Unversitatea “Al.I.

Cuza”, Iași
Facultate de Filosofie si Știinte Social-Politice
Specializare: Știinte Politice
An.III,Gr2
Gogan George-Cristhian

Funcționarul și funcția publică

Definirea conceptului de funcționar public și funcție publică

Funcționarul public este definit ca o persoană care exercită permanent sau temporar, cu
orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în
serviciul instituțiilor publice sau altor persoane juridice de interes public.

Funcția în cadrul administrației publice, poate fi definită “ca un ansablu de atribuții

stabilite prin lege sau prin actele juridice emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le
îndeplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației publice și care are
abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuții ale administrației publice”.

Fiecare funcție publică se caracterizează prin anumite trăsături, dar tuturor funcțiilor publice le
sunt comune următoarele:

• Funcția publică reprezintă un complex de drepturi și obligații, care nu sunt facultative, ci

obligatorii pentru persoana investita;

• de asemenea, funcția publică are caracter de continuitate care decurge din însăși
continuitatea existenței statului; din aceasta nu trebuie să tragem concluzia că funcția
publică nu poate fi exercitată intermitent; nu trebuie confundată funcția însăși cu
 realizarea ei;

• funcția publică nu poate face obiectul unei înțelegeri între părți; ea este rezultatul unui act
universal de voință prin investirea legală ce acordă persoanei care exercită funcția;

• functia publica este accesibila tuturor cetatenilor, in conditiile legii;

Asupra funcției publice există mai multe tipuri de concepții pe care le au în general, funcționarii:

Funcția publică este vazută ca:

• meserie de contact cu publicul (funcțiile de ghișeu, funcțiile prin care se realizează

anumite prestații în favoarea cetățenilor, funcțile prin care se exercită controlul de vamă,
de bilete de tren etc.);

• meserie tehnică, dificilă și adesea periculoasă, funcționarul nefiind într-un raport direct cu
publicul (dispeceratul unui nod de cale ferată ce dirijează circulația trenurilor);

• mijloc de exprimare a autorității, funcție ce le dă funcționarilor anumite satisfacții;

• funcția publică este privită prin natura sa ca o funcție socială; aceasta implică de la
început că acela care o exercită să aibă o veritabilă vocație de a se preocupa de cauza
publică.

Funcționarul pubic este, deci, persoana fizică investită cu o funcție publică cu caracter de
permanență în serviciile autorității centrale sau locale, ori în instituțiile publice care aparțin
acestora. Ocuparea funcției de către funcționar, în mod legal se face prin simpla investire sau
prin investirea urmată de încheierea unui contract de muncă, sau prin simpla încheiere a unui
contract de muncă.

Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni

Autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească satisfacerea
interesului general al populaţiei, iar instituţiile administraţiei publice au obligaţia să se apropie de
membrii colectivităţilor locale şi să menţină un contact permanent cu aceştia. În acest sens,
administraţia publică trebuie să comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte şi să ia în
considerare cetăţeanul.

Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoţeşte activitatea

instituţiilor publice în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind
informaţii de utilitate publică. Astfel comunicarea publică trebuie să facă cunoscute cetăţenilor
existenţa oraganizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile acestora,
legalitatea şi oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmăreşte
cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile publice, prin rolul şi atribuţiile
pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general.

Comunicării publice îi revine rolul de a convinge, că prin politicile instituţionale

realizate, precum şi prin deciziile publice adoptate, se urmăreşte un interes general, obţinându-se
astfel adeziunea cetăţenilor.

Cetăţeanul trebuie să fie informat cu privire la existenţa şi modul de funcţionare a

serviciilor publice, trebuie ascultat când îşi exprimă nemulţumirea, trebuie să-i fie luate în
considerare dorinţele şi nevoile.

În cadrul instituţiilor publice locale, comunicarea publică are următoarele forme:

• punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes local;

• prezentarea şi promovarea serviciilor publice oferite de colectivităţile locale;

• promovarea instituţiilor publice şi a colectivităţilor teritoriale.

Cetăţenii vin în contact cu instituţiile publice locale şi, ca urmare, au nevoie să ştie cum se
adresează pentru satisfacerea unui interes legitim, ce documente trebuie să completeze, ce
proceduri trebuie să urmeze. Instituţiilor publice locale le revine obligaţia de a pune la dispoziţia
publicului informaţii cu caracter practic, de natură să facă cunoscute cetăţenilor regulile pe care
trebuie să le respecte în demersurile lor, să le înlesnească accesul acestora în raport cu serviciile
publice locale.

O relaţie deschisă, de parteneriat, va uşura fluxul de informaţii în ambele sensuri.

Iniţiatorul acestei relaţii trebuie să fie instituţia administrativă, care are obligaţia să caute
modelele cele mai eficiente şi specifice pentru realizarea feed-back-ului şi pentru cunoaşterea
resurselor locale.

Buna funcţionare a comunicaţiilor facilitează administrarea şi controlul proceselor de

prestare, al operaţiilor din care se compun diferitele procese şi are un impact puternic asupra
comportamentului funcţionarilor publici, a eficienţei şi oportunităţii în interacţiunile cu cele mai
diverse categorii de cetăţeni.
Comunicarea între funcţionarul public şi cetăţean

În procesul comunicării, relaţia funcţionar public-cetăţeni constituie substanţă a actului

de administraţie publică.Unităţile comunicaţionale, respectiv funcţionarul public (ca emiţător) şi
cetăţeanul (ca receptor de mesaje) au obiective clare: emiţătorul îşi propune să informeze, să
convingă, să îndrume, să capteze interesul, să fie eficient, iar receptorul se va strădui să fie atent,
să înţeleagă, să reţină.

Comunicarea cu cetăţenii se realizează prin: expuneri, activităţi de informare, dezbateri,

sesiuni de comunicări, programe de investigare, activităţi cu caracter cultural-educativ,
participare la concursuri, publicaţii proprii, afişiere, transmiterea prin forme scrise sau orale de
informaţii diverse spre şi dinspre structurile de conducere şi de specialitate ale instituţiilor de
administraţie publică.

Liderii din administraţia publică trebuie să acorde o atenţie deosebită antrenării

funcţionarilor publici în facilitarea comunicării dintre aceştia şi cetăţeni. În acest sens, putem
identifica următoarele sarcini:

• diagnosticarea problemelor;

• culegerea, verificarea şi diseminarea informaţiilor;

• trasmiterea rezultatelor evaluării informaţiilor;

• rezolvarea conflictelor.

Pentru realizarea acestor sarcini, pot fi avute în vedere următoarele căi de rezolvare:

• ascultarea activă;

• stimularea autoanalizării problemelor;

• controlul tonului vocii;

• cultivarea întelegerii şi toleranţei;

• detensionarea atmosferei.

Parteneriatul interactiv funcţionar public-cetăţean presupune circulaţia informaţiei în

ambele sensuri. Dincolo de aspectele oficiale, instituţionale, relaţia funcţionar public-cetăţean
trebuie să conţină o anumită doză de informaţii.

Comunicarea este absolut esenţiala pentru organizare. Este evident că fără comunicare nu
poate fi organizare, căci atunci nu există posibilitatea ca grupul să influenţeze comportamentul
individului. Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor tehnici de comunicare va determina, în
mare parte, modul în care funcţiile de luare a deciziilor pot şi trebuie distribuite în instituţie.

Pregătirea și perfecționarea profesională a funcționarilor publici

Conform prevederilor art. 54 din Statutului funcționarilor publici poate ocupa o funcție
publică persoana care îndeplinește următoarele condiții generale :

• Are cetățenia română și domiciliul în România : cerința de a avea cetățenia

română se intemeiaza pe “ fidelitatea față de țara pe care ar trebui să o aibă , fără
excepție toți funcționarii publici pe când cerința ca persoana să aibă domiciliul în
România decurge din faptul că funcția publică trebuie exercitată fără
intermitente , având în vedere că aceasta se caracterizează prin continuitate .
• Cunoaște limba româna , scris și vorbit : pentru ca art. 13 al Constituției prevede
că “ În România , limba oficială este limba română “ .
• Are vârsta de minimum 18 ani împliniți : persoana care dorește o funcție publică
trebuie să aibă capacitatea de a încheia de unul singur un contract individual de
muncă .
• Are capacitate deplină de exercițiu : se are în vedere ca împlinirea vârstei de 18
ani este o condiție generală pentru ocuparea funcțiilor publice , legiuitorul
rezervându-și dreptul de a stabili la nivelul unor statute speciale alte condiții
legale de vârstă persoanei ce urmează să ocupe o funcție publică .
• Are o stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează ,
atestată pe baza unui examen medical;
• Îndeplinește condițiile de studii prevăzut de lege pentru funcția publică : minim
studii universitare ;
• Îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice ;
• Nu a fost condamnat pentru savarsirea unei infracțiuni ;
• Nu a fost destituită dintr-o funcție publică pentru motive de indisciplină în ultimii
7 ani;
Într-o adminstrație publică modernă, pregătirea și calitatea pregătirii funcționarilor
publici devin condiții obligatorii, atâta timp cât scopul acesteia este de realizare eficientă a
sarcinilor și atribuțiilor variate și diversificate ce le revin. Astfel, este concludent că orice
funcționar public din administrație trebuie să aibe o pregătire generală rezultată din “
specializări umaniste sau tehnice obținute în cadrul facultăților ori din domeniul dreptului la
care, însă, se impune, în mod imperios și o pregătire complementară de formare în structurile
universitare și postuniversitare administrative” .

În mod oarecum dependent de funcția publică de execuție sau conducere din domeniul
administrativ este necesară aprofundarea și perfecționarea pregătirii profesionale și a
“cunoștințelor la nivelul dezvoltării contemporane a științei și tehnicii administrative”.

Instituirea pregătirii administrative reprezintă o condiție și o etapă din formarea

personalului din adminstrația publică, obligatorie de altfel pentru ocuparea și deținerea funcției,
ea putând fi asigurată fie de administrația publică însăși, fie prin studii universitare, școli sau
colegii administrative.

În ceea ce privește pregătirea și perfecționarea persoanelor care ocupă funcții de

conducere, se impune pe lângă studiile menționate la paragraful anterior, și cursuri de pregătire și
perfecționarea pregătirii fie în țară într-un institut superior de studii administrative, fie în
străinatate. În țara noastră există, din anul 1991, Școala Națională de Studii Politice și
Administrative, iar din anul 2001 s-a înființat Institutul Național de Administrație, precum și 8
centre regionale de formare continuă pentru administrația publică locală, cu sedii în municipiile
București, Craiova, Călărași, Iași, Cluj-Napoca, Sibiu,Constanța si Timișoara.

Perfecționarea profesională este conform prevederilor legale, asigurată de autoritățile și

instituțiile publice prin obligația de a asigura în bugetul anual propriu sumele necesare pentru
acoperirea cheltuielilor necesare acesteia, și prin organizarea la inițiativa ori în interesul
autorității sau instituției publice a unor cursuri susținute fie de funcționari publici definitivi, cu
nivel net superior al pregătirii profesionale și cu experiență în domeniu, fie prin intermediul unor
specialiști din învățământul superior de specialitate.

Mai sunt, pe lânga aceste metode de pregătire și perfecționare a pregătirii profesionale și

altele cum ar fi: dezbaterea în colectiv a căilor de rezolvare a unor probleme aflate în practică,
folosirea studiului de caz ori a diverselor tipuri de simulare sau unele forme individuale, ca
stagiu de pregătire în țară ori în străinătate și obținerea titlului de doctor în științe.

H.G. nr . 1209/2004 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici se

face prin concurs organizat în limita funcțiilor publice vacante prevăzute anual în acest scop prin
planul de ocupare a funcțiilor publice .Condițiile de desfășurare a concusului se publică de
autoritatea sau instituția publică organizatoare în M.O , cu 30 de zile înainte de data desfășurării
acestuia . Odată îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a accede într-o funcție publică se
va desfășura concursul care constă în trei etape:

• Selectarea dosarelor de înscriere ;

• Proba scrisă ;
• Interviul ;
După ce au promovat ambele probe ( scris și interviu ) funcționarul public intră într-o
perioadă de stagiu unde va trebui să dovedească că este potrivit pentru respectivul post . Această
perioadă folosește la verificarea aptitudinilor profesionale , formarea practică a funcționarilor
publici debutanți precum și cunoașterea de către aceștia a specificului administrației publice .
Durata perioadei de stagiu a fost reglementată la 12 luni pentru funcționarii publici de execuție
clasa I , 8 luni pentru cei din clasa a II –a și 6 luni pentru cei din clasa a III-a . În calculul
perioadei de stagiu se va ține cont și de perioada în care o persoană a urmat și a promovat
programe de formare specializată în administrația publică . Pe perioada stagiului funcționarul va
trebui să aloce două ore zilnic din timpul normal de lucru pentru studiul individual , să participe
la cursuri de pregătire și să desfășoare activități aflate la nivelul lui de competență .

Între modalitățile de formare a funcționarului public menționăm de asemenea formarea la

locul de munca .

Pregătirea profesională teoretică și practică a funcționarului public trebuie avută în

vedere în acțiunea de formare a acestora , pornind de la caracterul multilateral și specializat al
activității în administrația publică , caracter ce determină și o pregătire profesională diferențiată.

Astfel pe lângă o temeinică pregătire în domeniul științei administrației și a dreptului ,

competența profesională presupune : suumum de cunostințe de specialitate , experiență în
domeniu , usurința de a pune în aplicare aptitudinile intelectuale , precum și ansamblul de
atitudini ce predispun persoana la aplicarea tuturor posibilităților sale intelectuale.

Pentru a obține o asemenea competență profesională , este necesar ca în toate sistemele ce

asigură formarea , pregătirea personalului pentru administrația publică , să existe pe de o parte o
strânsă legătură între procesul de învățământ și cercetare , iar , pe de altă parte , să se realizeze o
mai bună legătură între invățământ și practică .

Procesul de identificare a necesităților generale de formare , pe diferite categorii de

funcții , cât și a perfecționării profesionale , trebuie să aibă în vedere faptul că în condițiile
schimbărilor fundamentale pe care le traversează administrația publică , anumite “ categorii de
cunostințe reprezintă o noutate .
 Unele dintre ele pot fi abordate la nivel de formare , altele la nivel de
perfecționare/specializare , iar altele , facultativ , pentru o “ reculturalizare “ în noul context
administrativ . În acest sens , și numai cu titlu de cunoștințe poate fi prezentată sub forma unor
module , iar acestea pot fi detaliate pe teme , avându-se în vedere interviuri și chestionare
aplicate funcționarilor publici , precum și responsabilitățile și sarcinile rezultate din fișa postului.

Principalele module ar fi : drept administrativ , managementul general ,tehnici de

comunicare , finanțe publice , economie de piață , etc .

Propunerile de formare sub forma modulelor vizează o pregătire generală aplicabilă

funcțiilor de conducere din administrația publică , având în vedere principiul potrivit căruia
pentru a imprima necesitatea formării și a o încuraja , conducătorii trebuie să fie înșiși pregătiți .

Referitor la cerințele de pregătire a personalului din administrația publică și adaptarea

acestuia la condițiile tranziției la economia de piață trebuie subliniat în primul rand că este
necesară o schimbare culturală la nivelul comunității profesionale , respectiv a funcționarilor din
administrația publică .

Educația și training-ul vor trebui să fie centrate mai degrabă pe dezvoltarea și cultivarea
abilităților decât pe transmiterea automată a unor cunoștințe considerate adesea general
aplicabile .

Administrația centralizată a avut ca efect subdezvoltarea capacităților manageriale

implicate de evoluția globală a unei organizații și de relațiile cu piața .

Pentru ca funcționarul public să răspundă cerințelor de pregătire și perfecționare , este

necesar să cunoasca : date despre eficiență , productivitate și competivitate ; problematica
parteneriatului economic și , mai ales , social ; să se preocupe pentru modernizarea dotărilor ; să
posede cunoștințe ample referitoare la internaționalitatea afacerilor ; perceperea corectă a
modului de elaborare și aplicare a strategiilor de dezvoltare globală , doar răspunzând acestor
cerințe putem vorbi de funcționari performanți și de o administrație pe măsura .

Un aspect total neglijat în acest moment în țara noastră este acela al consultanței
specializate în conceperea , desfășurarea și finalizarea pregătirii personalului din administrația
publică . Consultanța are rolul de a orienta , de a oferi soluții practice , de a contribui efectiv la
întocmirea programelor de pregătire , perfecționare .

În ceea ce privește necesitatea perfecționării cadrelor din administrația publică fără a ne

propune o argumentare detaliată a necesității perfecționării personalului din administrația publică
, este util să subliniem că dezvoltarea în ritmuri alerte a societății umane , procesul de accelerare
a istoriei , creșterea vitezei de modificare a condițiilor de viață și de mediu , determină în mod
necesar modificarea structurală a raportului între pregătirea de baza și pregătirea continuă , cu
toate noutățile furnizate de știință și practică.

Așadar , în vederea creșterii competențelor personalului trebuie asigurată perfecționarea

acestuia . Pentru aceasta se au în atenție nu doar caracteristicile managementului în administrația
publică , cât , mai ales , elaborarea unui plan de schimbare.

Viitoarele cadre efectuează doi ani de stagii în diferite domenii din administrație, apoi exercită
funcții de nivel inferior pentru a intra în contact cu realitatea, după care sunt supuși evaluării
cuoștințelor.

Ca și concluzie, modul de pregătire și de perfecționare în domeniul administrativ este un

mulaj care se adaptează în funcție de nevoile, modul de organizare și de ce nu chiar și în funcție
de desfășurarea istorică a fiecărei țări. Dar totuși, există o bază comună și anume că în procesul
formării profesionale se implică factorul educativ.

Scopul declarat al perfecționării continue este necesitatea de adaptare la toate schimbările

ce pot interveni, pentru ca funcționarul public să poată face față oricărei noi sarcini în condiții de
eficiență.

Bibliografie

• Cezar Manda , Formarea si pregatirea resurselor umane din administratia publica ,

politici reconsiderate , in Revista “ Economie si Administratie Locala “ nr.10 , octombrie
2001

• Cezar C. Manda , Stiinta Administratiei , ed. Universul Juridic , Bucuresti ,2008

• Mihai T. Oroveanu, Introducere în ştiinţa administraţiei, Universitatea Creştină „Dimitrie

Cantemir”, Bucureşti, 1994