat, mai presus de toate, de interacţiunea între subiecţi care
au acceptat formalizarea părţilor şi rolurilor ce le revin în plan executiv.
Organizaţia se originează ca raţiunea de a fi a unei ordini finalizate,
răspunde exigenţelor convieţuirii în cadre naturale sau culturale şi
exprimă însăşi durata şi formula unei societăţi date. Faptul
organizaţional este o exteriorizare concretă a solidarităţii umane,
bazată pe interese istoriceşte determinate, contingente. Este o
modalitate socială care în circumstanţele date organizează eforturi
umane, urmăreşte rezultate, segmentează activităţi, conferind
interacţiunilor dintre indivizi, mai multă rigoare şi eficienţă.

28
 Teoriile sociologice clasice ale organizaţiei îşi au punctul de
plecare în concepţia lui Max Weber ale cărei liniamente au fost fixate în
lucrarea „Economie şi societate” apărută postum, în 1922. Pentru
Weber birocraţia este sinonimul fenomenului organizaţional. Birocraţia
este o distribuţie de sarcini ce reclamă o subordonare necondiţionată,
asigurându-se şi prevăzându-se o perfectă atingere a scopurilor unei
organizaţii eficiente. Izvorul supunerii este autoritatea legii. Normele şi
cele mai minuţioase prescripţii dobândeau un rol atât impersonal cât şi
imperativ care mobilizează indivizii în mod mai eficient, sunt direcţionate
şi nemijlocite în vederea atingerii scopurilor stabilite. Birocraţia face
astfel posibilă dominaţia legal-raţională, pe de o parte prin forţa
principiului autorităţii, şi pe de altă parte, prin ştiinţificitatea
competenţelor pe care însuşi mecanismul organizaţional le solicită.
Merton este tentat să vadă birocraţia prin prisma
dimensiunii publice (administrative a statului în diferitele sale articulaţii)
în vreme ce alţi autori se arată atraşi de dimensiunea privată a
acesteia. Structura administrativă a unui stat sau a unui mic birou local
are o constantă birocratico-organizaţională care nu este altceva decât
raţionalitatea aplicată.
T. Persons consideră că orice sistem social organizat este
structural diferenţiat. Sociologia înregistrează şi interpretează sursa şi
funcţionarea organizaţiilor formale şi complexe, constituite formal şi
normativ din membri ce decid regulile activităţii prestate unice şi
colective, în vederea atingerii unor scopuri preastabilite sau convenite
prin intermediul distribuţiei de sarcini şi rolul ierarhiilor şi funcţiunilor
(vorbim de Biserică, Armată, Şcoală, Firmă etc.). După cum se poate
vedea, sociologia organizaţională studiază în plus dinamica faptului
asociativ şi structurat deja în act, cât şi ipoteza-proiect a unui fapt încă
posibil, făcând sinteza acelor momente.
Modelele organizaţionale – care au un important rol euristic
în explicarea fenomenelor organizaţionale se relevă după cum
urmează: 1) modelul clasic al conducerii ştiinţifice – reprezentat de F. W.
Taylor, autorul lucrării „Principiile managementului ştiinţific” (1903), se
întemeiază pe o riguroasă ierarhie a funcţiilor de conducere şi execuţie,
graţie specializării şi segmentării sarcinilor 2) modelul birocratic
weberian, căruia i se pot asocia sociologii şcolii italiene G. Mosca şi R.
Michels; primul vede birocraţia ca o caracteristică organizatorică a
statului în vederea raţionalizării instrumentelor de formare a clasei
politice şi de selectare a reprezentanţilor ei cel de al doilea accentuează
„legea de fier” a oligarhiei, propensiunea funcţionarilor – în acest caz a
funcţionarilor de partid – de a-şi perpetua poziţiile-cheie în structurile
organizaţionale, eludând principiile democratice pe care le confiscă în
folosul lor în aceeaşi familie de spirite merită să fie menţionat şi
sociologul american C. W. Mills, cu lucrarea sa de referinţă „Elita puterii”
(1959); 3) modelul relaţiilor umane – o versiune moderată a
taylorismului care scoate în evidenţă factorul uman a accetuat inerent

29
latura psihosociologică a fenomenului organizaţional (vezi cercetările lui
E. Mayo efectuate la Wesrten Electric Company, Hawtorne-Chicago; 4)
modele derivate cum ar fi: a)modelul de inspiraţie clasică – având în
centruul preocupărilor tema deciziei organizaţionale (vezi H. A. Simon –
J. G. March „Organizaţiile” (1958); b) modelul de inspiraţie weberiană,
insistând asupra disfuncţionalităţilor birocraţăiei – R. K. Merton, A.
Gouldner, M. Crozier; c) modelul de inspiraţie al relaţiilor umane – o
psihologie organizaţională, având ca reprezentanţi pe R. Likert, C.
Argyris; d) modele monografice sau „prisma variabilelor”; e) modelul
sintetic sistematic (structural funcţional) T. Parsons, L. A. Coser, R.
Dahrendorf, A. Etzioni.
În definirea şi aprofundarea modelului ideal – tipic al
birocraţiei M. Weber abea în vedere că organizaţia se întemeiază pe
autoritatea legal-raţională presupunând: 1) o reglementare a drepturilor
astfel încât acceptarea sa să fie generalizată; 2) esenţa drepturilor
constă în reguli abstracte între care administraţia garantează urmărirea
raţională a intereselor grupului; 3) deţinătorul puterii legale trasează
ordine celor ce i se subordonează pe baza unui comandament abstract;
4) cei care trebuie să se subordoneze o fac doar pentru că sunt membri
ai unei asociaţii anume 5) obedienţa este datorată nu unei persoane, ci
ideii de drept pe care o reprezintă. De aici se prefigurează şi
caracteristicile fundamentale tipice ale organizaţiei monocratico-
birocratice ideale: 1) funcţionarii sunt ţinuţi în subordine de
reglementări ale organizaţiei, ei fiind personal liberi; 2) oficiile au un
regulament ierarhic, fiecăruia fiindu-i precizată competenţa specifică; 3)
asumarea sarcinilor se produce pe baza unui contract şi a selecţiei
personalului funcţionăresc pe criterii de calificare profesională care se
verifică prin examen şi este certificată de o diplomă; 4) recompensarea
prestaţiilor corespunde cu o stipendie stabilită în bani, diferenţiată
potrivit treptei ierarhice a sarcinii; 5) funcţionarii consideră activitatea
în propriul oficiu ca profesiunea lor unică, principală; 6) avansarea în
carieră vine odată cu vechimea în funcţie, avându-se în vedere
prestaţia, sau prin combinaţia ambelor criterii şi depinde de aprecierea
superiorului; 7) prestaţia este complet separată de „mijloacele
administrative”, fără aproprierea resurselor; 8) toţi funcţionarii sunt
supuşi fără deosebire unei discipline riguroase şi controlului 9)
funcţionează principiul conformităţii documentelor; propunerile,
dispoziţiile şi prescripţiile de orice tip sunt menţionate în scris.
Potrivit previziunilor lui Weber, secolul al XX-lea ar fi urmat
să stea sub semnul unei inevitabile ascensiuni a birocraţiei, ca urmare a
accentuării raţionalizării relaţiilor sociale. Consideraţiile lui Weber
asupra fenomenului birocratic nu sunt pătrunse de un optimism necritic
şi chiar dacă nu consacră mult spaţiu problemelor legate de ineficienţa
şi rigiditatea procedurilor administrative, el notează totuşi
disfuncţionalităţile la nivel politic care ar putea conduce la o excesivă
birocratizare a sistemului social. Mentalitatea pe care o încurajează o

30
astfel de situaţie nu ar fi alta decât deresponsabilizarea în grad înalt a
noilor generaţii care vor manifesta tendinţa de a se descărca de
răspundere pe seama superiorilor ierarhici. S-ar produce astfel o
diminuare progresivă a ariei de recrutare a liderilor politici a căror
caracteristică ar trebui să fie capacitatea de a gestiona responsabil
propriile decizii.
Teoria birocrartizării a cunoscut şi o dezvoltare post-weberiană K.
Mannheim în lucrarea „Ideologie şi utopie” a acordat între altele şi o
atenţie deosebită chestiunii conservatorismului birocratic, care într-o
epocă de raţionalizare intensă, transformă orice problemă politică într-o
simplă chestiune administrativă, ceea ce face ca să apară un refuz
miop din partea funcţionarilor al oricăror tendinţe de schimbare
socială. Această viziune, excesiv de negativă avea ca sursă experienţa
biografică a autorului, confruntat în anii ‘20-’30 ai veacului al XX-lea cu
birocraţia germană a Republicii de la Weimar. Ajuns la începutului celui
de al doilea război mondial în Anglia, el îşi revizuieşte poziţiile sesizând
că birocraţia britanică nu era o entitate monolitică şi insensibilă la
presiuni sociale, ci o instituţie ce depăşise vechile prejudecăţi
structurale, fiind în măsură să se adapteze cerinţelor epocii, să planifice
viaţa socio-economică a ţării pentru a pune bazele unui stat al
bunăstării. În SUA modelul weberian a suscitat interes în special în
deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut, J. Burnham, autorul lucrării
„Revoluţia managerială” a evidenţiat mai ales faptul că specializarea
crescândă a categoriilor profesionale reprezentate de manageri şi
lucrători în cadrul diferitelor oficii va face inevitabilă o redimensionare a
raporturilor între sectorul public şi cel privat. Viitorul societăţii va fi
marcat de emergenţa unei elite tehnocratice, omogenizată şi
solidarizată de interese comune, care va avea o mobilitate pronunţată
în plan vertical ajungând să înrâurească în mod determinant deciziile
puterii politice.
O problemă importantă abordată în sociologia americană de
orientare structural-funcţionalistă a fost cea a raportului (conflictului)
între autoritate şi competenţă şi autoritate în interiorul structurilor
birocratice, astfel încât funcţionarii vor oscila în subordonarea lor
ierarhică între cei care sunt competenţi şi cei care deţin autoritatea
administrativă directă.
A. Gouldner, unul dintre exponenţii radicalismului sociologic din
SUA, reluând problema acestui raport conflictual între autoritate şi
competenţă, a sesizat apariţia a trei tipuri de aşteptări în conformarea
la normele birocratice: 1) aşteptarea punitivă, ca urmare a faptului că
regulile sunt suportate ca o imixtiune a unui grup exterior şi receptate
de o manieră constrângătoare; 2) aşteptarea reprezentativă, în cazul
celor pentru care normele sunt acceptate ca necesare şi utile interesului comun;
3) aşteptarea indiferentă sau pseudobirocratuică în cazul celor pentru
care normele nu sunt considerate serioase şi demne de interes de către
membrii organizaţiei.

31
 O contribuţie însemnată la dezvoltarea sociologiei birocraţiei a
adus P. Blau care a valorizat în mod semnificativ importanţa relaţiilor
umane în funcţionarea mecanismului birocratic; el a pledat pentru
participarea tuturor membrilor la procesul decizional în cadrul
organizaţiei şi a evidenţiat posibilitatea ca o parte a funcţionarilor să
interpreteze normele în raport cu mutaţiile survenite într-o împrejurare
sau alta.
Concentrarea puterii în organizaţiile de tip birocratic a fost atent
examinată la nivel microsociologic de sociologul francez M. Crozier în
lucrarea sa „Fenomenul birocratic”, care a demonstrat că normele şi
regulamentele pot fi utilizate în avantajul celor ce deţin poziţii
privilegiate la niveluri discreţionare maxime, ceea ce duce la o ruptură
între vârful ierarhiei şi baza acesteia, dezavantajate fiind acele sectoare
în care nu este necesară înalta competenţă tehnologică. Această
situaţie poate fi depăşită recurgându-se la procedee de elasticizare a
structurilor şi accentuare a imparţialităţii controlului subordonaţilor,
limitându-se arbitrariul superiorilor ierarhici. Interesant este şi punctul
de vedere al sociologului american S. N. Eisenstadt care a surprins
tendinţa birocraţiei de a exercita presiuni asupra grupurilor sociale
pentru controlarea fluxurilor resurselor, ceea ce ar contribui la o
birocratizare a structurilor puterii politice.

32
 VI. SOCIALIZAREA

Termenul de socializare desemnează procesul prin care un nou

membru al unui grup social îşi însuşeşte valorile, normele, aşteptările şi
comportamentele ce vor fi împărtăşite cu ceilalţi în cadrul vieţi a de
grup. Procesul de socializare se întinde practic pe parcursul întregii
vieţii unui individ. Învăţarea nu se încheie niciodată cu absolvirea unei
şcoli şi nici nu este limitată doar la perioada copilăriei ori adolescenţei.
Pentru înţelegerea esenţei procesului de socializare sunt necesare
mai multe contextualizări. Socializarea poate fi raportată la perioada
învăţării într-o primă etapă biografică: 1) prin „referire la altul”, la
agenţii socializării – părinţi, educatoare, învăţători; 2) prin „referire
orizontală”, la grupul celor de aceeaşi vârstă, clasa socială de
apartenenţă, status sexual etc; 3) prin „referire cronologică şi
longitudinală” cu trimitere spre viitor, când socializarea produsă într-o
anumită perioadă îşi va fi arătat roadele.
Socializarea anticipează cumva comportamentul ulterior al unui
individ, funcţiile şi rolurile pe care le va îndeplini în grup. Inserţia
socială a unui individ este pregătită, pe baza unor acumulări de
cunoştinţe şi îmbogăţirii experienţei de viaţă; sunt însuşite, într-o
măsură ce variază de la o persoană la alta, acele valori şi aşteptări
care fac trimitere la viitoarele roluri de îndeplinit ca adult.
În definirea noţiunii de socializare un inevitabil punct de plecare
îl reprezintă rezolvarea tensiunii dihotonice între natură şi cultură. Unii
teoreticieni consideră că omul trebuie privit ca fiind o entitate
disponibilă pentru socializare, dar care este „tabula rasa” iniţial, pentru
a deveni, pe parcurs maleabil, influenţabil la acţiunea concertată sau

33
disparată a unor agenţi de socializare şi factori ambianţi – familia,
prietenii de aceeaşi vârstă, şcoala, mass media, diferitele grupuri
sociale.
La naştere omul nu este automat o fiinţă socială. Manifestările
sale vitale se datoresc unor combinaţii de impulsuri nervoase şi
instincte de supravieţuire şi nu conştiinţei în măsură să manipuleze o
formă primitivă chiar de limbaj. De-a lungul unor încercări şi erori,
printr-o serie secvenţială de schimbări, omul devine o fiinţă socială.
Care sunt acei factori care determină efectiv dezvoltarea personalităţii
umane rămâne o problemă deschisă; nu există, până în prezent,
instrumente valide de cercetare care să permită măsurarea influenţei şi
aportul fiecăruia dintre aceşti factori la modelarea omului, respectiv nu
există argumente solide pentru un algoritm de „socializare ştiinţifică”
standardizată şi infailibilă.
În opoziţie cu această viziune care supralicitează importanţa
factorilor aşa-zis „culturali” sau „social-ambientali”, diverşi autori în
domeniu pun accent pe ceea ce s-ar chema „natura umană”,
caracteristicile genetice ale individului având rol preeminent pe
parcursul procesului de socializare. Analizând sumar cele două viziuni
putem spune că modul social de a fi al individului uman este preformat
încă de la naştere şi este independent de experienţa la care este expus
în contact cu ambientul socio-cultural. Lucru dovedit de o serie întreagă
de cercetări ştriinţifice în domeniul biologiei, biochimiei, biofizicii,
geneticii, embriologiei etc. Unele cercetări tind chiar să pună în
evidenţă condiţionarea socială a factorilor interni, genetici. S-a dovedit
ştiinţific faptul că stimulii hormonali sunt influenţaţi de experienţa
socială, de factorii sociali şi că anumite comportamente apar doar
atunci când succesive acumulări cantitative fac loc unor prefaceri de
ordin calitativ, chiar şi la nivelul instinctului de supravieţuire. Pe de altă,
parte conceperea dezvoltării individului doar în termeni cvasimecanici,
de răspuns reflex la stimulii externi, chiar dacă poate fi corectă până la
un punct, în raport cu anumite aspecte comportamentale, nu explică
specificul procesului de creştere şi schimbare socială.
Freud, în fundamentarea teoriei psihanalitice, lua în considerare
atât factorii înnăscuţi, cât şi pe cei ambientali. Experienţa primilor ani
de viaţă condiţionează comportamentul viitor, adult; atunci când nu
neagă explicit posibilitatea unei socializări sau resocializări la o vârstă
matură. Freud nu-şi ascunde rezervele pledând într-un fel pentru o
anume inflexibilitate a naturii umane, chiar dacă prin terapie
psihanalitică unele manifestări nevrotice, angoase, refulări pot fi
atenuate sau vindecate. Indiferent de conţinutul procesului de
socializare, internalizarea culturii unei societăţi, în cadrul căreia ne-am
născut şi trăim, se realizează prin interacţiuni simbolice, prin abilităţi de
comunicare cu ceilalţi, aşa cum consideră Parsons; sau prin presiunea
conformismului social, cum aprecia Durkheim. Dar problema care
rămâne este modul de internalizare a seturilor de valori, norme,

34
simboluri, comportamente, mai direct spus, modul în care mecanismele
de învăţare funcţionează la scară individuală şi socială.
Teoria „întăririi” sociale a acţiunii stimulilor în procesul
socializării, teorie avansată de Thorndike, Guthri, Hall şi Skinner pleacă
de la studiile experimentale ale psihologului rus Pavlov. Stimulul este
un element ambiental contingent care sugerează, evocă şi întăreşte
comportamentul individual. Există două categorii de stimuli:
discriminanţi şi întăritori.
Primii privesc conţinutul răspunsului, indică probabilitatea ca
răspunsul să fie conform unui „program”, o reacţie iniţiată în
concordanţă cu stimulul. Stimulii întăritori sunt reprezentaţi de anumite
evenimente recurente care fac posibil un răspuns ce succede sau
precede, sunt pozitivi când accentuează forţa răspunsului sau negativi
când o diminuează.
Acceptând această poziţie teoretică, procesul de socializare apare
ca un produs de întăriri secvenţiale pe care individul le-a primit sau le
primeşte în situaţii particulare. Subiectul uman este văzut ca un
organism pasiv sub controlul unui agent de socializare care distribuie
recompense şi pedepse, în vreme ce ignoră acei factori interesaţi în
procesele de maturizare şi care nu cad sub controlul forţelor ce
acţionează din exterior; s-a demonstrat de asemenea că efectele
gratificante sau inhibitorii ale expresiilor de aprobare sau dezaprobare
variază în raport cu sexul, vârsta, clasa socială, grupul de apartenenţă,
pentru care, potrivit teoriei întăririi stimulilor, ar trebui să opereze în
mod uniform şi constant. Teoria imitaţiei sau identificării pretinde că
indivizii învaţă unii de la alţii prin intermediul observaţiei şi că
experienţa directă a întăririi nu este relevantă pentru modificarea
comportamentului uman.
În special în perioada copilăriei, indivizii vor adopta ca modele de
comportament persoanele care se bucură cel mai mult de afecţiunea
lor (Sears). O altă ipoteză avansată are în vedere faptul că un
comportament se modelează după cel al indivizilor ce ocupă poziţii care
sunt asociate recompenselor dorite (Whiting). Procesul de imitaţie se
produce în două modalităţi, potrivit „modelului personal” şi „modelului
poziţional”. În cazul primului, imitaţia are în vedere atributele
persoanei admirate, în cel de-al doilea caz, imitaţia are în vedere
atributele inerente poziţiei sociale definite de sex, vârstă, profesie etc.
Identificarea cu un model personal este funcţie a familiarizării cu
modelul însuşi, este vorba de puterea directă a modelului asupra
individului. Identificarea cu modelul poziţiei sociale este funcţie a
percepţiei din partea subiectului a poziţiei modelului în sistemul social.
Cele două tipuri de imitaţie se bazează pe două tipuri de putere: 1)
puterea unei ameninţări personale, în cazul imitaţiei personale; 2)
puterea provenind din controlul resurselor sociale apreciate, în cazul
imitaţiei unui model de poziţie.
Teoria dezvoltării cognitive pleacă de la premisa că individul

35
creează valori care au funcţia de a reprezenta realitatea, el fiind în
măsură să articuleze şi să asambleze aceste simboluri, şi astfel să
perceapă evenimentele lumii exterioare în mod subiectiv şi dependent
de câmpul relaţiilor şi interacţiunilor între simbolurile pe care le
produce. Reprezentarea cognitivă este relativ limitată şi focalizată pe
un aspect al realităţii, imediat perceptibil. Pe măsura dezvoltării
individului, reprezentarea cognitivă se separă progresiv de ambient şi
tinde să devină neutră, codificată, reflectând astfel însuşirea unor
norme culturale şi a simbolurilor necesare comunicării cu ceilalţi.
Reprezentanţii de seamă ai acestei teorii sunt psihologii K. Lewin şi J.
Piaget. Potrivit teoriei dezvoltării cognitive, subiectul înscris în procesul
de socializare nu este pasiv, un simplu receptacol de stimuli, ci în
interacţiune cu ambientul său. Noile experienţe, mesajele recepţionate
sunt asimilate într-o structură cognitivă existentă, ce face posibilă”
acomodarea la cerinţele mediului. Structura cognitivă suferă un
permanent proces de reorganizare. Dacă antropologia culturală
integrează problema socializării într-o perspectivă mai amplă, a culturii
care determină limitele experienţelor socializante, modelele culturale
prevalente transmiţându-se din generaţie, în psihanaliza freudiană
socializarea este tratată în termeni de „domesticire” şi „canalizare” a
instinctelor şi pulsiunilor înnăscute ale omului, ce pot avea un potenţial
distructiv asupra vieţii sociale. Aici se relevă importanţa factorilor
„civilizării” de care vorbea sociologul german N. Elias.
Pentru Freud, organizarea socială reclamă ca instinctul sexual să
fie sublimat, permiţând formarea grupurilor umane şi apariţia de relaţii
şi sentimente interumane eliberate de agresivitate. Din punct de vedere
sociologic, socializarea este un proces prin care aşteptările şi
comportamentele indivizilor trebuie să fie conforme cu normele sociale.
Finalitatea socializării se suprapune conformităţii sociale. Dacă se
cunosc normele şi sancţiunile impuse de o structură socială se pot
anticipa comportamentele indivizilor fără a se acorda o atenţie specială
detaliilor ce ţin de procesul învăţării. Altfel spus, socializarea este o
operaţie normală la nivelul sistemului social pentru a fi evitate
comportamentele deviante şi pentru ca acesta să-şi menţină
configuraţia şi coeziunea. Menţinerea sistemului social se realizează
printr-o recrutare şi selecţie socială adecvate. prin definirea normelor şi
sancţiunilor, a rolurilor pe care membrii grupului le au de îndeplinit.
Studiile sociologice întreprinse de Parsons şi colaboratorii săi au
scos în relief o distincţie între socializarea primară – care se
înfăptuieşte în primii ani de viaţă şi în care se constituie structura de
bază a sistemului personalităţii fiecăruia – şi socializarea secundară –
care constă într-o orientare şi o specializare în vederea asimilării
rolurilor pe care individul le va îndeplini succesiv, pe parcursul vieţii.
Agenţii de socializare sunt elementele responsabile cu
transmiterea normelor, valorilor şi modelelor de comportament care
acţionează asupra indivizilor astfel încât aceştia din urmă să se

36
conformeze exigenţelor ce funcţionează la nivelul grupurilor sociale.
Aceşti agenţi de socializare acţionează fiecare în parte dar şi în
concordanţă unii cu alţii.
Primul în ordine temporală şi nu numai între agenţii de socializare
se numără familia, care ocupă o poziţie privilegiată în structurarea
personalităţii individului. În primii ani de viaţă individul este complet
dependent de familie, dar şi mai târziu, la maturitate influenţa părinţilor
este substanţială. Maslow, în piramida trebuinţelor, stabilea patru nevoi
fundamentale: 1) fizice, ţinând de asigurarea hranei, îmbrăcămintei,
protecţiei etc.; 2) sociale, afecţiune, înţelegere de către ceilalţi; 3)
stimă” de sine, care vizează construirea unei identităţii proprii; 4)
autorealizare referitoare la valorificarea potenţialităţilor. Mare parte
dintre aceste nevoi sunt satisfăcute în familie, dar procesul de
socializare solicită şi acţiunea altor agenţi, de exemplu şcoala. Rolul
instituţional al şcolii tinde să se substituie în anumite privinţe familiei,
dar menirea ei fundamentală pentru individ este de a stabiliza într-o
mai mare măsură dezvoltarea cognitivă şi achiziţia de informaţii cu
privire la normele şi valorile comunităţii şi adjudecarea unor
comportamente sociale care să fie acceptate de către comunitate. Pe
această cale individul devine apt de a participa, mai mult sau mai puţin
conştient şi profitabil, la interacţiunea socială.
Şcoala consolidează acţiunea exercitată de alte instituţii ale
comunităţii prin instruire, ceremoniale şi experimentarea unor practici
participative care ulterior se vor desfăşura în însuşi câmpul relaţiilor
sociale.
Un alt agent de socializare, cu incontestabilă relevanţă, este
grupul de prieteni. J. Piaget a demonstrat că mai cu seamă copiii ajung
la un înalt nivel de „conştientizare morală”, dovedind o propensiune
spre adoptarea unor poziţii de cooperare sau de autonomie cu cei de
aceeaşi vârstă şi având acelaşi status. În cadrul acestui grup ei
descoperă respectul şi solidaritatea, sentimentul dreptăţii
şipropensiunea spre reciprocitate în raport cu ceilalţi, de aceeaşi etate
şi status, nu însă în raport cu grupul de adulţi. G. H. Mead sublinia
faptul că în grupul de afinităţi cu cei de aceeaşi vârstă apare
necesitatea internalizării sistemelor de valori şi norme comunitare dar
şi ale subculturii căreia tinerii îi aparţin. Socializarea în grupul celor de
aceeaşi vârstă este un complement indispensabil al socializării în
familie. Dacă în familie prevalează orientarea particularizantă, în
grupurile sociale, în special în cele profesionale, predomină orientarea
universalizantă şi cu finalitate conştientizată.
Un alt agent de socializare, extrem de expansiv, în ultimele
decenii se dovedeşte a fi mass media care exercită o funcţie de întărire
a aşteptărilor preexistente la nivelul indivizilor. În cazul copiilor şi
tinerilor influenţa sistemului mass media este covârşitoare şi cu efecte
adeseori negative prin modelele superficiale şi contaminante (formele
facile de succes social, violenţă, pornografie etc.) pe care le oferă.

37
 Alţi agenţi de socializare cu influenţă notabilă şi diferenţiată sunt
Biserica, asociaţiile voluntare, partidele politice, sindicatele.
Un aspect important al procesului de socializare priveşte
acumularea de cunoştinţe şi internalizarea de norme şi orientări
activale referitoare la sistemul politic.
Socializarea politică, respectiv transmiterea la nivel individual a
conţinuturilor culturii politice a societăţii, a informaţiilor privind
structurile, instituţiile, funcţiile şi procesele politice, a unor aşteptări şi
valorizări ale acestora pe baza cărora se produc opţiuni şi se manifestă
anumite preferinţe politice, este parte şi faţetă a socializării de
ansamblu a indivizilor. Avem de-a face aici, atât cu o socializare
incidentală, nesistematică datorată şi familiei şi mediului apropiat dar şi
cu o socializare deliberată, sistematică, de o educaţie civică, cum se
întâmplă în regimurile democratice sau de o îndoctinare politică, strict
controlată, aşa cum se întâmplă în regiunile nedemocratice de tip
totalitar.

VII. INTERACŢUNEA SOCIALĂ ŞI REŢELE SOCIALE

Interacţiunea socială este procesul prin care indivizii şi/sau

grupurile se influenţează reciproc printr-un transfer permanent de idei,
sentimente, reacţii. Interacţiunea este însăşi substanţa vieţii sociale.
Interacţiunea este condiţiafundamentala pentru dezvoltarea psihică a
individului, pentru socializarea sa şi învăţarea de către acesta a
rolurilor sociale. Interacţiunea este forţa internă a acţiunii colective
văzută din perspectiva celor ce participă la viaţa de grup sau activitatea
unei organizaţii. Eubank a identificat două mari tipuri de interacţiune: 1)
cea care conduce la opoziţie (conflict, competiţie; 2) cea care conduce
la acord (combinaţie, fuziune); aceasta din urmă îşi întemeiază efectele
pe un grad de continuitate, de egalitate şi asemănare între protagonştii
procesului ce asigură stabilitatea grupului în ansamblul său.
Interacţiunea are loc când o entitate ce acţionează, generează un

38
stimul de acţiune răspuns din partea altei entităţi. Putem spune că
oamenii nu acţionează doar în prezenţa altora, contextul având un rol
stimulativ, difuz şi imponderabil asupra lor, ci acţionează în comun cu
ceilalţi. Avem de-a face cu o co-acţiune, subiecţii acesteia influenţând şi
fiind influenţaţi la rândul lor de către cei cu care sunt implicaţi prin
similaritate între relaţie ce poate fi definită ca biunivocă.
Interacţiunea se păstrează atunci când ambii participanţi (dacă
este vorba de o diadă acţională) obţin efecte dezirabile, satisfacţii, un
grad sporit de securitate personală, având fiecare responsabilitatea
desfăşurării relaţiei. Există însă situaţii de criză, comportând riscuri,
când unii dintre protagonişti se derobează de răspundere, se
eschivează de la acţiune, suspendând sau anulând interacţiunea.
Prin intermediul interacţiunii ambele părţi învaţă sau împărtăşesc
stiluri fundamentale de reacţie una faţa de cealaltă.
La începutul unei relaţii, fiecare participant îşi relevă diferitele
faţete ale personalităţii sale, observă cum reacţionează ceilalţi la toate
aceste aspecte şi, concomitent, valorizează trăsăturile personalităţii
celorlalţi. Dacă există probe gratificante, reciproc convenabile,
interacţiunea continuă; dacă nu ea se întrerupe. O interacţiune este
gratificantă dacă participanţii primesc „recompense” superioare
„preţului” plătit prin investiţia de afectivitate şi încredere în partenerii
cu care au de-a face (exemplul tipic: o asociaţie regrupând prieteni). O
interacţiune negratificantă poate deveni conflictuală. O astfel de
situaţie apare atunci când se manifestă dorinţi egoiste de satisfacere
doar a propriilor interese (potrivit expresiei latineşti „homo homini
lupus”). Alte situaţii conflictuale la nivelul interacţiunii sociale îşi au
sursa în poziţii divergente de clasă de apartenenţă a indivizilor, în
disimetria raporturilor de putere, sau apar din poziţii divergente
datorate rolurilor pe care indivizii le ocupă în grup.
Interacţiunea reciprocă a persoanelor este cea care le leagă pe
acestea într-un sistem social coerent şi articulat, în sensul că activitatea
lor devine interdependentă, orice acţiune stimulează o reacţiune ce
moderează sau modulează acţiunea iniţială, rezultanta fiind o co-
acţiune pe parcursul căreia protagoniştii devin parteneri şi-şi ajustează
permanent poziţiile şi aşteptările.
Studiile asupra interacţiunii sociale examinează cu precădere
comportamentele umane în contexte de grup, la scară
microsociologică. De ce? Pentru că doar comportamentul, într-o situaţie
dată, dă măsura unei intenţii materializate prin acţiune şi evidenţiază
modul în care efectele propriei acţiuni, ale reacţiei celorlalţi se răsfrâng
asupra sa.
Interacţiunea constituie un proces circular; ea nu se produce doar
între doi indivizi ci şi între individ şi grup sau între două ori mai multe
grupuri. Această constatare implică determinarea unităţii de acţiune şi
elaborarea unui cadru de referinţă care să permită identificarea şi
clasificarea conexiunea unei acţiuni cu celelalte.

39
 În lucrarea sa „Analiza procesului de interacţiune” (1953) R.
Bales, plecând de la aserţiunile lui T. Parsons şi de la o sumă de
observaţii empirice pe baza unor experimente, consideră că atenţia
cercetătorilor trebuie să se concentreze pe actiune – ce cuprinde de
fapt interacţiunea – şi pe situaţia în care se desfăşoară acţiunea,
indiferent că se are în vedere personalitatea, sistemul social sau
cultura. De fapt Bales reia într-un fel ideea lui Thomas (1931) potrivit
căreia în orice interacţiune simbolică se consumă un act de atribuire de
sens în context social, ceea ce el numea definirea situaţiei. El a
subliniat că sensurile pe care oamenii le atribuie lumii din jur îi
determină să acţioneze în anumite feluri. Atribuie diferite sensuri
aspectelor mediului lor de viaţă pentru ca apoi să acţioneze asupra
acestor aspecte în lumina sensurilor atribuite. Thomas făcea
următoarea constatare: „dacă oamenii definesc situaţiile ca fiind reale,
acestea sunt reale prin consecinţele lor” (de exemplu: o persoană
paranoică obsedată de convingerea că este ţinta unei conspiraţii va
acţiona automat de o manieră defensivă).
De modul în care oamenii definesc situaţiile care-i privesc
depinde maniera în care vor interacţiona unii cu ceilalţi. Adecvarea
reciprocă a comportamentelor lor va urma anumite obiective, linii de
acţiune pe care ei şi le impun interacţionând. Interacţiunea presupune
nu mai puţin reajustarea strategiei mutual convenite şi acceptate
pentru atingerea obiectivelor prin încercări şi erori.
O perspectivă incitantă care s-a bucurat de interes deosebit în
comunitatea intelectuală sociologică este cea propusă de E. Goffman
(1959). Ea a fost denumită, prin similitudine cu lumea teatrului şi
spectacolului, ca fiind o abordare dramaturgică.
Indivizii joacă roluri diferite în situaţii diferite. Conceptul central
de rol social trimite la ideea de dramă. Totul se desfăşoară ca şi cum ar
fi o punere în scenă. Există un spectacol pentru public şi culise. Publicul
ia cunoştinţă doar de ce vede pe scenă nu şi de ceea ce se petrece în
culise. Elementul cel mai important pentru interacţiunea socială este
organizarea imaginii. O persoană adoptă o identitate sau conferă altora
anumite identităţi, pe această cale influenţând rezultatul interacţiunii
sociale. Eul se prezintă celorlalţi într-o anumită ipostază, într-o anumită
lumină şi încearcă să câştige acceptarea sa de către ceilalţi sau acordul
acestora pentru un gen de acţiune. Prezentarean unor identităţi diferite
în situaţii diferite nu este expresia unei lipse de onestitate, dacă indivizii
cred în identitatea pe care şi-o asumă, o prezintă celorlalţi iar aceştia,
la rândul lor, o acceptă.
Aşa cum remarca Goodman, abordarea dramaturgică este o
tentativă de a concilia punctul de vedere structural al interacţiunii
sociale, cu abordarea mai flexibilă a interacţiunii simbolice. Deşi
structura socială asigură scenarii care fac viaţa socială ordonată şi
predictibilă, oamenii sunt capabili să improvizeze în situaţii noi şi
neobişnuite. De aceea viaţa socială este un amestec de ordine

40
predictibilă şi inovaţie flexibilă. O altă perspectivă fructuoasă în privinţa
interacţiunii sociale propune etnometodologia – un curent în
sociologia americană care se axează pe modalităţile cu care oamenii se
străduiesc să înţeleagă realitatea socială pe baza ipotezelor
fundamentale graţie cărora ei înşişi îşi reglează comportamentul într-o
situaţie dată. Interacţiunea socială este posibilă pentru că modul de a
reacţiona al oamenilor nu este aleatoriu, haotic ci previzibil, calchiindu-
se pe anumite aşteptări de la aceştia (de exemplu: pietonii se
aşteaptă ca şoferii să se oprească la culoarea roşie a semaforului).
În cazul în care aşteptările normale sunt contrazise sau violate
interacţiunea socială realizată trădează existenţa unui alt ansamblu de
reguli ce o guvernează şi care doar astfel se devoalează.
Alte perspectiva asupra interacţiunii sociale se datorează aplicării
analizei cost-beneficiu în câmpul relaţiilor interumane, schimbul social,
ceea ce fiecare dă şi ceea ce primeşte în cazul unei interacţiuni
reprezentând conceptul-cheie şi miza înţelegerii raţiunilor pentru care
indivizii intră în contact, cooperează sau se contrapun unii altora.
Tot în aceeaşi ordine de idei, Homans a avansat în 1961
conceptul de „justiţie distributivă” potrivit căruia oamenii se aşteaptă
să primească beneficii de pe urma interacţiunii sociale, beneficii
proporţionale cu costurile implicate de o astfel de situaţie. P. Blau, în
1964, aducea completarea că oamenii au relaţiile pe care le merită.
Dacă indivizii vor să menţină o relaţie specială, urmărind anumite
beneficii, ei trebuie să fie în măsură să ofere partenerilor lor de
interacţiune ceva echivalent. Este o altă formulare pentru ceea ce vrea
să însemne reciprocitatea în schimbul social, normele sociale cerând ca
beneficiul să fie bazat pe o valoare similară, un preţ ce trebuie plătit
socialmente vorbind. Altminteri, interacţiunea este invalidă. Nici o
interacţiune nu se produce la întâmplare. Întrucât indivizii deţin
statusuri diferite şi multiple şi ocupă roluri ce conferă relaţiilor
interumane anumite semnificaţii, generatoare la rândul lor de
consecinţe ce înrăuresc percepţiile şi autopercepţiile respectivelor
statusuri şi roluri, relaţiile ca atare dobândesc consistenţă şi configuraţii
stabile ce se dezvoltă independent de interesele imediate ale
protagoniştilor interacţiunii. Interacţiunea este un stabilizator al
relaţiilor sociale dar şi un multiplicator al acestora. Noile relaţii sociale
se ţes şi intreţes între ele. O astfel de textură de relaţii sociale ale unei
persoane la nivelul grupului sau în afara lui poartă numele de reţea
socială. Reţelele sociale sunt constituite dintr-o multitudine de relaţii
având intensităţi şi extensii diferite. Unele relaţii sunt mai strânse,
altele – mai laxe; unele relaţii sunt profunde, altele – mai superficiale;
unele relaţii sunt mai intime, mai personalizate, altele – mai distante,
mai impersonale; unele relaţii sunt trainice în timp, altele sunt mai
efemere, sporadice.
În sociologia contemporană, studiile consacrate relaţiilor sociale
configurate în reţele au cunoscut o proliferare spectaculoasă. Ele au la

41
bază postulatul că modelele structurale ale relaţiilor sunt mai
importante decât caracteristicile personale, socio-demografice ale
indivizilor implicaţi. Atunci când, la nivelul unei comunităţi, reţelele
sociale sunt independente, fragmentare şi nu comunică între ele,
organizarea şi valorificarea resurselor respectivei comunităţi au de
suferit. Pe de altă parte, odată constituite, reţelele au tendinţa de a
prescrie roluri sociale, de a impune standarde acţionale, având
preeminenţă asupra indivizilor, poziţia în reţea fiind precumpănitoare în
raport cu alte calităţi şi atribuţii, neomologate pe parcursul funcţionării
reţelei respective.
Există o serie de caracteristici definitorii ale reţelelor. Goodman
consideră că acestea ar fi, în principal, în număr de trei.
1) Densitatea unei reţele este dată de procentajul legăturilor
posibile ce ar putea fi create între membrii efectivi ai reţelei.
Sentimentul de comuniune şi intensitatea trăirii apartenenţei
de grup depind de gradul în care indivizii sunt implicaţi şi
integraţi în reţele , în care legăturile cu alţii sunt intense şi
consistente.
2) Accesibilitatea – vizează numărul de legături între grupuri de
doi indivizi dintr-o reţea. Cu cât densitatea este mai mare, cu
atât mai mare este accesibilitatea, întrucât într-o reţea cu
densitate mai mare există mai multe legături pentru fiecare
individ decât într-o reţea cu mică densitate.
3) Sfera de cuprindere a reţelei este dată de numărul de
contacte directe pe care fiecare individ le are în cadrul unei
anumite reţele. Cu cât o reţea este mai densă, cu atât mai
mare este probabilitatea ca un individ să aibă o sferă mai largă
de relaţii.
Indivizii importanţi din punct de vedere social sunt cei cu un câmp
extins de relaţii.
Reţelele sociale reprezintă însăşi cheia înţelegerii diferitelor
aspecte ale funcţionării mecanismelor vieţii sociale. Granvetter, în
1973, a oferit elemente preţioase cu privire la „puterea” relaţiilor în
reţele, aceasta depinzând de cantitatea de timp, intensitatea efectivă,
intimitatea (încrederea mutuală) şi serviciile reciproce care
caracterizează relaţia. Reţelele slabe lasă oamenilor o mai mare
libertate de acţiune decât relaţiile puternice care exercită presiuni
sociale mai pronunţate asupra individului şi sunt mai restrictive.
Reţelele sunt structuri sociale complexe care servesc ca verigă de
legătură între micro şi macroniveluri de analiză. Interacţiunea
funcţionând la scară microsociologică poate furniza modele de
difuziune, mobilitate socială şi organizare politică şi coeziune la scară
macrosociologică, care se pot ulterior răsfrânge asupra funcţionării
grupurilor mici.

42
 VIII. CONTROLUL SOCIAL

Ordinea, echilibrul social spre deosebire de ceea ce se întâmplă

în regimul animal se realizează prin raţionalitate şi controlul exercitat
asupra condiţiilor geografice, constituţiei biologice şi manifestării
instinctelor naturale. Indivizii umani sunt actori liberi în relaţiile pe care
ei le dezvoltă de-a lungul existenţei lor sociale, dar libertatea de care
dispun nu este absolută şi nici aflată sub zodia arbitrariului. Există

43
condiţionări datorate forţelor şi proceselor fizice din natură, factorilor
psihologici interni şi externi, circumstanţelor spaţio-temporale şi
contextelor socio-culturale în care acţiunile indivizilor şi grupurilor se
înscriu.
Controlul social priveşte nemijlocit problema ordinii sociale, se
referă la condiţiile ce marchează regularitatea şi previzibilitatea
conduitei umane, la menţinerea echilibrului elementelor constitutive
ale societăţii.
Pentru Roncek şi Warre controlul social poate fi echivalat cu
„toate procesele de mediere prin care societatea şi grupurile ce o
compun influenţează conduita membrilor lor în conformitate cu
normele colective”. Este vorba de modul în care societatea şi
mecanismele sociale funcţionează pentru reglarea, direcţionarea,
adaptarea, şi organizarea conduitei sociale a indivizilor şi grupurilor.
Studierea acestor mecanisme şi forme de determinare a
comportamentelor individuale în raport cu exigenţele convieţuirii
sociale furnizează indicii revelatoare despre orientarea dezirabilă, în
raport cu criterii de oportunitate, a acţiunilor indivizilor în context
social, prin intermediul unor procese, tehnici, programe şi aparate
instituţionale adecvate (sugestie, instruire, persuasiune, educaţie).
Societatea prescrie şi restricţionează, frânează sau obstaculează
pe de altă parte conduitele indezirabile din punct de vedere social.
Această limitare în plan comportamental a indivizilor se înfăptuieşte
prin activarea unor funcţii ale sistemului social – manifeste şi latente –
ce impun preeminenţa şi dominaţia normelor graţie cărora viaţa
colectivă devine posibilă. Accentul cade deci nu atât pe mecanismele
controlului social ci pe funcţiile pe care acesta din urmă trebuie să le
onoreze în confruntarea cu indivizii ce fac obiectul controlului în cadrul
grupului. Dealtfel prima definiţie dată controlului social de către E.A.
Ross, un sociolog american de la începutul secolului al XX-lea, are în
vedere acest caracter de „dominaţia socială”, având de îndeplinit o
funcţie precisă la scara sistemului social. Acestei viziuni i se alătură o
întreagă pleiadă de sociologi şi psihologi americani: Burgess, Homans,
Mead, Parsons.
Un alt curent sociologic, reprezentat de K. H. Wolff accentuează
asupra faptului că mecanismele controlului social, ale limitărilor şi
condiţionărilor impuse indivizilor sunt de natură socială, influenţând
acţiunile acestora: utilizarea sancţiunilor, procesul de socializare,
internalizarea, manipularea simbolurilor. Forme extreme ale controlului
social sunt prezente în toate regimurile dictatoriale, unde, paradoxal,
funcţiile sociale ale controlului sunt reduse până la dispariţie fiind
transferate instanţelor politice, structurilor de îndoctrinare şi încadrare
strictă a indivizilor, controlate de partidul mic şi statul totalitar.
Pentru a fi validă, o teorie a controlului social trebuie formulată în
raport cu o stare de echilibre a unui sistem sau subsistem. Ea este
pregătită şi devine posibilă datorită modelelor normative

44
instituţionalizate care sunt în măsură să permită conformitatea sau
devianţa socială, acestea din urmă decurgând din modelele urmate şi
împărtăşite.
În analiza pe care o face mecanismelor de control, T. Parsons are
ca element de referinţă procesul de socializare, reductibil originar la
tendinţele de conformare sau de devianţă la care în mod conştient sau
nu indivizii subscriu. Aspectele de prevenire sau de anticipare ale
mecanismelor de control social constau, mai mult decât orice, în
învăţarea a ceea ce nu trebuie făcut şi în ceea ce trebuie făcut în sensul
pozitiv al socializării.
Un prim aspect fundamental surprins de Parsons la acest capitol
este „susţinerea”, care furnizează într-o situaţie de anxietate un
fundament de siguranţă de sine, o reacţie defensivă – ca răspuns la
acţiunile distructive şi agresive ce vin din exterior. Conservarea Eului
prin intermediul unei relaţii de solidarizare cu ceilalţi conduce la o
minimizare a insecurităţii (dragostea maternă resimţită de copil,
ajutorul şi înţelegerea pe care pacientul le primeşte din partea
terapeutului). Dar susţinerea nu este necondiţionată. Motivaţiile Eului
sunt mai mult sau mai puţin controlate pentru a se vedea în ce măsură
modelele normative sunt respectate sau nu. Permisivitatea faţă de
individ este riguros limitată. Există deci un echilibru între ariile de
permisivitate şi cele de restricţionare.
Aştepările nesatisfăcute ale Eului, datorită refuzurilor arătate de
ceilalţi, fantasmele, suspiciunile legate de posibila ostilitate care ar
putea să vină din exterior, autoreplierea şi autoapărarea generează un
simţ al restricţionării. Ostilitatea generată de către Eu nu va fi
modificată de către celălalt prin refuzul acesteia ci prin supunerea şi
dominarea Eului. Refuzul transferului de ostilitate este un moment
decisiv în procesul controlului social; este ceea ce Parsons numeşte
„limitarea reciprocităţii”. Aceste trei elemente fundamentale ale
controlului social – susţinerea, permisivitatea şi limitarea reciprocităţii
reprezintă tot atâtea funcţii latente ale sistemului social în care se
înscriu indivizii.
Un alt punct de vedere demn de interes în teoria controlului social
aparţine sociologului francez G. Gurvitch. El distinge între mijloacele,
tipurile şi formele de control. Biserica, familia, şcoala, asociaţiile,
partidele şi sindicatele sunt mijloace ale controlului social. Morala,
dreptul, educaţia, cunoaşterea, religia sunt definite ca tipuri de control
social. În ceea ce priveşte formele controlului social acestea variază
independent de tipuri, impunându-se luarea în considerare a rolului
stereotipurilor şi simbolurilor culturale. Pentru Gurvitch factorul central
al tuturor proceselor de integrare socială este controlul social. Îl
regăsim sub forma religiei şi magiei în societăţile primitive şi extrem de
diferenţiat în societăţile complexe, moderne. Astfel, controlul social
poate fi definit ca esenţa tuturor modelelor şi simbolurilor sociale, a
actelor prin intermediul cărora acestea sunt cultivate şi aplicate şi cu

45
ajutorul cărora societatea globală, grupurile parţiale, membrii lor
depăşesc tensiunile, opoziţiile şi conflictele.
Sociologul american T. Bottomore distinge între tipurile de
control social, agenţii şi mijloacele ce permit aplicarea sa. Tipurile
principale sunt obiceiurile şi opinia publică, dreptul, religia, morala,
educaţia, cunoaşterea, ştiinţa, sistemul de instruire şi sistemul politic,
bisericile şi instituţiile religioase, familia – unde se realizează
socializarea iniţială a noilor generaţii –, alte organizaţii specializate.
Din această perspectivă controlul social trebuie departajat de
sistemul de reglementare a comportamentului prin mijloace de forţă.
Deşi în viaţa socială sunt dificil de separat. În fapt sancţiunea ultimă în
drept este constrângerea fizică; opinia publică poate să degenereze în
violenţa mulţimii, sentimentul religios în persecuţie religioasă şi arderea
pe rug a ereticilor. Constrângerea fizică, pentru a fi eficientă, are nevoie
de a fi justificată în termeni de valori unanim acceptate; este cazul unei
dictaturi militare în care grupul conducător, dincolo de recursul la forţă,
necesită, pentru a-şi păstra dominaţia, utilizarea unor mijloace de
persuasiune şi manipulare.
Modalitătile controlului social sunt următoarele:
1. Controlul conştient – înţeles ca atare de către indivizii sau
grupurile sociale care îl manipulează. Scopul său este de a
obţine de la indivizii controlaţi un anumit nivel de
conformitate. Se recurge la o gamă extinsă de modalităţi de
acţiune: publicitate, propagandă, legi emanate din parlament,
decizii ale tribunalelor, solicitări ale organizaţiilor. Există forme
de control bine organizate ce folosesc tehnici moderne de
publicitate de care chiar persoanele controlate au cunoştinţă.
2. Controlul inconştient – manifestat la nivelul indivizilor
controlaţi; este mai curând o reacţie spontană la stimuli ce
provin de la persoanele din jur, în mod individual sau colectiv,
venind din trecut sau din prezent. Este un control real, dar
cauzal, fără intervenţia sau iniţiativa sursei stimului ce
evidenţiază o conduită complacentă. O formă elementară este
sugestia; alte manifestări – reacţia gregară la anumiţi stimuli în
psihologia mulţimilor. Este de asemenea cazul folclorului,
obiceiurilor, tradiţiilor, convenţiilor, codurilor morale,
revelaţiilor etc.
3. Controlul personal – exercitat de persoane vii sau moarte
(cum ar fi marile figuri istorice, politice, religioase), realizându-
se în prezenţa lor sau operelor lor vizualizate;
4. Controlul de grup – acţionând atât la nivelul grupurilor
primare cât şi secundare: religioase, politice, academice,
sportive, militare, profesionale, economice etc.
5. Controlul situaţional – caracterizează anumite situaţii
sociale, reclamă uniformitate de conduită, în familie, în grupul
religios în politică, atunci când normele convenţionale,

46
 contractuale, regulile de castă funcţionează.
6. Controlul formal, neorganizat, neoficial şi neinstituţional
îmbracă diferite forme (imitarea adulţilor de către copii, forme
socio-culturale şi subinstituţionale, structuri sociale consolidate
în timp de tipul: legende, mituri, dogme, parabole, proverbe,
tradiţii, moravuri, convenţii sociale, drept cutumiar etc.).
7. Controlul instituţional – ansamblul de consemne sociale
constituite şi organizate în timp pentru menţinerea ordinii
sociale şi funcţionarea fiecărui sector al vieţii sociale, prin
stabilirea de standarde fizice, universale ale acţiunilor bazate
pe considerente morale imperative şi utile în vederea obţinerii
unui consens general. Aceste forme de control sunt realizabile
cu ajutorul instituţiilor, simbolurilor şi funcţiilor. Este vorba de
instituţiile familiale, matrimoniale, pedagogice, economice,
etico-religioase, politice. Statul este suprema organizare
instituţională în sfera civilă, stabileşte legi constituţionale şi
produce reglementări juridice, dispunând totodată de
organele şi de forţa necesară pentru a le aplica.
Controlul social se exercită fie de o manireă cvasiimperceptibilă,
fără vreo presiune fizică sau psihică, limitându-se la aluzii, sugestii,
simbolizări, gesturi, vorbe, fie uzând de forţă de presiuni fizice şi psihice
mergând până la ameninţarea cu moartea. Între cele două extreme
există o întreagă gamă de mijloace de control combinate: sugestii,
aluzii, exemple, comenzi, încurajări, sloganuri, sfaturi, promisiuni care,
la un anumit nivel, se pot transforma în artefacte simbolice pentru a
suscita emoţii, sentimente (precum în cazul expresiilor artistice,
simbolurilor religioase, cărţilor). La un nivel mult superior, controlul
social uzează de abstracţii ce se manifestă prin credinţe sociale,
convenţii, principii, stereotipuri, idealuri, interese, interese sublimate
ale puterii grupurilor; alteori se recurge la forme intenţionale, nu
neapărat organizate, de persuasiune. incitare, promisiune, discutare,
acuzare, insinuare, ridiculizare, satirizare şi, mai presus de toate, de
ameninţare cu forţa şi servere sancţiuni care pot culmina cu pedeapsa
capitală.
Natura controlului se relevă a fi:
1) negativă – procesele care, în mod deliberat, frânează,
comprimă, inhibă sau interzice forme de comportament
antisociale, acţionând direct asupra indivizilor antisociali sau
incomplet socializaţi, a căror conduită este dăunătoare, lezând
drepturile şi interesele celorlalţi.
2) pozitivă – procesele intenţionale de persuadare, inducere,
stimulare, exercitare şi motivare a indivizilor şi grupurilor,
generând o conduită acceptabilă, dezirabilă şi sănătoasă.
Obiectivele controlui social sunt de mai multe feluri:
1) profitoare, speculative, prădătoare – care vin în
contradicţie cu interesele celorlalţi indivizi şi ale grupurilor;

47
 slujesc unor indivizi, clici, clientele, violând normele legale şi
morale; practic toate tipurile de control pot fi utilizate în
scopuri antisociale; există multe astfel de forme de control
intelectual, cu caracter conflictual: controlul exercitat de către
unele asociaţii profesionale, sindicate, publicitate, monopol,
cenzură, propagandă, maşina politică a statului ce uzează de
violenţă, intimidare, teamă, corupţie, fraudă poltiică.
2) controlul reglator de menţinere – folosirea de tehnici şi
instrumente de control în interesul societăţii, menţinerea
ordinii sociale la un minim nivel, controlul paraziţilor sociale, al
speculatorilor, criminalilor, al elementelor insuficient
socializate ce constituie o ameninţare pentru ordinea şi
bunăstarea societăţii.
3) control reorganizator – în scopul reorganizării, reformării
ordinii sociale: mişcările sociale reformiste, dictatoriale,
revoluţionare din punct de vedere social, vizând restructurarea
societăţii.

48
 IX. COMPORTAMENTUL COLECTIV

Procesul de interacţiune socială are ca principală ipostază

predilect comunicarea umană. Aceasta din urmă este modalitatea prin
care o persoană influenţează pe alta, fiind la rândul său influenţată,
prin care un individ intră efectiv în relaţie cu ceilalţi, în situaţiile
informale relevându-se ceea ce s-ar numi un comportament social
elementar. Instinctul de agregare al omului este elementul de bază al
comportamentului colectiv. Unii autori în domeniu sunt tentaţi să
atribuie comportamentului colectiv zona manifestărilor individului în
grup, modul de a fi al acestuia la incidenţa contactelor şi relaţiilor cu
ceilalţi. Alţi autori tratează problematica aceasta, a comportamentului
colectiv, prin dinamica existentă între grupuri şi situaţiile de masă.
Definiţia avansată de către sociologul american N. Smelser este
edificatoare în această privinţă: „definim comportamentul colectiv ca o
mobilizare pe baza unei credinţe ce redefineşte acţiunea socială”.
Astfel, comportamentul colectiv trebuie privit prin prisma modului în
care acesta este ghidat de credinţe, judecăţi referitoare la situaţii
sociale, dorinţe, aşteptări, proiecţii mentale. Aceste credinţe se
deosebesc radical de altele ce ghidează diferite tipuri de comportament
uman, prin aceea că se generalizează, îmbrăcând forma unei idei-forţă,
energizante, cu o încărcătură aproape „magică”. Indivizii nu se
limitează, ca membri ai unui grup, să coexiste unii alături de alţii,
solitari, rupţi de ceilalţi. Din contră, ei acţionează şi reacţionează în
interiorul unor grupuri organizate diferit, militează pentru schimbarea
unor circumstanţe naturale şi sociale, tind să conserve anumite condiţii,
în conformitate cu caracterul şi poziţia grupurilor cărora le aparţin.
Un factor fundamental al determinării comportamentului
indivizilor în grup şi al grupului ca atare este coeziunea (înţeleasă ca
legătură a indivizilor dintr-un grup) care se manifestă prin intermediul
unui comportament colectiv împărtăşit, care nu este doar simptomatic,
ci reprezintă un element dinamizator. Se poate identifica deci o
cauzalitate circulară: direct marcate de un gen de presiune internă,
aceste comportamente individuale în colectivitate contribuie la întărirea
acestei presiuni şi la cristalizarea grupului. Apar manifestări de
conformism, rezistenţă la devianţă şi agresivitate potenţială,
direcţionată spre exterior. Conformismul se traduce prin prezenţa sau
emergenţa unor norme şi modele colective specifice, printr-o
uniformitate comportamentală, de opinii, sentimente, limbaj. În
grupurile instituţionale, aceste modele iau forma unui consens
acceptat, în raport cu care noii veniţi trebuie să adopte o atitudine de

49
supunere, mai mult sau mai puţin spontană, pentru a se integra în
respectivele grupuri. Modelele respective slujesc la menţinerea
structurii verticale a acestor grupuri, pe axa dominaţie-obedienţă.
În grupurile spontane, în curs de constituire, asistăm la apariţia
progresivă a normelor colective şi a procesului de conformizare. Unii
cercetători, precum Asch, au demonstrat că este posibil ca o normă să
se formeze chiar în absenţa unor presiuni sociale directe şi vizibile.
Funcţia colectivă a conformismului se exercită simultan asupra
resorturilor operative şi afective ale coeziunii.
Orice comportament care se abate de la normele colective poate
fi definit ca deviant; există o întreagă gamă de manifestări ale
devianţei, de la excentricităţile unor indivizi bizari la manifestările de
cruzime ale criminalilor. Termenul de devianţă se referă explicit la orice
variaţie a comportamentului, dar variaţiile specifice sunt situate în afara
câmpului comportamentelor tolerate în mod curent în grup şi care sunt
în conformitate cu normele acceptate.
Operaţiunea prin care normele sunt promovate şi impuse poartă
numele de transfer normativ. Procesul de transmitere a normelor
cuprinde mai multe componente (faze): 1) definirea aşteptărilor şi
comportamentelor în cauză; 2) controlul gradului de conformitate, în
raport cu norma, a fiecărui individ din grup; 3) aplicarea de sancţiuni
(premiale sau punitive) comportamentelor conforme sau deviante.
În afara factorului „coeziune” pot fi identificate şi alte elemente:
cunoaşterea normelor de grup şi identificarea cu liderii. Unii autori au
ajuns la concluzia că factorii care influenţează norma de grup sunt forţa
şi claritatea mesajelor emanate de la lideri şi receptarea acestora de
către membrii grupului. În această situaţie, coeziunea însăşi apare ca o
identificare a indivizilor cu grupul şi ca acceptare de către aceştia a
liderilor. Comportamentul colectiv presupune o interacţiune în care
angajarea participanţilor este temporară, nu întotdeauna conştientă şi
limitată ca amploare, dacă o comparăm cu aceea a organizaţiilor
sociale. Pe de altă, parte limitele participării nu sunt prea clare,
existând o anumită ambiguitate între cei ce participă şi cei ce asistă la
un eveniment intrând în categoria comportamentului colectiv. Nici
normele ce ghidează comportamentul colectiv ca atare nu sunt atât de
bine reprezentate, fiind uneori slabe sau de dată recentă constituite.
Cea mai importantă şi încărcată de dramatism formă de
comportament colectiv este mulţimea – o adunare spontană, pasageră
şi neorganizată de indivizi aflaţi în raporturi de contiguitate şi care se
raportează la un centru comun de interes.
Există mai multe tipuri de mulţimi: 1) întâmplătoare – formate
în mod spontan, legate de un eveniment oarecare ce atrage atenţia mai
multor indivizi, între care există slabe legături şi care arareori se
finalizează cu o acţiune colectivă coerentă (ex. mulţimea ce priveşte un
accident); 2) convenţionale – constituite pentru atingerea unui scop
precis; acţiunile indivizilor ce le compun se supun unor norme sociale,

50
iar interacţiunea participanţilor este redusă (ex. spectatorii unui film);
3) expresive – se manifestă în raport cu evenimente ce au încărcătură
emoţională; sunt mulţimi mai puţin organizate decât cele convenţionale
(ex. suporterii unei echipe de fotbal); 4) active – adunări de indivizi
marcate de pulsiuni, agresivitate şi spirit distructiv (ex. o mulţime care
linşează o persoană); 5) protestatare – cuprind atât elemente
caracteristice ale mulţimii convenţionale cât şi ale celei active; prezintă
un grad un grad moderat de organizare (ex. un grup de grevişti).
O altă dimensiune a comportamentului colectiv, studiată de
psihologi şi sociologi, este dinamica fenomenului de masă.
Fenomenologia masei este actualmente extinsă asupra unor vaste
câmpuri problematice. Se vorbeşte de societatea de masă, de partide
de masă, de comunicarea de masă, de cultura de masă, de omul-masă.
Sociologul german L. von Wiese consideră că „în cazul masei...
procesele sociale în act trebuie înţelese în modul în care raporturile
proprii indivizilor izolaţi, aglutinaţi în masă influenţează direct asupra
acţiunii de masă. Masele sunt apropiate naturii specifice, adică
principalelor dorinţe ale oamenilor ce le compun. Configuraţiile de grad
secund, grupurile... sunt mai îndepărtate de jocul variabil al raporturilor
individuale prin aceea că fac ca organizaţia să-şi impună indivizilor
regula sa de acţiune. Configuraţiile supreme, finale, ale procesului de
socializare, colectivităţile sau entităţile abstracte se bazează pe o
ideologie susţinută de componente şi care formează colectivităţile într-
un mod cu totul impersonal, cât mai depărtat posibil de individul
singular empiric. Aceste colectivităţi sunt gândite şi simţite ca
purtătoare de valori durabile, nelegate de semnificaţia termenului de
viaţă singulară”.
Tema motivaţiilor inconştiente ale masei a fost abordată şi
tratată de gânditorul francez G. Le Bon în lucrarea sa „Psihologia
mulţimilor” (1895). El analizează sensul curent al termenului de
mulţime – o reuniune de indivizi oarecare – contrapunându-l celui
sociologic şi psihologic care presupune o anulare a individualităţii în
favoarea unui „suflet colectiv”, subiect al legii unităţii mentale. Le Bon
sesizează faptul că „mii de indivizi separaţi pot la un moment dat şi sub
influenţa unor certe emoţii violente, cum ar fi de exemplu un mare
eveniment naţional, să dobândească numite caracteristici, ale unei
mulţimi psihologice (masa)”. El anticipa emergenţa unei „ere a
maselor”. După opinia sa, cauza acestui proces ce pare irezistibil şi
care ameninţă să facă superfluă orice etică trebuie căutată în
substituirea izvoarelor inspiratoare ale societăţii, a credinţelor
religioase, politice şi sociale de către noile condiţii de viaţă şi de
gândire, rezultantă în mare parte a progresului ştiinţei şi industralizării.
Individul în mulţime îşi pierde identitatea. Conştiinţa sa sucombă,
predomină starea de inconştienţă orientată prin sugestie şi contagiune
emoţională iar tendinţa ce se manifestă este transformarea imediată în
acte a ideilor ce au fost sugerate. Individul îşi pierde autonomia

51
acţională, el devine un automat lipsit de voinţă proprie care se lasă
contaminat de emoţiile stârnite într-o situaţie dată.
Spre deosebire de Marx, care vedea în mase substratul clasei
care dobândind conştiinţă de sine determină o profundă mutaţie
socială, Le Bon consideră că „masele acţionează ca microbii ce
accelerează disoluţia corpului bolnav sau a cadavrelor. Când edificiul
unei civilizaţii este fisurat, masele provoacă prăbuşirea acestuia. Pentru
moment, forţa oarbă a numărului devine singura filosofie a istoriei”.
Sub influenţa lecturii cărţii lui Le Bon, părintele psihanalizei S.
Freud, în lucrarea sa „Psihologia de masă şi analiza eului” insistă
asupra profundelor schimbări psihice pe care individul le suportă în
mulţime. Afectivitatea sa înregistrează cote de exaltare, capacitatea
intelectuală se diminuează, ambele tendinţe având efecte egalizatoare
asupra celorlalţi indivizi din sânul masei. La originea mentalităţii de
masă, Freud plasează sugestia-mecanism prin care în individ se
produce o translaţie inconştientă de energie libidinală, deviată conform
unui caracter originar. Freud distinge între masele tranzitorii şi durabile,
între masele omogene – compuse din indivizi asemănători, şi mase
neomogene, între masele naturale şi masele artificiale, în care
coeziunea reclamă chiar o coerciţie exterioară.
Biserica şi Armata sunt, potrivit considerentelor freudiene, mase
artificiale.
Un discipol al lui Freud care a căutat să concilieze teoria
maestrului cu marxismul într-un hibrid intelectual ce avea să fie
denumit freudo-marxism, W. Reich a avansat în lucrarea sa „Psihologia
de masă a fascismului” o schemă de interpretare ce face trimitere la
trei straturi ale fiinţei umane: 1) stratul superficial (reprezentat de
socialitate, cooperare şi tot ceea ce este fructul educaţiei); 2. stratul
intermediar de pervesiune (inconştientul freudian, pulsiunile,
impulsurile sadice, cruzimea, senzualitatea lascivă); 3. stratul profund
biologic (tendinţele înnăscute, socialitatea înnăscută, capacitatea de a
iubi şi de a urî raţional). Plecând de la constatarea că fascismul a fost
o mişcare „difuză şi susţinută de masele umane”, Reich crede că
principala cauză a ascensiunii acestuia o reprezintă căderea la scară
socială a primului stadiu superficial; „în rebeliunea maselor de animale
umane, maltratate şi potrivnice insignifiantelor amabilităţi ale falsului
liberalism, se dezvăluie stratul caracterial al pulsiunilor secundare”.
O contribuţie importantă la înţelegerea fenomenului de masă în
lumea modernă a adus Ortega Y Gasset autorul celebrei cărţi „Revolta
maselor”. El atrage atenţia asupra pericolelor ce pândesc societatea
contemporană datorită procesului de masificare. Ortega Y Gasset
operează cu două entităţi sociologice: minorităţile şi masele.
„Societatea – spunea el – este întotdeauna o unitate dinamică a doi
factori: minoritatea şi masa. Minorităţile sunt indivizii sau grupurile de
indivizi particularmente calificaţi. Masa este ansamblul de persoane
non-particularmente calificat”. Trecând de la dimensiunea cantitativă la

52
cea calitativă, putem deci deduce că aşa-zisul om-masă nu se
diversifică în raport cu alţi oameni, ci tinde să repete în sine un tip
generic. Iar revolta maselor este nu un protest faţa de o civilizaţie
revolută ci manifestarea gregarităţii care aspiră să ia locul vechilor elite
culturale. Pretenţia omului-masă de a fi perfect nu derivă din
convingerea unei finalităţi euristice ci din cotropirea conştiinţei sale
de locuri comune, prejudecăţi, deformări de idei sau vocabule lipsite de
conţinut. Masa se identifică astfel, în politică în primul rând cu statul,
pretinzând că pe această cale pot fi soluţionate toate probleme sale.
Alături de aceste teorii clasice asupra fenomenului de masă –
teoria contagiunii lui Le Bon, teoria psihanalitică a lui Frud şi teoria
masificării lui Ortega Y Gasset – s-au dezvoltat şi altele precum teoriile
convergenţei (Martin, Allport) care au căutat să explice comportamentul
colectiv ca fiind rezultatul acţiunii unor indivizi cu aceeaşi stare de
spirit, care sunt atraşi într-o situaţie şi acţionează în comun, datorită
asemănărilor prexistente la nivelul personalităţilor lor (ex. impulsurile
emoţionale, ura – scăpate de sub constrângerile sociale care le-au ţinut
sub control).
O altă teorie demnă de atenţie, privitoare la comportamentul
colectiv, este cea avansată de Turner şi Killian la sfârşitul anilor ’50 –
începutul anilor ’60 ai veacului trecut, numită şi teoria normei
emergente.
Mulţimile nu sunt conglomerate de indivizi iraţionali, stăpâniţi de
patimi şi împinşi să acţioneze de anumite predispoziţii. Comportamentul
lor colectiv se datorează normelor sociale care apar din interacţiunea
participanţilor la un eveniment colectiv. Ele se impun atunci când apar
şi nu apar atunci când se impun.
Formele de comportament colectiv sunt următoarele 1) zvonul
– o informaţie ireală din surse anonime care se propagă în mod
informal; este adevărat sau fals dar originea şi validitatea sa sunt greu
de stabilit; În al doilea caz este vorba de depăşirea stării de
dezagregare, dezorganizare, individualism, anemie, masificare ce
caracterizează ambientul urban-industrial occidental în faza de maximă
dezvoltare şi în care se manifestă fenomene legate de efectele
migraţiei dinspre rural spre urban. Accentul studiilor consacrate acestor
fenomene cade pe ceea ce se cheamă „patologia socială”, „şocul
cultural”, „controlul social”, „organizarea comunitară”.
În viziunea sistemică, „organizarea” şi „dezvoltarea” comunităţii
nu reprezintă altceva decât o manifestare a modului de operare a
puterii politice în sistem. Instituirea de nivele de autonomie locală
(autoguvernare, autarhie) constituie din punct de vedere logic şi istoric
o formă intermediară prin care sistemul se serveşte pentru a
raţionaliza controlul la scară locală. Comuna – ca nivel de bază al
organizării politico-teritoriale – nu este o formă tradiţională de
„organizare” şi „dezvoltare” a comunităţii. Ea este gestionată nu de
sociologi, experţi, tehnocraţi, ci de „autorităţi locale” şi politicieni.

53
Există aici o diferenţă de ordin profesional dar şi funcţional.
Emergeţa profesioniştilor şi a organizaţiilor comunitare, a
instituţiilor specializate (agenţii, oficii) constituie un exemplu de
„specificare instituţională”, diviziune a muncii, diferenţiere funcţională.
Oamenii politici tradiţionali, administratorii, tehnicienii „comunali”,
consilierii locali nu deţin în genere pregătirea socio-psiho-pedagogică
necesară pentru a rezolva probloemele de percepţie a valorilor,
aşteptărilor, comportamentelor implicate în „dezvoltarea” şi
„organizarea” grupurilor sociale. Este nevoie de o nouă clasă politico-
administrativă, de un aparat tehnic – căruia să i se încredinţeze
gestionarea problemelor localităţilor care să se înscrie realmente într-
un proces de „specificare instituţională” corespunzător etapei actuale
de dezvoltare, o profesionalizare corespunzătoare exigenţelor
managementului public modern.
Ce ne rezervă însă viitorul în privinţa raportului dintre individ şi
comunitate? Probabil că individul îşi va împărţi sentimentele de
identificare şi apartenenţă comunitară între o diferite sfere teritoriale
sau de alt gen, care nu vor coincide cu necesitate. Aceste sfere şi
niveluri de identificare teritoriale vor varia de la individ la individ. Unele
dintre aceste sfere pot funcţiona doar dacă se concretizează în
teritoriu, generând reţele de infrastructură, de comunicaţii, în „noduri”
de servicii sociale. Construirea unei astfel de infrastructuri, organizarea
teritoriului reclamă ca entităţile izolate ale comunităţilor de
apartenenţă, cu aureola lor de unicitate, alimentând nostalgii să se
coaguleze în forme şi organisme socio-teritoriale deschise spre
contacte şi modernizare, dincolo de frontierele lor convenţionale. Între
comunitatea locală tradiţională – mica aşezare rurală, vechiul cartier –
şi comunitatea naţională, statul care tinde să transfere o serie de
prerogative altor organisme de guvernare teritorială se vor dezolta noi
nivele şi structuri intermediare de tipul regiunilor subnaţionale sau
transfrontaliere. Experienţa Uniunii Europene este cât se poate de
edificatoare în această direcţie.

54
 XI. SCHIMBAREA SOCIALĂ
PROCESUL DE MODERNIZARE

Ca ştiinţă ataşată rigorilor studierii totalităţii sociale văzută ca un

ansamblu de relaţii, interacţiuni, forme de asociere umană şi activităţi
ce solicită eforturi conjugate şi concertate ale indivizilor şi grupurilor,
sociologia este prin excelenţă, orientată spre surprinderea stării
dinamice a societăţii. Schimbarea este o componentă intrinsecă a
existenţei sociale. Există acumulări cantitative şi prefaceri calitative,
modificări de durată şi graduale sau brutale şi profunde la nivelul
realităţii sociale. Ca atare, problematica schimbării sociale a fost
prezentă, obsesiv am putea spune, în gândirea sociologică, încă de la
începuturile sale. Indiferent de terminologia uzitată, de sinonimele
imaginate – evoluţie, progres, dezvoltare, modernizare etc. –
schimbarea a reprezentat o miză teoretică şi o provocare permanentă
pentru sociologie.
Varietatea interpretărilor asupra conţinutului şi semnificaţiilor
conceptului de schimbare socială este de-a dreptul deconcertantă. Un
tablou sinoptic al teoriilor schimbării sociale, întocmit de sociologul P. A.
Bardis grupează 8 orientări teoretice ale căror origini se pot regăsi chiar
în gândirea filosofică precomtiană: 1) evoluţionismul sau schimbarea

55
socială uniliniară (reprezentată de Hegel, Comte, Spencer); 2)
evoluţionismul discontinuu (având drept scop schimbarea pentru
înfăptuirea unei utopii; principal exponent – K. Marx); 3) şcoala
dihotomică (ce fixează un punct de plecare şi unul de sosire (E.
Durkheim, C. Cooley, M. Weber, F. Tönneis, R. Park); 4) schimbarea
socială finalistă (scolastica, L. F. Ward, J. Dewey); 5) schimbarea socială
în zig-zag (R. Babson); 6) schimbarea socială neregulată (în care spre
deosebire de cea precedentă variaţiunile nu se repetă ci sunt graduale
şi cumulative (W. Ogburn); 7) schimbarea socială în spirală (Ibn
Khaldun, Vico, F. Nietzsche); 8) schimbarea socială ciclică
(Anaximandru, pitagoreicii, Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel, stoicii,
Cicero, L. Gumplowicz, V. Pareto, O. Spengler, C. Gini, A. Toynbee, P.
Sorokin).
Dacă facem o scurtă incursiune în istoria sociologiei vom constata
că mai fiecare dintre gânditorii proeminenţi a imaginat fie o schemă,
fie stadii sau faze ale schimbării sociale. A. Comte vorbea de trei stadii
în cursul istoriei omeneşti: teologic, metafizic, pozitiv. K. Marx identifica
fazele schimbării prin treceri succesive, progresive, de la un
comunitarism primitiv, la sclavagism, la servajul feudal, la exploatarea
capitsalistă pentru ca pe baza revoluţiei socialiste să se ajungă la
societatea comunistă, fără clase sociale antagonice. H. Spencer
propunea o paradigmă a schimbării ce avea în vedere societatea
militară, societatea industrială şi, în final, societatea etică. L. Ward
conceptualiza schimbarea având ca repere stadiul tradiţional şi cel
modern, în special prin trecerea de la o fază în care prevalau
consecinţele imprevizibile ale comportamentului, la o fază a controlului
deliberat şi administrativ. Într-o manieră similară W. G. Sumner
propunea pentru schimbarea socială o perspectivă în termenii trecerii
de la dominaţia instinctelor şi obiceiurilor, la moravuri şi instituţii
intemeiate pe legi, respectiv o dominaţia a raţiunii. H. Giddings
identifica trei stadii evolutive: militar-religios, liberal-legal şi economic-
etic. H. Maine credea că schimbarea se produce ca trecere de la
societate bazată pe status la una bazată pe contract. Pentru F. Tönnies
schimbarea socială consta în trecerea de la comunitate la societate. E.
Durkheim contrapunea societatea tradiţional segmentară, având o
solidaritate mecanică, societăţii moderne, caracterizată de o
solidaritate organică. L. Hobhouse vedea schimbarea ca trecere de la
sistemul de rudenie, la depotism şi cetăţenie iar M. Weber ca trecere de
la tradiţional la raţional.
După cum uşor se poate remarca, elementele comune ale
conţinutului procesului de schimbare socială vizează trecerea de la o
societate preponderent tradiţională la una preponderent contractuală şi
raţională, ce presupune totodată o reconstrucţie instituţională în lumina
unor principii raţionale şi etice. Dimensiunea istorică a procesului este
net marcată. Perspectiva structural-funcţionalistă (Parsons, Merton,
Galtung) propune conceperea schimbării sociale ca un proces de

56
ajustare a unei matrici structural-funcţionale în vederea eliminării
disfuncţiilor. Acesta este un proces continuu. Noile structuri pot
remedia disfuncţiile structurilor precedente, dar pot genera, la rândul
lor alte disfuncţii. Funcţiile pozitive pot să se estompeze în vreme ce
funcţiile negative pot provoca acumularea de frustări. Schimbarea
apare deci ca o solicitare neîntreruptă de soluţionare a
disfuncţionalităţilor unui sistem dinamic.
Pentru H. Janne, societatea se prezintă ca o structură cadrilată,
ale cărei dimensiuni ortogonale sunt stratificarea verticală (ierarhia
socială) şi stratificarea orizontală (organizaţiile funcţionale). El
consideră că schimbările (revoluţionare) prevalează asupra integrării
orizontale realizate în virtutea interdependenţei şi solidarităţii organice
a diferitelor organizaţii funcţionale. Adesea valorile şi cultura ierarhiei
verticale sunt şi cele ale societăţii globale pe care aceasta o
controlează prin mijloace juridice şi politice (drept şi stat). O schemă
demnă de interes este cea propusă de Boskoff: schimbarea socială se
întemeiază pe identificarea surselor valorilor şi comportamentelor
inovatoare (surse externe, tehnice şi manageriale), pe procesul de
filtrare şi control al anumitor inovaţii (la nivel instituţional) şi pe
reverberaţiile lor structural-funcţionale (adaptarea structurilor la
inovaţii). Între izvoarele valorilor şi comportamentelor inovatoare sunt
menţionate: specializarea rolurilor pentru satisfacerea nevoilor
funcţionale, cantitatea resurselor destinate fiecăreia dintre acestea din
urmă, competiţia pentru dominaţie la nivel instituţional, percepţia
ineficienţei (disfuncţii), conflictualitatea între ariile funcţionale de
satisfacerea nevoilor, secularizarea.
Gradul de birocratizare, biunivocitatea sau univocitatea
comunicării între diferitele niveluri de organizare, compoziţia şi
permeabilitatea elitelor sunt totuşi variabile ce pot explica facilitarea
sau nu a inovaţiei în faza de control. Boskoff propune chiar o tipologie
a situaţiilor de schimbare socială, cu valenţe pragmatice: 1) o
schimbare graduală şi ordonată în sistemele sociale caracterizate de
relativă izolare şi prezenţa unor grupuri instituţionale stabile; 2)
tensiuni structurate în sisteme sociale cu bariere rigide de îndiguire sau
suprimare a inovaţiei din partea nivelurilor instituţionale dominante; 3)
inovaţii impuse din exterior în sisteme sociale ale căror grupuri
instituţionale sunt inapte să controleze efectele inovaţiilor; 4)
schimbarea planificată, în interiorul sistemelor sociale caracterizate de
prezenţa unor grupuri instituţionale incontestabile, acţionând la nivel
societal, ce dezvoltă ele însele inovaţia, o susţin şi o promovează drept
criteriu unificator. Există însă şi o perspectivă sistemică referitoare la
schimbarea socială. Ea furnizează un cadru conceptual mai vast, cvasi-
complet, unificând abordarea istorică a schimbării sociale cu cea
structural funcţională.
Pentru A. Etzioni dinamica socială poate fi analizată din mai multe
unghiuri de vedere. Avem de a face cu schimbări produse în sistemul

57
social pentru menţinerea de către acesta a propriilor limite şi modele
(homeostaza). Există, de asemenea schimbări structurale produse de
către sistemul social pentru garantarea supravieţuirii lui în faţa unor
sfidări externe sau interne (ultrasensibilitatea). Există, în fine, schimbări
în mecanismele înseşi de homeostazie şi ultrasensibilitate în vederea
creării unei noi unităţi, schimbări ce derivă din capacitatea sistemului
de a proiecta, independent de sfidările ce provin din mediul exterior
(transformabilitatea). Strategiile schimbării pot fi de mai multe feluri. K.
D. Benne şi R. Chin identifică trei strategii fundamentale de schimbare:
1) empirico-raţionale; 2)normativo-reeducative; 3) bazate pe impunerea
puterii (în formă politică sau socială).
Prima dintre ele decurge din discursul iluminist şi liberal.
Postalatul ei este că oamenii sunt raţionali şi îşi urmăresc interesele lor
în mod raţional. În această linie de gândire se înscriu A. Comte, L. F.
Ward – care pledau pentru dezvoltarea ştiinţei şi generalizarea
instruirii. Alţii, precum J. Moreno, considerau că importantă este
plasarea omului potrivit la locul potrivit. Dar nu mai puţini importante
sunt: valorificarea consultanţei oferite de experţi în probleme
organizaţionale, cercetarea aplicată asupra difuziunii inovaţiilor;
reorganizarea perceptivă şi conceptuală prin intermediul clarificării
limbajului, recursul la achiziţiile în domeniu al ştiinţelor socio-umane
(sciologia, psihologia).
Strategia normativo-reeducativă mizează pe faptul că schimbarea
modelelor de acţiune se va realiza doar dacă individul îşi va modifica
propria sa orientare normativă nefiind întrutotul suficientă acumularea
de cunoştinţe şi informaţii. Caracteristicile acestei strategii sunt:
implicarea beneficiarului schimbării în elaborarea programelor de
schimbare şi colaborarea între agentul schimbării şi beneficiarul
acesteia (soluţia este rodul concertării unor eforturi pe baza lucrului în
echipă, terapie de grup, focus-grup etc.).
Strategia fundată pe impunerea puterii presupune că indivizii
având mai puţină putere se supun celor ce au mai multă putere,
pliindu-se planurilor acestora. Puterea este o componentă a oricărei
acţiuni umane; dacă în strategia empirico-raţională puterea derivă din
cunoaştere iar în strategia normativ-reeducativă provine şi din
elemente noncognitive (valori, norme) în strategia bazată exclusiv pe
impunerea puterii se are în vedere doar aplicarea de sancţiuni
(economice, politice, morale) chiar dacă formele de manifestare sunt
diferite, mergând de la nesupunerea civilă, utilizarea instituţiilor
politice, publice (magistratura) până la restructurarea elitelor puterii.
G. Watson a căutat să depisteze principalele izvoare ale
rezistenţei la schimbare, atât la nivelul pesonalităţii umane cât şi la
nivelul sistemelor sociale. Rezistenţa la schimbare la nivelul
personalităţii subzistă în tendinţa de menţinere a echilibrului obţinut
(homeostaza), în obişnuinţe, în percepţia selectivă şi memoria
selectivă, în dependenţa de alţii, în insecuritatea resimţită difuz şi în

58
manifestări regresive. La nivelul sistemului social rezistenţa la
schimbare rezidă în: conformitatea cu normele (ce garantează
colaborarea, comunicarea), în coerenţa sistematică şi culturală, în
existenţa unor interese ascunse, a lucrurilor „sacre” şi în refuzul
elementelor alogene, al străinilor.
Ogburn sesiza pe de altă parte faptul că procesul schimbării se
produce mai rapid în cazul culturii materiale (obhiecte, producţie,
consum de produse) decât în cazul culturii non-materiale (organizare
socială, arte, filosofie, obiceiuri, religie) producându-se astfel
disproporţii, clivaje, tensiuni dificil de rezolvat.
Studiile asupra tehnicilor pe care strategiile schimbării şi le
asociază sunt multiple şi diverse: vizează modul de difuziune a
inovaţiilor, de persuasiune şi propagandă, se referă la disonanţa sau
discrepaţa cognitivă, evaluarea acţiunii colective în comunităţi sau a
tehnicilor puterii a formelor de manipulare a tehnicilor proiective şi de
elaborare a proiectelor de schimbare socilă.
Lumea tradiţională şi lumea modernă reprezintă două puncte,
unul de plecare şi altul de destinaţie ale modelului analitic-dihotomic cu
ajutorul căruia a fost îndeobşte abordat procesul de modernizare.
Descrierea societăţilor umane fie ele primitive, tradiţionale sau
moderne, neo-moderne uzează de anumite scheme, precum cea
oferită de J. Galtung. Variabilele pe care acesta la relevă sunt: structura
socială, distribuţia populaţiei active în sectoarele primar, secundar şi
terţiar, productivitatea agricolă, venitul pe cap de locuitor, sistemul
economic, comunicarea de informaţii, circulaţia bunurilor şi
persoanelor, organizarea socială, amploarea demografică a acesteia
din urmă – care toate stau la baza distribuţiei rolurilor sociale.
Unicitatea procesului de modernizare este subliniat de principiul
său dinamic, de manifestările procesului conex de industrializare dar şi
al altor procese prin care se poate parveni la stadiul modernităţii.
Principiul dinamic şi nucleul universal, esenţial al ansamblului de
condiţii necesare dar nu şi de suficiente de dezvoltare, pentru a se
ajunge la societatea industriaiă modernă a fost indicat de sociologul G.
Germani în lucarea sa „Sociologia mdernizării” prin noţiunea de
secularizare. Aceasta este definită ca un proces complex ce cuprinde
trei modificări fundamentale ale structurii sociale şi care implică tipul
de acţiune schimbarea socială, instituţiile.
Problema schimbării sociale este legată la Germani de
mobilizarea resurselor materiale şi umane, iar procesul schimbării
cuprinde mai multe momente: 1) un stadiu de „integrare” socială în
interiorul unui model structural specific; 2) un proces de „ruptură” sau
de „dezintegrare” ce are incidenţă asupra anumitor părţi ale structurii
existente sau afectează în mod semnificativ gradul de adaptare între
diferitele niveluri de integrare; 3) o „dislocare” sau un „transfer” de
indivizi, grupuri şi sectoare sociale; 4) un răspuns la acest transfer care
se poate manifesta sub forma „distanţării”, apariţiei unei stări de

59
„disponibilitate”, de „mobilizare psihologică”; 5) o „mobilizare
obiectivă”; 6) o „reintegrare” care poate surveni de-a lungul unei
„absorbţii”, „asimilări” ca urmare a „schimbării structurii precedente”.
În tranziţia de la societatea tradiţională la cea modernă, grupurile,
organizarea politică şi socială, dezvoltarea economică, aşteptările
individuale au suferit ele însele modificări. Acest lucru poate fi
evidenţiat comparând fazele iniţiale şi cele terminale ale procesului de
modernizare a societăţilor occidentale. În primele faze participarea
politică este limitată doar la activitatea unor grupuri (vezi explicaţia
dată de Weber ascensiunii capitaliste ca urmare a comportamentului
ascetic propriu protestantismului). Ulterior, în faza de maturitate a
capitalismului şi de modernizare occidentală, participarea unor mai largi
categorii de populaţie creşte şi aceasta nu numai în planul vieţii politice
ci şi în planul culturii urban-industriale. Expansiunea economică face
posibilă potenţarea consumului de masă. Spiritul capitalist iniţial
cumulativ-ascetic îşi pierde importanţa şi apare un nou tip de
întreprinzător, tehnocrat, manager. Organizarea statului şi a proceselor
de producţie se datorează unei birocratizări difuze şi care pătrunde
printr-o capilaritate socială la nivelul tuturor grupurilor sociale,
câştigate de principiile egalitariste ale „justiţiei sociale”. Acest model
secvenţial, „inventat” în ţările industrializate din Europa occidentală,
deşi atractiv şi proliferant, cum s-a dovedit după prăbuşirea blocului
comunist, nu constituie însă singura paradigmă. Modelul asiatic de
dezvoltare prezintă alte caracteristici şi ritmuri chiar dacă valorifică
anumite elemente strategice manageriale şi practici deduse din
experienţa occidentală.
La începutul anilor ’60 ai secolului trecut era în vogă teoria
stadiilor de dezvoltare elaborată de W. Rostow. Aceste stadii erau
identificate ca fiind: societatea tradiţională de plecare; condiţiile
prealabile pentru „decolare” (dezvoltarea ştiinţei, educaţia,
antreprenoriatul, indispensabile producţiei); „decolarea”; trecerea spre
faza de maturizare; perioada marelui consum de masă. D. Lerner
considera cam în aceeaşi perioadă că modelul de dezvoltare occidental
este valid şi poate fi exportat în bloc în ţările în curs de dezvoltare în
scopul stimulării progresului printr-o abordare difuzionistă.
Elementele acestui model sunt urbanizarea, alfabetizarea,
difuziunea mijloacelor de comunicare de masă şi participarea politică
(electorală).
Alţi sociologi au evidenţiat însă limitele şi inadecvarea modelului
occidental pentru alte arii teritoriale în care lipsesc factorii strategici de
dezvoltare (P.Baran, A.G. Frank, S.N. Eisenstadt, R. Bendix, G. Myrdal).
Nu poate fi vorba de un simplu transfer de strategii manageriale şi
tehnici de organizare. Trebuie să se producă o profundă transformare a
instituţiilor care se caracterizează în societatea tradiţională prin
nediferenţierea lor funcţională (familia, grupul de rudenie, comunitatea
locală, sistemul economic, religia au funcţiuni încreucişate. Alte mutaţii

60
trebuie să se înregistreze la nivel psiho-social, în plan comportamental,
motivaţional şi expectaţional. Pentru ca o societate să devină modernă,
secularizarea de care vorbea Germani trebuie să se extindă asupra
câmpului ştiinţei, al tehnicilor productive şi instituţiilor economice. Se
deschide astfel calea pentru o „instituţionalizare” a schimbării sociale.
Aspectele sociale definitorii ale schimbării se grupează în jurul unui
nucleu central comun societăţilor industriale moderne – raţionalitatea
structurilor tehnologice şi economice. În economie se impune
diferenţierea instituţiilor specifice – proprietatea, munca, schimbul. În
plan social dinamica modernizării se originează în difuziunea unui
model ce acoperă intreaga activitate umană; este vorba de aspecte de
ordin intelectual, politic, social propriu-zis, economic şi psihosocial (C. E.
Black).
Tipurile de relaţiile sociale difuze în societatea tradiţională se
diferenţiază în societatea industrială. Parsons avea în vedere cinci
cupluri de variabile: afectivitate – neutralitate, particularism –
universalism, difuziune-specificitate, atribuire-realizare, orientare spre
ego-orientare spre colectivitate. Secularizarea produsă pe parcursul
trecerii la modernizare favorizează aparuiţia de noi tipuri de
personalitate, cerute de noua situatie. „Tipurile ideale” de
personalitate, teoretizate de către sociologi au o varietate notabilă:
idealist, senzitiv, ideatic (Sorokin); filistin, boem, creativ (Znaniecki);
tradiţional, heterodirect, autodirect (Riesman).
Familia suferă importante transformări. Mobilitatea geografică
generează o criză a sistemului parental extins şi provoacă o ruptură în
raport cu modelele tradiţionale, ceea ce duce la dezorganizarea
familiei. Are loc nu numai o emancipare a tinerelor generaţii ci şi a
femeii. Raporturile între soţi încep să se elibereze de sub tutela strictă a
autoritarismului paternalist tinzând spre recunoaşterea egalităţii de
statut.
În plan demografic încep să se facă simţite tendinţele de
restructurare, de la rate mari ale natalităţii şi mortalităţii la controlul
naşterilor şi modificări ale speranţei de viaţă. Alfabetizarea şi
şcolarizarea primară permit accesul la cultură şi mass-media,
favorizează formarea unei conştiiţe sociale şi naţionale dincolo de
limtele localismului comunitar tradiţional. Urbanizarea face ca mari
mase de indivizi să migreze dinspre rural spre urban, pe această filieră
producându-se un proces rapid de inserţie în mediul industrial, într-un
nou stil de viaţă, total diferit de cel partiarhal din comunităţile locale
abandonate. Creşte participarea straturilor populare în sfera politico-
instituţională iar aceasta determină o mai mare raţionalizare a
administraţiei publice.
Stratificarea socială, înregistrează de asemenea profunde
modificări, polarizări, reconfigurări de raporturi între clase datorate
schimbărilor economice, de ordin ocupaţional, competiţiei pe piaţa
muncii, noii configuraţii a raportului între cererea şi oferta forţei de

61
muncă. Toate aceste simptome şi efecte ale tranziţiei sociale şi
modernizării pot fi constatate şi în cazul României, atât în perioada
emergenţei modelului industrialist – capitalist, la sfârşitul secolului al
XIX-lea, cât şi, ulterior, în perioada interbelică sau, mai recent, după
1989.
Procesul de globalizare modifică în parte unele date dar
el nu este esenţial altceva decât poate prin amploarea şi
rapiditatea transformărilor petrecute, prin extensiunea la
scară mondială a circulaţiei bunurilor, tehnologiei, capitalului,
informaţiei şi persoanelor dar şi a sistemelor de valori ale
capitalismului, consumerismului liberalismului şi pluralismului
politic, ale multiculturalismului şi universalismului.

62