CONCEPŢIA ANATOMO- MOLECULARĂ ASUPRA MATERIEI

INTRODUCERE

Materia este formată din particule foarte mici. John Dalton a numit
aceste particule, atomi. Cuvântul atom provine de la grecescul atomos, care
înseamnă – „ceva ce nu poate fi tăiat”-.
Conform teoriei lui Dalton:

1. Materia este formată din particule mici, indivizibile, idestructibile, numite

atomi.
2. Atomii aceluiaşi element sunt identici, dar sunt diferiţi de atomii altor
elemente.
3. Compuşii chimici se formează prin unirea unui număr de atomi.

Experimentele ulterioare au arătat că atomul este divizibil, fiind alcătuit

din particule elementare (particule fundamentale) şi anume: protoni, neutroni şi
electroni .

TEORIA MODERNĂ A ATOMULUI

Atomii sunt formaţi din particule foarte mici, sub-atomice numite

protoni, neutroni şi electroni. Protonii şi neutronii reprezintă partea cea mai
densă a atomului, partea centrală, nucleul, de aceea ei se mai numesc şi
nucleoni. Nucleul conţine protoni cu sarcină electrică pozitivă şi neutroni neutri
din punct de vedere electric, per ansamblu nucleul are sarcină pozitivă. Sarcina
pozitivă a nucleului este neutralizată de sarcina negativă a electronilor care se
rotesc în jurul lui, cu viteze foarte mari. Electronii formează învelişul electronic
sub forma norilor electronici (figura 3).

Electroni în norul electronic

Nucleul care conţine protoni

şi neutroni

Structura atomului

1
 În atom numărul electronilor din învelişul electronic este egal cu
numărul protonilor din nucleu, prin urmare atomul este neutru din punct de
vedere electric.

Numărul atomic

Numărul atomic, notat cu Z, reprezintă numărul protonilor din nucleu.

De exemplu, hidrogenul are un proton în nucleu, are numărul atomic 1. Sodiul
are 11 protoni în nucleu, are numărul atomic 11.
Deoarece atomii sunt neutrii din punct de vedere electric, numărul
atomic este egal cu numărul electronilor din învelişul electronic. Numărul
atomic al sodiului este 11; numărul de protoni din nucleu este 11, iar numărul
de electroni din învelişul electronic este tot 11.

Numărul de masă

Numărul de masă reprezintă suma dintre numărul de protoni şi numărul

de neutroni

Numărul de masă = numărul de protoni + numărul de neutroni

Numărul de neutroni = numărul de masă – numărul de protoni

În general, atomul unui element se notează cu X şi este caracterizat de

următorii parametrii:

Număr de
masă Simbolul
X elementului
Număr
atomic

sau A
X
Z

X- simbolul elementului chimic

A- numărul de masă
Z- numărul atomic

Un atom de clor, a cărui număr de masă este 35 şi număr atomic 17 se

notează:

2
 35
17 Cl

Numărul de masă = 35
Numărul atomic = 17
Numărul de protoni = 17
Numărul de neutroni = 18

Izotopii

Speciile de atomi care au acelaşi număr atomic (acelaşi număr de

protoni) dar număr de masă diferit (număr diferit de neutroni) se numesc
izotopi. Masa atomică diferită este dată de numărul diferit de neutroni.
Exemple:

a). Izotopii hidrogenului:

H 11 - hidrogenul uşor (H)

H 12 - hidrogen greu (deuteriu) (D)
H 13 - hidrogenul supragreu (tritiu) (T)

b) Izotopii clorului: 1735Cl şi 1737Cl

c) Izotopii carbonului: 610C- 616C

d) Izotopii oxigenului: 816O - 818O

Izotopii sunt utilizaţi în studiul materialelor dentare, în detecţia

defectelor pieselor metalice, la analiza aliajelor precum şi la stabilirea
diagnosticului şi tratarea unor afecţiuni.

Învelişul electronic

Totalitatea electronilor care gravitează în jurul nucleului atomic

formează învelişul electronic numit şi nor electronic. Atomul este neutru din
punct de vedere electric deoarece numărul de electroni din învelişul electronic
este egal cu numărul de protoni din nucleu. Deoarece numărul atomic Z
reprezintă numărul de protoni, iar numărul de electroni este egal cu numărul de
protoni, Z reprezintă şi numărul de electroni din învelişul electronic.
Învelişul electronic este format din straturi electronice, iar un strat poate
avea unul sau mai multe substraturi.

3
 În mişcarea lor rapidă în jurul nucleului, electronii nu urmează nişte
traiectorii precise. Cu toate acestea ei se pot găsi, cu mare probabilitate în
anumite regiuni ale spaţiului din jurul nucleului, formând nori de electricitate
negativă, numiţi orbitali. Electronii pot să sară de pe un orbital pe altul, cu
absorbţia sau desorbţia unei cantităţi de energie numită cuantă.
Pe lângă mişcarea în jurul nucleului, electronul execută şi o mişcare în
jurul axei propri, numită mişcare de spin. Aceasta se poate produce în două
sensuri: în sensul acelor de ceasornic şi în sens invers acelor de ceasornic. Dacă
un electron se roteşte într-un sens, iar celălalt în sens opus, cei doi electroni au
spin opus; ei se numesc electroni cuplaţi. Un orbital cu doi electroni cuplaţi se
reprezintă

Orbitalii atomici

După forma şi energia

orbitalilor, se cunosc patru tipuri de orbitali:

1. Orbitali de tip s: au forma unor sfere simetrice şi conţin maxim doi electroni.

2. Orbitalii de tip p: au forma cifrei 8; regiunea cu probabilitate mare în care

pot fi poziţionaţi electrononii- regiunea cu densitate electronică ridicată- este
formată din două domenii sferice, doi lobi egali, unul de fiecare parte a
nucleului, cu o axă de-a lungul celor trei axe de coordonate şi un nod la nivelul
nucleului. Într-un substrat există trei orbitali p, orientaţi în spaţiu după cele trei
axe de coordonate, px, py, pz. Dacă sunt plasaţi în câmp electric, energiile celor
trei orbitali diferă foarte puţin, în funcţie de alinierea acestora, paralel cu
câmpul magnetic sau perpendicular pe acesta. Deoarece fiecare orbital conţine
maxim doi electroni cu spin opus, rezultă că substratul p se completează cu
maxim 6 electroni.

3. Orbitalii de tip d: au formă mai complicată, sunt în număr de 5 şi se

completează cu maxim 10 electroni.

4. Orbitalii de tip f: sunt în număr de 7 şi se completează cu maxim 14

electroni.

4
 Orbitalii s, p şi d în cazul atomului de hidrogen

Aranjarea electronilor pe straturi şi substraturi

Se cunosc 7 straturi electronice, numerotate dinspre nucleu spre exterior

cu cifrele 1-7 sau cu literele K, L, M, N, O, P, Q. Primul strat, cel mai apropiat
de nucleu este stratul 1 (K), următorul este 2 (L), iar ultimul este 7 (Q). Energia
electronilor este cu atât mai mică cu cât aceştia sunt mai apropiaţi de nucleu;
energia cea mai mare o au electronii din ultimul strat numit şi strat de valenţă
Fiecare strat este format din unul sau mai multe substraturi. Substratul
cuprinde electronii care au aceeaşi energie. Un substrat se notează cu cifra care
indică stratul, urmată de litera care indică tipul de orbital. De exemplu:
Primul strat K (1), are un singur tip de orbital, deci un singur substrat notat 1s.
Al doilea strat L (2) are un orbital s şi trei orbitali p, deci are două substraturi
notate 2s, 2p. Al treilea strat M (3) are trei substraturi, notate 3s, 3p, 3d.
.
Substraturile aceluiaşi strat se deosebesc între ele prin energia
electronilor şi numărul maxim de electroni pe care îi cuprind. În ocuparea cu
electroni a straturilor şi substraturilor, electronii tind să aibă energia cea mai
mică, adică să ocupe în atom locuri cât mai apropiate de nucleu. Această

5
tendinţă este însă limitată, deoarece un strat nu poate fi ocupat decât de un
număr limitat de electroni.
Numărul maxim de electroni care pot ocupa un nivel de energie este dat
de relaţia

Nr e- = 2n2, unde
n reprezintă numărul stratului

Astfel:
Stratul 1 (K) conţine maxim 2 ∙ 1 2= 2e-
Stratul 2 (L) conţine maxim 2 ∙ 2 2= 8e-
Stratul 3 (M) conţine maxim 2 ∙ 3 2= 18e-
Stratul 4 (N) conţine maxim 2 ∙ 4 2= 32e-

Reguli de ocupare cu electroni a straturilor si substraturilor

Ocuparea cu electroni a straturilor şi substraturilor se realizează ţinând

seama de următoarele reguli:
1. Electronul distinctiv tinde să ocupe în atom locul vacant, de energie
minimă.
2. Într-un orbital nu pot exista decât maximum doi electroni de spin opus
(principiul de excluziune al lui Pauli).
3. Un orbital nu poate fi ocupat cu doi electroni decât după ce toţi orbitalii
substratului respectiv au fost ocupaţi cu câte un electron (regula lui
Hunt).

Exemple

Hidrogenul are un proton în nucleu (Z=1) şi un singur electron pe

substratul 1s. Orbitalul 1s de formă sferică este pe jumătate ocupat cu electroni.
Heliul (He) are Z egal cu doi, prin urmare are doi protoni în nucleu.
Comparativ cu hidrogenul, He are doi electroni în învelişul electronic. Cei doi
electroni se aşează pe orbitalul 1s şi au spin opus (conform principiului de
excluziune al lui Pauli). Norul electronic de formă sferică este complet ocupat
cu electroni.

Z 1s

1 H 1s1 sau ↑

2 He 1s2 sau ↑↓

6
 După heliu, primul element al perioadei a doua este litiul (Li), pentru
care Z= 3. Doi dintre electroni se aşează pe nivelul 1s. Al treilea electron ocupă
nivelul superior de energie 2s.

Z 1s 2s 2p

3 Li 1s2 2s1 ↑↓ ↑ __ __ __

Procedând în acelaşi fel pentru beriliu şi bor, vom obţine:

Z 1s 2s 2p

4 Be 1s22s2 ↑↓ ↑↓ __ __ __

5 B 1s22s22p1 ↑↓ ↑↓ ↑_ __ __

Substratul 2p are trei orbitali cu aceeaşi energie, px, py, pz. Ordinea de
ocupare cu electroni a substraturilor este dată de regula lui Hunt.
Astfel carbonul (C) cu Z = 6 va avea următoarea configuraţie
electronică:

Z 1s 2s 2p
6 C 1s22s22p2 ↑↓ ↑↓ ↑_ ↑_ __

Completarea perioadei a doua coincide cu completarea substratului 2p.

Următoarea perioadă începe cu un metal alcalin şi anume sodiul, pentru
care Z este 11. În cazul sodiului, primele două staturi sunt complet ocupate cu
electroni; sodiul are încă un electron care va ocupa nivelul superior de energie
3s.

Z 1s 2s 2p 3s 3p

11 Na 1s22s22p63s1 ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑_ __ __ __

Perioada a doua se încheie cu argonul la care se completează cu 6

electroni substratul 3p.

7
 Există o strânsă interdependenţă între structura atomului şi locul pe care
acesta îl ocupă în sistemul periodic. Astfel, fiecare element se caracterizează
prin numărul atomic Z, care indică numărul protonilor din nucleu, numărul
electronilor din învelişul electronic şi care corespunde cu numărul de ordine al
elementului din sistemul periodic. Numărul electronilor de pe ultimul strat
indică numărul grupei, numărul straturilor electronice indică numărul
perioadei.

ALOTROPIA

Alotropia este caracteristica unor elemente de a exista în două sau mai

multe forme (modificaţii), cu proprietăţi diferite. Staniul la 13ºC este alb ca
argintul şi are conductivitate electrică foarte bună. Sub această temperatură el
se comportă ca un semiconductor şi este casabil. Fosforul alb şi roşu poate fi
transformat în fosfor negru prin încălzire la presiune ridicată. Diamantul şi
grafitul sunt două forme alotropice ale carbonului, în acest caz alotropia fiind
determinată de forma diferită de cristalizare. Oxigenul cu molecula diatomică
şi ozonul cu molecula triatomică sunt forme alotropice ale elementului oxigen.

VALENŢA

Când elementele se combină pentru a forma diferiţi compuşi ele se

combină într-un număr fix în funcţie de capacitatea atomilor de a participa la
legături chimice.
Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element şi este
determinată de numărul de legături pe care acesta le poate forma. Valenţa este
dată de numărul electronilor cu energia cea mai mare cu care atomul participă
la legătura chimică. Aceşti electroni se numesc electroni de valenţă iar orbitalii
pe care îi ocupă sunt orbitali de valenţă. Electronii care ocupă orbitalii cu
energia cea mai joasă nu participă la formarea legăturilor chimice. În general
pentru un element din grupele principale, doar orbitalii s sau p sunt orbitali de
valenţă, ceea ce înseamnă că aceste elemente au valenţa de la 1 la 8. Doar
ocazional orbitalii d vacanţi pot participa la legături chimice. Elementele
tranziţionale pot participa la legături chimice cu electronii de pe orbitalii d şi f.
Dacă, considerăm elementele din prima grupă a sistemului periodic,
constatăm că toate au un singur electron pe ultimul strat, numit electron de
valenţă. Ele îşi formează configuraţia stabilă de dublet sau octet (a gazului rar
dinaintea lor) prin cedarea acestui electron, transformându-se în ioni pozitivi
monovalenţi.

Li – 1e- → Li +

Na – 1e- → Na+

8
 Elementele grupei a doua au doi electroni de valenţă. Ele îşi formează
configuraţia stabilă de dublet sau octet (a gazului rar dinaintea lor) prin cedarea
acestui electron, transformându-se în ioni pozitivi divalenţi.

Mg – 2e- → Mg 2+

Ca – 2e- → Ca2+

Metalele tranziţionale pot avea mai multe trepte de valenţă pentru că ele
pot participa la legături chimice cu electroni atât de pe substratul s cât şi de pe
substraturile d şi f.
Elementele grupei a şaptea sunt cunoscute sub numele de halogeni.
Halogenii au valenţa 1 (diferenţa dintre 8 şi numărul grupei) în toţi compuşii.
Ei au 7 electroni de valenţă şi au un orbital p ocupat cu un singur electron.
Halogenii pot participa la legături covalente, legături în care pun în comun
acest electron, sau legături ionice, la care participă sub formă de ioni negativi
monovalenţi formaţi prin acceptarea unui electron.
Fluorul are 7 electroni pe ultimul strat. Fluorul acceptă un electron şi îşi
formează configuraţia stabilă de octet (a gazului rar care-i urmează),
transformâdu-se în ion negativ monovalent.

F + 1e- → F-

Clorul are de asemenea 7 electroni pe ultimul strat. Clorul acceptă un

electron şi îşi formează configuraţia stabilă de octet (a gazului rar care-i
urmează), transformându-se în ion negativ monovalent.

Cl + 1e- → Cl-

Oxigenul (grupa a VIa) are 6 electroni pe ultimul strat. Oxigenul acceptă

doi electroni şi îşi formează configuraţia stabilă de octet (a gazului rar care-i
urmează), transformându-se în ion negativ divalent.

O + 2e- → O 2-
Sulful (grupa a VIa) are 6 electroni pe ultimul strat. Sulful acceptă doi
electroni şi îşi formează configuraţia stabilă de octet (a gazului rar care-i
urmează), transformându-se în ion negativ divalent.

S + 2e- → S 2-

9
 Sulful formează de asemenea compuşi de tipul SCl4, SF4 sau SF6,
electronii implicaţi în formarea legăturilor fiind electroni de pe orbitalii d
vacanţi

Se poate spune că valenţa metalelor este dată de numărul electronilor de

pe ultimul, numărul grupei, în timp ce în cazul nemetalelor valenţa este dată de
diferenţa dintre 8 şi numărul grupei principale.

MOLECULE POLARE ŞI MOLECULE NEPOLARE. ORBITALI

MOLECULARI

Molecula este cea mai mică particulă dintr-o substanţă care poate exista
în stare liberă şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale substanţei
respective. Molecula este formată din atomi uniţi prin legătură covalentă.
Este cunoscut faptul că legătura covalentă, legătură la care participă în
mare parte C şi H (elemente electroneutre) se formează prin punere în comun
de electroni; electronii puşi în comun aparţin ambilor atomi pe care îi leagă. În
procesul de formare a legăturii covalente cei doi orbitali atomici se întrepătrund
formând un orbital molecular, care înconjoară ambele nuclee şi conţine ambii
electroni. Molecula formată între doi atomi identici este moleculă nepolară.
Când legătura covalentă se stabileşte între atomi diferiţi molecula formată este
moleculă polară. Densitatea norului electronic al orbitalului molecular este mai
mare în apropierea atomului mai electronegativ.
Experienţele de spectrofotometrie arată că hidrogenul este o moleculă
diatomică nepolară. Fiecare atom de hidrogen are un nucleu care are o sarcină
pozitivă înconjurată de un nor electronic care are sarcină negativă.
Fiecare nucleu atrage din ce în ce mai puternic electronul celuilalt atom,
procesul având loc cu scăderea energiei libere. Dacă însă cele două nuclee se
vor apropia prea mult, vor predomina forţele de respingere, iar energia va
creşte din nou. Aşadar se ajunge la o distanţă optimă, care reprezintă lungimea
legăturii cu energia cea mai scăzută.
Cei doi atomi se vor afla la o distanţă convenabilă unul de celălalt atunci
când forţele de atracţie vor fi în echilibru cu forţele de respingere.
În acel moment între cei doi atomi se stabileşte o legătură chimică.
În cazul hidrogenului, cei doi atomi de hidrogen se apropie unul de
celălalt:

H∙ + ∙H → H:H

10
Sau:

+ + + + +

Orbitali atomici Orbital molecular

Electronii se distribuie între cele două nuclee, legătura formată este

legătură covalentă. Dacă unul dintre cele două nucleee este înconjurat de un
număr de electroni diferit de al celuilalt atom, electronii de legătură nu sunt
egal distribuiţi între cele două nuclee.
Molecula de HF este o moleculă polară. Fluorul are afinitate pentru
electroni mai mare decât hidrogenul, atrage mai puternic perechea electronilor
de legătură, astfel încât orbitalul molecular de legătură are densitatea mai mare
la atomul de fluor. La atomul de fluor se află un pol negativ, la atomul de
hidrogen se află un pol pozitiv. Molecula este un dipol.

FORŢE INTERMOLECULARE

Între molecule se pot stabili forţe de atracţie. Aceste legături sunt însă
mult mai slabe decât legăturile chimice propriu-zise. Cele mai importante sunt:

● forţe van der Waals

● forţe dipol- dipol
● forţe ion- dipol
● legături de hidrogen

Forţe wan der Waals

Forţele van der Waals sunt forţe de atracţie care există între molecule
neutre, suficient de apropiate şi cu învelişuri electronice stabile.
Deşi sunt forţe de atracţie slabe, ele au un rol important în gazele reale,
în lichide şi în solide, determinând atracţia dintre moleculele gazelor reale,
precum şi coeziunea lichidelor şi cristalelor cu reţele moleculare sau
macromoleculare. Între molecule puţin polare (SO2, SCl2) sau nepolare (Cl2, O2,
F2) se pot stabili forţe van der Waals.
În concluzie, se poate afirma că între toţi compuşii moleculari utilizaţi în
stomatologie, indiferent de starea lor de agregare apar forţe van der Waals.
Substanţele care prezintă forţe van der Waals au puncte de fierbere şi de topire
scăzute, cristalele acestora având duritate mică.

11
Forţe dipol- dipol

Forţele dipol- dipol au la bază atracţii de natură electrostatică stabilite

între dipolii electrici, care fie că preexistă în molecule, fie că iau naştere prin
inducţie. Capătul pozitiv al unei molecule este atras prin forţe de orientare sau
forţe dipol- dipol de capătul negativ al altei molecule. Moleculele se orientează
cu polii de semn opus una faţă de alta şi se atrag.

Forţe dipol- dipol între molecule polare

Dacă moleculele sunt polare între acestea apar forţe de atracţie dipol-
dipol. Un exemplu de astfel de molecule polare între care se manifestă forţe
dipol dipol sunt HCl, HBr.

Forţe dipol- dipol între molecule polare şi nepolare

Într-un amestec de molecule molecule polare şi nepolare, apar forţe de

inducţie. Prezenţa moleculelor polare care au dipol permanent cauzează
inducerea temporară a polarizării celeilalte molecule. În molecula nepolară
apare un dipol tranzitoriu. Dipolul permanent şi cel tranzitoriu se atrag între ei.
Moleculele în care se poate induce apariţia unui dipol se numesc molecule
polarizabile.

Forţe dipol- dipol

12
Forţe dipol- dipol între molecule nepolare

Moleculele nepolare se pot atrage între ele, deoarece în timpul deplasării

electronilor în jurul nucleului apar mici deformări temporare ale norului
electronic, însoţite de apariţia unui dipol tranzitoriu, care stă la baza forţelor de
atracţie.

Forţe ion- dipol

Acest tip de legături se stabilesc între ioni şi substanţe covalente polare.

Dintre compuşii în care apar forţe ion- dipol, în domeniul stomatologic prezintă
împortanţă cristalohidraţii, cum este de exemplu sulfatul de calciu:

CaSO4 X nH2O, unde n= 1/2; 1; 2

În acest tip de compuşi stabili numai în stare cristalină, moleculele

dipolare (în cazul de mai sus apa) se leagă în general de cationi. De altfel
asemenea legături se stabilesc şi în soluţie, între ioni şi solvent determinând
dizolvarea substanţei respective (exemplu dizolvarea NaCl în apă).

Legături de hidrogen

Legăturile de hidrogen sunt legături slabe care au un rol important în

stomatologie, asigurând legarea chimică a unor suprafeţe heterogene, cum ar fi
ţesuturile dentare dure şi cimenturile polielectrolitice, unele aliaje şi silanii
corespunzători, etc. Acest tip de legături sunt responsabile şi de proprietăţile
apei care fac ca aceasta să fie un foarte bun solvent.
Compuşii cum ar fi apa, alcoolii, acizii organici, acidul fluorhidric,
acidul clorhidric, etc, care conţin în molecula lor atomi de hidrogen legaţi de
atomi puternic electronegativi (F, Cl, O, N) stabilesc între molecule legături
mai puternice decât forţele van der Waals, numite legături de hidrogen. Ele se
datorează atracţiei electrostatice puternice dintre norul electronic al elementului
electronegativ şi atomul de hidrogen, dezgolit paţial de electroni.

13
H H H R ..
R R
.. .. .. .. ..
O
.. H O
.. H O H O
..
H O H H F OH HF H F
.. .. ..

STRUCTURI DE BAZĂ ALE MATERIALELOR DENTARE

Un element îşi manifestă proprietăţile prin combinarea cu alte elemente

pentru a forma diferiţi compuşi. Un compus apare format din agregate de atomi
care se menţin împreună prin legături chimice. Compoziţia acestor agregate
depinde de numărul de legături pe care atomii le pot forma, iar proprietăţile lor
sunt determinate de natura legăturilor chimice.

Substante cristaline

Majoritatea solidelor se caracterizează prin aranjarea ordonată a

particulelor constituente, atomi, ioni sau molecule. Astfel de substanţe se
numesc substanţe cristaline.
Aranjamentul ordonat al particulelor într-o reţea geometrică regulată
poartă numele de reţea cristalină.
Celula elementară reprezintă cea mai mică unitate structurală care prin
repetare determină formarea reţelei cristaline. O celulă elementară este definită
dacă se cunoaşte numărul şi felul particulelor constituente, lungimea muchiilor
şi unghiul dintre muchii. O reţea cristalină este formată dintr-o succesiune de
celule elementare identice între ele şi care se repetă la infinit (fără spaţii goale
între ele).
Se cunosc şase sisteme majore de cristalizare:
- cubic: diamant, aur, argint
- tetragonal: dioxid de titan, dioxid de staniu
- ortorombic: sulf, azotat de potasiu
- monoclin: sulful monoclin, sulfat de calciu dihidrat
- triclin: sulfat de cupru pentahidrat
- hexagonal: magneziu, zinc, cuarţ
Acestea diferă prin lungimea axelor şi unghiul dintre aceste axe.

14
 Triclin Monoclin
Ortorombic

Cubic Tetragonal Hexagonal

Simplu Simplu Simplu

Centrat intern Centrat intern
Cu feţe centrate Cu feţe centrate
Simplu
Centrat intern
Romboedric

Sisteme de cristalizare

Particulele componente ale cristalelor, atomi, molecule sau ioni nu au

libertate de mişcare, dar execută mici mişcări oscilatorii în jurul unor poziţii
fixe. Cristalele se caracterizează prin feţe plane, muchii şi colţuri. Forţele care
menţin particulele în reţea sunt forţe neorientate în spaţiu, cum ar fi legături
ionice, metalice, forţe van der Waals sau forţe orientate, covalente, legături de
hidrogen. După natura particulelor componente şi tipul de legături care se
stabilesc între acestea se cunosc 4 tipuri de reţele cristaline: ionică, covalentă,
moleculară, metalică.

Substante amorfe

Există substanţe solide cum ar fi sticla, cauciucul, masele plastice care

sunt substanţe solide rigide, dar nu prezintă o aranjare ordonată a particulelor
componente şi nu au structură cristalină. Astfel de substanţe se numesc amorfe.
Ele sunt mai degrabă lichide vâscoase decât solide.

15