Curs 1 Despre religie

Religia nu se limiteaza doar la cunoastere ci si la experienta. Experienta urmeaza

dimensiunile cunoasterii. Intelegerea lumii se face in cadrul unor structuri de cunoastere
(lichidul ia forma tiparului) asa informatia pe care o luam prin simturi, pe care o transmitem
in anumite tipare, iar sufletul o recepteaza.
Modelele de gandire sunt numite paradigme fundamentale. In acest sens stiinta
din timpul unei perioade determinate se infaptuieste in cadrul unor scheme numite
paradigme.
Samuel Thomas Khun (1922, filosof) – “Structura revelatiilor stiintifice”. A
revolutionat modul de gandire si intelegere al gandirii stiintifice printr-o sintagma pe care o
numeste schimbare de paradigma.
La fel Alexandre Caire spune ca istoria stiintei nu este acumulare lina, liniara si
continua de informatii, ci mai cu seama aceasta este rezultatul rupturilor. Se elaboreaza o
noua paradigma. Khum arata ca progresul stiintific aduce cu sine astfel de schimbari
paradigmatice.
Aceasta teorie a rupturilor sau schimbarilor paradigmatice se aplica si reflectiilor
religioase sistematice. Schimbarea majora de paradigmie in teologie inseamna o schimbare
majora, chiar in ideea despre ceea ce inseamna a face teologie. Un astfel de moment este
Sinodul I Ecumenic (sec. IV), moment de nastere a Europei. Sinodul I Ecumenic face mai
mult decat sa rezolve conflictul referitor la intrebarile despre Tatal si Fiul (omousious). Cu
definitiile de la Niceea Sinodul a acceptat ca sunt probleme noi a caror rezolvare nu mai
este posibila doar cu limbajul scriptural. Crestinismul se naste in spatiul culturii semite. El e
numit o noua cale, nu se mai limiteaza doar la Palestina, se vorbeste despre o intalnire intre
culturi si astfel apar noi intrebari. Problema “omousious” este pusa intr-o alta terminologie
decat cea pe care o gasim in Sf. Evanghelii. Raspunsul nu mai poate fi valabil in vechea
paradigma semitica si adoptat-o pe cea greco-romana. Ruptura de paradigma nu da
continuitate in credinta.
Suntem in procesul unei alte schimbari fundamentale de procedeu in ceea ce
inseamna reflectie, din perspectiva religioasa si ideologica. Daca este demers de reflectie
rezulta ca finalitatea este scopul, sensul vietii si modul de a trai in concordanta cu acesta.
Omul a cautat o reflectie asupra a ceea ce este in jur, a facut o explicatie teoretica, apoi a
facut si un cod etic pentru a fi in armonie cu ceea ce noi am inteles ca este viata. Daca
explicarea teoretica a lumii si a vietii se face prin raportare la lumea transcedentala atunci
explicatia este religioasa. Explicatia sensului vietii si a modului de a trai in concordanta cu
viata, prin credinta, prin trimitere la o realitate transcedentala, viata si lumea (divinitatea)
constituie o religie sau ne situam intr-un demers religios. Daca aceasta explicatie de sens si
a modului de a trai in concordanta cu aceasta nu implica credinta intr-o transcedenta atunci
avem de-a face cu o ideologie.
Ideologia sistemului de gandire este asemenea unui pat procustian care forteaza
informatiile in cadrul structurilor ei chiar daca aceasta inseamna distorsionarea faptelor.
Cand omenirea ajunge la maturitate nu mai are nevoie de ipotezele credintei. Cand vorbim
despre religie temele mari privesc originea si fiinta religiei(atat pentru religie in general cat si
pentru apologetica in special).
Are religia o baza revelata? Sau este un produs natural?
– revelata – vericitatea
Religia - caracter absolut
- produs natural - nonrevelatie
- nonabsolut
Ioan Gh. Savin, p.359, Aplogetica, vol. 2: Elemente constitutive ale religiei:
 Divinitate creatoare (&proniatoare) a lumii
 Legătura omului cu această divinitate
 Exprimare exterioară cultică
Def.: raportul de legătură între om şi divinitate exprimat în cult
 raportul trebuie să fie liber:
o pentru om: elimină restrângerea (altfel vorbim de magie)
o pentru divinitate: permite aplicarea sancţiunilor (caracterul etic al religiei)
 omul este subiectul, fiinţă spirituală
 divinitatea este obiectul, transcendent (creator) şi imanent (proniator)
1
 „Astfel ştim că se vorbeşte în chip curent, dar greşit, despre: religia adevărului,
religia frumosului... s-a ajuns char să se vorbească de religia ateilor, cum şi face aceasta
cunoscutul cercetător al ştiinţei religiilor, Max Muller. (p. 364) Simpla atitudine cognitivă faţă
de Divinitate nu înseamnă şi o atitudine religioasă. (p. 366)”
Cand ne propunem sa definim trebuie sa retinem aceste elemente si prin ele sa
definim. Cu cat continutul este mai restrans cu atat sfera este mai larga. La religie daca
extindem continutul, se restrange sfera.

Max Muller – ar fi inutul sa spui ca religia este cutare sau cutare lucru.
Cine poate spune ca religia de azi sau din alte timpuri e buna sau nu? El considera
religia intelegere raportata la o divinitate, la o transcendenta.
1. Notiunea de divinitate (credinta in Dumnezeu). Trebuie inteleasa activitatea creatoare
si proniatoare. Divinitatea creatorare si proniatoare este transcendenta, are atributul
transcendentei. Daca divinitatea este creatoare este inteleapta, atotbuna, atotputernica,
divinitate perfecta. Divinitatea nu abandoneaza faptura Sa. Fiecare ne situam in
ipostaza fiului risipitor. Doar bunul Dumnezeu recupereaza creatia, aceasta
presupunand faptul ca e prezent in creatie.
2. Prezenta in creatie Transcendenta trebuie afirmata cu toate ca exista unele afirmatii
contradictorii. Deismul (sec. 14) a fost perceput ca o religie pentru ca dupa ce
Dumnezeu a creat lumea divinitatea se retrage si astfel nu mai este cult, religie,
revelatie. Atunci omul se exteriorizeaza in fata frumosului de aceea este o doctrina
naturala. Deismul neaga prezenta lui Dumnezeu. Panteismul afirma prezenta lui
Dumnezeu in lume, Dumnezeu facand parte din esenta lumii. Dumnezeu nu este
transcedental, e chiar esenta lumii.
Divinitate – intalnita in orice religie
Om – fiinta spirituala.
Libertatea este afirmata neconditionat. Libertatea este elementul ce deosebeste
religia de magie. Numai in libertate are sens legea morala. Spre deosebire de actul de
magie ce face chemare la partea transcedentala formulele incanatatoare au menirea de a
capta puterile si de a le constrange in a produce efecte. Puterile aici sunt captate si
constranse. In religie divinitatea este rugata, adorata, laudata. Raportarea presupune
interioritate.
3. Sentimentul interior Se manifesta in actele externe. Sentimentul religios e prezent in
cultul religios. In magie nu aveam cult. Cultul presupune ceva stabil, ce duce la
divinitate. Structurat in crez, cult (etic si moral), codul, comunitatea.

Curs 2 Religia poate fi privita sub aspect subiectiv si obiectiv

Subiectiv – actul sufletesc sau dispozitia voluntara prin care credinciosul accepta
adevarul de crezut, indeplineste obligatiile morale si aduce lui Dumnezeu cultul de adorare.
Religia personala si individuala, ca act sufletesc sub forma ei subiectiva, aceea de
sentiment religios, e colectiva si exterioara in forma de manifestare ca si cult religios.
Nu orice devotiune, atitudine in raport cu ceva ce se situeaza dincolo de noi, se
poate considera religie. O pozitie contrara lui Max Muller, realitatea trebuie sa fie una
spirituala si personala, o atitudine de adorare. Altfel se poate vorbi de o religie a ateilor (de
respingere a divinitatii).
Deismul, panteismul, animismul, teismul, nu sunt religii. Religia cere nu numai
raportul omului cu obiectul de cunoastere si de adorare, ci sa fie numai intr-un fel trait si sa
fie manifestat in exterior intr-o forma stabila si durabila. Cultul este necesar ca ideea de
divinitate. Marturisirea divinitatii fara o manifestare in acte de cult poate sa fie filosofie,
metafizica, dar nu religie. Atitudinea etica sau estetica determinata de ideea de divinitate, nu
este religie.

Definirea religiei (etimologie)

Cicero (106-43), “De natura Deorum”, II, 78, religo,-ere = a reciti, a reveni
asupra unui lucru, a pune deoparte, a consacra, a venera. El este pus ca antonim la
“nelegere” = a neglija, a nebaga in seama.

2
 Accentul ar cadea de preocuparea esterioara fata de divinitati, zei. Aceasta
deductie produce doua serii de divinitati: etimologia si definitia sau continutul.
Dificultati etimologice: imposibil ca de la “relegere, religere” sa ajungi la “religio”,
ci la „religentia”: “intellego,-ere” – “inteligentia”, “diligo,-ere” – “diligentia”.
Dificultati de continut: nu numai fapte exterioare, ci sentimentul de iubire din care
rezulta manifestarea in exterior. Definitia sa s-a incercat a fi corectata de Arnobiu (330)
“Religia nu este numai indeplinirea ceremoniilor si adorarii externe, pentru ca adevarata
adorare nu se cuprinde in exterior ci in adancul sufletului”.
Fer. Augustin (430) – reeligere – a alege din nou, a realege. Suntem realesi
de Dumnezeu, El ne-a ales la creatie, apoi omul cazut in pacat s-a indepartat de
Dumnezeu, ne realege in Iisus Hristos. Nasterea din nou a omului in raport cu divinitatea.
“Dumnezeu este izvorul fericirii si scopul aspiratiilor noastre. Pe Dânsul
alegandu-L sau mai degrabă: realegandu-L – de unde se pare ca si religia si-a luat numele
– noi prin iubire tindem catre El”. – imposibil etimologic; conţinut prea spiritual.
Lactantiu (240-320) – religare, a lega din nou, a uni. Scopul religiei e sa lege din
nou pe oameni de Dumnezeu. “Suntem legati de Dumnezeu cu unirea adevaratei cinstiri –
deo religati sumus – de unde isi primeste numele insasi religia şi nu de la cuvântul
relegendo, com explică Cicero”
La evrei – religia era desemntata prin termenul “berit”. Legamantul era sub
forma unui contract cu obligatii de ambele parti: Dumnezeu sa-l sustina, intareasca, ajute;
poporul sa pastreze monoteismul. „Şi voi întări legământul Meu, pe care l-am legat cu
Avraam, părintele tău” Fac. 24,29; 19,22; Ieş. 19,5 etc.
Teama sfântă mai este prezentă în cuvintele: „hiq’ dich”=a sanctifica, şi în
denumirile sacre: Irat Iahweh, Emat Iahweh.
La greci – lipseste termenul de legământ cu divinitatea. διαθήκή–ebr. berit.
σέβαστος–fior sacru–atribut dat divinităţii pure: zeilor şi nu semizeilor, eroilor etc. Atribut
specific dat creatorului, nu creaturii. ευσευεία–pietate sacra.
Religia: raportul liber dintre om si Dumnezeu trait sub forma sentimentului intern
si manifestat printr-un cult extern.

Originea religiei
Toate pozitiile pot fi structurate in doua pozitii:
Religia este:
1. un fenomen primar original
- teza - revelationista – revelatia lui Dumnezeu c
- apriorista – e in structura omului
2. o forma derivata (secundara)
- teza – historista – inainte de religie a fost o perioada atee (lipsa religiei).
Frica a luat fiinta dupa caderea in pacat.
Teza historista: o perioada atee apoi prin comunitati (triburi, clanuri) s-a ajuns la
formarea ritului, a cultului. Religia apare ca o forma politeista, o necesitate sociala,
raspunzand unei perioade religioase. Evolutia istorica continua si societatea se dezvolta. Ea
trece din perioada mitica in cea sociologica. Societatea poate fi explicata rational.
Revelationista: afirma ca religia i-a fost data omului la creatie si s-a patrat pe cale
rev. nat. in religiile pagane si rev. supranaturala in religia mozaica si cea crestina.
Historista: prezinta religia drept un fenomen natural aparut in istorie si care a
evoluat de la formele initiale, simple si areligioase (totem, tabu), pana la formele cele mai
complexe si superioare ale religiei crestine.
Apriorista: religia este un fenomen natural sau supranatural constitutiv si aprioric
umanitatii, atat o data cu omul si prezent, imanent intregii activitati umane. E compatibila cu
cea revelationista. Aici intra toate religiile referitoare la religie.
Dintre ele cea revelationista si apriorista sunt compatibile si opuse celei historiste.
1. Pentru noi sentimentul religios este un element primar si original al sufletului
omenesc, deci un element aprioric (in sensul lui Kant).
2. Nu s-a putut naste si evolua in timp ca un produs logic al sufletului omenesc.
3. Nu este reflexul interior al unui fenomen colectiv si exterior al societatii care ar
fi produs religia.

3
 Curs 6 Metoda fenomenologica – Edmund Husserl (1859-1938)

E dezvoltata de Max Schiller si Rudolf Otto (1860-1937), Rudolf von dar Leur
(1890-1950). Metoda are drept scop stabilirea caracteristicilor permanente ale religiosului
printre care: caracterul istoric si muabilul. Fenomenologia religiei analizeaza diferite
manifestari ale religiosului cautand sa determine legatura dintre ele pentru a demonstra
unitatea profunda aflata la baza diversitatii dintre istorie si religie.
Teoriile intelectualiste afirma ca religia nu ar fi decat rezolvarea unui proces
intelectual de cunoastere a lumii raportat la ultima ei cauza. Legea cauzalitatii e
fundamentala si constitutiva spiritului nostru. Fara ea nu ar exista cunoastere. Demersul
acesta ignora ca religia nu e doar o simpla atitudine teoretica fata de lume si viata si ea e si
una practica. Hartmann numeste religia ca o filosofie populara, iar Schopenhauer ca fiind
“metafizica plebei”. August Compte considera religia ca prima forma de cunoastere a lumii:
a) treapta de inceput – religioasa b) metafizica c) stiintifica => teorii ale celor trei stadii.
Herbert Spencer socoteste ca religia reprezinta sentimentul de cunoscut care
inacesibil stiintei e trait ca religie. Elementul intelectual participa la structura fenomenului
religios, dar complexitatea fenomenului depaseste cu mult elementul intelectual. De aceea
nici deismul si nici panteismul nu sunt religii, deoarece nu satisfac decat cerinta intelectului
si nu sufletul intreg. Max Muller pune esenta religiei in nevoia sufletului omenesc de a
completa infinitul. Orice cunoastere omeneasca are inceputul intr-o experienta sensibila.
Aceasta experienta e infinitul nemarginit sensibilizat in lumina boltii ceresti. Acest infinit a
impresionat adanc sufletul omenesc. Tendinta de a da un nume acestui nemarginit e religia.
Teoriile voluntariste tind sa reduca religia la morala si la simple acte de vointa
ale sufletului. Tendinta de a substitui religia moralei – moralism. Kant exprima ca fiindca e
morala, religia se naste din morala. Nici Dumnezeu, nici adevarurile fundamentale nu se pot
cunoaste si dovedi cu ajutorul ratiunii. Acestea sunt afirmate pe cale practica ca postulate
ale vointei. Ratiunea noastra practica nu impune atat realizarea binelui cat si ideea de
rasplatire a lui. Aceasta nu e posibila decat intr-o alta viata si prin sanctiunea unei atotfiinte,
atotputernice si vesnice. Ratiunea are putere de cunoastere pentru lucrurile create. Obiectul
credintei este suprarational si supralogic.
Realizarea binelui
- chiar impotriva vointei noastre, cu riscul de a ne pierde propria viata
- rasplata binelui nu se realizeaza in viata acesta
Rasplatirea – existenta viitoare – existenta lui Dumnezeu. Prin aceasta religia se
confunda cu morala si e subordonata moralei. Moralismul kantian a avut o covarsitoare
influenta asupra lui Fichte in filosofie si asupra lui Schleimacher in teologie (ambii adepti).
Teoriile sentimentaliste sau emanationiste reduc religia la o forma a
sensibilitatii sau afectivitatii (emotie). Aici s-au inscris misticii tuturor timpurilor. Filosofii:
Schleimacher: Sentimentul de autodependenta a omului pe care il simtim in fata lui
Dumnezeu. Religia e acea dispozitie interna a sufletului in care primim in noi ceea ce
individual, dar nu ca individual ci ca parte a totului, ca icoana a infinitului. Tot aici se
situeaza si Gothe: Cine are arta si stiinta are si religie. Cine nu le are pe acestea sa aiba
religie.
Apriorism (complexitatea credintei e mai puternica deoarece angajeaza mai
multe acte. Credinta e un act central. Riscurile definirii deformate a credintei:
-gandirea populara: confunda sau ia lucrurile immediate ca realitate ultima.
Identificarea credintei cu lucruri si fapte cu statut de realitate ultima.
Personalitatea umana – realitatea ultima (neconditionatului, absolutului).
O realitate finita e pusa in locul celei ultime (ex. vitelul de aur; sarpele de arama).
Sarpele era un semn care trimitea spre o realitate, nu se identifica cu aceasta (idol). Nici
cuvintele nu pot deveni ultime, ele sunt idoli in momentul in care inchid realitatea ultima in
concepte. Credinta e un act central al intregii personalitati pe realitatea ultima. Toate faptele
noastre trebuie sa ne duca cu gandul la o realitate ultima.
Exista riscul unor interpretari denaturate: gandirea populara, filosofia, teologia.
Daca una din aceste forme care constituie totalitatea personalitatii este identificata
partial sau complet cu credinta atunci sensul credintei este denaturat. Daca luam numai o
functie si o identificam partial sau total cu credinta avem de a face cu un fapt denaturat al
credintei. Identificarea contine o cantitate de adevar, dar nu adevarul total.

4
 Aceste interpretari care denatureaza credinta nu sunt in totalitate gresite intrucat
fiecare funcie a sufletului uman participa la actul credintei. Insa elementul de adevar din
fiecare din acestea este incadrat intr-o masa de eroare. In experienta acestei credinte pot
avea loc manifestari idolatre. Icoana e o realitate ultima.
Definitiile dogmatice sunt marturii despre realitatea ultima.
Marturii care provin din autoritate (Petru, Ioan, Toma), experiente, rationale
(realitatea lor e sub semnul intrebarii)
Denaturarea intelectualista a credintei – investirea functiei cu rolul intregului.
Interpretarea credintei – act de cunoastere cu un grad scazut de evidenta. Ceva mai mult
sau mai putin probabil sau improbabil este afirmat impotriva insuficientei temeiurilor
teoretice. Aceasta face diferenta intre convingere si credinta.
In teoria cunoasteri se face diferenta intre credinta si cunoastere. In teologie
credinta are un alt continut. Ea are un alt demers. Avem convingerea ca o teorie stiintifica e
adecvata pentru intelegerea unei stari de fapte. Cauzele acestor convingeri teoretice:
- avem dovezi bune dar nu complete despre aceasta
- unele lucruri sunt crezute pentru ca sunt formulate de autoritati credibile (intra in calcul
increderea).
Credinta este participarea la subiectul propriei noastre preocupari ultime cu toata
fiinta noastra. De aceea termenul de credinta nu ar trebui utilizat cand e vorba de
cunoastere teoretica fie ca se bazeaza pe dovezi stiintifice sau pe increderea in autoritati.
Credinta e participarea la subiectul preocuparilor noastre. Ea nu poate afirma sau
nega ceea ce tine de cunoasterea stiintifica a lumii. Cunoasterea lumii tine de cercetarea
interprinsa de noi sau de savantii lumii. Cunoasterea lumii nu tine de credinta. Dimensiunea
credintei nu e dimensiunea stiintei, istoriei, sociologiei sau psihologiei.
Cunoasterea realitatii nu are niciodata certitudinea dovezii complete. Progresul e
infinit pentru ca, cunoasterea apartine lui Dumnezeu. O cunoastere completa a realitatii nu
ne poate da stiinta.
Procesul cunoasterii e infinit. Certitudinea cu privire la legile fizice, la un fapt istoric
sau la o structura psihologica din punct de vedere teoretic poate fi sbminata permanent prin
critica sau printr-o noua experienta.
Certitudinea creditei nu are acest caracter, nu poate fi subminata. Ea nu are
caracterul unei dovezi formale si nici materiale. Ea este o certitudine existentiala, intreaga
existenta a omului e implicata in expresia religioasa. Ea cuprinde intreaga noastre fiinta.
Suntem inruditi spre ceva ultim si neconditionat – dimensiunea ontologica.
Elementul care presupune riscul e predarea in fata unei preocupari care nu e
ultima cu adevarat si care poate fi destructiva pentru ca nu e ultima. Aceasta nu e o
problema teoretica de tipul dovezii ridicate sau scazute sau al probabilitatii sau
improbabilitatii. Ea nu e incredere, nu e cunoastere cu un grad scazut de probabilitate, iar
certitudinea credintei nu e cea a unei judecatii teoretice.

Curs 7 Interpretari denaturate ale credintei

Credinta e un act contrat al personalitatii umane, in relatie cu ceea ce e ultim.

Ceea ce e finit nu poate intra in relatie cu realitatea ultima.
Cunoasterea stiintifica nu este absoluta, definitiva, iar increderea nu e
conditionata. Credinta aduce o alta cunoastere decat cea stiintifica. Ea angajeaza o
incredere neconditionata. Credinta are o dimensiune existentiala si presupune o angajare
totala.
Denaturarea voluntarista a sensului credintei a venit din doua directii:
1. catolica
2. protestanta
Denaturarea Teologiei catolice incepe cu Toma de Aquino. Demersul catolic s-a
situat pe orientarea intelectualista. Credinta = act de cunoastere cu grad scazut de
evidenta. Toma de Aquino a fost un bun cunoscator al filosofiei antice, mai ales a lui
Aristotel. Ceea ce nu poate cunoaste ratiunea cunoaste vointa. El a subliniat ca lipsa de
dovada pe care credinta o are trebuie completata printr-un act de vointa. Acest demers
presupune ca credinta e un act de cunoastere cu un grad scazut de evidenta. Aceasta lipsa

5
de dovada e rezolvata printr-un act de vointa. Acest mod de a intelege credinta nu face
dreptate caracterului existential al credintei. El afirma vointa de a crede, care are nevoie de
un continut, dat de catre intelect. (ex. cineva e pus in situatia de a primi sau respinge
nemurirea sufletului. Se aduc dovezi, insa insuficiente pentru logica. El totusi adera la
credinta => vointa de a crede). Omul tanjeste spre perfectionarea lui. Aceasta lipsa in
demersul devezilor se compenseaza cu vointa de a crede.
In teologia romano-catolica vointa de a crede are vocatia de a suplini lipsa
dovezilor rationale, ea nu e un act care se naste din tanjirea omului asupra faptului,
simtamantul lui ca el e inrudit cu o realitate ultima neconditionata. Este data (virtutea de a
crede) celui a carui vointa este miscata de Dumnezeu prin harul divin pentru a accepta
adevarul lucrurilor predicate de Biserica.
Credinta nu se naste dintr-o structura ontologica, ci e rezultatul harului divin (virtuti
infuzate: credinta, nadejde, dragoste).
Nu intelectul e determinat de continutul credintei ci vointa e cea care face ceea ce
intelectul nu poate sa faca (sa creada).
Aceasta interpretare se gaseste in acord cu atitudinea autoritata a Bisericii
Romano-Catolice, deoarece ea este cea care da continutul credintei pentru a fi afirmate de
intelect sub impulsul vointei. Aceasta presupune harul care e mediat de Biserica si care
motiveaza vointa. Biserica Romano-Catolica e cea care detine tezaurul harului. Virtutea de
a crede nu e miscata de o dispozitie ontologica ci de harul divin.
Intrebare: Ce se intampla daca ideea de har este respinsa ca in pragmatism?
Decizia vointei devine arbitrara si poate fi sustinuta si poate luat alte directii cu
aceeasi justificare. O astfel de incredere ca baza a vointei de a crede in mod sigur nu mai e
credinta.
Forma protestanta a vointei de a crede e legata de interpretarea morala data
religiei de catre protestanti. Ei merg pe “ascultarea credintei”, expresie paulina. Sintagma
poate desemna doua lucruri diferite:
1. elementul de angajament care e presuous de starea de preocupare ultima
(angajamentul fata de Dumnezeu implica intreaga persoana umana)
2. ascultarea poruncii de a crede asa cum e data in predica profetica si
apostolica (acceptarea unui mesaj ca provenind de la Dumnezeu)
Dar daca exista indoiala ca un cuvant e profetic atunci sintagma isi pierde sensul
si devine vointa de a crede arbitrara.
Concluzia: Un act de vointa nu poate produce credinta ca preocupare ultima.
Aceasta e data. Porunca e a da ascultare este porunca de a fi ceea ce deja esti. Numai in
aceasta situatie poate fi ceruta ascultarea de credinta, dar in aceasta situatie credinta
precede ascultarea si nu e produsul ei. Nici porunca de a crede si nici vointa de a crede nu
pot da nastere credintei. Acest lucru este important pentru educatie si pentru misiunea
religioasa. Vointa noastra oscilanta nu poate produce certitudinea ce apartine credintei, nici
vointa de a crede nu poate da nastere credintei.

Curs 8 Denaturarea emotionala

Dificultatea de a intelege credinta

- fapt ce tine de vointa
- fapt ce tine de intelect – a condus la interpretarea credintei ca emotie.
Ea are sustinatori atat din partea religiei cat si seculara. Pentru aparatorii religiei a
fost o retragere pe o pozitie aparent sigura dupa ce lupta despre credinta ca vointa sau
cunoastere a fost pierduta.
Teologul protestant Scheimacher: religia e sentimentul de dependenta
neconditionata, care e inrudit cu cel de preocupare ultima. Cuvantul de sentiment i-a facut
pe multi sa se intrebe daca credinta tine de emotiile subiective fara a avea un continut care
sa poate fi cunoscut si o porunca careia sa i se supuna. A fost imediat acceptata de
reprezentantii stiintei deoarece reprezinta cea mai buna solutie de a scapa de interventia
religiei in procesul argumentelor stiintifice si dezbaterilor stiintifice.
Daca religia e un simplu sentiment, e inofensiva. Vechile conflicte sunt intinse pe
vesnicie. Cultura merge pe calea ei ghidata de stiinta iar religia e o problema privata a
fiecarui individ si o simpla oglinda a vietii personale a acestuia. Nu poate ridica pretentii de

6
adevar. Nu mai e posibila o competitie cu stiinta, istoria, sociologia, psihologia, politica.
Restransa la aria ingusta a sentimentelor subiective, religia nu mai e o amenintare la
activitatile culturale ale omului. Religia nu poate accepta reducerea credintei la sentiment.
Credinta e starea de preocupare ultima care cere omului intreg si nu poate fi restransa doar
la subiectivitatea sentimentului, ea pretinde adevarul, preocuparea ei si dedicarea pentru
aceasta.
Daca omul intreg e angajat in relatia cu ceea ce e ultim atunci toate functiile lui
sufletesti sunt angajate. Daca e e negata atunci religia insasi e negata. Pozitia aceasta
ingustatoare nu a fost acceptata nici de catre oamenii de stiinta, artisti si moralisti care au
aratat ca si ei erau preocupati la modul ultim. O analiza a celor mai multe procese stiintifice,
etice, simbolice, evidentiaza cat de multa preocupare ultima e in aceasta chiar cand ele se
declara fatis impotriva religiei. Aceste fapte arata limitele definitie emotionale a credintei.
Credinta ca act al intregii personalitati are puternice elemente emotionale. Emotia exprima
implicarea intregii persoane intr-un act al vietii. Insa emotia nu e sursa credintei. Credinta e
definita in orientarea ei si e concreta in continutul ei, de aceea pretinde adevarul si
angajamentul. Ea e indreptata spre neconditionat si apare intr-o realitate concreta, care
cere si justifica un astfel de angajament.

Curs 9

Toma de Aquino - “Summa Theologie I, II”

Cele cinci principii ale existentei lui Dumnezeu:
1. Prima cale: argumentul miscarii; este sigur prin simturi ca exista miscare, dar
totul se misca printro cauza
2. Cauza eficienta, suficienta pt a produce efectul, niciun lucru nu-si este cauza lui,
postuland o cauza eficienta siesi astfel fiind cauza primordiala a tuturor, nimita de toti
Dumnezeu. Constatam in lume o ordine a cauzelor eficiente, insa trebuie sa postulam o
unica cauza eficienta, in afara de lume; inseamna ca exista o cauza ultima in afara de lume
si anume Dumnezeu.
3. Sa luam posibilul si necesarul din lucruri. Anumite lucruri care genereaza si
degenereaza este posibil sa existe si este posibil sa nu existe. Este necesar sa punem in
locul posibilului un necesar prin sine si care sa fie cauza necesitatii, existentei celorlalte.
Acesta este Dumneazeu, in afara lumii.
4. Se pune prin gradele de bunatate, de perfectiune din lucruri. Gasim in lucruri
ceva mai multa sau mai putina bunatate, grade diferite, ele variaza de la un lucru la altul
intro ierarhie, dar aceasta raportare este posibila numai prin comparatie cu ceva maxim de
perfectiune; cele ce sunt maxim adevarate sunt si maxim perfecte. Este deci ceva care este
cauza fiintei, a bunatatii, a oricarei perfectiuni, care este Dumnezeu
5. Duce la Dumnezeu prin guvernarea lucrurilor. Constata o finalitate, un thelos,
al lucrurilor, care spune ca lumea este de neconceput fara o finalitate, caci fara aceasta
finalitate lumea s-ar destrama. Este cea de la a cincea cale (argumentul teleologic), natura
exista cu minimul de efect si maximul de productie, de realizare si intotdeauna sau de cele
mai multe ori reactioneaza la fel. Exista un scop, este cineva inteligent care duce toate
lucrurile la acest scop, acest “cineva” este Dumnezeu.
Aceste cinci cai iau ca punct de plecare miscarea, cauzalitatea, necesarul si
posibilul, gradele perfectiunii din lucruri si guvernarea naturii insasi. Se evidentiaza principiul
absurditatii afirmarii unei serii infinite. Se evidentiaza fenomenul de contingenta si se
postuleaza existenta non-contingentului, care este Dumnezeu. Omul de stiinta care
apeleaza la stiinta lui pentru a-si motiva ateismul lui, comite o grava eroare, pentru ca stiinta
nu poate fi considerata straina de problema religioasa care este o problema a DE CE-ului?
a tuturor lucrurilor si nu a CUM-ului? care descrie CONTINGENTA.
De ce – se inscrie in metafizica, cautarea primului principiu. Ateismul nu este si nu
poate sa fie o concluzie a stiintei ci o preconceptie in ceea ce e rationalitatea, pe care
cineva si-o poate insusi, chiar ca om de stiinta, nu ca filosof sau ca metafizician; ateismul
stiintific este o falsa ideologie. In cautarea lui Dumnezeu, religia si stiintele naturii nu se
excul ci se completeaza reciproc.

7
 ARGUMENTE ANTROPOLOGICE
Fac parte acele argumente care pleaca de la om mai degraba decat de la cosmos,
sau de la ideea de Dumnezeu si realizeaza o ascensiune speculativa spre afirmarea
existentei lui Dumnezeu.
Argumentul adevarului
Primul care a trasat o cale antropologica a fost Fer. Augustin, bazandu-se pe
adevarul care se gaseste in noi si care se depaseste la infinit, trimitandu-ne la un adevar
transcendent care se identifica cu Dumnezeu-Fer. Augustin in “De libero arbitro”cartea II
Argumentul datoriei
Probabil mai evident decat adevarul ne face sa auzim vocea lui Dumnezeu
datoria. Aceasta se exprima prin acea supunere pe care o intuim in fata unor principii
fundamentale si universale (ex. sa nu ucizi). Datoria care savarseste legea morala este
pentru om indiciu clar al supunerii nefiind aici vorba de o simpla supunere fata de societate
care ramane un fenomen cu totul exterior ci datoria ne face sa inregistram o supunere
inferioara.
Cine ee poate impune o supunere asa de profunda, decat acela care ne este mai
intim noua decat noi insine, trebuie sa admitem ca prin intermediul datoriei ne vorbeste
totodata Dumnezeu. Fundamentul legii morale si al datoriei este Dumnezeu.
Argumentul autotranscedentei
Omul nu este caracterizat doar de finitudine si de contingenta ci si de
autotranscendenta, el se gaseste mereu proiectat dincolo de centrul lui, este menit sa
franga limitele spatiului dincolo de centrul lui, este menit sa franga limitele spatiului si
timpului, sa mearga prin infinit si etern. Autotranscendenta proclama un nou proiect care nu-
si gaseste realizarea nici in omul ideal al lui Platon nici in cel liber al lui Spinoza nici
supraomul lui Nietzche si cu atat mai putin in omul consumator contemporan.
Autodeterminarea este chemarea lui Dumnezeu, o solicitare profunda inscrisa in
strafundurile fiintei noastre de catre Dumnezeu, ii este punct cu al transcendentei “o fiinta
bolnava dupa Dumnezeu” – Mark Scheller
Argumentul culturii
Cultura realizeaza functia de forma spirituala a unei societati, nu numai omul
individual este religios ci si cultura. Cultura atee de sec. XX in ciuda ideilor lor umaniste s-au
transformat intr-un timp scurt in monstruoase fabrici de tortura si moarte. Cultura umanista
atee esueaza.
Argumentul valorilor
Cultura (sufletul societatii, valorile – sufletul culturii – maretia unei culturi e
proportionata cu maretia valorilor. Daca cultura contine o profunda tendinta religioasa in
care rasuna inconfundabil puterea lui Dumnezeu, o instanta religioasa inca mai marcanta se
poate vedea in valorile fundamentale fara de care omul poate exista, viata, adevarul, binele,
iubirea, prietenia, intelepciunea, curajul, libertatea, pacea. Noi nu creem aceste valori ci le
incorporam, aceste valori stau in legatura cu Dumnezeu – voile divine –
Argumentul limbajului
Omul e fiinta cuvantatoare, dialogica, lucrul acesta trimite spre Dumnezeu, ca
Treime de Persoane, care cheama pe om, intra in dialog cu omul.
Argumentul demnitatii persoanei
Persoanei ii este recunoscuta o demnitate, foarte inalta, omul trebuie respectat,
pentru sine insusi si nu pentru alte considerente. Omul nu e fiinta absoluta dar are valoare
absoluta, chip al lui Dumnezeu, este facut dupa chipul lui Dumnezeu – respectul fata de
persoana
Omul in sine-ca argument al lui Dumnezeu
Este semnul suprem al existentei lui Dumnezeu, cel mai desavarsit din univers.
Este documentul cel mai clar, elocvent, explicit, al existentei lui Dumnezeu, el este semnul
si simbolul suprem al lui Dumnezeu pe pamant