Libertatea

Libertatea nu este numai ocazia de a face aşa cum doreşti; nu este numai ocazia de a
alege dintre mai multe alternative. Libertatea este, înainte de toate, şansa de a formula toate
alegerile disponibile, de a le discuta - şi apoi, ocazia de a alege.
M-am gandit de cateva ori la libertate... E o stare de spirit sau o realitate obiectiva? De
obicei consideram libertate acea conjunctura in care putem face ceea ce ne dorim. Iar lipsa
libertatii ca ingradirea noastra in a face exact ce dorim. Dar, daca mergem mai departe, suntem
noi liberi sa ne dorim? Sau, cu alte cuvinte, ceea ce ne dorim vine din libertatea noastra de a
decide, pe baza informatiilor despre noi si despre univers, ce vrem, si ce nu vrem?
Oare nu cumva, chiar nasterea e primul stalp dintr-un gard care se va construi toata viata
in jurul nostru? Oare nu s-ar putea ca primul lucru pe care-l vedem, mirosim, auzim, sa
influenteze in mod decisiv evolutia noastra ulterioara? Se spune ca un om informat e un om liber.
Nu cred. Dimpotriva, cred ca e mai putin liber decat cel neinformat. Pentru ca orice informatie e
asimilata (vrem-nu vrem) si cu un "rest" din modul in care a fost prezentata. Din structura deja
existenta si din care am extras-o noi. Nu exista informatie pura. De aceea, ma-ntreb in ce masura
suntem dependenti de modul in care am primit (extras) o informatie si cat de constienti suntem
de "resturile" asimilate. Si-atunci, cata libertate ne ramane in a stabili exact ceea ce credem, ceea
ce stim, ceea ce vrem? Oare un om caruia i s-ar "servi" doar informatie pura, fara "resturile"
valorice - bun-rau - ar fi capabil sa ia o decizie? Nu cumva libertatea aceasta absoluta ar fi, de
fapt, sursa unui blocaj? Libertatea le da oamenilor un sentiment de putere. Au putere asupra lor!
Au senzatia ca sunt mai autentici in momentul in care se bucura de libertate. De aceea, de multe
ori, dorinta de libertate nu vine dintr-o necesitate profunda de a face ceva (neingaduit de ceilalti)
ci ca o revolta, pur si simplu, impotriva gardului, ca o fronda destinata afirmarii independentei.
Oamenii care se simt liberi se simt si diferiti, nu? Dar, de cele mai multe ori, disparitia
cenzurii externe duce la constientizarea (sau macar manifestarea cu putere) a celei interne.
Regulile acestei cenzuri sunt stabilite tot pe baza informatiilor asimilate in timp. Si, evident, a
experientelor de viata. Dar si acestea au fost transformate in informatii depozitate in diferitele
straturi ale structurii noastre, cu ajutorul mecanismelor noastre de gandire. Dependente de
informatiile asimilate anterior. E un cerc vicios. Si-atunci, suntem noi liberi cu adevarat? Istoria
omenirii a aratat ca oamenii nu vor sa fie liberi, de fapt. Ca, atunci cand se trezesc fata in fata cu
universul, de cele mai multe ori ostil si misterios, isi inventeaza singuri repere intre care sa se
simta in siguranta. Si pe care le transfera celorlalti in timpul interactiunii cu ei. S-a observat ca
oamenilor le e mult mai frica sa fie pusi in situatia de a alege decat de a accepta o varianta sau
alta, in functie de conjunctura constrangatoare exterioara. Cu cat sunt mai multe variantele de
raspuns, cu atat oamenii pierd mai mult timp in a alege una si cu atat sunt mai speriati de faptul
ca s-ar putea sa fi gresit in alegerea facuta. Si-atunci, atunci cand nu exista constrangere
exterioara, isi construiesc una interioara pentru a le fi mult mai usor in a alege. Dar suntem noi
liberi, cu adevarat, atunci cand luam decizia? Sau suntem, de fapt, dependenti de frica noastra de
a fi liberi?

Libertatea la nivelul absolut e o imposibilitate logica. Presupunand ca, avand libertatea

absoluta, ai putea sa faci orice. Sau ai putea sa nu faci nimic. In orice caz, trebuie sa alegi ceva:
ori faci ceva, ori nu. Iar aici dispare libertatea intr-o autocontrazicere: esti obligat sa alegi. Fie si
sa alegi sa nu alegi. Astfel, libertatea absoluta e o imposibilitate. Singurul lucru accesibil este
libertatea relativa, a carei relativitate vine din perceptia personala asupra gradului de libertate.
Aceasta ar fi libertatea pe care o simtim, si aici intervine perspectiva individuala asupra pozitiei
si pozitionarii personale in contextul mai larg care se numeste 'realitatea noastra'. Cu alte cuvinte,
poti sa te simti liber in inchisoare, sau poti sa te simti inchis, chiar daca te plimbi intr-un parc.

In cele din urma, fiecare se simte liber intr-o masura mai mare sau mai mica. Nu poti lupta
pentru libertatea altuia. Lupti pentru libertatea ta pe care ti-o simti amenintata prin empatie.
Libertatea este dreptul de a nu minţi. De multe ori, suntem pusi in situatia de a minti
pentru a face ceva ce ne dorim si ne este interzis fie de familie, fie de persoanele din jurul nostru
si, uneori, chiar de lege. Daca am avea libertatea de a face tot ce ne dorim, am apela mai putin la
minciuna. Cu toate astea, lipsa sau insuficienta libertatii nu scuza si nu justifica minciuna.
Totodata, libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc. Multe persoane, incercand sa profite cat
mai mult de libertatea ce li se ofera, se expun unor riscuri mult prea mari. Odata cu libertatea vin
si o multime de responsabilitati si griji pe care fiecare persoana trebuie sa si le asume.
Sentimentul de libertate ofera celor care il poseda o stare de bine, de implinire de cele
mai multe ori, simtindu-se capabili sa isi satisfaca orice moft, sa se bucure din plin de fiecare
clipa.
De multe ori, ni se intampla sa simtim ca ne este ingradita libertatea chiar in cadrul
institutiei menita pentru a ne da educatie (scoala), fie pentru ca nu suntem lasati sa ne
manifestam conform propriei dorinte , fie pentru ca nu ne ascultata parerea.
Ceva ce ma intristeaza pe mine foarte mult in Romania este limitarea libertatii de
exprimare. De multe ori ne-am dori sa spunem lucrurilor asa cum sunt, dar din cauza sistemului
si a educatiei poporului roman, trebuie sa tacem, sau in cel mai bun caz sa ocolim cat de mult
putem.
Ma intreb oare cati elevi din liceu vad nedreptatile din invatamant? Cati sunt cu adevarat
constienti ca ceva nu merge bine, si cati sunt dispusi sa schimbe ceva? Totul mi se pare plafonat.
Mergem in fiecare zi la liceu, facultate, si vedem cum se cumpara examene, cum se iau note pe
teze facute de acasa si subiecte stiute pentru olimpiade, dar nu avem puterea sa spunem. Si nici
libertatea. Suntem constienti ca daca am face un asemenea pas ar putea fi echivalent cu pierderea
carierei, pierderea unui loc respectabil, si o razbunare din partea tuturor. Ceea ce nu inteleg este
de ce un profesor se supara daca primeste o sugestie? Normal mi se pare sa isi imbunatateasca
stilul de predare prin acele sfaturi, nu sa se razbune si sa sustina ideea ca stie cel mai bine ce
face. Nu cred ca exista varsta la care sa nu putem invata ceva.
Am vazut chiar la copiii mici aceasta retinere. Nu stiu daca face parte din educatie, dar
am vazut o mama care ii interizcea copilului sa mai puna intrebari. Poate ca este vorba si de
oboseala si de faptul ca un copil mic necesita multa atentie, insa e un pic ciudat sa pui niste
bariere atunci cand se formeaza. Dar pana la urma, omul nu trebuie mereu supus acestui proces
de invatare? E posibil sa avem dubii in ceea ce facem sau gandim, e posibil sa existe milioane,
sau miliarde de oameni mai inteligenti decat noi, dar nu inteleg de ce ne este frica sa intrebam?
De rusine? E o rusine ca nu am invatat la momentul potrivit, dar totusi am dori sa stim mai
multe?
Nu conteaza ca facem parte din categoria elevilor si am avea intrebari si obiectii cu
privire la materia pe care o studiem, oricum nu avem dreptul sa ne exprimam liber. Ca suntem la
facultate, nu putem pretinde sa nu se plateasca examenele, pentru ca la fel suntem catalogati
prosti, iar prostia se plateste. La serviciu si la patron nici ganduri de acest drept. De fapt dreptul
exista, dar nu putem sa ni-l insusim. Si atunci, ce vrea omul sa auda? Ceea ce ii place si convine.
Si atunci dorinta de imbunatarire si exprimare a omului unde s-a pierdut?