Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Microec Mstanciu
Microec Mstanciu
MICROECONOMIE
- SUPORT DE CURS –
Cuvântul „economie” are un dublu înţeles, iar pentru o mai bună percepţie
trebuie făcută distincţia dintre cele două dimensiuni ale economiei, Economia
teoretică şi Economia faptică, care sunt esenţialmente diferite.
Economia faptică, reală se prezintă ca:
- un ansamblu de activităţi şi procese economice de producţie, de repartiţie,
de schimb şi de consum;
- o masă de bunuri şi servicii economice rezultate din activităţile şi
procesele respective;
- o totalitate de participanţi la organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi
proceselor producătoare de bunuri şi servicii;
- un sistem integrat de relaţii sociale ce au loc între subiecţii economici.
De aici, desprindem concluzia că economia ca practică socială este un
microunivers, în centrul căruia stă omul cu nevoile sale, un sistem global format
din mai multe subsisteme, între care se detaşează ca importanţă:
- omul, în dubla sa ipostază: de producător – agent economic şi
consumator;
- unităţile economice, în care se integrează şi lucrează oamenii;
- bunurile şi serviciile economice;
- faptele şi respectiv operaţiunile economice;
- relaţiile interumane de cooperare, de întrajutorare şi de comunicare.
Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o
epocă la alta, astfel încât atunci când omul devine liber, în dublul sens: economic,
deposedat de mijloacele de producţie, şi juridic eliberat de orice norme care-i limitau
mişcarea şi îl împiedicau să-şi vândă forţa de muncă oricui pe un timp determinat,
economia reală devine ceea ce este şi astăzi:
- o economie de piaţă liber concurenţială;
- o economie puternic marcată de diviziunea socială a muncii şi de
diviziunea manufacturieră, de fabrică;
- o economie în care munca fizică a omului este înlocuită de munca
maşinilor;
- o economie în care statul îşi face simţită prezenţa atât în calitate de
element al suprastructurii cât şi de agent economic;
- o economie cu randamente şi eficienţă crescânde;
- o economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi
spirituală.
Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care
este rezultatul observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de
specialişti, şi despre care se poate vorbi, în mod înddreptăţit, după ce economia
teoretică devine ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se
datorează clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo, care sunt consideraţi
adevăraţii părinţi ai economiei politice ca ştiinţă.
Ca exponenţi ai capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă
ascensiune, ei au rămas partizanii ordinii naturale şi ai liber schimbismului,
incluszând în sfera muncii producătoare de bunuri şi venit net toate ramurile şi pe
primul loc industria manufacturieră, înţelegând şi explicând relaţiile de determinare
dintre diviziunea manufacturieră, productivitatea muncii şi avuţia naţională. Smith şi
Ricardo fundamentează ştiinţific comerţul exterior prin teoria costurilor absolute şi
comparative (relative). Prin ei, ECONOMIA devine ştiinţă în adevăratul sens al
cuvântului, întrunind cele trei condiţii de bază pentru a fi socotită ca atare:
1. obiect de studiu propriu;
2. metodă de cercetare proprie;
3. sistem propriu de categorii şi legi economice
METODA ECONOMIEI
Obiectul reprezintă prima şi cea mai importantă condiţie pentru ca Economia să
fie ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, etimologic metoda reprezintă calea,
mijlocul, modul sistematic de cercetare şi expunere a rezultatelor; ansamblul de
procedee folosite în scopul descoperirii şi explicării adevărului obiectiv.
Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau
procedee ştiinţifice.
- metoda comparării este procedeul logic cel mai general, universal folosit
în procesul de elaborare a conceptelor ştiinţifice. Aprecierea
necunoscutului prin cunoscut are loc cu ajutorul comparaţiei.
- abstractizarea reprezintă procedeul prin care cunoaşterea trece de la
concret la abstract, acest procedeu presupunând analiza şi sinteza.
• analiza presupune divizarea, descompunerea mentală sau fizică a
obiectului de studiu în părţile sale constitutive, examinarea fiecărei
părţi separat şi dezvăluirea trăsăturilor caracteristice;
• sinteza continuă procesul de cunoaştere al analizei desăvârşindu-l. Cu
alte cuvinte, analiza pregăteşte declanşarea ştiinţei, iar sinteza mută
analiza în faza sa finală;
- inducţia şi deducţia. Inducţia constă în desprinderea concluziilor
generale din analiza cazurilor particulare, iar deducţia constă în aplicarea
tezelor generale, a principiilor la analiza fenomenelor, proceselor
particulare;
- metoda analogiei constă în „transferul unei însuşiri sau a tuturor
însuşirilor unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect supus cercetării.
Concluziile obţinute prin această metodă sunt probabile, ele nu sunt certe;
- metoda logică cercetează procesele economice în evoluţia lor de la
simplu la complex, urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi
consecventă;
- metoda matematică reprezintă o necesitate de ordin practic şi teoretic.
Utilizarea matematicii în economie, făcând abstracţie de folosirea
matematicii elementare în scopul de măsurare pură, se realizează prin
construirea metodelor economico-matematice care pot fi clasificate
astfel:
• din punct de vedere al relaţiilor pe care le reflectă distingem:
modele deterministe;
modele probabilistice;
• din punct de vedere al dezvoltării obiectului distingem:
modele statice;
modele dinamice;
• din punct de vedere al sferei de cuprindere distingem:
modele microeconomice;
modele macroeconomice;
• din punct de vedere al construcţiei lor distingem:
modele numerice;
modele grafice;
modele analitice.
- metodele statistice, în procesul cunoaşterii apelându-se la indicatorii
statistico-matematici care reprezintă numere ce caracterizează
trăsăturilor specifice ale totalităţii fenomenelor economice.
Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat, de-a lungul timpului, pe două căi
distincte:
- fie din producţia proprie prin autoconsum,
- fie prin intermediul schimbului, cedând bunurile proprii în favoarea altor
bunuri obţinute de alţi producători.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate
pentru satisfacerea nevoilor.
Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în
contraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv moneda.
Flux real:
Flux monetar: cheltuieli
- munca; pentru bunuri
- pământul; de consum şi
- capitalul. servicii
Flux monetar:
venituri Flux real:
bunuri de
consum,
servicii
3.2.3 Întreprinzătorul
În condiţiile economiei de piaţă, activitatea întreprinderii este legată de
întreprinzător sau manager – cel ce iniţiază o activitate economică, conduce
întreprinderea în scopul realizării profitului.
Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:
1. întreprinzătorul combină toate elementele producţiei, fiind responsabil
de rezultatele obţinute şi repartizarea veniturilor;
2. pregătirea de a-şi asuma riscul;
3. exercită funcţia de autoritate;
4. întreprinzătorul este un inovator;
5. capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie.
CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 3
Abilitatea întreprinzătorului – este considerată neofactor de producţie şi se
caracterizează prin capacitatea agentului economic de a combina eficient şi de a se
adapta rapid cerinţelor pieţei privind producerea de noi bunuri economice.
Menaj – tip de agent economic care defineşte gospodăria familială ca nivel al
desfăşurării activităţii economice sau al consumului de bunuri.
Corporaţie – entitate legală, cu scop lucrative sau nelucrativ, distinctă de
proprietarii săi, abilitată de stat sau de guvern şi caracterizată prin:
- răspundere limitată,
- transfer operativ al drepturilor de acţionar prin vânzarea acţiunilor,
- existenţă cu caracter continuu.
Corporaţiile sunt firme care domină în ţările puternic industrializate, având
influenţe atât în economie, cât şi în politică şi viaţa social-culturală. El îşi desfăşoară
activitatea în ţara de origine şi în exterior prin intermediul filialelor, reprezentanţelor
etc.
Tranzacţie – termen utilizat pentru a desemna un flux economic care oglindeşte
crearea, schimbul, transferul sau consumarea unei valori economice. Tranzacţia
presupune schimbarea dreptului de proprietate de la o persoană juridică la o persoană
fizică sau între două persoane fizice asupra unui bun, a unui serviciu sau
disponibilizarea de capital uman şi financiar.
Tranzacţiile de piaţă bilaterale – formă a tranzacţiilor de piaţă în cadrul cărora
oricărei transmiteri a unui bun sau serviciu îi corespunde un contraserviciu
concretizat într-un bun, serviciu sau într-o monedă.
Tranzacţiile de piaţă unilaterale – formă a tranzacţiilor de piaţă în care unui
serviciu nu îi corespunde un contraserviciu, concretizându-se în:
1. transferuri curente – operaţii, efectuate sistematic (impozite, CAS-uri etc.);
2. transferuri de patrimoniu – operaţii concretizate în modificări patrimoniale
ale agenţilor economici (moşteniri, donaţii etc.).
4. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
ŞI OPŢIUNILE SALE RAŢIONALE
- MUNCA -
Munca este activitatea conştientă, specific umană, îndreptată spre un
anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieşte
mijloacele adecvate atingerii scopului propus.
Munca a fost şi este:
- factorul activ – prin muncă are loc combinarea, utilizarea şi perfecţionarea
celorlalţi factori;
- factorul determinant – fără muncă nu se poate produce nimic, deci
progresul este condiţionat de muncă.
Munca este o îmbinare de:
- efort fizic – când acesta predomină, munca se numeşte fizică;
- efort intelectual – când este predominant, munca va fi intelectuală.
Pornind de la compoziţia fizică-intelectuală, munca poate fi privită sub două
aspecte:
- cantitativ – munca este măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă;
- calitativ – se măsoară prin productivitate (randament) şi însuşirile tehnico-
funcţionale şi estetice ale produselor în care se materializează.
Ceea ce face cu putinţă munca este forţă de muncă, între cele două neputându-
se pune semnul egalităţii.
Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale
unui om.
Condiţia hotărâtoare ca forţa de muncă să intre în acţiune, ca munca să devină o
realitate palpabilă – este existenţa mijloacelor de producţie.
Numai unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creează
posibilitatea desfăşurării muncii.
În gândirea economică modernă sde consideră că orice muncă, oricare ar fi
natura sau autorul său, este productivă, cu condiţia să creeze utilităţi sau să
participe indirect la crearea utilităţilor.
Munca este singura producătoare de avuţie, de valoare nouă iar preţul
forţei de muncă îl reprezintă salariul.
- NATURA -
În accepţiune economică, natura reprezintă totalitatea elementelor naturale
preexistente oricărei activităţi:
- originea,
- condiţiile primordiale,
- mediul de desfăşurare,
- substanţa materială naturală.
Natura, care constituie cadrul de formare şi de existenţă a omului, este factor de
producţie originar şi ea se prezintă sub mai multe forme:
• pământul – este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi
cuprinde:
în sens restrâns: solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc.,
în sens larg: solul – fondul funciar.
• relieful şi apele;
• clima.
Rolul economic al pământului decurge din:
- constituie cadrul general, spaţiul de desfăşurare a tuturor activităţilor umane;
- este sursă de elemente nutritive;
- reprezintă principalul factor de producţie în agricultură,
- este singura sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de origine
agrosilvică.
Pământul ca factor de producţie are caracter limitat şi este regenerabil.
- CAPITALUL -
Termenul de capital desemnează în sens:
- larg – avuţia individului sau a societăţii;
- restrâns – totalitatea bunurilor cu care se produc alte bunuri destinate
vânzării-cumpărării şi nu satisfacerea nevoilor proprii.
Cu alte cuvinte, capitalul poate fi definit ca fiind ansamblul bunurilor
produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate
vânzării.
După natura sa capitalul se împarte în două categorii:
- capitalul real (tehnic) – este capitalul concretizat în mijloace de producţie
(clădiri, fabrici, utilaje, instalaţii, materii prime etc;
- capital nominal – reprezintă un titlu de proprietate asupra unor valori reale
ce conferă dreptul de a însuşi venitul adus de acestea.
Capitalul tehnic se află în permanentă mişcare în timpul producţiei, el fiind cel
care se transferă în substanţa bunului final dar şi cel care intervine pentru a face
posibilă această transferare. De aceea capitalul tehnic trebuie analizat pe cele două
componente ale sale:
- componenta activă – capitalul fix;
- componenta pasivă – capitalul circulant.
Componentele capitalului se comportă diferit în activitatea economică,
îndeplinind funcţii diverse şi clasificându-se după mai multe criterii, cel mai
important fiind modul în care:
- participă la activitate;
- se consumă;
- se înlocuiesc.
1. Capitalul fix este partea capitalului formată din bunuri ca: utilaje, clădiri,
instalaţii, materii prime etc., care:
- participă la mai multe cicluri de producţie;
- se consumă treptat (se uzează);
- se înlocuieşte după mai mulţi ani.
Uzura fizică – reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice a mijloacelor
de muncă ca urmare a folosirii lor productive şi a acţiunii agenţilor naturali fizici,
chimici, biologici.
Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat se
numeşte amortizare (A), a cărei mărime se determină ca raport între valoarea
capitalului fix (Kf) şi durata normală de funcţionare (t) exprimată în ani.
A = Kf / t,
detaliată formula va deveni:
A = (V – r + d) / t,
unde:
A = suma anuală a amortizării;
V = valoarea iniţială a capitalului fix;
r = valoarea reziduală a capitalului fix, adică valoarea recuperată după
scoaterea sa din funcţiune;
d = cheltuieli făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
t = timpul de funcţionare a capitalului (în ani).
Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix reprezintă rata
amortizării, care se calculează astfel:
Ra = (A / Kf) x 100
Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix înainte
de a se produce uzura fizică completă. Apare datorită progresului tehnic şi condiţiilor
pieţei care asigură bunuri similare noi, cu:
- preţuri mai scăzute;
- performanţe tehnice superioare;
- preţuri mai mici şi performanţe superioare.
2. Capitalul circulant este partea capitalului formată din bunuri (materii prime,
materiale, combustibil, energie etc.) care:
- participă la un singur ciclu de producţie;
- se consumă dintr-o dată;
- se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.
Eficienţa economică:
- este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o îmbracă
raţionalitatea economică;
- este cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile economice;
- pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentului
economic.
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare
nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie
utilizaţi şi consumaţi.
Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările
obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s-
au făcut (încasări > cheltuieli).
Modalităţile de exprimare a eficienţei economice (Ec) sunt:
a) prin randamentul factorilor de producţie utilizaţi:
Ec = Vr / CFp,
unde
Vr = venituri realizate;
CFp = consumul de factori de producţie.
- exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat, deci
eficienţa economică este cu atât mai mare cu cât rezultatele obţinute sunt mai
mari;
b) prin consumul factorilor de producţie, pentru obţinerea rezultatelor:
Ec = CFp / Vr
- exprimă consumul de factori de producţie pentru obţinerea unei unităţi de
venit, deci Ec este cu atât mai mare cu cât consumul de factori pe unitatea de
produs este mai mic permiţând sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de
factori.
Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale:
1. Rentabilitatea – capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit.
- are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de egalitatea dintre
volumul încasărilor firmei din activitatea sa şi volumul costurilor efectuate
pentru obţinerea veniturilor respective;
- se exprimă absolut – prin mărimea profitului obţinut; relativ – prin rata
rentabilităţii, calculată ca rată a profitului (Rpr)
Rpr = (profit / costuri totale) x 100
2. Productivitatea reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt
utilizaţi factorii de producţie.
- nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută
(Q) şi factorii implicaţi (F).
W=Q/F
Capital – unul dintre cei trei factori de producţie, alături de muncă şi pământ.
Capitalul productiv – reprezintă suma bunurilor economice acumulate,
eterogene şi reproductibile, a căror utilizare face posibilă reîntoarcerea lor în procesul
de producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau duce la
simplificarea muncii.
Capitalul uman – stocul de experienţă şi de cunoştinţe acumulat de om, care
reprezintă pentru posesor un venit potenţial viitor.
Amortizare – parte din preţul unui bun material considerat capital fix, ce
corespunde deprecierii fizice şi băneşti în urma uzurii fizice şi morale în procesul de
producţie. Amortizarea este o cheltuială inclusă în costurile fixe, se recuperează din
preţul de vânzare a producţiei şi se concretizează în fondul de amortizare, suma
recuperată fiind folosită pentru modernizarea, reînnoirea şi creşterea capitalului fix.
Uzură – deteriorarea fizică şi morală, în timp, a bunurilor imobile.
Uzură fizică – pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare a
capitalului fix, ca urmare a folosirii lui în cadrul procesului de producţie şi drept
consecinţă a acţiunii agenţilor naturali.
Uzură morală – sau involuntară – reprezintă pierderile de capital fix datorate
progresului tehnic, a producţiei şi desfacerii de utilaje, echipamente, maşini şi
tehnologii mai performante, fiind necesară înlocuirea acestora cu altele superioare
din punct de vedere calitativ.
Randament – termen ce reflectă rata rentabilităţii unei investiţii realizate de o
firmă sau de întreprindere.
Productivitatea muncii:
– reprezintă forţa productivă a muncii, o formă a capacităţii de muncă
de a crea într-o perioadă de timp un anumi volum de bunuri, de a
presta anumite servicii:
– reprezintă raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită
pentru obţinerea ei.
Indicele costului vieţii reflectă modificarea medie a preţurilor bunurilor
materiale şi a tarifelor la serviciile folosite de către populaţie. Este utilizat de către
economişti pentru a stabili necesarul de bani pe cap de locuitor, astfel încât să fie
menţinut un anumit standard de viaţă.
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă
ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi
consumaţi.
6. COSTURILE DE PRODUCŢIE
Fiecare agent economic este interesat să obţină producţia cu costuri cât mai
mici, pentru a dobândi un câştig cât mai mare. Acest lucru este determinat de:
- resursele au un caracter limitat şi trebuie folosite în mod raţional;
- costuri mai mici înseamnă o ofertă mai mare şi deci un profit mai
ridicat;
- costurile mici înseamnă preţuri de vânzare mai mici, ceea ce sporeşte
numărul cumpărătorilor;
- o firmă cu costuri mici, accesibile, reprezintă un concurent important pe
piaţă crescând competitivitatea produselor.
Principalele căi de reducere a costurilor sunt:
1) cumpărarea factorilor de producţie cu preţuri cât mai mici;
2) reducerea stocurilor;
3) reducerea (economisirea) consumului de materii prime şi materiale;
4) reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, prin creşterea
mai rapidă a productivităţii faţă de salarii;
5) micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;
6) scăderea cheltuielilor administrative;
7) reducerea cheltuielilor de desfacere şi publicitate;
8) economii la cheltuielile de dezvoltare.
Reducerea costurilor nu reprezintă un scop în sine şi nu trebuie să aibă efecte
negative asupra calităţii produselor ci, dimpotrivă, să asigure un spor de utilitate.
Stabilirea nivelului normal al costurilor se face în raport cu:
a) nivelul cel mai scăzut realizat de întreprindere până atunci;
b) costul întreprinderii cu cea mai bună poziţie competitivă în domeniu;
c) preţurile de vânzare ale bunului respectiv.
Nivelul costului este nivelul minim până la care poate coborî preţul de vânzare
al unui bun economic, dacă preţul de vânzare va fi mai mic decât costul de producţie
atunci când firma va înregistra pierderi.
Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şi
mobilizarea eforturilor, o componentă esenţială a calculului economic reprezentând-o
optimul producătorului, ceea ce înseamnă că producătorul urmăreşte ca la un cost
de producţie total dat să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai
mult posibil.
Asigurarea optimului producătorului necesită ca însăşi relaţia dintre
productivitate şi costuri să fie abordată pe termen lung.
Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament ale întreprinzătorului;
a) alegerea optimală pentru un volum de comportament ale
întreprinzătorului obţinută cu minimum de cheltuieli totale de producţie;
b) schimbarea dimensiunii producţiei fără să se recurgă la substituire de
factori, producătorul putând modifica dimensiunea producţiei prin variaţii ale
factorilor de producţie – muncă şi capital – în aceeaşi proporţie;
c) schimbarea dimensiunii producţiei cu substituire de factori, modificând
raportul capital / muncă.
CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 6
Legea randamentelor neproporţionale reprezintă relaţia dintre trendul
rezultatelor producţiei şi utilizarea unei activităţi suplimentare dintr-un factor de
producţie variabil, ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi.
Are următoarele faze:
1. randamentul crescător – produsul marginal este mai mare ca produsul mediu, în
această fază a activităţii economice, trendul produsului mediu fiind crescător;
2. randament descrescător – produsul marginal are trend descrescător, iar produsul
mediu, după ce a cunoscut o creştere, începe, la rândul lui, să descrească;
3. faza de ineficienţă – produsul marginal are valoare negativă cu influenţe majore
asupra produsului mediu, în acest punct activitatea economică nu mai are
randament, continuarea ei neavând sens.
Cost de producţie (preţ de cost) – totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru a
produce bunurile economice pe care le vinde sau totalitatea costului cu manopera,
materialele şi regia (costul luminii, chiriei etc.) necesare pentru a produce ceva sau
suma cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie.
Comportamentul consumatorului – reprezintă o teorie iniţiată în secolul XIX
care, de-a lungul timpului, a suferit transformări importante, constituind o parte
semnificativă în studiul teoriei economice moderne. La început se considera că
achiziţionarea oricărui bun oferă consumatorului o satisfacţie pozitivă, utilizarea
marginală apărută în urma cumpărării unei unităţi adiţionale dintr-un bun oferea
cumpărătorului o utilitate invers proporţională cu cantitatea achiziţionată din acelaşi
bun. Economiştii consideră că punctul de maximă importanţă îl constituie venitul
consumatorului, care influenţează direct cantitatea de bunuri ce poate fi
achiziţionată.
Comportamentul producătorului – analizează acţiunile agenţilor economici
producători prin prisma intereselor acestora: profituri maxime cu costuri de producţie
minime, modificarea nivelului producţiei prin combinarea variată a factorilor de
producţie sau substituirea acestora etc. Comportamentul producătorului este
influenţat direct de progresul tehnic şi de comportamentul consumatorului.
7. CEREREA
Cerere – cantitatea totală dintr-o marfă la care aspiră o persoană, care poate fi
achiziţionată într-o anumită perioadă de timp, la un preţ unitar.
Cerere globală (agregată) – termen macroeconomic care desemnează
ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naţionale pentru procurarea
de bunuri şi servicii.
Elasticitate:
– raportul dintre modificarea relativă a unei mărimi şi modificarea relativă
a altei mărimi;
– numărul de procente cu care se modifică un anumit fenomen la
modificarea cu un procent a factorului de determinare.
Elasticitatea încrucişată a cererii - mărime care reflectă influenţa produsă de
modificarea preţului unui bun asupra cererii unui alt bun,. Spre exemplu, elasticitatea
încrucişată a cererii pentru bunul A determinată de modificarea cu 1% a preţului
bunului B, în ipoteza că celelalte variabile rămân constante.
Cerere perfect inelastică – o modificare oricât de mică a preţului produce
variaţii foarte mari, tinzând spre infinit, ale cererii.
Cerere perfect inelastică (rigidă) – o modificare a preţului nu produce nici o
variaţie a cererii.
8. OFERTA
Izocuantă – ansamblul combinaţiilor posibile dintre doi sau mai mulţi factori de
producţie care se substituie între ei, în condiţiile în care se obţine acelaşi volum al
producţiei.
Ofertă – cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător doreşte să o
comercializeze într-o anumită perioadă de timp, la un anumit preţ.
Ofertă globală (agregată) – termen macroeconomic care reprezintă ansamblul
bunurilor şi serviciilor livrate pe piaţă de către agenţii economici în cadrul unei
economii naţionale.
Elasticitatea ofertei – modificarea ofertei în funcţie de factorii care o determină
– veniturile şi preţurile.
Ofertă fixă – specifică situaţiei în care raritatea absolută a factorilor impune o
cantitate limitată de bunuri imposibil de majorat.
Ofertă flexibilă – se constituie atunci când raritatea factorilor este doar relativă,
iar cantitatea de bunuri este posibil să fie majorată, pe baza resurselor disponibile.
.
9. TIPURI DE PIEŢE ŞI MECANISMELE DE FORMARE A PREŢULUI
Piaţa cu concurenţă perfectă este cazul care nu se regăseşte cel mai frecvent în
realitate, ea reprezentând o ipoteză de lucru şi un punct obligatoriu de trecere al
analizei economice, de la modelul ideal către formele concrete ale acesteia.
Concurenţa perfectă sau „pură” presupune un raport de piaţă în care:
- pe de o parte, toţi vânzătorii să-şi vândă producţia iar mărfurile să fie
oferite la preţul pieţei, fără ca acest preţ să poată fi influenţat de
vreunul dintre ei,
- iar pe de altă parte, cumpărătorii să poată achiziţiona ceea ce îşi
doresc, la acelaşi preţ al pieţei, pe care nu îl pot influenţa după voinţa
lor.
Piaţa cu concurenţă perfectă sau „pură” se caracterizează prin:
1. atomicitatea participanţilor, adică existenţa a numeroşi cumpărători şi
vânzători, având putere economică mică şi sensibil egală; vânzătorii îşi pot
desface toată producţia, iar cumpărătorii achiziţionează tot ce doresc la preţul
pieţei, fără a-l putea influenţa;
2. produsele şi serviciile oferite spre vânzare sunt relativ omogene;
3. transparenţa perfectă a pieţei, adică există o informare perfectă a tuturor
vânzătorilor şi cumpărătorilor privind situaţia pieţei;
4. nu există nici un fel de restricţii privind pătrunderea pe piaţă a celor
care doresc acest lucru;
5. imobilitatea factorilor de producţie, care se găsesc liber şi nelimitat, orice
agent economic putându-i procura oricând, în cantităţile de care are nevoie.
Existenţa pieţei cu concurenţă perfectă este exclusiv teoretică, deoarece în
practică nu se pot întruni simultan toate cele cinci caracteristici, iar dacă o
caracteristică nu este satisfăcută vom vorbi de piaţă cu concurenţă imperfectă. Se pot
întruni trei din cele cinci caracteristici:
- atomicitatea;
- transparenţa;
- intrarea-ieşirea liberă pe piaţă,
iar în acest caz vom spune că cererea şi oferta sunt fluide, iar când particularităţile
respective nu se întrunesc, ele sunt rigide.
Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:
1. se informează în mod spontan, prin jocul liber al forţelor pieţei;
2. este o mărime dată, nu poate fi ales în mod liber de producători sau
consumatori;
3. preţul de piaţă al bunului respectiv nu va putea fi influenţat nici de
producător şi nici de consumator;
4. echilibrul pieţei nu înseamnă imobilitatea forţelor libere, ci continua
mişcare a acestora, ceea ce face ca preţurile pieţei şi echilibrele acesteia
să fie dinamice.
Nivelul preţurilor face posibilă egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite, pe
fiecare piaţă numai în condiţiile în care:
1. consumatorul cunoaşte oferta totală de pe toate pieţele (volum, calitate,
structură), facilităţile oferite la vânzarea produselor, putând face cea mai
bună alegere;
2. producătorul cunoaşte oferta totală de factori de producţie, modalităţile
de combinare şi utilizare eficientă a acestora, putând să-şi stabilească
planuri de producţie care să-i asigure maximizarea profitului;
3. toate schimburile economice sunt libere, nici producătorii, nici
consumatorii nu pot influenţa preţul şi nici nu pot limita concurenţa;
4. toţi participanţii pe piaţă sunt permament şi perfect informaţi privind
modificările preţurilor, prin pârghii economico-financiare.
10.1 Salariul
10.2 Profitul
10.3 Dobânda
10.4 Renta
10.1 Salariul
Termenul de salariu provine din limba latină, salarium, care reprezenta suma de
bani plătită soldatului roman pentru cumpărarea sării. S-a păstrat în timp şi a căpătat
sensul de venit al unei persoane care nu munceşte pentru sine, ci pentru
altcineva, de care este dependent juridic sau economic.
Deci, salariul poate fi definit ca fiind suma de bani pe care o primeşte
posesorul forţei de muncă pentru contribuţia adusă la realizarea muncii ca
factor de producţie.
Deci, salariul reprezintă preţul muncii.
În teoria economică există mai multe definiţii date salariului:
- este un venit provenit din muncă;
- este o remuneraţie pentru activitatea depusă de posesorul muncii;
- este plată pentru închirierea serviciilor;
- reprezintă totalitatea veniturilor obţinute prin muncă;
- este preţul plătit pentru cumpărarea mărfii – forţa de muncă;
- este suma plătită celui ce îşi închiriază serviciile.
Salariul poate fi privit din două puncte de vedere:
- din punct de vedere al desfăşurării activităţii economice, care presupune
combinarea factorilor de producţie, salariul este un cost, o componentă a
costului total al bunului economic obţinut (pentru firmă);
- din punct de vedere al finalităţii activităţii economice, care presupune
vânzarea pe piaţă a bunurilor, salariul este venitul celor care au contribuit,
prin munca depusă, la obţinerea rezultatelor (pentru salariaţi).
Conţinutul salariului poate fi tratat în maniere diferite, având loc pe baza
analizei unor teorii privind substanţa salariului, teorii care pot fi grupate în două
categorii:
1. teoria monistă,
2. teoria dualistă.
În practica economică se cunosc trei forme principale de salarizare:
1. salarizarea în acord – plata salariului se realizează pe operaţii, activităţi,
produse, etc., la care durata timpului de muncă pentru realizarea respectivei munci nu
este arătată în mod expres. Acordul poate fi:
- individual – este stimulativ pentru lucrători, practicându-se acolo unde poate
fi măsurată munca individuală şi nu primează calitatea;
- colectiv - se realizează pe echipe;
- global – se realizează pe întreprindere, fabrică etc.
După tariful aplicat distingem:
- salarizare în acord simplu – tariful rămâne constant pentru întreaga
cantitate de produse;
- salarizare în acord progresiv sau regresiv – tariful putând să crească sau să
scadă după o anumită cantitate de produse, în funcţie de interesele societăţii;
2. Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor în raport cu timpul lucrat,
fără a se putea preciza cantitatea de muncă pe care el trebuie să o depună în unitatea
de timp. Se utilizează în activităţile în care calitatea are o importanţă deosebită. La
nivelul întreprinderilor, această formă de salarizare este folosită pentru remunerarea
lucrătorilor din sectorul administrativ.
3. Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă pe unitatea de timp, în
funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc. Este o
formă de salarizare care incită permanent lucrătorii la prestarea unor ore de muncă
suplimentare, dacă doresc să obţină un salariu mai mare.
Pentru îmbunătăţirea formelor de salarizare s-au conturat câteva direcţii
principale de acţiune, şi anume:
1. Corectarea – vizează toate formele de salarizare concretizându-se în:
a) adaptarea rapidă a salariului la dinamica preţurilor şi la inflaţie;
b) micşorarea diferenţelor dintre salariile din sectorul public, privat şi mixt la
muncă egală;
c) creşterea siguranţei salariatului prin menţinerea salariului la un nivel decent;
d) acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă dificile,
responsabilităţi de conducere etc.
2. Participarea sau implicarea are în vedere admiterea salariaţilor la împărţirea
beneficiilor obţinute de unitatea unde lucrează, astfel:
a) participarea directă la beneficii;
b) participarea prin intermediul acţiunilor cumpărate de salariaţi de la
unitatea unde îşi desfăşoară activitatea;
c) stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri, care să se distribuie
salariaţilor din beneficiu.
3. Socializarea are în vedere asigurarea unui surplus de salariu, peste cel primit
pentru munca depusă, realizându-se sub două forme:
a) salariul familial – alocaţiile de stat pentru copii, prime şi sporuri pentru
naşteri etc.;
b) salariul social – utilizat pentru a spori veniturile tuturor salariaţilor sau a
unei categorii de salariaţi confruntate cu riscuri mari (şomaj, accidente
de muncă, boli profesionale etc.).
Salariul individual poate fi privit sub două forme:
1. Salariul nominal – reprezintă suma de bani primită de salariat de la firma
la care lucrează, mărimea lui depinzând de:
situaţia economico-socială;
raportul cerere-ofertă de forţă de muncă;
politica de salarizare pe criterii naţionale, regionale, rasiale etc.
2. Salariul real – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi
cumpărate la un moment dat, cu ajutorul salariului nominal.
Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt:
• mărimea salariului nominal – relaţie directă;
• nivelul preţurilor – relaţie indirectă;
• nivelul impozitelor şi taxelor – relaţie indirectă;
• puterea de cumpărare a banilor – relaţie directă;
• revendicările salariaţilor – relaţie directă când revendicările sunt
satisfăcute.
Mărimea şi dinamica salariului depind de următorii factori:
- costul resurselor de muncă – se referă la cheltuielile pentru producerea şi
reproducerea forţei de muncă;
- raportul dinre cererea şi oferta de muncă, dacă oferta de muncitori
calificaţi pentru domeniul respectiv este unică, salariul se va stabili la un
nivel mai ridicat;
- productivitatea muncii - cu cât aceasta este mai mare se obţine un venit
mai mare, iar salariatul primeşte un salariu mai mare;
- gradul de dezvoltare economică a ţării, mărimea lui diferă pe ţări, zone,
înregistrând o tendinţă generală de creştere, în raport cu perioada anterioară;
- mobilitatea forţei de muncă – dacă mobilitatea este mai mare şi o parte
forţei de muncă dintr-o regiune migrează în alta unde este mai bine plătită,
reducerea forţei de muncă i-ar obliga pe patroni să crească salariile;
- discriminarea în angajare poate favoriza un grup în raport cu altele, în ceea
ce priveşte angajările, salariile sau promovarea pentru alte motive decât
capacitatea de a practica o anumită meserie;
- gradul de organizare în sindicate;
- legislaţie cu privire la mişcarea sindicală şi revendicările din fiecare ţară
etc.
10.2 Profitul
10.4 Renta
3. Monopolul
Monopolul reprezintă o situaţie de eşec a pieţelor deoarece apariţia acestuia
poate majora nejustificat nivelul preţului unui produs şi ducând la diminuarea, de
multe ori, voluntară a producţiei. În acest caz statul poate acţiona în direcţia
încurajării apariţiei unor întreprinderi interne concurente monopolului sau a facilitării
intrării pe piaţă a firmelor străine.
Dintre căile de internaţionalizare a externalităţilor, prin care guvernele
intervin asupra pieţelor libere, amintim:
1. practicarea de amenzi plătite de producătorul de externalităţi negative;
2. acordarea de subvenţii acelor agenţi economici care produc externalităţi
pozitive;
3. introducerea de taxe şi impozite care să aducă costurile private la nivelul
celor sociale;
4. unirea producătorului de externalitate negativă cu receptorul unui asemenea
efect.
Concepte de bază – tema 11