MARI FORMAŢII VEGETALE TERESTRE

Studiul raspândirii fiinţelor vii pe suprafaţa terestrã şi analiza cauzalitãţii acestei rãspândiri sunt
net mai avansate în domeniul vegetal decât în cel animal; de asemenea, mediul terestru uscat este
mai bine cunoscut decât cel marin. În cele ce urmeazã, vom prezenta sintetic caracteristicile
marilor formaţii vegetale sau biomuri continentale, suprapuse unor zone cu condiţii pedo-
climatice diferite.

Biomuri şi formaţii vegetale

Ca ştiinţã de graniţã între biologie şi geografie, biogeografia urmãreşte sã stabileascã raporturile
care existã între distribuţia geograficã a organismelor vii, factorii abiotici ai mediului şi, din ce în
ce mai pregnant, ansamblul activitãţilor umane.
Studiul arealelor de rãspândire a unitãţilor sistematice (specii, genuri, familii) precum şi
modificãrile înregistrate de acestea de-a lungul timpului fac obiectul de studiu al chorologiei,
ramurã a biogeografiei. În acelaşi timp, biogeografia studiazã comunitãţile de organisme,
alcãtuite din grupe taxonomice diferite. În acest context, atenţia se îndreaptã asupra biomurilor,
ca biocenoze la scarã planetarã, a cãror fizionomie este de fapt, cea a principalelor formaţii
vegetale: stepã, savanã, pãdure, tundrã etc.
Noţiunea de formaţie vegetalã a fost introdusã prima oarã în literatura de specialitate, de cãtre
germanul Grisebach, în 1838; acesta o defineşte ca “o grupare de plante care prezintã un caracter
fizionomic bine definit, cum ar fi o prerie, o pãdure etc.“ Strâns legate de condiţiile climatice şi
geografice, formaţiile vegetale caracterizeazã marile medii geografice ale Terrei şi reprezintã
primele elemente ale analizei ecologice a acestora. Fãrã a cita în particular denumirile plantelor,
este posibil sã obţinem o fişã de personalitate a unui ansamblu vegetal, utilizând criterii precum
talia (înaltã sau scundã), modelul arhitectural (monostratificarea sau pluristratificarea),
densitatea (deschisã sau închisã), întinderea spaţialã, aspectul (uniform sau mozaicat),
cantitatea de materie vie pe unitatea de suprafaţã (biomasa), regenerarea materiei vegetale
(productivitatea), ritmul de dezvoltare (cu frunze persistente sau caduce).
Pentru a permite o descriere mai riguroasã a marilor formaţii vegetale terestre, denumite de
asemenea şi biomuri, denumirilor uzuale ale acestora: pãduri, lande, prerii li s-au adãugat
calificative fie geografice (boreal, ecuatorial, tropical etc.), fie ecologice (oceanice, higrofile,
xerofile, halofile etc.), fie biologice (sempervirente, caducifoliate, sclerofile etc.), fie taxonomice
(stepa cu Alfa, garriga cu cimbru, pãdurile de stejar etc.).
În cele ce urmeazã, vom caracteriza pe scurt principalele formaţii vegetale terestre, insistând
asupra localizãrii geografice si asupra formelor de adaptare a organismelor la condiţiile
ecologice.
 Pãdurile tropicale umede

În zona intertropicalã se desfãşoarã unul dintre cele mai mari ansambluri forestiere ale lumii,
care poartã denumiri diferite, în funcţie de atributele asupra cãrora cade accentul; astfel, existã
un grup de termeni care insistã asupra originalitãţii localizãrii sale, evocând apartenenţa acestui
ecosistem forestier la zona caldã si umedã: pãdure ecuatorialã, pãdure tropicalã sau pãdure
intertropicalã; deoarece acest vast domeniu corespunde în mare mãsurã climatului cu pluviozitate
ridicatã (peste 1500 mm/an), numeroşi autori insistã asupra acestui aspect ecologic major,
utilizând noţiunile de pãduri pluviale, pãduri ombrofile sau higrofile, “rain forest“ sau
“Regenwald“; în alte situaţii, se accentueazã aspectul fizionomic: pãduri dense, pãduri veşnic
verzi sau sempervirente, “evergreen“ sau “immergrun“.
Localizare geograficã
• domeniul pãdurii dense ecuatoriale este scindat în trei mari mase continentale: America,
Africa şi Indonezia
• în Amazonia, poartã denumirea de “selvas“ sau “bosanes“ şi formeazã ansamblul cel mai
vast, suprapus în parte pe bazinul Amazonului; pãdurea amazonianã este întreruptã în nord
de platoul Guyanelor, spre vest extinzându-se pânã pe culmile andine (vestul Anzilor
Columbieni şi Ecuadorieni); limitele sale sunt mult mai complexe spre sud şi est, unde
coboarã pânã în regiunea Buenos Aires, dispãrând în nord-estul Braziliei.
• în America Centralã, faţada continentalã a Mãrii Caraibelor, cât şi versanţii “în vânt“ ai
Antilelor sunt acoperite de pãdurea densã tropicalã.
• în Africa, mai puţin întinsã, pãdurea tropicalã umedã cuprinde douã masive distincte: o bandã
occidentalã îngustã în Sierra Leone, Liberia, Cote d Ivoire şi Ghana, în lungul Golfului
Guineei şi un important masiv forestier centrat pe bazinului Congo-ului (Nigeria, Camerun,
Gabon şi regiunea marilor lacuri est africane); elemente izolate apar şi pe flancul oriental al
insulei Madagascar.
• în Asia de Sud-Est, domeniul pãdurii ecuatoriale este cel mai fragmentat şi decalat cãtre
nord, sub efectul musonului; principalele masive forestiere se gãsesc în M-ţii Gaţii de Vest,
în India, în sud-estul Sri - Lankãi, pe versanţii himalayeni, pe coastele occidentalã şi orientalã
ale peninsulei Indochina, în arhipelagul malayez, în Borneo, I-lele Celebe, Noua Guinee şi de
asemenea în Filipine, pânã pe coasta de nord-est a Australiei.
Condiţii ecologice
• temperaturi medii anuale ridicate, constant peste 20 0 C;
• insolaţie intensã, evapotranspitraţie ridicatã; cele mai afectate sunt frunzele din stratele
superioare ale pãdurii, expuse direct razelor solare, care se încãlzesc cu pânã la 10 0 C mai
mult decât aerul din jur.
• precipitaţii medii anuale ce depãşesc 1500 - 1700 mm; precizãm faptul cã, nu întotodeauna
limita arealului pãdurii tropicale umede se leagã absolut de cea a pluviozitãţii maxime; în
limitarea arealului a intervenit în timp istoric activitatea antropicã, aşa cum este cazul
câmpiei maritime a Guineei.
• microclimat mai uniform în interiorul pãdurii, cu variaţii termice aproape inexistente, aer
saturat permanent în vapori de apã, intensitate redusã a luminii.
• solurile, cu excepţia andosolurilor şi a celor aluvionare, au în general vârste foarte mari,
uneori terţiare; cele mai rãspândite sunt cele lateritice, bogate în oxizi de fier, acide (pH –
4,5 - 5,5) şi foarte sãrace în substanţe nutritive ( descompunerea rapidã şi mineralizarea
litierei face ca substanţele nutritive puse în libertate sã fie reabsorbite imediat de rãdãcini,
neexistând posibilitatea acumulãrii acestora în sol).
Modelul arhitectural al pãdurii tropicale umede este edificat de:
• stratul ierbaceu - cel mai slab dezvoltat, indicator în aprecierea gradului de artificializare a
pãdurii;
• stratul arbustiv - este edificat de specii ombrofile;
• stratul arborescent inferior - cuprinde specii ombrofile de arbori cu creştere lentã şi cu
înãlţimi de 8 - 10 m;
• stratul arborescent mediu - edificat de arbori cu înãlţimi între 10 şi 30 m, reduşi ca numãr, cu
coronament fusiform, în competiţia pentru luminã;
• stratu arborescent superior - cuprinde arbori de peste 40 - 50 m înãlţime, cu trunchiuri al
cãror diametru poate depãşi adesea 2 m; aceşti arbori prezintã adaptãri la solurile mlãştinoase
(rãdãcini cu rol de contraforturi, rãdãcini aeriene etc.)
Spectrul bioformelor
• aproximativ 70% dintre speciile pãdurii tropicale umede sunt fanerofite; acestora li se adaugã
puţine camefite şi geofite.
Diversitatea floristicã
• în mod obişnuit, ecosistemul pãdurilor pluviale adãposteşte circa 40 de specii de arbori/ha,
însã numãrul acestora poate ajunge chiar la 100 ; în Amazonia, îşi gãsesc locul de habitat
peste 2500 de specii de arbori de talie mare (în Franţa, de exemplu, numãrul acestora nu
depãşeşte 50).
• cele mai rãspândite familii, ai cãror reprezentanţi vegeteazã în pãdurile dense tropicale sunt:
a) familia Palmae - cca. 1500 de specii, unele cu importanţã economicã deosebitã: palmierul de
vin (Mauritia vinifera), palmierul de fibre textile (Astrocaryon vulgare) - în Amazonia, palmierul
de ulei (Elaeis guinensis) - în Africa, palmierul de zahãr (Arenga saccharifera) - în Asia,
palmierul de cocos (Cocos nucifera) - pantropical;
b) familia Euphorbiaceae - 4500 de specii: arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis) din
Amazonia
c) familia Moraceae - include specii din genul Ficus: Ficus elastica (Asia tropicalã), smochinul
indian (Ficus bengalensis);
d) familia Myrtaceae - cuprinde circa 3000 de specii, cele mai numeroase în continentul asiatic:
arborele de cuişoare (Caryophyllus aromaticus);
e) familia Meliacee - cuprinde specii de arbori cu lemn preţios, ca de exemplu “mahonul indian“
sau “lemnul de Singapore“ (Cuveracaea serrata);
f) familia Leguminoase - include specii de liane (rotangul - Calamus extensus, în Asia, cu o
lungime de peste 200 m, scara maimuţelor - Bauhinia, în Amazonia), arbuşti şi unii arbori cu
lemn foarte preţios (Compasia excelsa şi Mora excelsa, în Asia);
g) familia Rubiaceae - este reprezentatã de numeroase specii ale genului Coffea (din cele 35 de
specii, 20 sunt vest-africane): Coffea liberica, Coffea arabica etc.
h) familia Sterculiaceae - este reprezentatã în America de Sud prin arborele de cacao
(Theobroma cacao), iar în Africa, de arboraşul de cola (Cola nitida, C. acuminata);
i) familia Rutaceae - include cca. 900 de specii, majoritatea din genul Citrus;
j) familia Lauraceae - este edificatã de aproximativ 1000 de specii, cele mai multe întâlnite în
Asia: arborele de camphor (Cinnamonum camphora), arborele de scorţişoarã innamonum
Zeylanicum) etc.
Forme particulare ale lumii vegetale
• lianele - folosesc arborii ca suport pentru lãstarul lor, care creşte repede în înãlţime; pot
atinge 200 m lungime şi 15 -20 cm în diametru; lianele tropicale deţin 90% din speciile
existente în ecosistemele terestre.
• epifitele - au cea mai largã dezvoltare în America de Sud; îşi deplaseazã însuşi locul de
germinare pe ramurile superioare ale arborilor; principalii reprezentanţi ai epifitelor sunt
bromeliaceele şi orhideele;
• plantele parazite şi saprofite, determinate de intensitatea foarte redusã a luminii pe parterul
pãdurii; dintre plantele parazite, lipsite de clorofilã, pot fi citate: Rafflesia arnoldi din
Malayezia (a cãrei floare de culoare roşie, fixatã la partea inferioarã a trunchiurilor arborilor,
poate atinge 1m în diametru), Tonningia din Africa şi Hydnora în Asia de Sud-Est.
• plantele semiparazite au clorofilã şi participã în parte la prepararea substanţelor nutritive; în
aceastã categorie intrã mai ales specii din familia Loranthaceae.
Lumea animalã
• Este variatã, organismele prezentând adaptãri morfologice şi fiziologice; în funcţie de
biotopul pe care îl ocupã, acestea pot fi arboricole şi tericole;
• animalele arboricole prezintã urmãtoarele adaptãri:
– coadã prehensilã (maimuţele Americii de Sud: atelul - Ateles paniscus, urlãtoarea - Alouatta
seniculus, furnicarul arboricol Tamandua tetradactyla etc.);
– gheare dezvoltate foarte mult - leneşii (Bradypus tridactylus, Choloepus didactylus) din
America de Sud;
– degete opozabile (papagali din genul Ara: ara cu pieptul galben, ara verde, ara kanga,
brotãcelul Chiromantis din Africa Occidentalã, maimuţe etc.);
– picioare sau degete prevãzute cu discuri adezive (lemurienii din Madagascar);
– paraşute (veveriţa cu pungã, şopârla zburãtoare, câinele zburãtor sau Kalongul, vulpea
zburãtoare, makiul sau Kaguangul zburãtor - Asia, broasca zburãtoare - Noua Guinee, veveriţa
zburãtoare cu coadã cu solzi - Africa etc.);
• animalele tericole au o diversitate mai redusã şi prezintã adaptãri la condiţiile ecologice
specifice (luminozitate slabã, vegetaţie luxuriantã):
– talie micã (antilope mici - Okapia în Africa, rinoceri de talie micã etc.);
– crepusculare sau lucifuge (insecte, unele rozãtoare, reptile etc.);
– higrobionte (specii care trãiesc în apele marilor fluvii: caimanul, în Amazon)
Faciesuri
În funcţie de gradul de inundabilitate, pãdurile dense tropicale prezintã faciesuri distincte; astfel,
în cea mai tipicã dintre pãdurile ecuatoriale, selvas-ul amazonian, se întâlnesc:
• varzeas sau pãduri permanent inundate, care în general însoţesc cursurile de apã; largã de
pânã la 200 km în lungul Amazonului, dincolo de confluenţa cu Madeira, aceastã pãdure
reprezintã doar 2% din suprafaţa totalã a Amazoniei; cu o diversitate floristicã foarte mare,
varzea se dezvoltã pe aluviunile râurilor (rios) albe (blancos) sau negre (negros); în acest
mediu asfixiant, se dezvoltã foarte bine arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis), palmierii
(Pandanus sp.) şi lianele; frecvent apar arbori cu rãdãcini aeriene, supranumite “gambe de
câine“, aşa cum este cazul arborelui kapok sau “arborelui de brânzã“ (Ceiba pentandra);
kapokierii sunt arbori de talie mare, al cãror trunchi este susţinut la bazã de puternice
contraforturi şi al cãror lemn alb şi moale (asemanator brânzei) este folosit la confecţionarea
butoaielor; în Cote d Ivoire, acest facies este cunoscut sub numele de poto-poto
• igapo (pãdure temporar inundatã), ce corespunde zonelor mlãştinoase, în care sedimentarea
organicã este preponderentã; în Guyana, unul dintre cele mai spectaculoase faciesuri ale
pãdurii inundabile este numitã “pinotier“, dupã numele palmierilor pinot (Euterpe oleracea),
care formeazã populaţii aproape pure, de arborete cu înãlţimi de 20 - 25 m.
• ete sau terra firme (pãdurea neinundabilã);
• ceja reprezintã faciesul pãdurii tropicale umede de altitudine, desfãşuratã în sectorul andin
ecuatorial (venezuelan, columbian şi ecuadorian); în Anzii venezueleni, apare sub forma unei
benzi înguste, desfãşuratã între aprox. 3100 – 3250 şi 3600 m altitudine; vegetaţia este
dominatã de stratul arbustiv, edificat de specii adaptate la temperaturi cuprinse între 50 şi 70 C,
a cãror înãlţime se reduce, pe mãsurã ce creşte altitudinea; principalele specii arbustive
aparţin genurilor Ilex, Berberis şi Polylepis (specia andinã pionier cea mai comunã); speciile
 vegetale cu creştere lentã sunt expuse cu regularitate îngheţului, destul de slab, precum şi unui
deficit hidric ocazional, întrucât se situeazã deasupra plafonului noros şi primesc precipitaţii
mai reduse cantitativ (800 - 900 mm); factorul inhibitor decisiv în dezvoltarea vegetaţiei pare
a fi frecvenţa ninsorilor.
• pãdurea galerie reprezintã de fapt o prelungire a pãdurilor tropicale umede, în lungul unor
râuri ce traverseazã savana; apare mai bine dezvoltatã în zona de izvoare a unor fluvii
africane; se aseamãnã unor lunci largi, cu aceleaşi specii ca şi pãdurea tropicalã umedã
propriu-zisã, mai slab dezvoltate şi mai sãrãcãcioase, datoritã temperaturilor mai ridicate şi
uscãciunii mai mari; în Guyana, în lungul fluviilor, în special în sectoarele malurilor convexe
de acumulare aluvionarã ale meandrelor, pãdurea prezintã o sucesiune de medii contrastante,
de la pãdurea densã de tip terra-firme, specificã interfluviilor, la pãdurile ripariene; contrastul
apare între arborii înalţi şi vegetaţia mai scundã, cu aspect de hãţiş, invadatã de resturi
vegetale moarte şi de liane; aceste ecosisteme, calificate uneori ca pãduri galerii, poartã
denumirea localã de “pri-pri“; în pãdurile galerii, lipsesc animalele crepusculare specifice
parterului pãdurii dense ecuatoriale.