Capitolul 2.

 Calitatea cărnii

2.8. Marketingul cărnii

A. Coordonatele de bază ale marketingului

Marketingul, ca ştiinţă cu un grad ridicat de aplicabilitate, pune la dispoziţia specialiştilor un
instrument complex şi modern de analiză, oferă soluţii pentru optimizarea sistemelor informaţionale
şi a raporturilor dintre producţie şi consum, în vederea adaptării operative a producţiei la cerinţele
consumatorilor.
Marketingul se ocupă de multiple aspecte ale vieţii, iar prin procedeele şi metodele de analiză
şi previziune, este în măsură să dea răspuns la întrebări de importanţă majoră pentru un agent
economic, pentru economia naţională în ansamblu: ce producem?; în ce cantităţi?; la ce preţ?; unde şi
cum desfacem producţia obţinută ?
Astăzi mai mult ca oricând, potenţialul unui agent economic este apreciat, nu atât după
mărimea capitalului, după capacitatea de cercetare – dezvoltare sau după nivelul tehnic şi volumul
producţiei, cât după calitatea şi eficienţa managementului, care să asigure cifre de afaceri ridicate şi
profituri performante, precum şi condiţii de viaţă superioare pentru salariaţi. Instrumentul de bază al
managementului îl reprezintă marketingul care îşi propune să consolideze şi să dezvolte rentabil
activitatea oricărui agent economic, printr-o adaptare continuă la condiţiile şi schimbările pieţei
interne şi externe. În acest sens, orice decizie referitoare la activitatea agentului economic, începând
cu decizia în domeniul cercetării şi investiţiilor, continuând cu deciziile în domeniul producerii şi
desfacerii şi încheind cu deciziile în domeniul serviciilor post – vânzării şi încasării, nu pot fi luate, în
condiţiile economiei de piaţă, decât pe baza unor cercetări şi a unor programe de marketing care să le
fundamenteze profitabilitatea.

Elemente conceptuale
Marketingul reprezintă ,, o concepţie modernă privind orientarea întreprinderilor, concretizată
într-un ansamblu coerent de activităţi practice, programate şi organizate prin utilizarea unor metode şi
tehnici ştiinţifice”.
Elementele care , potrivit acestei definiţii , alcătuiesc conţinutul concret al noţiunii de
marketing sunt următoarele:
• Marketingul constituie o nouă optică, o nouă concepţie privind orientarea, organizarea şi
desfăşurarea activităţii economice; orice activitate economică trebuie direcţionată spre satisfacerea
cerinţelor – efective şi potenţiale – ale consumatorilor cu maximum de eficienţă. Într-adevăr, orice
activitate economică are ca punct de plecare studierea nevoilor de consum şi perspectivei acestora. Cu
alte cuvinte, ciclul produselor trebuie să se raporteze la aceste nevoi. În această nouă optică , se ridică
la rangul de necesitate orientarea întreprinderii spre exterior, încadrarea ei cât mai perfectă în
structura mediului economico – social, sincronizarea permanentă a activităţii sale cu dinamismul,
direcţiile şi formele evoluţiei acestui mediu. În aceste condiţii, devine evidentă inversarea raportului
tradiţional dintre întreprindere şi piaţă. Dacă în concepţia veche, întreprinderea producea şi
comercializa independent de cerinţele pieţei, în optica nouă trebuie să producă ceea ce se cere;
• Marketingul reprezintă o activitate practică , concretă prin care se materializează noua orientare
a întreprinderilor, prin care se utilizează raţional resursele disponibile şi se obţine o nouă finalitate
economică. Producţia , raportată la viziunea de marketing, capătă atribute noi privind: dimensiunile şi
structurile întreprinderii, ritmurile şi direcţia schimbărilor, finalitatea economică şi socială.
Marketingul completează operaţiunile şi procedeele tradiţionale cu altele noi şi aduce schimbări în
raporturile dintre acestea, dintre funcţiile întreprinderii; funcţia comercială trece pe un loc central, iar

95
 Capitolul 2.  Calitatea cărnii

întreprinderile moderne apare o funcţie nouă, integratoare faţă de celelalte, şi anume, funcţia de
marketing, care este exercitată de un compartiment specializat în organigrama întreprinderii;
• Marketingul utilizează un instrumentar adecvat pentru: studierea pieţei, investigarea acesteia,
optimizarea acţiunilor firmei, fundamentarea ştiinţifică a deciziilor de marketing. Acest instrumentar
se referă la: stabilirea variantelor posibile şi a celor optime, măsurarea efectelor unor decizii, folosirea
metodelor furnizate de statistică sau de unele ramuri moderne ale matematicii, utilizarea
instrumentelor şi tehnicilor de previzionare a fenomenelor pieţei.

Funcţiile marketingului
Sintetizarea practicilor de marketing, localizate în spaţii economico – geografice foarte
diferite, scoate în evidenţă unele trăsături comune, unele principii cu valabilitate generală. Dar,
aplicarea corectă a marketingului îmbracă forme particulare în funcţie de natura economiei,specificul
organizării activităţii, nivelul de dezvoltare economico – socială, etc. Funcţiile generale ale
marketingului sunt:
Investigarea pieţei şi a nevoilor de consum. Orice activitate economică trebuie să pornească
de la cunoaşterea cerinţelor pieţei, a nevoilor de consum care urmează să fie satisfăcute; marketingul
este de neconceput fără investigarea acestora. Realizarea cestei funcţii presupune prospectarea nu
numai a pieţelor prezente, dar şi a celor potenţiale, nu numai a nevoilor solvabile, dar şi a
ansamblului nevoilor de consum, a motivaţiei consumului etc.
Această funcţie are un caracter permanent şi, într-un fel, ea precede celelalte funcţii ale
marketingului , pregătindu-le condiţiile de împlinire. Datorită importanţei sale, în organigrama unor
firme care au adoptat marketingul, se delimitează uneori compartimente specializate în investigarea
pieţei.
Adaptarea firmei la dinamica mediului. Realizarea acestei funcţii presupune asigurarea unui
grad cât mai ridicat de adaptabilitate a firmei la modificarea condiţiilor în care îşi desfăşoară
activitatea. Elementele definitorii ale acţiunilor de adaptare se referă la:
- promovarea unui spirit nou în întreaga activitate a firmei, vizând reînnoirea cu frecvenţă
ridicată a ofertei de mărfuri şi servicii;
- perfecţionarea permanentă a formelor de distribuţie şi comerciale;
- diversificarea activităţilor publicitare şi promoţionale;
- sporirea capacităţii de mobilizare a resurselor firmei (umane, materiale şi financiare) în scopul
adaptării operative la cerinţele pieţei.
Satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor de consum. Realizarea acestei funcţii deosebit
de importante, care reprezintă scopul întregii activităţi economice, are loc prin:
- măsuri pentru producerea mărfurilor necesare consumului;
- distribuirea mărfurilor în condiţii optime;
- asigurarea posibilităţilor de selectare potrivit tuturor gusturilor şi preferinţelor;
- diversificarea gamei serviciilor comerciale, educarea gustului consumatorilor, crearea de noi
trebuinţe etc.
Creşterea eficienţei economice. Înfăptuirea acestei funcţii presupune:
- o alocare judicioasă a resurselor (investiţii, personal etc.);
- optimizarea structurii producţiei;
- optimizarea proceselor economice (producţie, transport, depozitare, comercializare), care
constituie fluxul complet producţie-consumaţie. În momentele acestui flux, marketingul asigură
elemente de fundamentare (informaţii, criterii de evaluare, de opţiune etc.) şi promovarea
tehnicilor de raţionalizare a activităţilor.
Funcţiile marketingului nu pot fi puse pe acelaşi plan, dar nici ordonate după criterii ierarhice,
prezentarea fiind făcută după succesiunea lor logică de apariţie în activitatea firmei. Satisfacerea
nevoilor de consum este o funcţie-obiectiv, ea exprimă însăşi raţiunea existenţei firmelor. Tot funcţie-

96
 Capitolul 2.  Calitatea cărnii

obiectiv este şi creşterea eficienţei economice care, trebuie să se sincronizeze cât mai perfect cu
funcţia de satisfacere a nevoilor de consum. Investigarea pieţei, a consumului şi a nevoilor de consum
reprezintă funcţia - premisă a orientării întregii activităţi de marketing, iar creşterea adaptabilităţii
activităţilor economice la cerinţele pieţei, ale consumului, constituie funcţia-mijloc prin care se
asigură realizarea celor două funcţii-obiectiv, desfăşurarea activităţilor economice în viziunea
marketingului.

Rolul social-economic al marketingului

In activitatea curentă şi de perspectivă a agenţilor economici, marketingul se interferează cu
programarea economică, el reprezentând un foarte important instrument care poate fi utilizat atât în
etapa elaborării, cât şi în cea a realizării programului de producţie. Marketingul este principalul
instrument de optimizare a relaţiilor întreprinderii cu piaţa, în conformitate cu care, activitatea
economică se justifică numai în măsura în care este destinată satisfacerii unor nevoi concrete de
consum.
Orientările şi activităţile practice de marketing, privind optimizarea activităţii agenţilor
economici, au în vedere:
- culegerea unor informaţii de piaţă necesare fundamentării deciziilor;
- stabilirea unei anumite strategii faţă de configuraţia şi dinamica pieţei;
- formularea şi punerea în practică a unor măsuri care să asigure adaptarea la cerinţele pieţei,
încadrarea cât mai eficientă în tendinţele acesteia şi influenţarea în direcţii favorabile a unor
fenomene ale pieţei.
Marketingul intervine în optimizarea raporturilor firmei atât cu piaţa internă, cât şi cu piaţa
externă.
Piaţa reprezintă un important barometru al realismului şi justeţei deciziilor economice;
ignorarea cerinţelor pieţei se manifestă imediat şi cu efecte care, uneori, pot să provoace falimentul
firmei.
Pornind de la resursele materiale şi financiare de care dispun, agenţii economici îşi organizează
activitatea în virtutea imperativului de satisfacere a nevoilor de consum, dar şi a celui de obţinere a
unei eficienţe maxime.
Economia de piaţă obligă pe diferiţii întreprinzători (producători) de a-şi acoperi integral
costurile şi de a realiza profituri. Marketingul şi eficienţa sunt legate organic: criteriul eficienţei
operează în toate acţiunile de marketing . Marketingul serveşte la orientarea agenţilor economici spre
activităţi eficiente, la cultivarea unei gândiri economice în rândul managerilor. Folosind marketingul
se pot preveni unele situaţii în faţa cărora s-ar putea găsi întreprinzătorul:
- produce fără să cunoască destinaţia produselor, caz în care se majorează stocurile, cresc
imobilizările de fonduri, scade potenţialul dezvoltării;
- nu cunoaşte cât se încasează pe produsele lui desfăcute pe pieţele externe;
- nu poate prevedea tendinţele pieţelor pe care urmează să-şi dirijeze mărfurile etc.

Cererea de produse agroalimentar

Nevoile sociale de consum se manifestă pe piaţă sub forma cererii de mărfuri (servicii). În
funcţie de destinaţia bunurilor şi serviciilor solicitate se disting: o cerere pentru consumul
neproductiv, al cărui purtător este populaţia şi o cerere pentru nevoile producţiei, pentru consumul
productiv, ai căror purtători sunt diferiţii agenţi economici.
Prin cerere se înţelege cantitatea de mărfuri şi servicii, care poate fi procurată contra unui preţ
stabilit la un moment dat sau într-o perioadă anume. Cererea se realizează atunci când sunt întrunite,
în acelaşi timp şi asupra aceluiaşi produs oferit spre vânzare, următoarele componente formative:
nevoia de cumpărare; puterea de cumpărare şi opţiunea de utilizare a capacităţii de plată pentru
efectuarea actului de cumpărare şi nu pentru economisire. Dacă cele trei componente formative nu

97
 Capitolul 2.  Calitatea cărnii

coexistă în acelaşi timp şi asupra aceluiaşi produs, atunci nu există cerere efectivă, cu toate că separat
există nevoi, putere de cumpărare şi voinţă de folosire a resurselor băneşti pentru cumpărări de
mărfuri şi servicii.
Cererea populaţiei nu se identifică cu dimensiunile nevoii de consum datorită următoarelor
cauze:
 existenţa unei oferte limitate de mărfuri şi servicii (oricât de bine ar fi conturate nevoile de
consum, în procesul satisfacerii lor, ele se ajustează la fizionomia ofertei);
 nevoia de consum poate să fie satisfăcută şi pe alte căi decât cele oferite de piaţă (de
exemplu, pe seama fondurilor sociale);
 gradul de solvabilitate limitează cererea la dimensiuni sub nivelul trebuinţelor, mărimea
venitului fiind aceea care operează trieri în ierarhia satisfacerii nevoilor de consum, ordonându-le nu
întotdeauna după criterii raţionale;
 modul de percepere a nevoilor de către consumatori.

Oferta de produse agroalimentare

Studierea ofertei de mărfuri este necesară întrucât ea cuprinde imense valori materiale, este
influenţată de o serie de elemente ale politicii comerciale (politica de distribuţie, politica de preţuri
etc.) şi se află în relaţii de cauzalitate reciprocă cu cererea de mărfuri. Din punct de vedere al
structurii sale, oferta de mărfuri se caracterizează printr-o mare diversitate sortimentală, care diferă de
la un produs la altul, de la un tip de unitate la alta, de la o zonă teritorială la alta.
Evoluţia în timp a ofertei de mărfuri poate fi caracterizată complet numai dacă se iau în
considerare, concomitent, o serie de parametri, cum sunt: creşterea cantitativă, ridicarea calitativă,
diversificarea sortimentală etc
Ca volum, oferta de mărfuri creşte de la o perioadă la alta, antrenând în proporţii diferite de la
un produs la altul, atât mărimea volumului fizic, cât şi creşterea nivelului ei calitativ. Influenţa
fiecăreia dintre aceste două căi asupra creşterii globale a ofertei, este important să fie studiată şi
determinată pentru aprecierea corectă a relaţiei dintre ofertă şi cerinţele pieţei.
Prima cale, şi anume, sporirea volumului fizic al ofertei, poate fi pusă în legătură cu masa
nevoilor de consum, iar cea de-a doua cale – creşterea nivelului calitativ - se referă la gradul de
satisfacere a acestor nevoi. In acest plan, investigarea ofertei constă în separarea creşterii fizice de
creşterea valorică a ofertei. Ori, dinamica valorică a ofertei subsumează modificări, atât ale structurii
sortimentale, cât şi ale preţurilor individuale ale mărfurilor. De aceea, este necesar ca, prin separarea
celor două influenţe să se pună în evidenţă creşterea calitativă reală a ofertei. Dacă nivelul preţurilor
individuale a rămas neschimbat în perioada de analiză, ridicarea nivelului calitativ al ofertei se
apreciază cu ajutorul preţului mediu pe grupe de mărfuri, care creşte o dată cu calitatea medie a
ofertei, ca urmare a modificărilor interioare din cadrul grupelor de mărfuri în favoarea sortimentelor
de calitate mai bună şi cu preţ mai ridicat.
Aprecierea completă a relaţiei dintre ofertă şi cerere poate fi făcută numai cu luarea în
considerare a capacităţii ofertei de a satisface cererea în locurile şi momentele apariţiei acesteia. O
ofertă corespunzătoare, sub aspectul volumului şi structurii, dar existentă pe piaţă "în general" şi nu în
punctele de "întâlnire" cu cererea, satisface numai potenţial cerinţele pieţei.
Prin urmare, în obiectul studiului pieţei este necesar să se cuprindă şi localizarea ofertei,
distribuţia ei spaţială. Din acest punct de vedere, cel puţin două aspecte sunt deosebit de importante şi
anume: localizarea ofertei pe verigi ale aparatului comercial şi dispunerea teritorială a ofertei.
Cunoaşterea localizării ofertei pe verigi comerciale prezintă importanţă, întrucât poate fi determinată
proporţia în care oferta se află în veriga cu ridicata şi în cea cu amănuntul; cu cât oferta se află în
zona contactului cu consumatorii, adică în reţeaua comerţului cu amănuntul, cu atât ea poate să intre
în directă relaţie cu cererea manifestată pe piaţă.

98
 Capitolul 2.  Calitatea cărnii

In ceea ce priveşte dispunerea teritorială a ofertei, studiul de piaţă trebuie să aibă ca obiect,
cercetarea acesteia pe: medii (urban, rural), pe judeţe, pe localităţi, pe întreprinderi, pe tipuri de
unităţi etc. Numai pe baza unui astfel de studiu se poate aprecia, cu multă precizie, procesul de
folosire a fondului de marfa, utilizarea aparatului comercial, gradul de satisfacere a cererii populaţiei.
Oferta, cererea şi procesul denaturalizării consumului acţionează asupra pieţei aproximativ
direct proporţional cu amploarea dinamicii lor. în schimb, mişcarea preţurilor nu influenţează direct
masa fizică a mărfurilor, ci numai volumul valoric al tranzacţiilor de piaţă.

Cererea şi oferta de carne pe piaţa internă

Piaţa cărnii reprezintă locul de întâlnire a ofertei de carne cu cererea faţă de acest produs. Se
constituie ca sferă economică în care are loc realizarea, prin acte de vânzare-cumpărare, a celor două
categorii corelative ale pieţei.
Cererea şi oferta de carne de vită
Consumul (cererea) cămii de bovine reprezintă 23 % din consumul total de came, ajungând să
fie, în 1999, de numai 50 kg/cap de locuitor. Nivelul relativ scăzut al acestei cereri solvabile este
determinat, în principal, de: mărimea preţului şiputerea de cumpărare a populaţiei
Producţia (oferta) de came de bovine, după o creştere în anii 1996-1997,a intrat din nou într-un
declin semnificativ.
Cererea şi oferta de carne de porc
Consumul (cererea) de carne de porc deţine ponderea în consumul total de carne (circa 48%).
Nivelul relativ scăzut al cererii solvabile a fost determinat de: volumul ofertei de carne de porc, de
mărimea preţului şi de puterea de cumpărare a populaţiei.
După o uşoară creştere, în anul 1996, a producţiei (ofertei) de carne de porc, aceasta a
înregistrat reduceri constante în anii următori.

Evoluţia producţiei de carne de porc în perioada 1995-1999

mii tone
Specificare 1995 1996 1997 1998 1999
Carne porc total (spor + prăsilă) 897 911 820 825 778
din care: sector privat 533 581 566 607 633
Carne de porc din sacrificări 882 910 890 823 772
din care: sector privat 521 591 586 633 664
Tăieri în abatoare 374 308 292 245 -
din care: sector privat 143 83 146 135 -
Sursa : C.N.S.
Datele din tabel arată că, producţia totală de carne de porc (spor + prăsilă) s-a redus în anul
1999 cu 13,3% faţă de nivelul anului 1995, în timp ce, producţia din sectorul privat a crescut cu
11,9%. De asemenea, producţia totală de carne provenită din sacrificări s-a diminuat, în aceeaşi
perioadă, cu 8,8%, iar cea din sectorul privat a crescut cu 12,7%.
Reducerea producţiei totale de carne de porc, precum şi a producţiei provenită din sacrificări
s-a datorat scăderii accentuate a efectivelor de porcine.
În perioada 1989-1999, efectivul total de porcine s-a diminuat cu 50% (în anul 1999, acest
efectiv a ajuns să fie de numai 5.848 mii capete faţă de 11.671 mii capete în anul 1989). În aceeaşi
perioadă, efectivul total de scroafe de prăsilă s-a redus cu 59,6%; în anul 1989, acest efectiv a fost de
1.023 mii capete, iar în anul 1999 s-a înregistrat un efectiv de numai 423 mii capete.
Efectivele de porcine dim România în perioada 1989-1999
Specificare 1989 1995 1996 1997 1998 1999
Porcine –total 11.671 7960 8235 7096 7194 5848
din care:sector privat 4612 4765 4668 4886 4955
Scroafe de prăsilă –total 1.023 590 584 506 515 413
din care:sector privat 304 305 308 334 321
Sursa :C.N.S.

99
 Capitolul 2.  Calitatea cărnii

Înjumătăţirea efectivului total de porcine s-a realizat în proporţie de 31,8% în perioada 1989-
1994, iar în perioada anilor 1995-1999 reducerea efectivului de porcine a fost de numai 18,2%. În
ceea ce priveşte reducerea efectivului scroafelor de prăsilă, se precizează că aceasta s-a produs în cea
mai mare măsură (42,3 %), în intervalul 1989-1994 şi numai în proporţie de 17,3 %, în perioada
anilor 1995-1999.

În condiţiile în care s-ar fi menţinut ritmul exagerat de reducere a efectivului total de porcine
din perioada anilor 1989-1994 şi în anii următori, s-ar fi ajuns ca efectivul de la sfârşitul anului 1999
să reprezinte doar 36,6 % din cel înregistrat în anul 1989. Situaţia a fost şi mai dezastruoasă în ceea
ce priveşte efectivul scroafelor de prăsilă, care ar fi fost lichidat în totalitate.
După o creştere nesemnificativă (1,4 %) în anul 1998 faţă de anul 1997 a efectivului total de
porcine, în anul 1999 acest efectiv s-a redus pe ansamblul ţării cu 17,6 %. La nivelul celor 8 zone s-
au înregistrat reduceri de efective cuprinse între 0,6 % în zona de nord-vest şi 36,1 % în zona
Municipiului Bucureşti. Pe judeţe, diferenţierile sunt şi mai pregnante. Cele mai mari reduceri de
efective s-au produs în judeţele în care marile combinate de creştere şi îngrăşare a porcilor, fie că au
fost falimentate, fie că sunt în curs de lichidare (de exemplu Ialomiţa cu o reducere de 55,2 %). Timiş
cu o diminuare a efectivelor de porcine de 44,7%). În 28 de judeţe, reducerile de efective au fost
cuprinse între 0,7 %, în judeţul Vaslui şi 40,3 %, în judeţul Ilfov. Creşteri mai importante ale
efectivelor de porcine au avut loc în numai 3 judeţe, şi anume: Tulcea (+ 14,7 %), Argeş (+13,2 %) şi
Giurgiu ( + 11,9 %) (23).

100