ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia actului juridic civil

Prin act juridic civil se intelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, respectiv, de a naşte, a modifica ori a stinge un raport juridic civil concret. Rezultă că
elementele definitorii ale actului juridic sunt:
a) prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un subiect de drept civil
(persoană fizică ori juridică);
b) manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice civile;
această trăsătură diferenţiază actul juridic civil de faptul juridic civil (săvârşit fără intenţia de a
produce efecte juridice, efecte care se produc, însă, în puterea legii);
c efectele juridice urmărite, la manifestarea voinţei, pot consta în a da naştere, a modifica
sau a stinge un raport juridic civil concret; prin această trăsătură, actul juridic civil se diferenţiază de
actele juridice din alte ramuri de drept (precum: actul administrativ, actul de comerţ etc.).Expresia
„act juridic civil”, ori „act juridic” sau, pur şi simplu, termenul „act” se întrebuinţează cu două
sensuri: fie ca manifestare de voinţă cu intenţia de a produce efecte juridice civile (cu semnificaţia,
deci, de operaţiune juridică – negotium juris), fie desemnează înscrisul constatator al manifestării de
voinţă (adică suportul material care consemnează manifestarea de voinţă – instrumentum
probationis).
2. Clasificarea actelor juridice civile
a) Acte unilaterale, bilaterale şi multilaterale
• Este unilateral acel act juridic care constituie rezultatul voinţei unei singure părţi (de
exemplu: testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract,
oferta, promisiunea publică de recompensă etc.).
• Este bilateral actul juridic civil care reprezintă voinţa concordantă a două părţi (precum:
vânzarea-cumpărarea, donaţia, mandatul, împrumutul, depozitul etc.).
• Este multilateral actul juridic civil care constituie rodul acordului de voinţă ce provine de la
trei sau mai multe părţi (este un asemenea act contractul civil de societate).
Această clasificare prezintă importanţă juridică în ce priveşte: aprecierea valabilităţii actului
(la cel unilateral se verifică o singură voinţă juridică, pe când la cel bilateral trebuie cercetată fiecare
dintre cele două voinţe juridice); regimul juridic, diferenţiat, al viciilor de consimţământ (eroarea,
dolul, violenţa şi leziunea).

b) Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit

Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de
o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial (exemplu: contractul de
vânzarecumpărare în care vânzătorul urmăreşte preţul în schimbul bunului vândut, iar cumpărătorul
urmăreşte obţinerea bunului cumpărat în schimbul preţului).
Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin care se procură un folos patrimonial fără a se
urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb (exemplu: donaţia, comodatul, împrumutul fără
dobândă, depozitul neremunerat, legatul).
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în diferenţele de regim juridic între actele
juridice cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit, în ce priveşte: capacitatea de a le încheia (legea e mai
pretenţioasă atunci când e vorba de actele cu titlu gratuit); aplicarea viciilor de consimţământ
(bunăoară, leziunea nu priveşte actele cu titlu gratuit).
c) Acte constitutive, translative şi declarative
• Este constitutiv acel act juridic care dă naştere la un drept subiectiv civil care n-a existat
anterior. Exemple: ipoteca convenţională (care creează dreptul real accesoriu numit ipotecă),
amanetul (gajul) sau instituirea unui uzufruct.
 • Este translativ actul juridic civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil
dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt translative, contractele de vânzare-cumpărare, de donaţie
etc.
• Este declarativ acel act juridic civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept
subiectiv preexistent (exemplu: partajul).
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub diferite aspecte: actul constitutiv şi cel
translativ îşi produc efectele numai pentru viitor (ex nunc), pe când cel declarativ produce efecte şi
pentru trecut (ex tunc); numai actele constitutive şi cele declarative sunt supuse, în principiu,
publicităţii imobiliare; just-titlu, pentru uzucapiunea de 10-20 ani, poate fi doar un act translativ, iar
nu şi unul declarativ.
d) Acte juridice de conservare, de administrare şi de dispoziţie
• Este act de conservare acel act juridic care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna avantajos deoarece, cu o cheltuială mică, se
salvează un drept de o valoare mai mare (exemplu: întreruperea unei prescripţii prin acţiunea în
justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia etc.).
• Actul de administrare este acel act juridic prin care se realizează o normală punere în
valoare a unui bun ori a unui patrimoniu (exemplu: închirierea unui bun, în anumite condiţii,
culegerea fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun etc.).
• Este de dispoziţie actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun
sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală. Exemple: vânzarea-cumpărarea şi donaţia. Această
clasificare prezintă importanţă juridică în materia capacităţii de a încheia actele juridice civile, în
materie de reprezentare, precum şi în ce priveşte acceptarea moştenirii.
e) Acte juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale
• Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut evaluabil în bani. De regulă, sunt
asemenea acte cele ce privesc drepturile reale şi de creanţă (exemplu: contractele de vânzare-
cumpărare, de donaţie, de împrumut etc.).
• Este nepatrimonial actul juridic civil care are un conţinut neevaluabil în bani (exemplu:
convenţia părinţilor unui copil din afara căsătoriei ca acesta să ia numele de familie al unuia dintre
ei). Această împărţire a actelor juridice civile îşi vădeşte utilitatea în materia efectelor nulităţii (nu se
pune problema „restituirilor” în cazul anulării actului nepatrimonial) şi în cea a ocrotirii incapabilului.
f) Acte juridice civile consensuale, solemne şi reale
Este consensual actul juridic civil care se încheie prin simpla manifestare de voinţă (actul
consensual reprezintă regula, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele juridice civile).
• Solemn este acel act juridic la a cărui încheiere manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o
anumită formă cerută de lege. Forma solemnă pentru un asemenea act este o condiţie de valabilitate
(e forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem). Ca acte solemne menţionăm donaţia, ipoteca
convenţională şi testamentul.
• Este real actul juridic civil care nu se poate încheia decât dacă manifestarea de voinţă este
însoţită de remiterea (predarea) bunului (exemplu: împrumutul, depozitul, darul manual).
Acelaşi act juridic poate fi, uneori, consensual (ca regulă) şi alteori solemn (cum este
vânzarea-cumpărarea unui teren); de asemenea, acelaşi act poate fi, ca regulă, act solemn (de
exemplu, donaţia), iar altă dată să fie act real (de exemplu, darul manual). Importanţa juridică a
acestei clasificări se manifestă în ce priveşte aprecierea valabilităţii actelor civile din punctul de
vedere al formei de încheiere.
g) Acte juridice între vii şi pentru cauză de moarte
Actul între vii – inter vivos – este actul juridic civil care-şi produce efectele necondiţionat de
moartea autorului. Majoritatea actelor civile este formată din actele între vii. Actul pentru cauză de
moarte – mortis causa – este actul juridic civil care nu-şi produce efectele decât la moartea autorului
(exemplu: testamentul). Această clasificare prezintă importanţă juridică în ce priveşte capacitatea de a
fi încheiate, ca şi în ce priveşte forma în care se pot încheia actele respective.
h) Acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi
 • Este pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o modalitate: termen, condiţie ori
sarcină. Unele acte civile sunt incompatibile cu modalităţile, ca, de pildă, actul de opţiune succesorală
(acceptarea ori renunţarea la moştenire) ori actul de recunoaştere a filiaţiei.
• Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o modalitate (de exemplu,
contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere, în care este prezent termenul,
contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină).
i) Acte juridice civile principale şi accesorii
• Este principal actul juridic civil care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând
de soarta altui act juridic (majoritatea actelor juridice civile sunt acte principale).
• Este accesoriu acel act juridic civil a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act juridic,
principal (clauza penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna etc.).
Această clasificare prezintă utilitate în ce priveşte aprecierea valabilităţii şi eficacităţii actelor
juridice civile; raportului dintre actul accesoriu şi cel principal i se aplică adagiul accesorium sequitur
principale.
j) Acte juridice numite (tipice) şi acte nenumite (atipice)
• Este numit (sau tipic) actul juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă, precum
şi o reglementare proprie. Majoritatea actelor civile este formată din acte numite, tipice (contractele
civile şi actele unilaterale).
• Este nenumit (sau atipic) actul juridic civil care nu se bucură de denumire şi reglementare
proprie (exemplu: contractul de vânzare cu clauză de întreţinere). Importanţa juridică a acestei
clasificări rezidă în determinarea regulilor aplicabile actului nenumit; un asemenea act nu este
cârmuit de normele care reglementează actul numit cel mai apropiat, ci se aplică normele generale
privind actul juridic civil (exceptio est strictissimae interpretationis).
3. Condiţiile (elementele) actului juridic civil
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un asemenea
act. Distingem următoarele categorii de condiţii:
condiţii de fond (care privesc conţinutul actului juridic civil) şi de formă (cele care se referă
la exteriorizarea voinţei);
condiţii esenţiale (cele cerute pentru chiar valabilitatea actului) şi neesenţiale (cele
întâmplătoare, adică cele care pot fi prezente ori pot lipsi, fără să pună în discuţie valabilitatea
actului);
condiţii de validitate (a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic civil) şi de
eficacitate (a căror nerespectare atrage inopozabilitatea actului juridic civil);
condiţii generale (cerute pentru orice act juridic) şi speciale (cerute sau impuse doar pentru
anumite categorii de acte juridice civile).
Condiţiile de fond, esenţiale ale actului juridic civil sunt: capacitatea, consimţământul,
obiectul şi cauza.

A. Capacitatea de a încheia actul juridic

Capacitatea reprezintă o condiţie (cerinţă) de fond, esenţială şi de validitate, impusă, cu

caracter general, pentru orice act. Expresia capacitatea civilă desemnează capacitatea subiectelor de
drept civil. Ea are ca gen proxim noţiunea de „capacitate juridică”, care înseamnă aptitudinea,
generală, de a fi titular de drepturi şi obligaţii. „Capacitatea de a încheia acte civile” constă în
aptitudinea (vocaţia) subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin
încheierea de acte de drept civil.
Principalele reglementări ale capacităţii de a încheia actul juridic civil se găsesc în Codul civil
(art. 949 C. civ.: „Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”; art. 950 C.
civ.: „Necapabili de a contracta sunt: minorii, interzişii, toţi cei cărora legea le-a prohibit oarecare
contracte”; art. 856 C. civ.: „Orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de
lege” etc.). Dispoziţii privind capacitatea de a încheia acte juridice se mai găsesc în Codul familiei,
Decretul nr. 31/1954 şi în alte izvoare de drept civil.
Principiul ori regula este capacitatea de a face actul juridic civil (excepţia fiind
incapacitatea). Aşadar, excepţia de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar
textele de excepţie, după cum se ştie, sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae
interpretationis). Cu caracter general, acest principiu se desprinde din prevederea art. 6 alin. 1 din
decretul nr. 31/1954: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în
parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”.
În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în
aptitudinea, generală şi abstractă, a omului de a avea drepturi şi obligaţii (art. 5 din Decretul nr.
31/1954); aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general, ceea ce rezultă
din art. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, care recunoaşte persoanei fizice şi persoanei juridice drepturile
subiective civile, iar nu orice drepturi. Iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954, „Capacitatea de
folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului
sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea omului de a dobândi şi exercita
drepturi subiective civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile
(art. 5 din Decretul nr. 31/1954).
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 şi art. 8 din acelaşi act normativ, capacitatea deplină a persoanei
fizice de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice (capacitatea de exerciţiu) începe de la data când
persoana devine majoră (adică la împlinirea vârstei de 18 ani) sau când minorul se căsătoreşte,
dobândind astfel capacitatea deplină de exerciţiu. Potrivit art. 11, „nu au capacitate de exerciţiu:
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; persoana pusă sub interdicţie. Pentru cei care nu au
capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”. În art. 9 se prevede:
„Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. Actele juridice ale
minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau
a tutorelui”.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de drept
civil de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954, această capacitate se dobândeşte de la data înregistrării
sau de la o altă dată (după distincţiile prevăzute în acest articol).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea de a-şi exercita drepturile
civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de
conducere. Mai trebuie reţinut că, pentru persoana juridică, regula capacităţii de a face acte juridice
civile este subordonată principiului specialităţii capacităţii. În această materie – a capacităţii –,
fiind vorba de o condiţie de fond, esenţială şi de validitate a oricărui act juridic civil, sancţiunea
nerespectării incapacităţii nu poate fi decât nulitatea actului încheiat cu neobservarea regulilor privind
capacitatea civilă a persoanelor.
• Pentru persoanele fizice, este de reţinut, în ce priveşte felul nulităţii care intervine, că
nulitatea absolută se aplică în caz de nerespectare a unei incapacităţi speciale (de folosinţă), impusă
pentru ocrotirea unui interes public. Per a contrario, în celelalte cazuri de incapacităţi de folosinţă
(de pildă, nesocotirea dispoziţiilor art. 806, 807 şi 1308 C. civ.), precum şi în ipoteza nerespectării
regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, fiind vorba de ocrotirea unui interes
preponderent individual, sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă.
• Pentru persoanele juridice, lipsa capacităţii de folosinţă şi nerespectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă a acestora (art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954) atrag nulitatea
absolută a actului civil respectiv.

B. Consimţământul
 Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic
civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior. Pentru a fi
valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu
discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie
alterat de vreun viciu de consimţământ.
a) Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ. Această condiţie decurge din
caracterul conştient al actului juridic civil; pentru a i se recunoaşte efecte juridice – de a naşte,
modifica ori stinge raporturi juridice civile concrete –, subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea
de a aprecia, de a discerne consecinţele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are discernământul necesar
pentru a încheia acte juridice civile. Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi
cel pus sub interdicţie judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ, fie datorită vârstei
fragede, fie stării de sănătate mintală. Minorul între 14 şi 18 ani are discernământul juridic în curs de
formare. Pentru persoana juridică nu se pun probleme, deoarece reprezentantul ei legal este,
întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu. În afară de incapacităţile legale de
exerciţiu (adică de cazuri în care legea prezumă o persoană ca lipsită de discernământ) există şi cazuri
de incapacităţi naturale în care se găsesc persoane capabile după lege; în aceste cazuri, în drept,
persoana este capabilă (are discernământ), dar, în fapt, ea este lipsită temporar de discernământ. În
acest sens se citează cazurile de beţie, hipnoză, somnambulism, mânie puternică (ab irato).
Sancţiunea lipsei discernământului este nulitatea relativă a actului juridic civil.
b) Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie
decurge din esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de voinţă făcută în scopul de a produce
efecte juridice, adică de a crea, a modifica ori a stinge un raport juridic civil concret, după caz.
Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice: când declaraţia de voinţă a fost făcută în glumă
(jocandi causa), din prietenie sau pură complezenţă; când s-a făcut sub condiţie pur potestativă „din
partea celui care se obligă” (art. 1010 C. civ.), adică „mă oblig dacă vreau”; când manifestarea de
voinţă este prea vagă, imprecisă.
c) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Această condiţie
este impusă chiar de definiţia consimţământului: hotărârea de a încheia actul manifestată în
exterior, adică exteriorizată. Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul
consensualismului, care înseamnă că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor;
altfel spus, simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul civil
să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită (implicită). Pentru
anumite acte este necesară manifestarea expresă a voinţei (cum e cazul actelor solemne), pe când alte
acte pot fi făcute printr-o manifestare expresă ori tacită de voinţă (cum e cazul acceptării moştenirii).
Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt: în scris, verbal şi prin gesturi ori fapte
concludente (neechivoce). Cât priveşte valoarea juridică a tăcerii, a adagiului qui tacit consentire
videtur (cine tace pare să consimtă) în dreptul civil, trebuie reţinut că, în principiu, simpla tăcere nu
valorează consimţământ. Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ: când legea prevede expres
aceasta (cazul tacitei relocaţiuni, la care se referă art. 1437 C. civ.); când, prin voinţă expresă a
părţilor, se atribuie tăcerii valoare de consimţământ (de pildă, în cazul stabilirii modalităţii de
reînnoire a convenţiei iniţiale ori de denunţare, în anumite condiţii, a acesteia); când, potrivit
obiceiului, tăcerii i se atribuie valoare de consimţământ.
d) Consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ. Această condiţie,
negativă, este impusă de caracterul conştient, liber al consimţământului. Sunt vicii de consimţământ:
eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.
Eroarea este „falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil”. În afară de art.
953 C. civ., potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare…”, art. 954
dispune: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când
consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia”. În primul
alineat se reglementează eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului (error in
substantiam), iar în al doilea alineat este reglementată eroarea asupra identităţii ori calităţii persoanei
contractante (error in personam). Viciul de consimţământ al erorii – atât ca error in substantiam, cât
şi ca error in personam – atrage sancţiunea nulităţii relative a actului. După natura realităţii fals
reprezentate, distingem eroarea de fapt şi eroarea de drept: eroarea de fapt este falsa reprezentare a
unei situaţii faptice la încheierea actului juridic (care priveşte obiectul actului, valoarea,
cocontractantul); eroarea de drept este falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei norme de
drept civil.
Dolul (sau viclenia) constă în inducerea în eroare a unei persoane, cu ajutorul unor mijloace
viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. În afară de art. 953 C.
civ., potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este … surprins prin dol”, art. 960 prevede:
„Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi,
sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat”.
Ca structură, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv (material), constând în
utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii, manopere frauduloase etc.) pentru a induce în
eroare; un element subiectiv (intenţional), constând în intenţia de a induce în eroare o persoană în
scop de a o face să încheie un anumit act civil.
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească, cumulativ, condiţiile:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic (condiţia este expres prevăzută de art. 960 C.
civ., care impune ca mijloacele dolosive să fi fost de aşa natură încât, în lipsa acestora, „cealaltă parte
n-ar fi contractat”. Caracterul determinant al dolului urmează a se aprecia tot după un criteriu
subiectiv, adică in concreto, ţinându-se seama de experienţa de viaţă, gradul de pregătire, natura
profesiei sau ocupaţiei etc. celui care se pretinde victimă a unui dol);
- să provină de la cealaltă parte (această condiţie este conţinută, la fel, în formula art. 960: „…
mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi”. Textul lasă să se înţeleagă că ar fi aplicabil doar
actelor bilaterale, căci numai la acestea se poate vorbi de „cocontractant” ori „de cealaltă parte”. Or,
dolul (sub forma „sugestiei”) poate fi întâlnit şi în cazul testamentului, care este un act unilateral. În
fine, o ultimă observaţie: ca şi la eroare, nu se cere ca dolul să fie comun, adică să existe pentru
fiecare parte a actului bilateral; dacă, totuşi, ar exista reciprocitate de dol, fiecare parte este în drept să
ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate
fi probat prin orice mijloace de probă, inclusiv cu martori sau prezumţii simple.
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău
de natură să-i insufle o temere, care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.
În afară de art. 953 C. civ., potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este…smuls
prin violenţă”, art. 956 dispune că „este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i-
a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău
considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”.
Violenţa – viciu de consimţământ – poate fi clasificată după două criterii: natura răului cu care se
ameninţă şi caracterul acestei ameninţări.

După natura răului cu care se ameninţă, distingem violenţa fizică (atunci când
ameninţarea cu răul se referă la integritatea fizică ori bunurile persoanei) şi violenţa morală (atunci
când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei).

După caracterul ameninţării, distingem ameninţarea legitimă (spre exemplu, creditorul îl

ameninţă pe debitor cu darea în judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte obligaţia) şi ameninţarea
nelegitimă, injustă, cu un rău (numai aceasta are semnificaţia juridică a viciului de consimţământ,
atrăgând anulabilitatea actului sub imperiul unei temeri insuflate de o asemenea ameninţare).
 Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească, cumulativ, două condiţii:
- să fie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actului juridic civil (însuşi art. 956 C. civ.
pretinde, în aprecierea acestui caracter, ca temerea insuflată să fie „raţionabilă după dânsa”, adică
după persoana ameninţată, indiferent dacă răul cu care se ameninţă ar privi fie direct pe aceasta, fie pe
alte persoane apropiate de care este legat printr-o temeinică afecţiune, fie, în sfârşit, bunurile
acesteia);
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită), în sensul că nu orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie
violenţă – viciu de consimţământ; această condiţie rezultă şi din art. 958 C. civ., care precizează:
„Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia”).
Ameninţarea cu un rău poate proveni, spre deosebire de dol, nu numai de la cocontractant, ci şi
de la un terţ (art. 955 C. civ.). În fine, în doctrină s-a mai precizat, întemeiat, că starea de necesitate
în care se găseşte o persoană, care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi
încheiat, trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ.
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare
între două prestaţii.
Acţiunea în anulare pentru leziune (adică ceea ce Codul civil numeşte „acţiune în resciziune”) se
restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor
sau a tutorelui, acte juridice care le pricinuiesc vreo vătămare. Actele juridice încheiate de minorii
care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt Dreptul nostru civil consacră prin dispoziţiile sale concepţia
obiectivă despre leziune; în consecinţă, cel ce invocă leziunea nu are de dovedit decât vădita
disproporţie de valoare între contraprestaţii. Când o parte a profitat de starea de nevoie în care se
găsea cealaltă parte, în momentul încheierii actului juridic, acesta poate fi anulat pentru cauză
imorală.
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune este necesar să fie întrunite
următoarele condiţii:
a) leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv (deoarece art. 1158 prevede că nu poate
fi exercitată acţiunea în resciziune atunci când leziunea rezultă dintr-un „eveniment cauzal şi
neaşteptat”);
b) leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului;
c) disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită (considerabilă).
Leziunea ca viciu de consimţământ de sine stătător are un domeniu restrâns de aplicare: ea
poate fi invocată drept cauză de anulare numai de minorii între 14 şi 18 ani, adică de minorii cu
capacitate de exerciţiu restrânsă; pe de altă parte, sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice
care, în acelaşi timp
a) sunt acte de administrare;
b) au fost încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal;
c) sunt lezionare pentru minor;
d) sunt comutative (iar nu aleatorii).

4. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil înţelegem însăşi conduita părţilor acelui act, respectiv,
acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
Obiectul actului juridic constă în obiectul obligaţiei sau obligaţiile generate de acel act. În
acest sens, art. 962 C. civ. Prevede că „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una
din părţi se obligă” (s.n.); or, la ceea ce se obligă părţile unui act este tocmai obiectul obligaţiei (-
iilor), adică o anumită prestaţie. Aşadar, „obiectul obligaţiilor” constă în prestaţia (-iile) datorată(e) de
debitor, respectiv, în a „a da”, „a face” sau „a nu face”, după caz. Când acţiunea se referă la un bun
sau lucru, acesta este socotit a fi „obiectul prestaţiei”. De reţinut că atunci când conduita părţilor
priveşte „lucrurile” ori „bunurile”, acestea sunt privite ca „obiect derivat” al actului juridic civil.
Astfel, cu acest înţeles, art. 963 C. civ. dispune: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul
unui contract”.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Este condiţia primordială, căci dacă obiectul
lipseşte, nu este prevăzut de autorul actului juridic civil, nu se pune problema celorlalte condiţii de
valabilitate ale acelui act. Această condiţie presupune cunoaşterea următoarelor reguli: când bunul a
existat (fizic), dar nu mai există la data încheierii actului juridic (a pierit sau a fost distrus), condiţia
nu este îndeplinită şi, ca atare, actul este nul absolut, cu o singură menţiune: să fi fost vorba de un res
certa; în principiu, un bun viitor (produs sau fabricat ulterior) poate forma obiect valabil al actului
juridic civil, cu o excepţie: succesiunea viitoare (nedeschisă încă) nu poate forma obiect nici pentru
convenţie, nici pentru actul unilateral care este renunţarea la succesiune.
b) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Deşi art. 963 C. civ. vorbeşte de lucruri „ce sunt în
comerţ”, se apreciază, unanim, că e vorba de lucruri care se află în circuitul civil. De altfel, această
interpretare este confirmată de acte normative noi, adoptate după 1989, care se referă expres la bunuri
care „sunt şi rămân în circuitul civil” (art. 1 din Legea nr. 54/1998, privind circulaţia juridică a
terenurilor) şi bunuri „scoase din circuitul civil” (art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991).
Prin „bunuri aflate în circuitul civil” înţelegem acele bunuri susceptibile să facă obiectul unor
acte translative sau constitutive, adică bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice.
Aceste bunuri (numite şi alienabile) formează regula, iar cele inalienabile constituie excepţia. Prin
urmare, în lipsa unei interdicţii exprese, trebuie considerate a fi „în comerţ” toate bunurile care pot
face obiect de apropiere privată.
Bunurile aflate în circuitul civil se împart, la rândul lor, după modul de circulaţie, în două
subcategorii:
a) bunuri care pot circula liber, neîngrădit (intră aici toate bunurile alienabile care nu se
dobândesc în condiţii restrictive) .
b) bunuri care pot circula în condiţii restrictive (armele şi muniţiile, materiile explozive,
produsele şi substanţele stupefiante, deşeurile toxice, metalele şi pietrele preţioase şi semipreţioase
etc.).
Nu pot forma, cum am spus, obiect al actului juridic civil bunurile scoase din circuitul civil
(inalienabile), cum sunt bunurile din domeniul public şi terenurile vizate de art. 32 din Legea nr.
18/1991, şi nici statutul civil al persoanei fizice şi juridice, precum şi celelalte drepturi subiective
nepatrimoniale.
c) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat ori determinabil. Când obiectul
(derivat) constă într-un res certa, condiţia este îndeplinită prin ipoteză. Dacă obiectul (derivat) constă
în res genera, condiţia este îndeplinită prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii sau, cel
puţin, prin stabilirea, indicarea unor criterii de determinare pe baza cărora să se facă ulterior
individualizarea.
d) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această condiţie este impusă de regula de
drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil: ad imposibilium, nulla obligatio. Obiectul
nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută (adică pentru oricine). Dacă
imposibilitatea este relativă – adică numai pentru un anumit debitor, nu şi pentru alte persoane –,
atunci obiectul actului este valabil, iar neexecutarea culpabilă din partea debitorului îi angajează
răspunderea civilă.
e) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit; adică acţiunea sau inacţiunea părţilor actului
juridic civil să fie în concordanţă cu legea.
f) Obiectul actului juridic civil să fie moral. Obiectul actului este moral atunci când este în
concordanţă cu regulile de convieţuire socială, cu morala (sau „bunele moravuri”, cum spune art. 968
C. civ.).
g) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie autorizat. În anumite acte juridice care au ca obiect
anumite bunuri, actul juridic civil nu este valabil dacă nu se obţine autorizaţia administrativă (de
exemplu; dispoziţiile art. 58 din Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor,
după care „împrumutul sau înstrăinarea armelor şi muniţiilor se poate face numai persoanelor
autorizate să le deţină, cu respectarea destinaţiei acestora şi a scopului pentru care s-a dat
autorizarea”) prevăzută de lege.

5. Cauza (scopul) actului juridic civil

Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la
încheierea unui asemenea act.
Ca element esenţial al actului juridic civil, cauza nu se confundă nici cu consimţământul şi nici
cu obiectul unui asemenea act, fiind deci un element independent, de sine stătător. Cauza ori scopul
este elementul care răspunde la întrebarea: „pentru ce” sau „în ce scop” s-a încheiat actul juridic
civil ? Pe lângă art. 948 pct. 4 – care se referă la „o cauză licită” – în Codul civil mai sunt consacrate
cauzei încă trei articole, cu caracter de principiu: art. 966: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o
cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”; art. 967: „Convenţia este valabilă, cu toate că,
cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”; art. 968: „Cauza este nelicită
când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
În literatura de specialitate se admite, în general, că există două elemente ce intră în structura
cauzei actului juridic: scopul imediat şi scopul mediat.
a) Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei, este acela care se stabileşte pe
principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează: în contractele sinalagmatice, cauza
consimţământului fiecărei părţi constă în reprezentarea, adică prefigurarea mentală a
contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte se obligă, la rândul ei); în actele cu titlu
gratuit, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a gratifica (animus donandi); în actele reale, scopul
imediat îl reprezintă prefigurarea remiterii lucrului.
b) Scopul mediat – causa remota, numită şi scopul actului juridic, constă în motivul determinant
al încheierii unui act juridic civil (acest motiv se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile
unei persoane).
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele
condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală. Aceste condiţii de valabilitate a cauzei sunt
consacrate, expres, de art. 966 C. civ., în formularea: „Obligaţia fără cauză, fondată pe o cauză falsă,
nelicită nu poate avea nici un efect” (s.n.).
Importanţa practică a cauzei rezidă, mai întâi, în faptul că ea este un mijloc de exprimare
juridică a unui interes al autorilor unui act juridic civil, iar apoi, în faptul că ea reprezintă un
instrument juridic eficace de asigurare a concordanţei actelor juridice civile cu ordinea publică.

6. Forma actului juridic civil

Prin „forma actului juridic civil” se înţelege acea condiţie care constă în modalitatea de
exteriorizare a manifestării de voinţă făcute cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic civil concret.
Privită în înţelesul său restrâns, obişnuit, forma actului juridic civil este cârmuită de
principiul consensualismului, care înseamnă că simpla manifestare de voinţă este nu numai
necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil; în alţi termeni,
potrivit acestui principiu, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să
îmbrace o formă specială.
După consecinţele juridice ale nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în: forma cerută
pentru valabilitatea actului juridic civil (numită şi forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem;
nerespectarea ei atrage nulitatea absolută a actului juridic); forma cerută pentru probarea actului
juridic civil (numită şi forma cerută ad probationem); nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea
actului, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu alt mijloc de probă; forma cerută pentru
opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil; nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci
numai inopozabilitatea, terţa persoană fiind în drept să ignore, să facă abstracţie de actul respectiv ca
şi când n-ar exista din punct de vedere juridic.
a) Forma cerută ad validitatem. Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, adică ad
validitatem, desemnează acea condiţie de validitate care constă în cerinţa îndeplinirii formalităţilor
prestabilite de lege, în lipsa cărora actul n-ar putea lua naştere în mod valabil.
Forma cerută ad validitatem se caracterizează prin aceea că: este un element constitutiv,
esenţial al actului juridic; în consecinţă, nerespectarea sa atrage nulitatea absolută a actului juridic
civil în cauză; este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă; altfel spus, această formă
presupune manifestarea expresă de voinţă; este exclusivă, ceea ce înseamnă că pentru un anumit act
juridic civil solemn trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, cea autentică (excepţie face
testamentul).
Principalele acte juridice civile pentru care legea cere forma solemnă (mai ales autentică) sunt
următoarele: donaţia; legatul; revocarea expresă a unui legat; acceptarea succesiunii sub beneficiu de
inventar; renunţarea expresă la succesiune; subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor;
ipoteca convenţională; actele juridice între vii de înstrăinare a terenurilor situate în intravilan şi
extravilan; contractele de arendare scrise; actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop
patrimonial; contractul de societate comercială.
b)Forma cerută ad probationem. Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil, adică
forma ad probationem, se înţelege acea cerinţă impusă de lege sau părţi care constă în întocmirea
unui înscris cu scopul de a proba actul juridic civil valabil încheiat.
Principalele caracteristici ale formei cerute ad probationem sunt următoarele: este obligatorie
(iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului cu alt mijloc
de probă; reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului, deoarece manifestarea de vo
Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic (cum se întâmplă
în cazul nesocotirii formei cerute ad validitatem), ci imposibilitatea dovedirii actului cu orice alt
mijloc de probă (ceea ce înseamnă decăderea celui interesat din dreptul de a proba).
c) Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă
de terţi a actului juridic se înţeleg acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru ca actul
juridic să fie opozabil şi persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii
drepturilor sau intereselor lor.
Această cerinţă de formă se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă de efectele
prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate prezintă următoarele trăsături juridice: este obligatorie (iar
nu facultativă); nerespectarea ei atrage inopozabilitatea actului; constituie o excepţie de la principiul
consensualismului, deoarece actul civil trebuie făcut cunoscut terţilor prin îndeplinirea unor măsuri
specifice numite „de publicitate”.
În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului
juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora actul invocat de părţi contra sa. În
consecinţă, actul civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de cel de-al treilea, ceea ce
practic înseamnă că părţile nu se pot prevala de drepturile izvorâte din acel act faţă de terţi.

7. Modalităţile actului juridic civil

Modalităţile actului juridic civil sunt: termenul, condiţia şi sarcina.

A. Termenul
Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată
începerea ori stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor corelative. Obişnuit,
termenul se indică printr-o dată calendaristică.

Clasificarea termenului
 a) După natura efectelor juridice, termenul este de două feluri: termenul suspensiv este acela
care amână începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi executării obligaţiei corelative, până la
împlinirea lui (de exemplu, data la care trebuie restituit lucrul împrumutat comodatarului); termenul
extinctiv este acela care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi executării obligaţiei
corelative, până la împlinirea lui (de exemplu, data la care trebuie retrocedat lucrul închiriat).
b) După titularul beneficiului său, distingem trei feluri de termene: termen stabilit în favoarea
debitorului (care reprezintă regula, după cum rezultă din art. 1024 C. civ.); termen stabilit în favoarea
creditorului (cum e cazul depozitului, în care termenul e în favoarea deponentului, ca regulă); termen
stabilit în favoarea atât a debitorului, cât şi a creditorului (cum e cazul, de pildă, al termenului dintr-
un contract de prestări de servicii).
c) După izvorul său, termenul este tot de trei feluri: termen voluntar sau convenţional, adică acela
stabilit prin act civil unilateral ori bilateral; termen legal, adică stabilit prin lege, care face parte, de
drept, din actul juridic civil (exemplu, termenul de 5 ani de prorogare a anumitor contracte de
închiriere, Legea 17/1994 şi 112/1995); termen judiciar (jurisdicţional), acordat de instanţă.
d) După criteriul cunoaşterii ori nu a datei împlinirii sale, la momentul încheierii actului juridic
civil, distingem: termenul cert – termenul a cărui împlinire este cunoscută (de exemplu, a împrumuta
pe B, cu 200.000 lei, până la 20 aug. 1999); termenul incert – termenul a cărui împlinire nu este
cunoscută, ca dată calendaristică (de exemplu, al datei morţii creditorului într-un contract de rentă
viageră ri întreţinere).

Efecte
Principiul dominant din art. 1022 C. civ. este următorul: termenul afectează doar executarea
actului, iar nu şi existenţa sa.
Sub aspectul efectelor termenului, urmează a distinge între termenul suspensiv şi termenul
extinctiv.
Termenul suspensiv întârzie, amână începutul exercitării dreptului subiectiv civil şi
îndeplinirii, executării obligaţiei corelative. De aici, următoarele consecinţe: dacă debitorul execută
obligaţia sa înainte de termen (scadenţă), el face o plată valabilă, echivalentă cu renunţarea la
beneficiul termenului (art. 1023 C. civ.); în actele translative de drepturi reale asupra bunurilor
individual determinate (res certa), termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de
cazul în care s-ar fi prevăzut, expres, contrariul; până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul
nu poate cere plata de la debitor (art. 1023 C. civ.); prescripţia extinctivă nu curge (art. 7 din Decretul
167/58).
Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv civil şi obligaţiei corelative (de
exemplu, moartea credirentierului marchează sfârşitul dreptului de a pretinde renta viageră şi a
obligaţiei de a o plăti).

B. Condiţia
Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment, viitor şi nesigur ca realizare,
de care depinde existenţa dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Deci, ca şi termenul,
condiţia este un eveniment viitor. Dar, spre deosebire de termen, evenimentul este nesigur ca
realizare.
Clasificare
a) După natura efectelor produse, condiţia este de două feluri:
- condiţia suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde naşterea drepturilor subiective civile
şi a obligaţiilor corelative (sau, cum arată art. 1017 C. civ., de care depinde perfectarea actului). De
exemplu, cazul unui contract de închiriere care s-ar perfecta numai „dacă închirietorul se va muta cu
serviciul şi domiciliul temporar în altă localitate, până la începutul lunii viitoare”;
- condiţia rezolutorie este aceea de a cărei realizare depinde desfiinţarea actului juridic civil (art.
1119 C. civ.). De exemplu, avem o astfel de condiţie în cazul în care s-ar stipula că „Prezentul
contract de vânzare-cumpărare se desfiinţează dacă vânzătorului i se naşte un copil în doi ani de la
încheierea contractului”.
b) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării ori nerealizării evenimentului, condiţia
este de trei feluri:
- condiţia cauzală este aceea a cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare, fiind, deci,
independentă de voinţa părţilor (art. 1005 C. civ.). De exemplu, „Prezentul contract de împrumut se
va perfecta dacă voi câştiga la LOTO cel puţin 150.000 lei”;
- condiţia mixtă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi de cea a unei alte
persoane determinate (art. 1007 C. civ.). De exemplu: „Îţi donez apartamentul dacă te vei căsători cu
X”;
- condiţia potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei părţi
(pur potestativă, dar poate fi şi potestativă simplă, aceea care depinde de voinţa unei părţi şi de un
fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate).
Efecte
Două principii guvernează efectele condiţiei, şi anume:
- condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative (de
pildă, până la împlinirea condiţiei suspensive, actul nu-şi produce efectele, acestea fiind sub semnul
întrebării; creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, debitorul nu datorează nimic; prescripţia
extinctivă nu curge etc.; dacă se îndeplineşte condiţia suspensivă, se consideră, retroactiv, că actul a
fost pur şi simplu: plata făcută de debitor devine valabilă, transmisiunile de drepturi se consolidează
etc.);
- condiţia îşi produce efectele retroactiv – ex tunc (dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte, se
consideră că actul nu s-a născut şi că părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă n-ar fi încheiat
niciodată un asemenea act; de aici, consecinţele: prestaţiile executate trebuie restituite, transmisiunile
de drepturi se desfiinţează etc.).

C. Sarcina
Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este o obligaţie de a da, a face sau a nu face
ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit (liberalităţi). Astfel, art. 829 C. civ.
dispune: „Donaţiunea între vii se revocă, pentru neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, pentru
ingratitudine şi pentru naşterea de copii în urma donaţiunii”.
În lipsa unor criterii legale, în doctrină se face, totuşi, clasificarea acestei modalităţi în funcţie
de persoana beneficiarului (sarcină în favoarea dispunătorului, a gratificatului sau în favoarea unei
terţe persoane) şi în funcţie de valabilitatea ei (sarcini posibile, licite, morale faţă de cele imposibile,
ilicite, imorale).
Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutarea ei, ci numai
eficacitatea actului (mai exact ineficacitatea lui, respectiv revocarea actului ca sancţiune tipică în
această materie).

8. Efectele actului juridic civil

Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile la care
dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act. În esenţă, efectele actului juridic
reprezintă tocmai conţinutul lui. Viaţa juridică demonstrează că sunt şi situaţii în care, deşi existenţa
actului este neîndoielnică, efectele sale nu apar cu claritate, existând îndoieli cu privire la conţinutul
juridic al actului. Într-o asemenea ipoteză apare necesară determinarea (stabilirea) efectelor actului
juridic civil, ceea ce înseamnă, practic, a-i cunoaşte conţinutul, adică a-i şti clauzele care precizează
drepturile şi obligaţiile civile născute, modificate ori stinse, după caz, ceea ce se face prin
interpretarea clauzelor actului.
 a) Interpretarea actului poate avea unul, altul sau ambele următoare obiective: calificarea
juridică a actului; stabilirea înţelesului unei clauze, de care depinde stabilirea de drepturi şi obligaţii
civile. Ca urmare a calificării, se poate ajunge la una din următoarele concluzii: în esenţă, este vorba
despre un act numit (tipic), caz în care i se aplică regulile dictate special pentru un asemenea tip de
act; este vorba de un act nenumit (atipic), lui urmând a i se aplica regulile generale privitoare la
contracte ori convenţii, iar nu regulile de la actul numit cel mai apropiat.
b) Privit prin prisma efectelor sale, actul juridic se caracterizează prin: obligativitate,
irevocabilitate şi relativitate. Aceste principii – principiul forţei obligatorii; principiul irevocabilităţii;
principiul relativităţii – sunt consacrate în două articole: potrivit art. 969, „convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante”, iar potrivit art. 973, „convenţiile n-au efect decât între
părţile contractante”.
• Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda. Pornind de la prevedrea art. 969:
„Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, putem defini principiul forţei
obligatorii ca fiind acea regulă potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor sau
autorului actului întocmai ca legea. Altfel spus, actul juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ.
• Principiul irevocabilităţii actului juridic civil. Irevocabilitatea convenţiilor este prevăzută de
art. 969 C. civ.: „Convenţiile nu pot fi revocate prin voinţa uneia din părţi, ci numai prin acordul
părţilor”. Aşadar, irevocabilitatea este o consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a principiului forţei
obligatorii a actului juridic civil.
• Principiul relativităţii efectelor actului juridic. Este consacrat legal în art. 973 C. civ.:
„Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”. Altfel spus, actul produce efecte numai faţă
de autorul sau autorii actului, el neputând să profite sau să dăuneze altor persoane.

9. Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea poate fi definită ca fiind acea sancţiune, de drept civil, care lipseşte actul juridic de
efectele contrare normelor juridice dictate pentru încheierea sa valabilă. În esenţă, deci, nulitatea este
sancţiunea care intervine în cazul când nu se respectă, la încheierea actului juridic civil, condiţiile de
validitate.
Categoriile de nulităţi
A. În funcţie de natura interesului ocrotit, nulitatea este de două feluri: absolută şi relativă.
• Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a
unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc (sub aspect terminologic, este desemnată prin
formulele: actul este „nul de drept” sau „nul” ori „nul de plin drept” sau „actul va fi nul”.
Atrag nulitatea absolută a actului juridic următoarele cauze: încălcarea regulilor privind
capacitatea civilă a persoanelor; lipsa totală a consimţământului, când lipseşte cauza ori ea este ilicită
sau imorală; încălcarea ordinii publice; frauda legii; lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei
administrative).
Acest regim juridic se exprimă în următoarele trei reguli:
1) Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, procurorul,
instanţa din oficiu);
2) acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă (adică, ea poate fi invocată oricând,
indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului);
3) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, expresă ori tacită.
• Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a
unei norme care ocroteşte un interes particular, individual ori personal (este indicată prin formulele:
„actul este anulabil”, „actul poate fi anulat”).
Atrag nulitatea relativă a actului juridic următoarele cauze: viciile de consimţământ (eroarea,
dolul, violenţa şi leziunea); lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic;
nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei (act încheiat cu persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu; act încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal); nerespectarea unei
incapacităţi instituite pentru protecţia unui interes individual, personal – interdicţia vânzării-
cumpărării între soţi).
Acest regim juridic se exprimă în următoarele trei reguli:
1) nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la
încheierea actului;
2) acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă (ceea ce înseamnă că nulitatea relativă trebuie
invocată în termenul de prescripţie extinctivă);
3) nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit.
B. În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este de două feluri: parţială şi totală.
• Este parţială acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil
(celelalte efecte ale actului continuând să producă, întrucât nu contravin legii).
• Este totală acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime (de exemplu, pentru
nerespectarea formei cerute ad validitatem).
C. După modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă şi nulitatea virtuală.
• Este expresă (explicită ori textuală) acea nulitate care este prevăzută ca atare, într-o dispoziţie
legală (cazurile de nulitate expresă sunt prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare ale dreptului
civil).
• Este virtuală (implicită sau tacită) acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege, dar
rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil (de
exemplu, art. 813 C. civ. dispune: „Toate donaţiunile se fac prin act autentic”. Textul nu prevede,
însă, consecinţa juridică a nerespectării formei înscrisului autentic care este tocmai nulitatea. Suntem
în prezenţa unei nulităţi implicite, virtuale).

Principiile efectelor nulităţii

A. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului. Acest principiu exprimă regula

potrivit căreia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor – ex nunc –, ci şi pentru trecut – ex
tunc – adică aceste efecte se suie până în momentul încheierii actului juridic civil.
Retroactivitatea înseamnă, deci, înlăturarea efectelor actului care s-au produs între momentul
încheierii actului juridic civil şi acela al anulării efective a actului. Principiul retroactivităţii efectului
nulităţii decurge din principiul legalităţii: restabilirea legalităţii, încălcată la încheierea actului
juridic, impune înlăturarea efectelor produse în temeiul unui act astfel încheiat.
B. Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in integrum. Acest principiu este o
consecinţă a primului principiu, al efectelor nulităţii – retroactivitatea. Principiul restitutio in
integrum este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie
restituit, astfel încât părţile să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat. Restitutio in
integrum, ca şi retroactivitatea, priveşte efectele nulităţii actului juridic inter partes (între părţile
raportului juridic), iar nu faţă de terţi.
C. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial. Acest
principiu priveşte efectele nulităţii faţă de terţi. El este atât o consecinţă a celorlalte două principii ale
efectelor nulităţii – retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară –, cât şi a unui alt mare principiu
de drept, potrivit căruia dacă se dovedeşte că transmiţătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a
desfiinţat titlul său, prin anularea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult. Prin
urmare, acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept în virtutea căreia anularea actului
iniţial, primar atrage şi anularea actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul.