Mesaj de la un fost deţinut politic

Relaţiile României cu FMI şi Banca Mondială

înainte şi după lovitura de stat din decembrie 1989

Acest subiect este inspirat de insistenţa cu care preşedintele şi guvernul actual al României somează populaţia să se supună măsurilor de austeritate impuse de organismele
financiare internaţionale, respectiv FMI şi Banca Mondială, pentru a ni se acorda alte împrumuturi, absolut necesare pentru plata pensiilor şi salariilor, după cum se afirmă
oficial şi destul de ameninţător.
Cu alte cuvinte, România se află în stare de faliment, ea nu mai produce nici măcar pentru a finanţa nevoile stricte de supravieţuire a populaţiei, fapt pentru care sîntem nevoiţi
să acceptăm condiţiile tot mai înrobitoare impuse de finanţarea mondială. 
Există însă o experienţă a relaţiilor pe care România le-a avut cu aceste organisme financiare înainte de 1989, despre care guvernanţii din ultimii 20 de ani nici măcar nu
amintesc, experienţă care le-ar fi fost foarte utilă dacă, bineînţeles, s-ar fi angajat cu loialitate şi cinste să apere şi să promoveze interesele ţării şi nu s-o submineze, aşa cum, spre
nenorocirea poporului român, s-a şi întîmplat.
După cum se ştie, după ce în conducerea partidului comunist şi în organismele statului s-a întărit elementul etnic românesc, tendinţele de eliberare de sub tutela sovietică s-au
accentuat şi statutul de ţară independentă a devenit un obiectiv prioritar atît în politica de partid cît şi în acţiunile întreprinse pe linie guvernamentală. 
Prin Declaraţia de independenţă de la Bucureşti, din aprilie 1964, s-a afirmat clar dreptul la independenţă şi principiul neamestecului în treburile interne, invocîndu-se normele
stipulate în documentele ONU. Documentul reclama, practic, tutela pe care URSS o exercita asupra României şi a celorlalte ţări din blocul socialist. Cel puţin ţara noastră nu mai
putea suporta pretenţiile hegemoniste ale Moscovei, amestecul brutal al acesteia în guvernarea ţării şi aroganţa cu care îi dicta liniile directoare ale politicii de dezvoltare.
Această tutelă de aproape 20 de ani s-a dovedit extrem de nocivă şi cu consecinţe dramatice pentru viitorul naţiunii române. 
Dar independenţa pe care o doreau românii şi puterea de la Bucureşti presupunea, în primul rînd, o industrie dezvoltată şi modernă, obiectiv care nu se putea realiza decît prin
relaţii de colaborare cu ţările dezvoltate. De altfel, dezvoltarea industriei era un răspuns la încercările sovietice de a rezerva României un viitor agrar. Realizarea obiectivelor
privind dezvoltarea industriei necesita eforturi importante, importuri de maşini, utilaje şi tehnologie. Resursele financiare interne pentru aceste investiţii erau insuficiente, chiar
dacă se făceau eforturi printr-o rată a acumulării împovărătoare pentru viaţa de zi cu zi a românilor. S-a pus problema solicitării unor credite în devize libere de la Banca
Internaţională de Colaborare Economică din cadrul CAER. Răspunsul a fost negativ, invocîndu-se lipsa lichidităţilor în valută. De fapt nici nu se putea aştepta ca Moscova să
îngăduie vreun sprijin financiar pentru o politică de dezvoltare care n-ar fi corespuns intereselor ei. 
În aceste condiţii, în anul 1969 au început negocierile cu FMI care s-au încheiat în decembrie 1972 prin semnarea acordului de aderare. Ca membră CAER, România trebuia să
informeze despre aceasta şi pe reprezentanţii celorlalte ţări. şi-a onorat această obligaţie la şedinţa Comisiei Financiar-Valutare a CAER, care a avut loc la Moscova, doar cu
puţin timp înainte ca actul de aderare a România la FMI să fie oficializat. La discuţiile ce au avut loc, reprezentanţii celorlalte ţări au criticat sever politicile financiare ale FMI şi
Băncii Mondiale, aducîndu-se acuzaţii României pentru că "se aruncă în braţele capitalismului, că îşi subminează suveranitatea şi că, prin gestul ei, sparge unitatea ţărilor
socialiste" etc. Li s-a răspuns, cu demnitatea şi diplomaţia necesară, că hotărîrea autorităţilor române este luată în deplină cunoştinţă de cauză şi că ele ştiu să apere
suveranitatea ţării şi să-i promoveze interesele. România a devenit astfel prima ţară din CAER care a aderat la FMI. A primit un sprijin diplomatic substanţial în această direcţie
din partea autorităţilor din SUA, Anglia, Franţa, Germania Federală, Italia, Olanda şi a altor ţări membre.
Cel mai important lucru care trebuie subliniat este faptul că autorităţile române de atunci, interesate să industrializeze România, ca o condiţie vitală pentru progresul ei
economic şi întărirea independenţei, au reuşit să obţină din partea FMI un tratament preferenţial în acordarea creditelor. Iniţial, oferta de creditare a fost condiţionată de
utilizarea împrumuturilor în infrastructură, aceasta fiind, de fapt, strategia de finanţare a FMI, utilizată în multe ţări cu efecte dezastruoase, după cum ne explică suficient de
argumentat şi John Perkins în două lucrări apărute recent (Confesiunile unui asasin economic şi Istoria secretă a Imperiului American). Li s-a răspuns că aceste investiţii, deşi
necesare, produc venituri pe termen lung, ori pentru România prioritară era atunci producţia de bunuri de consum, de utilaje, de maşini etc., care să ducă la crearea de locuri de
muncă şi dezvoltarea resurselor proprii de finanţare. 
Susţinerea diplomatică de care s-a bucurat România la vremea respectivă, datorită, mai ales, eforturilor sale de a ieşi de sub influenţa sovietică, politică destul de convenabilă
atunci occidentului, au făcut ca atît FMI cît şi Banca Mondială să accepte derogări de la regulile lor de finanţare, respectiv să ţină seama de planurile de investiţii propuse de
autorităţile statului român. Fiecare obiectiv prezentat pentru a fi finanţat cu credite de la Banca Mondială era analizat prin prisma eficienţei, a creşterii producţiei, a
productivităţii muncii şi a contribuţiei la creşterea exportului şi a veniturilor care să permită restituirea creditelor şi a dobînzilor aferente. Este un exemplu de promovare a
interesului naţional, chiar dacă puterea politică de atunci a României era comunistă şi nu democrată cum se pretinde cea de astăzi.
Creditele obţinute de România de la FMI şi Manca Mondială în perioada 1973-1989, estimate la circa şase miliarde de dolari, au contribuit la creşterea economică, la
industrializarea ţării, la modernizarea agriculturii şi a altor domenii. Experienţa arată că orientarea acestor credite în special pentru dezvoltarea şi tehnologizarea producţiei, a
permis României creşterea exporturilor şi a încasărilor valutare, asigurarea surselor pentru rambursarea creditelor primite şi creşterea veniturilor populaţiei.
În primii 10 ani de la aderare, România a încheiat 33 de acorduri de împrumut pentru proiecte din industrie, agricultură, transporturi etc. 15 dintre aceste proiecte s-au realizat
integral cu echipamente şi materiale din ţară, ceea ce a impulsionat dezvoltarea unor sectoare ale industriei. 
Pentru fiecare proiect de investiţie finanţat cu credite de la Banca Mondială se ţinea o evidenţă strictă, ceea ce nu permitea utilizarea ineficientă a fondurilor sau deturnarea
frauduloasă a acestora, aşa cum se întîmplă în mod obişnuit astăzi. Obiectivele economice realizate atunci sînt cea mai puternică dovadă că împrumuturile externe n-au încăput
pe mîna vreunei oligarhii de partid şi nu s-au pierdut fără urmă. Sînt de exemplificat în acest sens: Combinatul de oţeluri speciale Tîrgovişte, Întreprinderea de ţevi Roman,
Combinatul de fibre sintetice Cîmpulung Muscel, Întreprinderea de anvelope Zalău, Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău, Combinatul chimic Craiova, Uzina
hidroelectrică Rîul Mare Retezat, CTE Turceni etapa a II-a, Întreprinderea de produse electronice şi electrice "Electroargeş" cu sediul în Curtea de Argeş, Întreprinderea de ţevi
Zalău, Combinatul industrial pentru construcţii de maşini în oraşul Bistriţa, Întreprinderea de maşini unelte, accesorii şi scule în municipiul Baia Mare, Întreprinderea de
rulmenţi grei Ploieşti, Întreprinderea de ţevi sudate Zimnicea şi multe, multe altele. 
Relaţiile cu FMI şi Banca Mondială n-au continuat aşa cum începuse şi cum s-au desfăşurat ele pe parcursul primilor 10 ani. România începuse să joace un rol important pe
anumite pieţe internaţionale, ceea ce nu era de acceptat pentru cei care pusese deja monopol pe aceste pieţe. Pe de altă parte, începînd din 1980, nici politica de independenţă a
României faţă de Moscova şi rolul ei de dizident în cadrul blocului socialist nu mai prezentau importanţă pentru occident. În aceste condiţii, FMI şi Banca Mondială au devenit
instrumente de presiune şi de descurajare a tendinţelor României de a-şi dezvolta comerţul exterior şi de a cuceri noi pieţe de desfacere. O primă încercare de a distruge
economia României au făcut-o în anul 1980 cînd au regizat intrarea ţării în încetare de plăţi. Datoria externă ajunsese la 12,5 miliarde de dolari şi s-a luat decizia de a fi plătită
integral şi într-un timp cît mai scurt pentru a nu mai constitui vector de imixtiune în treburile interne ale ţării. Cu mari sacrificii, suportate de marea majoritate a populaţiei,
acest obiectiv a fost atins în martie 1989. Desigur că nici acest fapt n-a fost pe placul finanţei mondiale, pentru că, plătindu-şi integral datoria, România îşi întărea independenţa
economică.
Pînă la lovitura de stat din decembrie 1989, cu toate diversiunile încercate şi acţiunile de subminare şi compromitere a relaţiilor noastre economice, n-au reuşit să readucă
România în sfera lor de influenţă şi dominare. Momentul le-a devenit favorabil după 1989 cînd la conducerea ţării au ajuns, cu sprijin străin, indivizi dispuşi să trădeze ţara în
schimbul unei îmbogăţiri rapide şi a unor privilegii care i-au făcut, pentru totdeauna, dependenţi de centre de putere ostile României.
Împrumuturile externe contractate de ţara noastră după 1989 s-au făcut sub presiunea unor măsuri dictate de FMI şi alte organisme financiare internaţionale, măsuri
considerate a fi de reformă şi acceptate fără niciun fel de rezerve de toate guvernele ce s-au succedat în acest timp la conducerea ţării. Dezastrul produs în urma acestor măsuri
este la îndemîna oricui să-l observe.
Avem acum o datorie externă de peste 100 de miliarde de dolari şi continuăm să ne împrumutăm nu pentru a finanţa investiţii care să devină la rîndul lor producătoare de
resurse financiare, ci pentru plata pensiilor şi salariilor. Cel puţin aşa justifică preşedintele ţării necesitatea acestor credite, ultima sa intervenţie pe această temă fiind cea din
Parlamentul României din data de 21 septembrie a.c.
Împrumutul contractat de ţara noastră înainte de 1989 poate fi justificat, după cum s-a arătat mai sus, la ultimul cent şi el a fost folosit exclusiv pentru construirea unor
importante obiective atît în industrie cît şi în agricultură. Aceasta a permis atît rambursarea integrală a creditului cît şi crearea unor resorturi proprii de dezvoltare. Reamintesc
că este vorba de 12,5 miliarde de dolari, adică o sumă de zece ori mai mică decît cea contractată după 1989. Unde oare s-or fi topit peste 100 de miliarde de dolari, concomitent
cu contractarea împrumuturilor au fost distruse şi unităţile economice existente în 1989? Care dintre guvernanţii din ultimii 20 de ani ne-ar putea lămuri în această privinţă? În
lipsa unui răspuns care nu cred că va veni prea curînd sau poate chiar niciodată se impune să-l cităm tot pe John Perkins care în Confesiunile unui asasin economic spune că
"mercenarii sau asasinii economici (AE) sînt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungînd la trilioane de dolari. Ei
direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de «ajutorare» străine către seifurile
corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor cîtorva familii de bogătaşi, care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop, variază de la rapoarte
financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungînd pînă la crimă." Oare să-l credem? 
Prof. univ. dr. ALEXANDRU AMITITELOAIE
Copyright Tricolorul

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=9636&format=print