UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAłIE PUBLICĂ

CRAIOVA
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAłIE PUBLICĂ
DISCIPLINA: BAZELE ŞTIINłEI POLITICE
ANUL I AP

BAZELE ŞTIINłEI POLITICE

I. INTRODUCERE

Interesul crescând pentru politică din lumea occidentală democratică

s-a extins și în șările Europei centrale și de sud-est, începând cu ultimul
deceniu al secolului trecut, când în această zonă a continentului s-a produs
marea schimbare de la regimurile totalitare comuniste la o societate
întemeiată pe statul de drept și pe pluripartidism.
În perioada de tranzișie, când se petrec mari prefaceri structurale și
institușionale, inclusiv pe planul conștiinșei sociale și al mentalitășilor, o
pregătire specială în domeniul știinșelor politice a trecutului. Studiul este
imperativ necesar, pentru că nici o democrașie autentică nu poate funcșiona
decât având ca suport cetășeni capabili să- și manifeste opșiunile politice în
cunoștinșă de cauză, să creeze o opinie publică critică și exigentă, sensibilă
la orice încălcare a drepturilor și libertășilor publice, a bunei funcșionării
a statului de drept și constitușionalitășii vieșii politice.

II. SCOPUL CURSULUI

Cursul își propune, așadar, să introducă pe student în esenșa

politologiei, să-l familiarizeze cu problemele sistemului politic și ale puterii
politice, să-l înarmeze cu cunoașterea principalelor ideologii și doctrine
politice, învășându-l să aprofundeze valorile politice fundamentale ale lumii
civilizate.
Pe acest fond ideatic cursul va prezenta și analiza, principalele
institușii politice create de societate: statul, guvernul, șeful statului,
Parlamentul, partidele politice. Se va stărui, de asemenea, asupra culturii și
conștiinșei politice – condișie a atitudinii participative cetășenești.
 1
III. OBIECTIVE CARE TREBUIE ATINSE DUPĂ
STUDIEREA șI APROFUNDAREA DISCIPLINEI

1Să- și însușească cunoștinșele fundamentale ale știinșei politice în

vederea promovării formei de evaluare finale.
1. Să se deprindă a defini și explica noșiunile de bază cu care
operează politologia, cum sunt: politic și politică, putere politică, sistem
politic, stat de drept, legitimitate politică, separașia puterilor, prerogative și
responsabilitate, pluripartidism și regim parlamentar.
2. Să argumenteze, apelând la exemplele rezultate din studiul
bibliografic, superioritatea sistemului politic întemeiat pe principii
democratice: separașia puterilor în stat, pluripartidism, reglementarea
constitușională a drepturilor și obligașiilor cetășenești, responsabilitatea
demnitarului și funcșionarului public, controlul societășii civile.
3. Să formeze la viitorul funcșionar administrativ convingerea cu
privire la misiunea sa fundamentală: servirea binelui public, în climatul
prielnic al domniei legii și existenșei institușiilor democratice.

INTRODUCERE ÎN STUDIUL POLITOLOGIEI

1. Aparișia și evolușia știinșei politice

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupași de cunoaș
terea și studierea societășii, a cadrului în care ei trăiesc și își desfășoară
activitatea. De aceea societatea a fost analizată atât în ansamblul ei, ca întreg,
cât și în domeniile și părșile care o compun.
Una dintre știinșele care se preocupă de dezvoltarea și organizarea
societășii, de procesele din interiorul unei asemenea entităși este politologia.
Primele elemente ale gândirii social politice apar încă din antichitate.
Etimologic, politologie vine de la polis=stat, cetate și logos= știinșă, adică
știinșa despre stat, despre putere. De-a lungul vremii, noșiunea a îmbrăcat
diferite accepșiuni cum ar fi: arta de guvernare, de conducere.
Atât în antichitate, cât și în feudalism, între știinșele care studiau
societatea nu exista o individualizare. Drept urmare, elemente, cunoștinșe despre
societate vor fi nediferenșiate, se vor intersecta cu cele economice, sociale sau
religioase.
Disocierea politologiei, individualizarea ei ca știinșă de sine stătătoare a
început abia la mijlocul sec. al XIX-lea, odată cu creșterea considerabilă a
rolului și locului politicului în domeniul cunoașterii teoretice și a practicii
sociale. Procesul de emancipare a știinșei politice s-a desfășurat în două
etape:
1. la mijlocul sec. 19 – a vizat, în principal, desprinderea politologiei
împreună cu sociologia de celelalte știinșe socio- umane;
2. către sfârșitul sec 19 – separarea știinșei politice de
sociologie, fenomen asociat cu aparișia rolului de știinșă a studierii
politicului și a tot ce șine
de acesta.
Acest proces a determinat:
- aparișia în SUA în 1880 la Colegiul din Colorado a primei școli și
catedre de știinșe politice;
2
 - generalizarea studierii politologiei ca știinșă și ca obiect de
învășământ în perioada interbelică și postbelică în SUA, Europa
apuseană și nordică, Japonia;
- în România – în perioada interbelică politicul era investigat din
perspectivă istorică sau sociologică;
- în perioada comunistă se realiza o îndoctrinare a oamenilor cu
ideologia totalitară comunistă;
-în prezent studiul știinșei politice a devenit o realitate atât ca
știinșă cât și ca obiect de învășământ
3. Obiectul de studiu al politologiei
Definirea obiectului politologiei a născut și dezvoltat o serie de opinii
în gândirea contemporană, care pot fi sintetizate în trei mari orientări:
1. Politologia – știinșă a studiului statului
Este o orientare veche, prezentă înainte de Montesquieu, aducând în
susșinere următoarele argumente:
- statul este cea mai veche și mai importantă institușie
politică a societășii, cu rol central în sistemul politic; etimologia
cuvântuluipolitologie;
Contraargumente:
-termenul inișial de politologie nu avea în vedere statul ci se referea
la politică, putere, conducere în general, iar statul era conceput și
ca o comunitate socială, nu numai ca o institușie politică;
-rezultatele unor cercetări care dovedesc că statul nu este cea mai
veche institușie politică a societășii;
-statul este studiat și de alte știinșe (juridice, filosofice,
economice), fapt care poate conduce la ideea că și ele ar trebui să
aibă ca obiect de studiu statul;
-politologie – știinșa statului înseamnă o îngustare nejustificată a
obiectului acestei discipline și elemente importante ale sistemului
politic ( puterea, partidele politice, norma, conduita politică, etc.) ar
rămâne în afara obiectului de studiu al disciplinei
2. Puterea politică – obiect de studiu al politologiei
Argumentul fundamental în cazul acestei orientări este acela că puterea
constituie obiectivul oricărei acșiuni politice, că acesta se află în centrul politicii.
Pe de altă parte, însă, există tendinșa de extindere a sferei definirii noșiunii
de putere dincolo de știinșa politicului. Nici în cazul relașiei știinșa politică-
știinșa puterii, politicul nu este în totalitatea lui studiat, importante elemente ale
acestuia – institușiile politice, relașiile politice etc. – rămân în afara acestei
investigașii
3. Politicul – obiect de studiu al politologiei
Politologia este o știinșă de sinteză, de analiză în ansamblu a
politicului și politicii.
Politologia studiază și explică natura și esenșa politicului, geneza și
dinamica lui, precum și rolul pe care îl are în realitatea complexă.
Chiar dacă nu este în măsură să epuizeze întreaga cercetare a
politicului, este singura care o face la nivel de ansamblu, de sinteză și din
acest punct de vedere este unica știinșă din cadrul știinșelor politice
capabilă prin studiul ei să acopere întreaga sferă de cercetare a politicului.

3
3. Locul politologiei în sistemul știinșelor sociale și politic
1. Relașiile dintre politologie și știinșele sociale
Politologia face parte atât din cadrul știinșelor sociale cât și a celor
politice. Ea se află cu știinșele sociale: istoria, filosofia etc., în relașii de
comunitate (toate au ca obiect de studiu societatea), identitate și particularitate
(domeniul distinct de studiu al societășii, specific fiecărei știinșe în parte).
Între politologie și știinșele sociale se naște, se dezvoltă relașii de
interacșiune, interdependenșă, de complementaritate reciprocă,
cunoștinșele și informașiile acestor știinșe sociale fiind folosite de
politologie în studiul politicului.
2. Relașiile dintre politologie și știinșele politice de ramură:
filosofia politică, sociologia politică, antropologia politică, doctrina politică
etc.
Acest raport impune atât precizarea elementelor de comunitate între
politologie și știinșele politice de ramură dar, îndeosebi, și cel mai
important, a celor de distincșie, de individualitate.
Individualitatea acestor știinșe vine din modalitatea lor diferită de
analiză a politicului, de studiul general al politicului sau a unor segmente
parșiale ale acestuia, metodele și tehnicile folosite pentru investigarea
fenomenului politic, scopul, utilitatea și finalitatea acestei cercetări, rolul pe
care acestea îl au în procesul general al cunoașterii și al practicii sociale.
Politologia este singura știinșă politică care studiază politicul în
ansamblul său, pe când celelalte știinșe politice cercetează doar unele
segmente ale acestuia.

4. Funcșiile politologiei
În esenșă, politologia exercită în cadrul societășilor următoarele funcșii:
- funcșia cognitivă
Politologia realizează o funcșie de cunoaștere obiectivă și
interpretare, nepartinică, lipsită de încărcătură ideologică a realitășii
politice.
- funcșia praxiologică
Cunoașterea realizată de politologie se materializează în elaborarea
unor teorii, concepșii, doctrine și programe politice, în crearea unor valori
politice care vor fundamenta cultura politică.
- funcșia formativ-educativă civică și patriotică
Prin datele și informașiile obșinute, politologia contribuie în mare
măsură la formarea și dezvoltarea unei educașii civice patriotice și
politice, a conștiinșei de sine a individului și a societășii.
- funcșia previzională
Singură sau împreună cu alte știinșe sociale sau politice de ramură,
politologia poate prefigura modelele alternative de dezvoltare socială și le
pune la dispozișia societășii.

SISTEMUL POLITIC

1. Sistemul politic – sistem social global. Definișie și trăsături

În cadrul oricărui sistem social global, prin locul și rolul pe care-l ocupă,
prin multitudinea, complexitatea și diversitatea relașiilor ce le generează, prin
4
impactul asupra celorlalte sisteme, se detașează și se impune sistemul politic.
Orice sistem social, indiferent de gradul său de organizare, de nivelul dezvoltării
sale, de natura sa, implică cu necesitate o dimensiune și o funcșie politică.
Prin sistem politic înșelegem acel sistem parșial al societășii ce cuprinde
ansamblul relașiilor, institușiilor, concepșiilor, comunicașiilor de natură
politică, prin care se asigură organizarea, funcșionarea și conducerea
societășii.
În abordarea și înșelegerea teoretică a sistemului politic s-au
prefigurat câteva coordonate:
-practica istorică a demonstrat că omul, ca fiinșă socială, nu poate exista și
acșiona decât în cadrul organizat al unui sistem social;
-sistemul politic constituie unul dintre cele mai importante componente ale
societășii contemporane privită și concepută ca un sistem social global;
-trebuie abordat ca un sistem mereu deschis, supus încorporării continue a
elementelor noi ale vieșii sociale, ale fenomenelor și proceselor politice ce
apar în condișiile noii dezvoltări sociale;
-este într-o continuă devenire, perfecșionare și autoreglare;
-în cadrul societășilor nedemocratice – fasciste, comuniste – posibilitășile de
înnoire, perfecșionare sunt limitate de însăși natura acestor societăși, a
lipsei lor de transparenșă și democratism politic;
-caracterul dinamic, specific sistemului politic, impune o permanentă definire
și redefinire a componentelor sale;
-autonomia relativă a sistemului politic: deși este parte integrantă a
societășii, el nu se dizolvă în sistemul social global, ci se afirmă și
funcșionează ca un element distinct, având propria sa identitate.

2. Funcșiile sistemului politic

Sistemul politic realizează în orice societate următoarele funcșii:
- de organizare și conducere a sistemului global – politicul stabilește
obiectivele sistemului social și al subsistemelor sale și asigură prin
mobilizarea resurselor materiale și umane realizarea acestora;
- de autoreglare a sistemului social global – prin aceasta
sistemul politic asigură implicit funcșionalitatea diverselor
subsisteme ale sistemului social global. Este singurul sistem din
cadrul societășii care se autoreglează prin propriile institușii și
mecanisme;
-de distribuire în cadrul societășii a valorilor, în general, și a celor politice în
special. Aceasta se realizează în concordanșă cu interesele sociale și
globale și cu cele ale diferitelor clase și grupuri sociale, ale întregii
societăși.
Funcșiile sistemului politic nu se manifestă în mod izolat, ci într-o strânsă
corelașie cu cele ale celorlalte subsisteme , asigurând astfel reglarea, autoreglarea
și funcșionarea sistemului social global, a societășii în ansamblul ei.

3. Componentele structurale ale sistemului politic;

Sub aspectul dimensiunii structurale a sistemului politic, cele mai multe
păreri converg spre acceptarea următoarelor componente: relașiile politice,
institușiile politice, conștiinșa și cultura politică, norma și comportamentul
politic.
5
a. Relașiile politice;
Sunt acele relașii care se nasc și se dezvoltă între oamenii care
acșionează atât în mod individual ca cetășeni, alegători, parlamentari, membrii
ai unor partide politice, reprezentanși ai unor institușii politice, cât și în mod
colectiv organizași politic, sau într-un mod extensiv, relașiile care se stabilesc
între mari comunităși umane, între acestea și stat, sau între state, nașiuni,
popoare.
Relașiile politice nu vizează numai politicul, ci ele privesc și
organizarea și conducerea întregii societăși.
Relașiile politice se manifestă sub o formă organizată, programatică
și conștientă. La nivel social ele nu acșionează direct, ci prin intermediul
institușiilor politice.

b. Comunicașia politică;
Deși unii autori neagă apartenenșa acestei componente la sistemul
politic, influenșele pe care aceasta le are asupra comunitășii la toate nivelele
contrazic această afirmașie.
Comunicașia politică exercită în cadrul societășilor democratice o
funcșie de difuzare a valorilor politice – ea joacă un rol informașional cu
dublu sens, atât dinspre cât și spre cei care guvernează. Aceasta nu trebuie
monopolizată de cei care guvernează, ea nu trebuie să devină un mijloc, un
instrument de guvernare ( ca în societășile totalitare), ci trebuie să devină un
element al democratismului politic.

c. Norma și comportamentul politic

Norma politică reprezintă un ansamblu de reguli, prescripșii, indicașii
referitoare la comportamentul politic al indivizilor și al grupurilor de
indivizi organizași în institușii, partide, formașiuni politice, raportat la
viașa politică a unei societăși.
În raport cu celelalte norme care reglementează diferite sisteme ale
vieșii sociale, norma politică e caracterizează prin câteva elemente specifice:
- aplicarea și respectarea ei nu este obligatorie pentru toși membrii
societășii, ci doar pentru aceia care sunt angajași în viașa politică;
-respectarea normei este în exclusivitate rezultatul voinșei și con
știinșei individului, a membrilor respectivei comunităși politice;
-normele de conduită politică se regăsesc în elaborarea unor regulamente,
coduri, statute, în care sunt incluse drepturile, obligașiile etc.;
-deși la nivelul societășii se instituie un anumit cod al conduitei
politice, fiecare organism, institușie politică dar mai ales fiecare
partid politic își are propriul sistem de norme politice în baza
căruia membrii săi își desfășoară activitatea;
- Asupra normei politice specifice unei institușii politice își pun
amprenta o serie de factori: stadiu general al dezvoltării societășii,
nivelul evolușiei democrașiei, gradul de dezvoltare al sistemului
informașional etc.;
Prin comportament politic se înșelege acel mod de a acșiona, de a se
comporta al membrilor societășii, claselor, grupurilor sociale fașă de valorile
și
6
doctrinele politice, de principiile și normele politice ale societășii, de
activitatea politică desfășurată de organismele și institușiile politice din
societate.
La nivelul oricărei societăși distingem:
- un comportament politic individual – al cetășeanului, în calitate de
alegător, de participant la viașa politică;
- un comportament colectiv care poate îmbrăca forma de clasă, grup,
partid, nașiune, etc.
La baza declanșării și orientării comportamentului politic uman stă o
varietate de mobiluri, trebuinșe, interese. Dintre acestea, interesul politic
este cel care dă scop, sens, semnificașie activitășii și comportamentului
politic, îl declanșează, îl direcșionează, contribuind totodată la reglarea sa.
De regulă comportamentul politic al membrilor unui partid politic, al
partidului în ansamblul relașiilor politice, este inclus în strategia și tactica
sa programatică, în statutul său de organizare și funcșionare.

STATUL – INSTITUșIE FUNDAMENTALĂ A SISTEMULUI POLITIC

1.Teorii privind aparișia și definirea statului

O problemă mult disputată care nu și-a găsit nici astăzi o rezolvare
deplină, este aceea a definirii și genezei statului. Diversitatea de păreri și
opinii a fost și este determinată de mai mulși factori, cum ar fi:
-momentul istoric și perioada în care a fost analizat statul;
-nivelul dezvoltării știinșelor sociale;
-interesele sociale, economice și politice care au primat în studiul
problematicii statului;
-criteriile de la care s-a plecat și care au primat în cercetarea
statului;
-domeniile știinșei din perspectiva cărora a fost definit și investigat statul.
De-a lungul vremii, problema definirii originii și conșinutului statului a
generat mai multe teorii:
-teoriile teocratice – proprii societășilor feudale. Potrivit lor, statul este o
creașie divină, rezultatul voinșei lui Dumnezeu, iar acceptarea și
supunerea fașă de acesta este o obligașie religioasă. Cei mai de seamă
reprezentanși ai acestei teorii au fost: Aurelian Augustin (primul teolog al
bisericii creștine care pune problema raportului dintre statul pământesc și
statul lui Dumnezeu), Toma D”Aquino (care crează la mijlocul sec al XIII-lea
un mixaj între credinșă și rașiune cu numeroase referiri din Sfânta
Scriptură);
-teoria patriarhală – foarte apropiată de teoria teocratică, susșine că statul
ar fi luat naștere direct din familie, iar puterea monarhului din puterea lui
Dumnezeu. Elemente ale acestei teorii le întâlnim la Aristotel sau Robert
Filmer;
-dreptul natural – o veche teorie socială conform căreia statul nu este de
esenșă divină, veșnică și imuabilă, ci o creașie umană supusă unor
continue transformări. A apărut încă din antichitate școala stoică grecească,
Epicur, etc. Despre un drept natural nescris aflăm și de la Sofocle și
Cicero;
-teza contractualistă a statului – în strânsă legătură cu dreptul natural,
marchează un salt înainte în evolușia teoriilor despre stat înlăturând
7
 vechea ipoteză teocratică potrivit căreia statul era de esenșă divină.
Adepșii ei consideră că statul a apărut dintr-o nevoie naturală, pe
baza unei înșelegeri între putere și cetășeni, când aceștia din
urmă i-au delegat atribușiile lor puterii pentru a le folosi în numele
comunitășii, a binelui comun;
- teoria organicistă - a apărut ca o ripostă spirituală a vechii clase feudale și a
bisericii fașă de burghezie, de revolușie și de doctrina sa liberală. Se
manifestă ca o ideologie antiburgheză. Teoria organicistă este o analogie
mecanicistă între organismul uman și cel social. Statul este sinonim cu
organismul uman și este format din mai multe părși între care există o
legătură indestructibilă. Statul este un organism viu cu manifestări în viașa
socială și care, ca și individul, are și el perioada de creștere, apogeu, declin
și moarte. Această teorie a urmărit să justifice, să legitimeze existenșa statului
feudal, a inegalitășilor sociale din cadrul acestuia, să evidenșieze predestinașia
rolului și statutului claselor și categoriilor sociale, în special al uneia de a
conduce și a celorlalte de a se supune și de a fi conduse;
-teoria violenșei – a încercat să explice aparișia statului ca o simplă
necesitate naturală a oamenilor de a curma violenșa din societate, de a statua
ordinea între oameni, clase și grupuri sociale;
-teoria psihologică – statul este rezultatul unor factori biologici, psihologici,
cum ar fi: voinșa, dorinșa de a trăi împreună, existenșa acelora și
obiceiuri, facturii psihice, elemenete care au impus și închegat statul;
-teoria juridică – statul a apărut din necesitatea reglementării prin acte normative
de esenșă juridică a relașiilor, a raporturilor dintre oameni,
grupuri și clase sociale, a statuării rolului și locului acestora în societate. În
general, statul este considerat de cei mai mulși analiști drept forma de organizare,
institușie prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de
către un grup de oameni organizași care își impun voinșa și interesele
asupra societășii.
Aparișia și evolușia statului a fost o legitate a dezvoltării sociale. Ea
a răspuns și a fost impusă de nevoi sociale, iar statul a fost singurul în
măsură să o satisfacă.

2. Componentele statului: populașia, teritoriul și organizarea politică

Componentele statului au existat în toate formele pe care acesta le-a
îmbrăcat de-a lungul istoriei, având în fiecare perioadă semnificașii și
ocnșinuturi diferite. În epoca modernă, aceste componente au căpătat forme,
conșinuturi, principii noi, impuse de cerinșele dezvoltării sociale.
Populașia – constituie pentru existenșa oricărei forme statale o componentă
de bază, oamenii fiind cei care crează și dau viașă, identitate și unitate unui stat.
Teritoriul – constituie factorul material, spașiul în limitele căruia se
creează și funcșionează statul. Este un bun al întregii comunităși, din
această situașie punându-se problema apărării integritășii și suveranitășii
sale.

8
 Organizarea politică – componentă cu rol major în structurarea și
funcșionarea statului, instituie ordinea, legăturile între componentele politice ale
statului, le stabilește rolul și statutul în societate, normele și limitele
funcșionării.
3. Tipuri de stat: democratice, dictatoriale
De-a lungul istoriei, societatea a fost confruntată cu mai multe forme pe care
le-a îmbrăcat statul. Raportat la cetășeni, la modul cum respectă și
promovează interesele și voinșa acestora, s-au conturat două tipuri de state:
-statele democratice – se întemeiază pe principii și valori democratice –
separașia puterilor, reprezentativitatea și eligibilitatea, democratismul
politic. Acest tip de stat este în concordanșă cu voinșa și interesele
majoritășii cetășenilor, acestea fiind exponentul lor, le fundamentează, le
promovează interesele și aspirașiile;
-state dictatoriale, nedemocratice – promovează interesul de grup sau de
clasă, care în raport cu societatea sunt în minoritate, excluzând opșiunile și
voinșa majoritășii, interesele și aspirașiile acestora.

4. Forma de stat
Are în vedere modul de constituire și organizare a puterii de stat. Este
dată de trei elemente:
- Forma de guvernământ – desemnează modul de exercitare și
manifestare a puterii de stat, constituirea și funcșionarea
organelor acesteia. Astăzi se întâlnesc următoarele forme de
guvernământ:
-monarhiile constitușionale – unde monarhul domnește dar nu guvernează, el
având o simplă funcșie de reprezentare a statului – Anglia, Japonia, Suedia,
Belgia, Olanda;
-republici parlamentare – unde Parlamentul, în raport cu celelalte institușii,
are un rol primordial în organizarea și conducerea societășii. În aceste
societăși, președintele, ca șef al statului, are numai un rol reprezentativ,
foarte apropiat de cel al monarhilor constitușionali – Germania, Itali,
Grrecia, etc;
-republici prezidenșiale – președintele, în calitate de șef al statului, deșine
și exercită importante prerogative legislative și executive – SUA, Rusia,
Franșa, etc.;
- Structura de stat – are în vedere raportul dintre organele
centrale i locale ale statului. Din această perspectivă există:
-state unitare – existenșa unui singur stat, a unui singur Parlament, Guvern,
Constitușie – România, Polonia, Bulgaria, Ungaria;
-state federative – o comunitate de state nesuverane care dispun de un stat
central cu competenșe i personalitate distinctă fașă de celelalte state
membre care își păstrează o autonomie relativă, ele având legislașie proprie,
organe și institușii proprii de aplicare fără, însă, a se substitui celor ale
statului federal;
-state confederative – sunt state suverane formate prin asocierea a două sau mai
multe state care au convenit să- i
9
creeze sau nu organe comune, păstrându- i suveranitatea și calitatea de
subiect de drept internașional. În cadrul acestor structuri, statele sunt
independente atât pe plan intern cât și pe plan internașional
- regimul politic – constituie modul concret de organizare,
institușionalizare și funcșionare a sistemului politic și de
exercitare a puterii politice de către o forșă social-politică în cadrul
unei comunităși sociale sau a unui sistem social.

5. Statul de drept
Este statul care se fundamentează pe lege, funcșionează și își
exercită prerogativele pe baza legii, folosind forșa argumentelor și legea ca
argument. Prezintă următoarele caracteristici:
-se întemeiază și funcșionează pe baza legii supreme – Constitușia;
-există un larg sistem de drepturi și libertăși cetășenești fundamentate pe
lege, garantate de aceasta;
-se aplică principiul separașiei puterilor în stat;
-organele statului, locale și centrale, sunt rezultatul votului exprimat liber
de către cetășeni;
-există o delimitare clară între atribușiile și prerogativele statului și ale
partidelor politice.

PUTEREA POLITICĂ. CONłINUT, TRĂSĂTURI

1. Puterea politică. Conșinut, trăsături

În definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul că aceasta este, în
primul rând, o noșiune ideologică, ce exprimă, interpretează i fundamentează
de pe pozișiile și din perspectiva intereselor unei forșe social-politice.
Rolul oricărei puteri politice este acela de a asigura corespunzător cu
interesele claselor sau categoriilor sociale aparșinătoare, coeziunea și
funcșionalitatea diferitelor structuri și organisme ce alcătuiesc societatea.
În raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea politică are
următoarele trăsături:
- are un caracter integrator – constând în capacitatea de a-și
subordona celelalte forme ale puterii;
- are un caracter suveran, este singura și unica instanșă supremă
în societate;
- în raport cu alte acte ale conducerii sociale are un caracter
imperativ, obligatoriu și ierarhic atât pentru societate în ansamblul
ei cât și pentru celelalte forme particulare ale puterii sociale;
- are un caracter relașional și asimetric;
- în contextul oricărui sistem politic, statul reprezintă principalul
instrument de realizare a puterii politice;
- în societășile democratice, puterea politică se întemeiază pe lege,
pe drept. Ea exprimă și promovează voinșa, aspirașiile, interesele
majoritășii cetășenilor
3. Funcșiile puterii politice

10
 - funcșia programatică, decizională, constă în elaborarea unor
programe și linii directoare de acșiune
- funcșia organizatorică, constă în stabilirea formelor organizatorice
și mobilizarea grupurilor
- din acest sociale pentru
funcșia ideologică, realizarea
de educare programului
în spiritul propriu
valorilor ce decurg
program
- funcșia coercitivă, de constrângere, pentru a determina pe oameni să
acșioneze în conformitate cu acest program
- pregătirea de specialiști
4. Autoritatea politică
Este modalitatea concretă de manifestare a puterii politice, capacitatea
acesteia de a-și impune voinșa în societate (autoritas = forșă, putere de
convingere), în esenșă fiind vorba despre dreptul și capacitatea
guvernanșilor de a guverna.
Autoritate politică se realizează, în principiu, pe două căi:
- prin convingere – metodă prin care autoritatea este consolidată, se
bazează pe consensul majoritășii,;
- prin constrângere – are la bază argumentul forșei, aflându-se de
regulă în minoritate cu societatea, cu interesele majoritășii, fiind
caracteristică societășilor totalitare, nedemocratice.

5. Legitimitatea politică
Constituie un principiu conform căruia un sistem de guvernare, o
putere politică se exercită pe baza unei drept conferit de guvernași.
De-a lungul istoriei s-au înregistrat trei forme de manifestare a
legitimitășii politice:
- legitimitatea divină – își întemeia dreptul la guvernare pe ideea
caracterului sacru al puterii, a originii divine;
- legitimitate carismatică – are în centru un lider, o persoană
carismatică, care, sub diferite forme (duce, fırer, conducător,
căpitan, mare lider) prin calitășile sale naturale excepșionale,
legitimează puterea, se impune maselor care îl acceptă;
- legitimitatea civilă sau legală – apărută în societatea modernă,
odată cu democratismul politic. Se întemeiază pe lege, pe votul
popular, pe referendum, care prin aceasta legitimează puterea
politică.

6. Consensul politic
Constă în acordul liber exprimat al cetășenilor asupra autoritășii,
puterii politice și actului de guvernare. El poate fi:
-consens de bază – este constituit prin acordul de voinșă existent între
membrii societășii asupra valorilor, credinșei, modului de viașă, relașiilor
sociale, etc;
-consens politic sau fundamental – presupune existenșa unei constitușii care să
asigure cadrul legal și normele politice fundamentale ale acșiunii politice a
guvernanșilor asupra celor guvernași;

11
 - consensul specific – este o formă specială a consensului
politic, dat de opinia publică, având ca principal instrument de
realizare, sondajele de opinii.

INSTITUșIA POLITICĂ LEGISLATIVĂ șI

EXECUTIVĂ. PARLAMENTUL, GUVERNUL șI șEFUL
STATULUI

A. INSTITUșIA POLITICĂ LEGISALTIVĂ. PARLAMENTUL

1. Căi de constituire a Parlamentului

Practica social-politică a pus în evidenșă existenșa a trei căi, moduri de
constituire a parlamentului:
a) Numirea parșială sau totală a membrilor parlamentului –
caracteristică perioadei moderne , atunci când monarhul sau
președintele in calitatea sa de șef al statului își rezervă dreptul de a
numi o parte a legislativului , din dorinșa de a–l controla și chiar
subordona.
b) Constituirea parlamentului pe calea electorilor, a censului – formă
caracteristică perioadei moderne care condișionează dreptul de vot al
cetășenilor de cens. Acesta a îmbrăcat mai multe forme: censul de
avere, de sex, de vârstă, de știinșă de carte sau de capacitate.
Cetășenii care nu îndeplineau condișia de cens nu puteau să fie
alegători direcși, ci ei delegau un reprezentant care participa direct la
vot.
c) Votul universal – care este dreptul cetășenilor de a participa direct și
egal indiferent de sex, rasă, religie, nașionalitate, nivel de pregătire ,
stare materială la alegerea și constituirea institușiilor centrale i
locale ale puterilor de stat , dar și de a fi ales. Votul universal conșine
trei elemente esenșiale, distincte atât sub aspectul conșinutului, cât și
al condișiilor pe care trebuie să le îndeplinească: dreptul de a alege,
dreptul de a fi ales și dreptul de revocare.
2. Structura constitutivă și politică a Parlamentului
În reprezentarea, funcșionarea și eficienșa activitășii parlamentului
un rol major îl are structura acestuia. Din această persectivă constatăm azi
parlamente constituite dintr-o singură adunare numite parlamente
unicamerale și din două adunări – parlamente bicamerale.Unii autori
vorbesc și de existenșa așa-numitelor parlamente multicamerale, luând în
considerare anumite adunări, consilii, comisii ce se pot crea pe lângă
parlament.
Actuala structură a parlamentului este rezultatul acșiunii și
combinării a mai multor factori: structura statală, sistemul constitutușional,
necesitatea modernizării și creșterii eficienșei, factori nașional istorici,
tradișii.
În raport cu ceilalși factori, structura de stat s-a impus în stabilirea
structurii parlamentului.
Structura unitară a determinat în cele mai multe cazuri, dar nu în mod
obligatoriu, un parlament unicameral.
 În cazul statelor federale necesitatea reprezentării și promovării
intereselor statelor membre a impus parlamentul bicameral.

12
 Indiferent de modul de constituire, de numărul camerelor, în cadrul oricărui
sistem parlamentar democrat se constituie două tipuri de forșe social-politice:
majoritarea parlamentară formată din partidul sau coalișia de forșe politice care
au câștigat alegerile și care împreună formează majoritatea simplă de peste 50%
cât și cea absolută adică 2/3 din numărul membrilor parlamentului, majoritate
necessară formării guvernului, a proiectelor de legi ordinare și organice; opozișia
politică care întrunește sub 50% din numărul total al voturilor parlamentarilor.

3. Mecanismul de funcșionare a Parlamentului și durata mandatului său

Parlamentul își desfășoară activitatea în sesiuni. Se cunosc două
tipuri de sesiuni: sesiunea ordinară și sesiunea extraordinară.
Sesiunea ordinară este perioada obligatorie de activitate a
parlamentului și este convocată de regulă de două ori pe an.
Sesiunea extraordinară se convoacă la inișiativa a cel pușin 1/3 din
membrii parlamentului în situașii deosebite.
ședinșa este cea mai uzitată formă de lucru a parlamentului.
Fiecare sistem constitușional fixează durata mandatului de
funcșionare a propriilor institușii. În general, mandatul parlamentului este
de 4 sau 5 ani, el fiind corelat cu acela al guvernului sau al sefului statului.
În situașii speciale, durata mandatului parlamentului poate fi prelungită.

4.Funcșiile Parlamentului
a. Funcșia legislativă este activitatea fundamentală pe care o
desfășoară parlamentul. El este unicul organ legiuitor din cadrul statului de
drept.
Parlamentul emite trei categorii de legi:
-legi constitușionale ce au ca obiectiv modificarea, revizuirea constitușiei;
-legi organice, adică legi de o deosebită importanșă pentru viașa socială,
care se votează cu majoritate de 2/3;
-legi ordinare – acestea se votează cu o majoritate simplă.
b. Alegerea, formarea, numirea, avizarea sau revocarea unor
autorităși statale și a membrilor acestora.
c. Funcșia de control care are în vedere constitușionalitatea legilor, a
unor decizii și măsuri întreprinse și aplicate de guvern, revocarea unor organe
de stat sau înalși funcșionari, precum și plângerile, sesizările cetășenilor
adresate parlamentului, unele abuzuri întreprinse de unele institușii și
reprezentanșii lor.
d. Stabilirea direcșiilor principale ale activitășii sociale, economice,
culturale și politice.

5. Relașiile dintre Parlament și Guvern

Aceste relașii pot fi de conlucrare, colaborare, dar și de control.
Controlul se realizează dinspre parlament spre guvern și vizează activitatea
acestuia și a membrilor săi. El se înfăptuiește prin votul de învestitură acordat
guvernului, moșiunea simplă și de cenzură pentru activitatea sa, care poate
merge până la demiterea guvernului; legile votate de parlament și impuse spre
aplicare guvernului; votarea bugetului; interpelările orale și scrise ale
parlamentului de către membrii guvernului; comisiile de control și de anchetă ale
parlamentului etc.
13
 6. Parlamentul în România
Parlamentul în România are vechi tradișii, el regăsindu-se încă din
epoca medievală, este adevărat că nu în forma și structura de astăzi.
Acesta a evoluat de la sfatul boieresc de tip feudal, la Adunarea legiutoare
consacrată de Regulamentele Organice constituite pe principiul votului cenzitor,
spre parlamentele interbelice alese prin vot universal, egal, direct și secret.
În perioada comunistă parlamentul suferă importante limitări în ce
privește activitatea, funcșiile și atribușiile , cât și în privinșa rolului și
locului său în cadrul instutușiilor statale.
În prezent, Parlamentul României se constituie pe baza votului
universal, este bicameral, format din Camera Deputașilor și Senat. Durata
mandatului său este de 4 ani.

B. GUVERNUL
Reprezintă una dintre cele mai importante institușii ale statului,
importanșă care decurge din faptul că această institușie organizează și
conduce efectiv societatea, aflându-se cel mai mult în legătură cu cetășeanul

1. Tipuri de guverne
În știinșa politologică, încadrarea în anumite tipare are în vedere, în
principal, două criterii esenșiale;
calitatea membrilor în Guvern – după care guvernele pot fi:
-guverne politice – pentru desemnarea membrilor acestora
primează componenșa politică;
-guvernul tehnocratic – se constituie în situașii deosebite (o criză
politică prelungită), membrii lor nefiind neapărat membrii ai
unor fomașiuni politice ci specialiști în domeniile vieșii sociale;
-guverne militare – instalate de grupuri ale armatei, impuse
prin forșă, de regulă în urma unei lovituri de stat;
- numărul partidelor care formează Guvernul, în această
situașie existând următoarele posibilităși:
-guvern monocolor – format din reprezentanșii unui singur
partid politic care deșine majoritatea în Parlament;
caracteristice regimurilor totalitare;
-guverne de coalișie – constituite din reprezentanșii a mai
multor partide politice, care, fie au format o coalișie
electorală în urma alegerilor, fie au câ tigat alegerile dar nu au
întrunit majoritatea necesară formării guvernului;
-guverne de uniune nașională – se formează în situașii
speciale (criză politică, stare de război, calamităși naturale)
din reprezentanșii celor mai importante formașiuni politice
ale societășii

14
2. Formarea guvernului
Este un proces specific fiecărei societăși în parte, aflându-se,
totuși, sub influenșa mai multor factori:
- natura regimului politic și a sistemului constitușional;
- forma de guvernământ;
- locul, rolul, atribușiile și prerogativele celorlalte institușii ale
puterii de
stat în sistemul vieșii politice, în principiu al Parlamentului
și al instutușiei șefului statului
Procesul constituirii Guvernului până la exercitarea atribușiilor sale
cunoaște mai multe momente:
-desemnarea șefului executivului și constituirea echipei guvernamentale –
în cele mai multe sisteme constitușionale, șeful statului, după discușii cu
liderii parlamentari, la propunerea formașiunii politice majoritare,
desemnează un candidat la funcșia de prim-ministru sau șef al
executivului;
-elaborarea programului de guvernare – care exprimă coordonatele generale,
strategice de politică internă și externă pe care le va adopta, urma și
realiza Guvernul;
votul de investitură din partea Parlamentului – în cele mai multe situașii
acesta este acordat cu majoritate simplă.
Durata mandatului Guvernului diferă de la un sistem constitușional la
altul, dar este corelat cu mandatul Parlamentului, fiind practic emanașia
acestuia. În situașii deosebite (stare de război, calamităși naturale sau
tensiuni sociale), printr-o lege specială emisă de legislativ, durata mandatului
executivului poate fi prelungită
3. Funcșiile guvernului
Guvernul își înfăptuiește programul de guvernare, atribușiile sale
printr-o serie de funcșii :
- organizează, coordonează și conduce politica internă și
externă a șării, exercitând în această calitate rolul de administrator
general al treburilor publice, prin organele sale centrale sau locale;
- inișiativa legislativă – constă în elaborarea unor noi
proiecte legislative de fiecare membru al Guvernului sau de către
Guvern în ansamblul său, proiecte înaintate Parlamentului după ce
au fost dezbătute și aprobate de Guvern;
- emiterea de ordonanșe – reprezintă o delegare pe care
legislativul o face către Guvern, în situașii deosebite;
- asumarea răspunderii – nu este prevăzută în toate sistemele
constitușionale; constă în angajarea răspunderii Guvernului fașă
de Parlament asupra unui program de politică generală, a unui
proiect legislativ ;
- promulgarea legii – reprezintă momentul final al procesului
de elaborare a legii. În unele state este o prerogativă a Guvernului,
iar în altele a președintelui

15
4. Relașia dintre guvern și Parlament
Parlamentul dispune de numeroae mijloace prin care controlează,
direcșionează activitatea Guvernului:
-votul de învestitură dat executivului la formarea acestuia;
-moșiunile de cenzură ale Parlamentului care pot demite Guvernul;
-legile elaborate de legislativ și impuse Guvernului spre aplicare;
-comisii de anchetă;
Datorită complexitășii și dinamicii sociale, în prezent, se constată o
creștere din ce în ce mai mare a rolului pe care executivul îl are în conducerea
socială, dar cu toate acestea el trebuie să rămână în cadru legal, orice depășire sau
încălcare a acestuia putând genera consecinșe negative pentru viașa democratică

5. Puterea executivă în România

Guvernul este una dintre cele mai vechi institușii politice românești,
rădăcinile ei putând fi găsite încă din perioada feudală, evident cu alte semnificașii.
(divanurile boierești care aveau rolul de a-l sfătui și ajuta pe domn în guvernare).
În sens modern aparișia guvernului este legată de aplicarea, începând
cu 1831, a Regulamentelor Organice în cele două Principate când puterea era
împărșită între domn și guvern, dezvoltându-se în perioada lui Al.Ioan
Cuza.
De-a lungul timpului, executivul din România a cunoscut mai multe
denumiri, de guvern sau Consiliul de Miniștrii, în perioada comunistă.
În România de azi, în urma alegerilor, președintele șării se consultă cu
liderii partidului (sau partidelor) care au câștigat alegerile și desemnează un
candidat la funcșia de prim ministru. Acesta, într-un termen de 10 zile trebuie
să- și alcătuiască programul de guvernare și să formeze cabinetul,
prezentându-se apoi în fașa parlamentului pentru obșinerea votului de
învestitură.
Funcșia de membru al Guvernului este compatibilă cu cea de
parlamentar, această dualitate creând de-a lungul timpului opinii pro și contra.
Guvernul României își desfă oară activitatea în strânsă legătură și
colaborare cu Parlamentul, dar se află sub controlul acestuia.

C. INSTITUșIA șEFULUI STATULUI

Constituie una dintre cele mai vechi autorităși politice, ea apărând

odată cu statul, cunoscând o evolușie continuă, atât în ceea ce privește
forma, structura, cât și prerogativele și atribușiile.
În decursul vremii, institușia șefului statului a îmbrăcat două forme
de manifestare:
- unipersonală – rege, împărat, sultan, domn, principe, președinte;
- colegială – prezidiu, consiliul de stat, consiliul prezidenșial;
2. Desemnarea, alegerea șefului statului
Alegerea sau desemnarea șefului statului șine de o serie de factori:
- natura sistemului politic;
- sistemul constitușional și forma de guvernământ;
- tradișii istorice sau nașionale.
Practica istorică a relevat patru mari moduri de desemnare a șefului statului:
16
-pe cale ereditară – cea mai veche modalitate, caracteristică regimurilor
monarhice în care parlamentul sau altă institușie nu au nici un rol la
numirea unui succesor la tron;
-alegerea de către Parlament – rezultat al revolușiei burgheze, este un mod
eficient de control al Parlamentului asupra acestei institușii. Se realizează
prin două forme:
-Parlamentul desemnează direct prin votul membrilor săi pe șeful statului
(Grecia, Israel);
-Parlamentul alege organe colegiale, ca șefi de stat;
-desemnarea șefului de stat de către un colegiu electoral – sunt
desemnași (sau aleși prin vot universal) membrii care împreună
formează colegiul electoral și care vor desemna pe șeful statului;
- alegerea șefului statului prin vot universal – consecinșă a
democratismului politic. Acest tip de alegere conferă șefului
statului o autoritate sporită

2. Atributele și prerogativele șefului statului

În funcșie de modul cum se exprimă și se manifestă în practică rolul

și atribușiile institușiei șefului statului, se pot distinge trei mari orientări:
-sisteme constitușionale în care șefii de stat deșin și exercită roluri pur
decorative, de reprezentare – monarhii constitușionale;
-sisteme constitușionale în care institușia șefului de stat se află la
intersecșia executivului cu legislativul, rolul acestuia fiind de a asigura un
echilibru între cele două institușii ale statului, de a limita tendinșa unuia de
a acumula prea multă putere;
-sisteme constitușionale în care șeful de stat deșine multiple și diverse
prerogative executive și legislative, fapt care-l situează pe o pozișie privilegiată
în stat, egală sau aproape egală cu cea a institușiei parlamentare.
În funcșie de legislașia și de sistemul politic din statul respectiv,
șeful statului poate avea diferite prerogative:
- revocă și numește miniștrii și primul ministru;
- prezidează ședinșele de Guvern la care participă;
- contrasemnează ordinele și decretele emise de Guvern;
- este garantul independenșei, suveranitășii și integritășii nașionale
etc.
4. Responsabilitatea șefului statului
Răspunderea și responsabilitatea șefului statului este specifică
fiecărui sistem constitușional în parte. Ea șine de o serie de factori a căror
pondere și valoare poate fi diferită:
- modul de desemnare a șefului statului;
- atribușiile și prerogativele de care acesta dispune în stat;
- gradul de implicare în politic și în societate.
În știinșa politologică și juridică s-au constituit două mari
orientări:

17
 - șeful statului nu trebuie să răspundă pentru faptele și
actele sale. Este o orientare mai veche, tradișională, bazată pe
imunitatea de care dispune șeful statului;
- pornind de la principiul că toși oamenii sunt egali în fașa legii,
indiferent de statutul pe care-l au în societate, șeful statului este pus în
situașia de simplu cetășean și chemat să răspundă în fașa legii pentru
actele și faptele sale.
După sistemele constitușionale existente, răspunderea șefului statului
depinde de rolul și funcșia exercitată de acesta în viașa politică a șării, astfel:
- unde are un rol reprezentativ, decorativ, nefiind implicat în actul de
guvernare, răspunderea este minoră sau de loc;
- când este angajat în actul de guvernare, răspunde politic, civil sau
chiar penal , de regulă, în fașa institușiei care-l desemnează ;

5. Durata mandatului șefului statului

Este specifică fiecărui sistem constitușional în parte, șinând, în mare

măsură, de forma de guvernare.
Poate fi pe viașă, în cazul monarhiilor constitușionale sau, în cazul
republicilor prezidenșiale sau parlamentare, durata mandatului institușiei
șefului statului este, de regulă, corelată cu cea a executivului și legislativului
(dar nu neapărat): 4,5 sau chiar 6,7 ani.
În unele sisteme constitușionale durata mandatului șefului statului
poate fi prelungită printr-o lege votată de Parlament

5. Institușia șefului statului în România

În România, încă din cele mai vechi timpuri a existat și funcșionat

institușia șefului statului, îmbrăcând diferite forme de-a lungul vremii, de
la monarhia absolutistă în timpul geto-dacilor, domn în perioada feudală,
principe și rege în cea modernă și contemporană, la forma colegială în
perioada 1947-1974 și până astăzi, la președinte.
Astăzi, în România, șeful statului este ales pe baza votului universal,
direct, secret și liber exprimat al tuturor cetășenilor cu drept de vot de pe
teritoriul României
Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin,
majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși pe listele electorale, în caz contrar
urmând organizarea unui al doilea tur de scrutin la care participă candidașii
care s-au situat pe primele două pozișii în primul tur de scrutin, în acest caz
fiind declarat ales candidatul care obșine cel mai mare număr de voturi.
Durata mandatului președintelui este de 5 ani și se exercită de la data
depunerii jurământului. În timpul mandatului, Președintele nu poate fi
membru al nici unui partid politic și nu poate îndeplini nici o altă funcșie
privată.
Atributele și prerogativele șefului statului în România îl plasează în
cadrul sistemelor constitușionale semiprezidenșiale.

18
 Pentru faptele și actele sale, președintele răspunde conform Constitușiei,
existând institușia suspendării din funcșie pentru săvârșirea unor fapte grave
care încalcă prevederile Constitușiei sau punerea sub acuzare pentru înaltă
trădare.

PARTIDELE POLITICE

1. Aparișia și evolușia istorică a partidelor politice. Repere teoretice

privind definirea partidelor politice
Noșiunea de partid are o vechime milenară, ea derivă în majoritatea
lumilor moderne din latinescul pars-partis și desemnează într-o accepșiune
semantică o grupare de oameni constituită în mod voluntar, animași de
aceleași idei, concepșii, interese, scopuri care acșionează în comun în baza
unui program, în vederea realizării acestora.
Primele asocieri mai mult sau mai pușin oganizate și stabile apar în
sclavagism și apoi în feudalism, ele asemănându-se foarte mult cu
societășile secrete oculte, congregașiile, corporașiile.
În accepșiunea modernă a termenului , ca institușii politice bine
conturate, cu statute și programe clar fundamentate, cu activitate
organizată și permanentă în care au acces toate clasele și categoiile sociale,
cu rol major în oganizarea și conducerea societășii, partidele politice apar
odată cu societatea modernă, cu capitalismul.
În aparișia și impunerea partidelor politice au contribuit următorii
factori: lupta antifeudală, noul sistem de constituire și exercitare a puterii
impus de burghezie pe bază de noi valori și principii, din cerinșa realizării
unor sarcini și obiective ale luptei de eliberare nașională, de constituire sau
desăvârșire a statului nașional.
Problema definirii partidului politic a constituit și constituie și astăzi
un subiect de dispută atât în literatura politologică , în stasiologie, cât și în
sociologia politică.
Sintetizând, putem aprecia că partidul politic este o persoană colectivă ,
caracterizată pintr-o reunire voluntară, cu o gândire și acșiune proprie, cu
o unitate de scopuri, interese și idei, toate grupate pe un fundament politic-
ideologic acceptat și însușit de membri săi.

2 Trăsăturile partidelor politice

Ca entităși de sine stătătoare, cu structuri și funcșii proprii, partidele
politice se deosebesc atât de institușiile și organismele statale, câ și cele
extra statale printr-o serie de trăsături, note distincte:
- se constituie și acșionează pe baza voluntariatului, a liberului
consimșământ al membrilor săi;
- obiectivul fundamental pentru un partid politic îl constituie
puterea sub toate ipostazele sale;
orice partid politic dispune de o anumită strucură organizatorică și
de conducere, cu ogane proprii de conducere, locale și centrale;
- partidul politic își desfășoară activitatea în baza unui
program politic care se fundamentează pe o anumită doctrină;
19
 - partidele politice se caracterizează printr-o mare diversitate de
fundamente doctrinar-politice: liberalism, conservatorism, social-
democrașie etc.
- partidele politice apar sub o diversitate de nume;
- partidele politice se caracterizează printr-o mare mobilitate
socială.

4. Funcșiile partidelor politice

Rolul major în organizarea și conducerea vieșii social-politice,
exprimat prin funcșiile exercitate de partidele politice. Astfel:
-atragerea cetășenilor la activitate politică-conștientă;
-organizarea lor în structuri politice sau profesionale;
-formarea și pregătirea cadrelor necesare exercitării puterii;
-asigurarea guvernării prin elaborarea de programe, norme și orientări de
dezvoltare;
-formarea spiritului civic i a culturii politice a membrilor săi;

4. Sisteme partidiste
Sistemul partidist are în vedere modul de structurare, de funcșionare a
partidelor politice în cadrul vieșii politice dintr-o societate. El se referă cu
precădere la numărul partidelor politice care există într-o societate și prin a
căror paticipare se derulează, se desfășoară viașa politică din cadrul
acesteia.
Sistemul partidist nu a fost și nu este identic în toate societășile, ci el
depinde în fiecare șară de o serie de factori:
- momentul aparișiei capitalismului și al afirmării burgheziei;
- natura regimului politic;
- nivelul organizării și funcșionării vieșii politice în general, a celei
partidiste în special;
- obiectivele și sarcinile umărite în plan social, economic, politic sau
nașional;
- anumite tradișii istoric-nașionale.
Astăzi sistemul partidist se structurează și evoluează în funcșie de două
criterii esenșiale:
1) numărul partidelor dintr-o societate, unghi din care avem următoarele
tipuri de sisteme partidiste: monopartidiste, bipartidiste și pluripartidiste;
2)paradigmele doctrinare și ideologice.

5. Sisteme monopartidiste
Monopartidismul constă în fundamentarea activitășii și vieșii politice
din societatea pe existenșa și funcșionalitatea unui singur partid politic.
Prin esenșa sa, sistemul monopartidist este fondator și generator de
regimuri nedemocratice, dictatoriale.
6. Sisteme bipartidiste
Bipartidismul este sistemul întemeiat pe existenșa și funcșionalitatea a
două partide politice. El de întâlnește în aproape toate fazele vieșii partitidiste,
democratice, la începutul acestuia, în perioada de dezvoltare și maturizare a sa.

20
7. Sisteme pluripartidiste
Pluripartidismul a apărut în perioada interbelică și s-a extins îndeosebi în
perioada după cel de-al doilea război mondial în șările din Euopa Occidentală.
Cauzele care au condus la aparișia pluripartidismului constau în:
- impunerea și generalizarea votului universal;
- complexitatea vieșii sociale;
- dezvoltarea și amplificarea democratismului politic.
Prin principiile și valorile pe care le promovează, multitudinea opșiunilor
politice și ideologice ce se confruntă, atât sistemul bipartidst dar, îndeosebi,
cel pluralist întemeiază sistemele politice democratice.
8. Sisteme partidiste doctrinar ideologice
Din perspective paradigmei doctrinar politice, partidele politice se pot
structura în patru mari grupe:
a. gruparea partidelor de dreapta;
b. gruparea partidelor de centru;
c. gruparea partidelor de stânga;
d. partidele extremiste

9. Tipuri de partide politice contemporane

În mare, știinșa politică consemnează următoarele tipuri de partied
politice:
- partide ideologice – sunt constituite și funcșionează pe baza unor
paradigme doctrinare, a unor filozofii ideologice;
- partidele istorice – aparișia și funcșionalitatea acestora este legată
de anumite momente, obiective istorice;
- partide de interese - aparișia i funcșionarea lor a fost determinată
de realizarea unui anumit interes;
- partide personale – create în jurul unor personalităși;
- partide de cadre - se constituie și reunesc un număr mic de membri,
dar cu deosebită forșă și energie;
- partide de masă – pun în prim plan numărul membrilor și mai
pușin sau deloc au în vedere calitatea acestora.

A. DOCTRINE POLITICE

1. Definișia și rolul doctrinei politice

Se cunosc doctrine filosofice, religioase, economice, militare, dar și doctrine
politice.
Doctrina politică – ansamblul de principii, teze și metode pe
care se întemeiază concepșia de guvernare, de organizare i conducere
a societășii, aparșinând unui partid politic.
Rolul doctrinei politice
- promovează, în funcșie de interesele grupului social (partid), valori și
norme social-politice, modele de acșiune socială și politică, proiecte de dezvoltare.
- explică, justifică și argumentează politica partidului, programele
sale de acșiune, conșinutul legilor elaborate în timpul guvernării lor.

21
2. Tipuri de doctrine politice
- Doctrina liberală-clasică având ca esenșă libertatea individului,
proprietatea în raport cu statul, libertatea de întreprindere, concurenșa și
libera circulașie a capitalului. Apără ideea de democrașie bazată pe alegeri
libere, reprezentativitate parlamentară, pluralism politic, viașă
constitușională.
- Neoliberalismul modern admite intervenșia limitată a statului în
economia de piașă, în politica de protecșie socială.
- Doctrina conservatoare se pronunșă pentru apărarea ordinii sociale,
a ideilor i institușiilor tradișionale.
- Doctrina social-democrată tradișională militează pentru îmbinarea
echilibrată sferei publice, statale, cu cea a intereselor particulare, pentru
gestionarea politicilor sociale (salarizarea, fiscalitatea, impozitul , protecșia
socială programată, accesul la bunăstarea socială) prin măsuri care conferă
statului rolul de arbitru.
- Doctrina social-creștină își propune realizarea unei democrașii
depline, pluraliste; solidaritate socială; economie socială de piașă și libertatea
inișiativei particulare; asigurarea unui echilibru între autoritatea centrală și
cea locală.
- Fascismul și neofascismul bazate pe rasism, șovinism,
antisemitism, exaltarea misticismului, mitul conducătorului, elitismul, teoria
spașiului uitat, cultul violenșei; regimul totalitar și statul polișienesc;
nesocotirea drepturilor și libertășilor cetășenești; suprimarea
plurarismului politic.
- Doctrina comunistă (marxist-leninistă): neagă principiul pluralismului
politic, separașia puterilor în stat, supremașia legii, drepturile și libertășile
cetășenilor; practică o economie bazată pe planificare și centralizare,
conducerea „partidului unic” ca expresie a dictaturii proletariatului.

B. DEMOCRATIA POLITICĂ SI DEMOCRATIA

POLITICĂ I. DEMOCRATIA POLITICĂ

1. Aparișia și evolușia istorică a democrașiei politice

Primele concepșii teoretice și practice în legătură cu democrașia datează
încă din antichitatea ateniană, de unde i sensul etimologic al termenului demos-
popor i kratos-putere, autoritate, adică deșinerea și exercitarea puterii de către
popor.
O primă analiză teoretică despre democrașie o realizează Aristotel în lucrările
sale Politica, Etica i Costitușiile. Dominat de ideea realizării Binelui general, el
asociază guvernământul cu Constitușia, considerându-le lucruri identice.
În feudalism, ca urmare a dominării sale de absolutismul monarhic și de
dogma teologică, democrașia a cunoscut o perioadă de regres. Ca formă de
guvernământ și guvernare ea dispare, ceea ce se menșine fiind numai
anumite elemente, aspecte de democratism, acestea fiind prezente în cadrul
obștilor sătești sau a republicilor orășenești.
22
 Abia în secolul al XVII –lea, odată cu descompunerea acestei formașiuni
sociale și afirmarea reprezentanșilor dreptului natural și a tezei
contractualiste, cel pușin conceptual, teoretic democrașia realizează progrese.
Adevărata dezvoltare, atât din perspectiva conceptuală, teoretică, dar mai
ales din pespectiva practicii politice, o va cunoaște democrașia politică
odată cu societatea modernă, capitalistă, cu elaboratele doctrinar politice ale
acsteia, liberalismul, consevatorismul sau social-democrașia. În noile
condișii, democrașia este identificată cu principiul suveranitășii poporului ,
expimată în dreptul său de a desemna și controla guvernarea nașiunii, care
este realizată de pe principii și valori noi.

2. Doctrina liberală și democrașia politică

Axată și centrată pe individ ca conceput ca proprietar și întreprinzător, pe
om ca fiinșă rașională, purtătoare și promotoare a propriilor sale aspirașii și
interese, doctrina politică liberală a acordat o deosebită importanșă problemei
democrașiei.
Liberalismul a dat o nouă viziune, concepșie asupra locului și rolului
individului în societate, relașiei și a raportului său cu politica.
Democratismul politic liberal pune în locul în locul autoritășii
tradișionale și a privilegiilor feudale, individul cu aspirașiile și interesele
sale, însoșit de un larg sistem de drepturi și libertăși cetășenești, civile
și politice („individul ca scop, politica ca mijloc”).
Dintre teoreticienii democratismului politic liberal amintim pe Benjamin
Constant, Gh. Alexis Tocqueville etc.

3. Doctrina politică conservatoare și democtrașia politică

În teoria și practica conservatoare, democrașia nu este percepută ca o
participare largă și activă a întregului popor, ci sub diferite pretexte, ea este
redusă la segmentul aristrocratic-burghez, la elita societășii.
Democrașia, în sensul larg de fenomen politic, este privită ca o institușie
superficială, incapabilă să asigure obiectivitatea promovării intereselor
tuturor indivizilor și grupurilor sociale. În locul democrașiei înșeleasă ca
putere a poporului este promovată democrașia elitelor unde calitatea și
capacitatea intelectuală a acestora are rol hotărâtor în conducerea societășii.
Dacă în doctrina liberală oamenii sunt considerași liberi și egali prin
naș tere și dsipun de drepturi și libertăși social-politice, în concepșia
conservatoare oamenii sunt inegali, au înzestrări naturale specifice și
diferenșiate. Societatea conservatoare este concepută vi structurată pe
principiile inegalitășii sociale dintre oameni, a prezenșei între aceștia a
unui grup de elită înzestrat cu capacitatea de a conduce.

4. Doctrina social democrată și democrașia politică

Această orientare concepe democrașia într-o strânsă unitate între laturile
sale esenșiale, libertate, egalitate, protecșie socială și putere. Obiectivul
pincipal al acestei doctrine este realizarea echitășii i dreptășii sociale,
apopierea condișiilor de viașă între toși membri societășii.
23
5. Doctrinele nedemocratice i democrașia politică
O cu totul altă înșelegere teoretică și realizare în practica socială au
dat-o democrașiei politice elaboratele și paradigmele doctrinare
nedemocratice , dictatoriale, așa cum este cazul fascismului, neofascismului
sau a doctrinei comuniste.
În esenșă, aceste elaborate nu șin cont de voinșa și interesele cetășeanului, au
ca fundament statul totalitar, principiul separașiei puterilor în stat fie nu se aplică, fie
aplicarea sa este formală, are loc limitarea sau suspendarea drepturilor și
libertășilor cetășenești, lipsește pluralismul și pluripartidismul politic ideologic
și opozișia politică, în procesul guvernării se folosesc metode și mijloace de la cele
legale la cele ilegale bazate pe forșă, violenșă, constrângere fizică, psihică, teroare și
frică.

6. Principiile și valorile democrașiei politice

Existenșa i funcșionalitatea unei vieși politice democratice impune cu
necesitate respectarea unor principii și valori de bază fără de care
democrașia nu poate fi concepută.
1. Statul, ca element important al orcărui sistem politic, trebuie să
se bazeze și să funcșioneze pe lege, adică să fie un stat de drept.
2. Constitușia trebuie să fie temeiul, fundamentul oricărui regim
democratic, legea sa fundamentală.
3. Democrașia trebuie să fie largă, activă și participativă, să
cuprindă toate domeniile și segmentele vieșii sociale, atât la nivel
micro cât și macro social.
4. Toate organismele și institușiile puterii, atât cele locale cât și
cele centrale, trebuie să întrunească voinșa și adeziunea
cetășenilor, să le reprezinte și să le promoveze interesele și
aspirașiile.
5. Mijloacele de informare, mass-media cu rol major în formarea
și orientarea conștiinșei civice și politice a cetășenilor, trebuie
să se afle într-o stare de absolută independenșă și obiectivitate
fașă de putere, de societate.

II. CULTURA POLITICĂ

1. Conceptul de cultură politică. Dimensiunile sale

În știinșa politică, noșiunea de cultură politică este relativ nouă, ea

definind inișial cultura politică drept “reșeaua orientărilor, atitudinilor,
valorilor, convingerilor prin care individul se raportează la sistemul politic”.
În general, prin cultură politică literatura politologică înșelege
ansamblul cunoștinșelor, valorilor, normelor, convingerilor, sentimentelor,
trăirilor, modalitășilor de gândire de natură politică pe care se intemeiază
și funcșionează sistemul politic.
Atât sub aspect structural, cât și funcșional, cultura politică implică o
serie de dimensiuni:
cognitivă
dimensiunea volitivă, afectivă, emoșională;
24
 - dimensiunea normativă, acșională și comportamentală;
- dimensiunea axiologică, apreciativă i evolutivă.

3. Tipuri de cultură politică

1. Cultura politică provincială sau locală este caracteristcă unei

regiuni, unei zone.
2. Cultura politică de suprapunere în care, deși acșionează la scară
nașională și oamenii sunt conștienși de sistemul politic, de rolul și
valorile sale, ei au însă o atitudine pasivă, dezinteresată fașă de aceasta.
3. Cultura politică participativă este caracteristică societășilor
democratice și este rezultatul unor acumulări deosebite-cantitative,
dar mai ales calitative, a unui înalt grad de cultură și civilizașie.

4. Componentele culturii politice

Valorile politice
Valorile politice au o multitudine de forme de existenșă, manifestare și
exprimare cum ar fi:
- teoretico-spirituale, sub forma ideilor, concepșiilor, teoriilor,
programelor i doctrinelor;
- relașiile, institușiile, partidele, formașiunile politice, lideri,
personalitășile constituite de asemenea valori;
- unele valori general umane ca libertatea,
egalitatea, echitatea și dreptatea socială, democrașia sunt și ele
valori politice;
- practica politică, în măsura în care contribuie la
înfăptuirea aspirașiilor și intereselor umane, la dezoltarea socio-
umană constituie și ea valoare politcă.
Întemeind axiologic cultura, dar și alte domenii ale vieșii sociale, valorile
politice joacă un rol deosebit de important în societate. Valoarea este cea care dă
posibilitatea individului să transfome necesitatea obiectivă în necesitate subiectivă.
Valoarea nu numai că dirijează în spașiul social comportamentul uman,
dar prin funcșiile sale, în special cea selectivă, modifică conduita, punând-o
de acord cu sistemul de valori.

Programul politic
Programul politic reprezintă din punct de vedere teoretic materializarea
în practică a culturii politice, a valorilor politice. El reprezintă totalitatea
doctrinelor, concepșiilor, tezelor, a principiilor și opșiunilor, a scopurilor
și șelurilor pe care le declară și le adoptă un partid politic, o organizașie,
un guvern și care întemeiază acșiunea și comportamentul politic al
acestora.

25
Conștiinșa politică

Conștiinșa politică se definește ca un ansamblu de idei, teorii,

concepșii politice elaborate, structurate și sistematizate în doctrine,
programe politice, precum și stări de spirit, sentimente, tradișii, modalităși
de gândire cu caracter politic existente în societate. Fiecare societate își are
propria conș tiinșă politică. Ea se structurează în:
a) – conștiinșa comună politică, care este acea parte a conștiinșei
politice creată și acumulată în mod spontan pe cale empirică;
b) – conștiinșa teoretică este componenta ideologică a
conștiinșei politice;
c) – psihologia politică care cuprinde, prin excelenșă elementele afective
ale conștiinșei: sentimentele, stările de spirit, mentalitășile, obiceiurile.

4.Funcșiile culturii politice

Cultura politică exercită următoarele funcșii:
- de cunoaștere;
- funcșia comunicativă;
- funcșia evolutiv-axiologică;
- funcșia formativ-normativă;
- funcșia creativă.

6. Rolul culturii politice în societate

O adevărată și autentică cultură politică nu poate exista și funcșiona decât
într-un regim fundamentat pe principii și valori democratice. În ultimă
instanșă, cultura politică se materializează în participare, în acșiune și
compotament politic
C. IDEOLOGIA POLITICĂ
1. Precizări teoretice privind ideologia
Mulși cercetători au fost și sunt încă tentași să definească într-un sens
restrâns, cu conotașii peiorative noșiunea de ideologie, dându-I sensul de
cunoaștere falsă, iluzii, falsă conștiinșă.
Ideologia este un produs al realitășii sociale și al conștiinșei umane, a
unei conștiinșe grevate de anumite aspirașii, idealuri și mai ales de
interese.
Obiectivitatea sau subiectivitatea cunoa terii ideologice și, în
consecinșă a raportului dintre ideologie și tiinșă este detereminat de
emitentul politic, de locul și rolul acestuia în societate, de sarcinile și
obiectivele social-politice urmăite și promovate de acesta.

2. Perspectiva ideologiei
Începând cu perioada postbelică, pe marginea problemei destinului
ideologiei s-a născut și dezvoltat un puternic curent de opinie contrar
existenșei și utilitășii acesteia.
Toate aprecierile și concepșiile canalizate în direcșia renunșării la
ideologie, la „era sfarșitului ideologiei” și de aici a scoaterii ideologiei din
perimetrul știinșei au ca punct de pornire, referinșa și justificare
ideologia marxistă și cele radicale de stânga.
26
 Oricât de multiple și de mari ar fi elementele de iluzie sau de
mistificare pe care le conșine și promovează, ideologiiile rămân în
continuare o componentă indispensabilă oricărui grup social-politic care, ca
entitate urmărește realizarea unor scopuri și interese proprii. Ideologia dă
substanșă, scop și finalitate oricărei acșiuni și conduite politice.

3. Rolul ideologiei
Rolul conferit și jucat de ideologie în societate a fost și este în mare
măsură determinat de natura regimului politic aflat la putere.
În societășile dictatoriale, totalitariste de genul celor fasciste sau
comuniste, ideologiile au fost folosite în justificarea și legitimarea
regimurilor politice aflate la putere, în politizarea și îndoctrinarea știinșei
și învășământului, a gândirii și a conștiinșei umane, a societășii în
ansamblul ei. În aceste regimuri, ideologia celor aflași la putere devine
ideologie unică și oficială, fiind folosită în suprimarea celorlalte ideologii,
transformându-se într-un important element de dominașie, persuasiune și
manipulare politică.
Rolul ideologiei se schimbă în societășile democratice. Prin pincipiile și
valorile general umane pe care sunt constituite și funcșionează , societășile
democratice impun ca o componentă de bază pluripartidismul și pluralismul
politic și ideologic.
Paleta largă și diversă de elaborate ideologice din societășile
democratice, va conferi subiecșilor și comunitășilor politice o mare
posibilitate de opșiuni ideologice în care se vor regăsi o mare diversitate de
aspirașii, idealuri și interese ale acestora.

4. Tipuri de ideologii politice

După modul cum se raportează și concep transformările și schimbările
fenomenelor și procesele social-politice ale societășii, ideologiile politice se
pot clasifica în:
- ideologii politice conservatoare.
Acestea au apărut încă din antichitate și se regăsesc în toate societășile și
perioadele istorice.Se caracterizează prin apărarea, consevarea, justificarea i
legitimarea cu orice chip și cu orice mijloace a vechilor institușii social-
politice și a concepșiilor privind oganizarea și conducerea vieșii sociale.
- ideologii politice revolușionare.
Au apărut în perioada modernă, ca ideologii care vizau transformarea până
la înlocuirea unor sisteme politice perimate cu altele noi bazate pe alte
principii și valori.
- ideologii politice reformiste
S-au cristalizat în perioada interbelică și mai ales postbelică și își propun
transformări economice, sociale și politice în limitele aceluia și sistem social
fără a- i propune înlocuirea, schimbarea acestuia, ci mai degrabă dezvoltarea,
pefecșionarea și umanizare sa, asigurarea echitășii și dreptășii sociale,
condișii și situașii egale pentru toși membrii societășii.
- ideologii politice extremiste, dictatoriale
27
Acestea au considerat violenșa, forșa și teroarea drept instrumente și
mijloace unice, legale de transformare și înlocuire a sistemelor social-politice
și economice.
- ideologii politice elitiste
Esenșa acestor ideologii o constituie organizarea și conducerea societășii
de către o elită socială, de un grup, o clasă sau un partid, de persoane
predestinate și înzestrate cu calităși deosebite, extraordinare.
- ideologii politice fundamentaliste
Sunt ideologii politice de esenșă extremistă, teroriste care își justifică și
legitimează acșiunea și conduita social-politică pe fundamente teologice, în
numele unor sisteme religioase.
5. Funcșiile ideologiei
Ideologia î i evidenșiază rolul, utilitatea și eficienșa socială în societate
prin funcșiile exercitate.
Locul și rolul ideologiilor în societate, funcșiile execitate de acestea depind de:
natura sistemului politic, gradul dezvoltării vieșii și democratismului politic,
statutul și pozișia în societate a emitentului , raportul său fașă de sistemul
puterii.
Funcșiile ideologiei sunt:
- funcșia de cunoaștere și interpretare a realitășii politice
- funcșia partinică-partizană
- funcșia teoretică-explicativă.

REGIMUL POLTIC

2. Orientări teoretice în definirea conceptului de regim politic.

Conșinutul și esenșa regimului politic
O primă încercare de definire și tipologizare a regimului politic a fost făcută
din perspectiva știinșei dreptului constitușional. O asemenea definire, dar mai
ales tipologizare a regimurilor politice se bazează pe disjungerea funcșiei
legislative de cea executivă și pe explicarea coabitașiei dintre ele. Din acest unghi
se disting: regimul contopirii puterilor (monahia absolută), regimul diviziunii
puterilor (republica prezidenșială), regimul coabitării puterilor (republica
parlamentară).
În rândul politologilor, în definirea și clasificarea regimurilor politice nu
există un punct de vedere unitar. Toși însă abordează definișia respectivă de pe
pozișiile teoriei institușiilor, dar concep și folosesc acestă teorie în moduri
diferite.
O asemenea abodare a definirii regimului politic a generat în cadrul
politologilor două orientăi distincte:
a) O primă orientare are în centrul său pe vestișii politicieni M. Duvager i G.
Burdeau, ce definesc în exclusivitate pe baza teoriei institușionale regimul politic.
În cadrul institușiilor politice, ei iau ca element principal partidele politice.
b) Pozișiile institușionalismului pur, exclusivist, se dovedesc a fi inaccesibile
pentru alși politologi ce au ca lider pe R. Aron; regimul politic nu se reduce la
simpla combinare de institușii. Această orientare, deși păstreză în definirea
regimului politic elementele institușionale , aduce în sprijin i alte componente,
dând astfel o imagine mult mai complexă și mai realistă despre natura și
rolul regimului politic în societate.
Pornind de la aceste considerente, în legătură cu definirea, cu conșinutul
și esenșa regimului politic, putem aprecia următoarele:
28
 - Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare și funcșionare a
sistemului politic și, în consecinșă, prin regim politic se înșelege modul concret
de oganizare , institușionalizare și funcșionare a sistemului politic și de
exercitare a puterii politice de către o forșă social-politică în cadrul unei
comunităși sociale sau
a unui sistem social global;
- Deși în cadrul regimului politic institușiile și organele puterii de stat au
rol important în constituirea și funcșionarea sa, regimul politic nu se poate
rezuma la acestea, ci el cupinde organizașional și funcșional, întregul sistem
politic;
- Natura regimului politic, forma sa de exprimare în planul practicii
sociale este rezultatul raportului de forșe dintre clase, grupuri sociale,
partide, formașiuni politice, într-un cuvânt , dintre cetășeni, organizașii,
dintre acestea și societatea civilă și politică.
-Regimul politic nu poate și nu trebuie identificat cu forma de guvernare.
2. Tipologia regimurilor politice
Una dintre clasificările tradișionale ale regimurilor politice este cea a lui M.
Prelot; el împarte regimurile politice în gupe, după numărul conducătorilor.
După acest criteriu, el deosebește următoarele tipuri de regimuri politice:
- democrașia reprezentată de acele regimuri în care majoritatea poporului
determină în mod liber orientarea și își asumă controlul conducerii și
legislașiei;
monocrașia reprezentată prin conducerea societășii de către o singură
persoană;
- regimurile oligarhice în care conducerea politică a societășii o
realizează de un grup restrâns de persoane, de obicei foarte întărite;
- regimurile mixte care ocupă un loc intermediar între democrașie și
monocrașie. Acestea pot fi de două feluri: regim mixt înclinat spre
democrașie și regim mixt înclinat spre monocrașie.
G. Vedel, urmărind fundamentările tradișionale în clasificarea
regimurilor politice, distinge două tipuri de regimuri:
- regimuri în care puterile legislativă și executivă sunt doar diferite
ramuri ale activitășii unui partid politic;
- regimuri în care absenșa partidului majoritășii sau a disciplinei de partid
nu permit să se înfăptuiască simpla unire a puterilor legislativă și executivă.
Mult mai complexe și mai apropiate de realitatea vieșii politice sunt
clasificările făcute regimurilor politice de politologii orientării care depășesc
cadrul tradișional.
Una dintre aceste clasificări este făcută de M. Duverger. Ea pune la baza
clasificării regimuilor politice patru criterii care, în esenșă vizează: baza
puterii politice, problema alegerii și structurii conducătorului, formarea
organelor de conducere, relașiile dintre acestea.
Pornind de la aceste criterii, M. Duveger distinge două grupuri fundamentale
de regimuri:
- regimuri liberal democratice si regimuri autoritare.
Pornind de la trei criterii esenșiale: originea și baza puterii, scopul
regimului și tipul de societate, sistemul de organizare a organelor puterii de
stat și de
29
repartizare a competenșelor între ele, G. Burdeau distinge două mari tipuri
de regimuri politice: autoritare și democratice.
Pornind de la aceste orientări, regimurile politice pot fi clasificate în:
a) regimuri politice democrate;
b) regimuri politice dictatoriale sau totalitare.

3. Regimurile politice democratice

În teoria și practica politică, regimurile democratice se individualizează
printr-o serie de note distincte:
-organele de conducere ale puterii de stat, politice în general, se constituie și
acșionează prin consultarea cetășenilor;
-în aceste societăși există și se aplică în practica politică pincipiul sepaării
puterilor de stat;
-existenșa unui larg sistem de drepturi și libertăși cetășenești, a căror
aplicare în practică este garantată de organele puterii de stat;
-pluripartidismul politic și pluralismul ideologic constituie o altă
componentă majoră a acstor regimuri.
Regimurile politice democratice îmbracă, în funcșionalitatea lor practică,
următoarele forme:
-regimuri politice parlamentare, în cadrul cărora parlamentul, în raport cu alte
organe ale puterii de stat deșine un rol preponderent, concretizat într-un
surplus de atribușii și prerogative;
-regimuri politice prezidenșiale, în cadrul cărora șeful statului este învestit cu
conducerea supremă a statului, deșinând în sistemul oganelor de stat o pozișie
pivilegiată având largi atribușii și prerogative;
-regimuri politice parlamentare semiprezidenșiale, reprezentând un element
de mediere de echilibru între puterea executivă și puterea legislativă, se
caracterizează prin aceea că șeful statului,este de regulă înzestrat cu
prerogative atât de executiv, cât i de legislativ, putând astfel media între
acesta.
Procesele și fenomenele social-politice ce s-au desfășurat după decembrie
1989 au refăcut regimul politic democratic românesc. Astăzi putem aprecia că în
România s-a instaurat un regim politic parlamentar, semiprezidenșial, democratic.

4. Regimurile politice dictatoriale

În politologie, termenul de dictatură este sinonim cu cel de totalitarism,
absolutism, autocrașie.
Sintetizând, putem aprecia că regimurile politice nedemocratice, dictatoriale
se caracterizează în teoria și practica vieșii politice prin următoarele trăsături:
- puterea de stat este deșinută și exercitată în mod absolut de către o
persoană sau un grup de persoane care concentrează în mâinile lor întreaga putere;
- aplicarea puterii nu se realizează în baza principiului separașiei;
- lipsa pluripartidismului politic și ideologic;
- prin mijloacele propagandei și ideologiei partidului are loc crearea
cultului personalitășii șefului statului;

30
 - regimurile dictatoriale își au mijloacele și metodele proprii de
guvernare, de la cele legale, până la cele ilegale, de la manipularea pașnică,
până la violenșa deschisă.
În antichitate și în feudalism, regimurile dictatoriale s-au manifestat sub
forma monarhiilor absolute. În epoca modernă, odată cu burghezia și marea
societate, regimurile dictatoriale încep să fie înlocuite de regimurile democratice.
În perioada contemporană, cele mai reprezentative forme ale
regimurilor dictatoriale au fost și mai sunt regimurile coloniale, regimurile
fasciste, regimurile comuniste și regimurile militare.
Regimurile coloniale au apărut în perioada marilor descoperiri geografice și
au cunoscut o maximă răspândire în perioada modernă când unele state ca Anglia,
Olanda, Belgia, Spania, Portugalia și mai târziu SUA și Germania i-au creat
adevărate imperii coloniale. Aceste regimuri totalitare, profund nedemocratice, au
constat în subordonarea totală, economică și spirituală a numeroase șări și
popoare din Asia, Africa și America de Sud, în cele mai multe cazuri prin forșă
și violenșă.
Regimurile fasciste au apărut i s-au manifestat în perioada interbelică,
reprezentând o solușie politică de extremă dreapta, o dictatură teroristă, un
regim politic totalitar. Aparișia și ascensiunea fascismului în formele sale
clasice (Italia, Germania) poate fi explicat printr-un complex de factori, cauze
și conjuncturi specifice perioadei interbelice.
Regimurile comuniste, în comparașie cu regimurile fasciste, sunt regimuri
politice de extremă stângă, dar cu acela și numitor comun – totalitarismul și
dictatorialismul social-politic. Ca regim politic, comunismul este o dictatură care
i-a adus ca agument dictatura clasei munitoare; fiind dictatura partidului
comunist, mai precis a șefului acestuia sau a grupului din jurul său.
Regimurile politice militare se încadrează în tipul regimurilor
dictatoriale, deși în istorie au fost și câteva excepșii. Puterea politică este
preluată și exercitată de cadrele conducătoare ale armatei. În funcșie de
natura grupului militar aflat la putere, de interesele și orientarea acestuia,
aceste regimuri pot îmbrăca forma dictatorială, polișienească sau personală.
În aceste regimuri are loc suspendarea constitușiei, a drepturilor și a
libertășilor democratice, a activitășii partidelor politice.
31
CUPRINS

I. Introducere în studiul
politologiei
II. Sistemul politic
III. Statul-institușie fundamentală a sistemului
politic IV. Puterea politică. Conșinut, trăsături
V. Institușia politică legislativă i executivă. Parlamentul, Guvernul i
șeful statului.
VI. Partidele politice
VII.Doctrine politice, democrașia politică, cultura politică și ideologia
politică
VIII. Regimurile politice

BIBLIOGRAFIE

1. Obligatorie

- Bitoleanu, Ioan – Oră anu, Ana-Maria, Bazele știinșei politice.

Ed. Europolis, Constanșa, 2005
- Iliescu, Adrian Paul, Introducere în politologie, Ed. Bic All,
Bucure ti, 2002
- Mitran, Ion – Nichișelea, Panfil, Politologie, Ed. Fundașia
România de Mâine, Bucure ti, 2005

2. Facultativă

- Carpinschi Anton, Bocancea Cristian Stiinșa politicului (Tratat),

Ed. Universitășii A.I. Cuza, Ia i, 1998
- Huntington, Samuel, Ordinea politică a societășilor în schimbare,
Ed. Polirom, 1999
- Voiculescu, Marin, Doctrine politice contemporane, Bucure ti,
2000
- Webwer, Max, Politica, o vocașie și o profesie, Ed. Anima,
Bucure ti, 1992
- J.J. Rousseau, Contractul social, Ed. Moldova, 1996

32
 BAZELE STIINTEI POLITICE
ÎNTREBĂRI
1. Aparișia și evolușia știinșei politice
2. Obiectul de studiu al Politologiei : politicul
3. Obiectul de studiu al Politologiei : politica (puterea politică)
4. Locul Politologiei în sistemul știinșelor sociale și politice
5. Funcșiile Politologiei
6. Sistemul politic – definișie și trăsături
7. Relașiile politice
8. Institușiile politice
9. Conștiinșa și cultura politică
10. Comunicașia politică
11. Norma și comportamentul politic
12. Funcșiile sistemului politic
13. Clasificarea sistemelor politice
14. Conceptul de stat. Aparișia și evolușia statului
15. Componentele statului
16. Populașia
17. Teritoriul
18. Organizarea politică
19. Tipuri de stat
20. Forme de stat
21. Monarhia constitușională
22. Republica parlamentară
23. Republica prezidenșială
24. State unitare
25. State federative
26. State confederative
27. Trăsăturile statului
28. Statul de drept
29. Trăsăturile puterii politice
30. Autoritatea puterii politice
31. Funcșiile puterii politice
32. Legitimitatea și autoritatea puterii politice
33. Legitimitatea divină
34. Legitimitatea carismatică
35. Legitimitatea civilă sau legală
36. Putere și opozișie
37. Autoritatea publică
38. Noșiuni și aspecte generale privind guvernul și guvernarea
39. Tipuri de guvernare
40. Constituirea și structura guvernului
41. Funcșiile guvernului
42. Relașia dintre guvern și parlament
43. Puterea executivă în România. Efecte pe plan institușional ale integrării
europene
44. Desemnarea și alegerea șefului statului
45. Atributele și prerogativele șefului statului
46. Responsabilitatea șefului statului
47. Durata mandatului șefului statului
48. Căi de constituire a Parlamentului
49. Structura constitutivă a Parlamentului

33
50. Mecanismul de funcșionare a Parlamentului.Durata mandatului
său
51. Funcșiile Parlamentului
52. Relașia dintre parlament i guvern
53. Parlamentul în România
54. Repere teoretice privind definirea partidelor politice
55. Geneza și evolușia istorică a partidelor politice
56. Sisteme partidiste
57. Unipartidismul
58. Bipartidismul
59. Pluripartidismul
60. Trăsăturile partidelor politice
61. Funcșiile partidelor politice
62. Conceptul de cultură politică
63. Momente și dimensiuni ale culturii politice
64. Dimensiunea afectivă
65. Dimensiunea apreciativă
66. Tipuri de cultură politică
67. Valoarea politică
68. Libertatea ca valoare politică fundamentală
69. Egalitatea și echitatea socială ca valoare politică fundamentală
70. Dreptatea socială
71. Democrașia ca valoare politică fundamentală
72. Funcșiile culturii politice
73. Comunicarea politică
74. Opinii și perspective privind ideologia
75. Rolul ideologiei
76. Tipuri de ideologii politice
77. Funcșiile ideologiei
78. Delimitări conceptuale între doctrină i ideologie
79. Rolul doctrinei politice
80. Liberalismul clasic ca doctrină politică. Neoliberalismul
81. Doctrine conservatoare
82. Doctrina social-democrată
83. Doctrina democrat-creștină
84. Doctrina comunistă
85. Doctrina fascistă și neofascistă
86. Repere teoretice privind aparișia i evolușia istorică a democrașiei
politice
87. Conceptul de democrașie și principiile care stau la baza
acesteia
88. Democrașia și pluralismul politic
89. Orientări teoretice în definirea conceptului de regim politic.
90. Conșinutul i esenșa regimului politic
91. Tipologia regimurilor politice
92. Regimurile democratice
93. Regimuri politice parlamentare
94. Regimuri politice prezidenșiale
95. Regimuri politice parlamentare semiprezidenșiale
96. Regimurile dictatoriale
97. Regimurile coloniale
98. Regimurile fasciste
99. Regimurile comuniste
100.Regimurile politice militare
34
BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Bitoleanu, Ana-Maria Oră anu, Bazele tiinșei politice, Editura Europolis,
Constanșa, 2005, pag. 7-89
2. Ion Mitran, Politologie, Editura Fundașiei România de Mâine, Bucure ti, 2002,
pag. 45-86
3. Ion Mitran, Pamfil Nichișelea, Politologie, Editura Fundașiei România de
Mâine, Bucure ti, 2002, pag. 148-150

35