Liviu Rebreanu

ION

Romanul „Ion“ este un punct de referinta in istoria romanului romanesc,

asupra caruia critica literara s-a fixat inca de la aparitia lui, in 1920, si revine de
fiecare data cand priveste retrospectiv calea pe care s-a inscris evolutia poeziei
romanesti in secolul al XX-lea.

Romanul este o alcatuire aluvionara, denumita de Lovinescu “un vast

panou curgator de fapte invalmasite ce se perinda aproape fara inceput si fara
sfarsit”, care se structureaza totusi pe arii intinse, in liniile de forta ale unei
actiuni precise, cu un numar mare de personaje, bine conturate in spatial epic.
Structura romanului ete similara cu a unei delte, a unui fluviu de o
monumentalitae rara: actiune incepe cu o coborare intr-un topos invalmasit de
de clocotul vietii, intr-un infern al pasiunilor si al intereselor, se ramifica la
nesfarsit, pentru ca apoi sa conveaga catre un punct de intalnirre, acelas la
inceputul si la sfarsitul intregului text.

Romanul are doua parti mari cu titluri sugestive “Glasul pamantului” si

“Glasul iubirii”, care semnifica aspiratiile personajului principal, fortele contrare
ce il stapanesc, cea demonica, de posedare a pamantului, sic ea angelica,
dragoste pentru Florica. In aceasta lupta, dintre contrariile care se atrag, in
finalul romanului, personajul este distrus, sfarsit.

Intr-un univers al patimilor, mai mari sau marunte, actiunea romanului se

inscrie pe mai multe planuri, ilustrand conflictele sociale intre taranii mai
rasariti si cei saraci dar si intre inteligentele satului .

O tema importanta tratatain acest roman este patima acumurarii

material reprezentata in mare parte de Ion .
 Flăcău sărac, Ion iubeşte o fată săracă  (pe Florica), dar se simte atras de
Ana, doar pentru că e bogată. El  conştientizează faptul că printr-un mariaj cu
ea, ar obţine pământurile  lui Vasile Baciu, tatălui acesteia. Tatăl nu se arată
deloc încântat de  relaţia Anei cu Ion, dorindu-l de soţ pentru fata lui pe George
Bulbuc.  Pentru a-l determina pe Vasile Baciu să accepte căsătoria, Ion o
seduce  pe Ana. O dată nunta făcută, Ion se îndepărtează de Ana şi se întoarce 
tot mai mult spre Florica, devenită soţia lui George. Ana se sinucide.  La scurt
timp, moare şi copilul lor, iar Ion este omorât de George,  pământurile revenind
bisericii.
  Condiţia lui Ion rezumă tragedia  istorică a ţărănimii fără pământ. Dacă
parvenirea socială a  personajului este reprezentativă doar pentru o infimă
parte a acestei  ţărănimi, ambiţia de care este devorat defineşte, în general,
sufletul  ţărănesc, iar destinul său denunţă întocmirea inechitabilă ce
condamnă  pe cei de seama lui Ion fie la sărăcie şi umilinţă, fie la schilodire 
morală.
  Monumental şi simbolic prin tragismul său, Ion trăieşte  tragica dilemă
între iubire şi patima pentru pământ. Destinul lui e  strâns legat de nivelul vieţii
satului din primele decenii ale  secolului al XX-lea, a cărui existenţă Rebreanu o
surprinde realist,  obiectiv. Drama personajului nu constă în numeroasele sale
trăsături  negative; ea provine din lupta care se dă în sufletul lui între cele  două
„glasuri" care şi-l dispută până la sfâşiere.
  Complexitatea  personajului a dat naştere unor viziuni critice atât de
diferite, încât  din însumarea lor se constituie o figură alcătuită din lumini şi
umbre. Ca personaj, Ion este tragic pentru că este forţat să se mişte mereu  sub
povara lui „sau/şi", iar aici intervine filonul de modernitate al  lui Rebreanu.
Pentru G. Călinescu, „Ion e o brută", pentru E. Lovinescu  „Ion este SKpresia
instinctului de stăpânire a pământului în slujba  căruia pune o inteligenţă
ascuţită, o viclenie procedurală şi o voinţă  imensă, spre deosebire de George
Călinescu a cărui opinie susţine că "lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el
cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă... Nu din inteligenţă a
ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe
reduse".

Trăsăturile morale ale lui Ion reies indirect, din faptele, gândurile şi
atitudinile lui, precum şi din relaţiile cu celelalte personaje şi în mod direct din
caracterizarea naratorului şi a altor personaje. Conflictul interior şi mijloacele
analizei psihologică reflectă modernismul protagonistului şi-i determină
destinul previzibil. "Iute şi harnic ca mă-sa", chipeş, voinic, dar sărac, Ion
resimte dureros prăpastia dintre el şi "bocotanji" satului ca Vasile Baciu.

După ce se căsătoreşte cu Ana, patima pentru pământ se manifestă într-

un gest de adorare, sărută pământul, iar faţa "îi zâmbea cu o plăcere
nesfârşită". Este a doua ipostază a lui Ion, când se simte "mare şi puternic ca un
uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori".

Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt "glas", iubirea

pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. Pentru T.
Vianu „Ion este lăcomia de pământ şi  senzualitatea absurdă afirmată prin
şiretenii, lipsă de scrupule şi  cruzime".
Şi totuşi, realitatea romanului demonstrează faptul că Ion  nu este un personaj
simplist, unilateral. El nu poate fi considera nici  un oarecare parvenit, nici o
brută în sensul absolut al cuvântului,  atâta timp cât îşi doreşte pământul nu
pentru a-l tezauriza, ci pentru  a-l munci, pentru a-şi susţine demnitatea
ţărănească. In această luptă  pentru pământ, el face victime, însă le face ca o
brută inocentă, ca o  fiinţă care loveşte pentru că la rândul ei a fost lovită.
  Ion este  personajul tipic pentru categoria socială a ţăranului sărac, care caută 
să obţină, prin mijloace individuale, pământul. Pentru el acesta  înseamnă
existenţa locului fruntaş în lumea satului, demnitatea (şi  Vasile Baciu şi
Alexandru Glanetaşu s-au căsătorit la rândul lor cu  fete bogate, din aceleaşi
considerente ca Ion).
  Fiindcă tatăl său a  pierdut (din cauza lenei şi a băuturii) pământurile, Ion
este aproape  silit la căsătoria cu Ana pentru a-şi scoate familia din impas. încă 
din primele secvenţe ale romanului, Ion apare caracterizat direct ca un  flăcău
harnic şi dornic să-şi arate iscusinţa („Era harnic şi iute ca  mă-sa. Unde punea
el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era  drag ca ochii din cap").
Atât de drag i-a fost pământul încât, de copil  a renunţat la şcoală ca să fie
aproape de vitele lui şi de pământ. El  are conştiinţa superiorităţii lui faţă de
tată de vreme ce adesea îl  certa pentru că a tocat averea mamei.
  Caracterizarea indirectă prin  fapte, gesturi, atitudini şi limbaj este reliefată pe
tot parcursul  romanului prin trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în 
stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu, trăiri care sunt dintre cele  mai
diverse: de la brutalitatea violentă, la prefăcătorie, indiferenţă  şi încântare.
  Fiul Glanetaşului este un personaj complex şi  dramatic, care nu acceptă
jumătăţi de măsură, dorindu-şi în acelaşi  timp demnitatea materială şi pe cea
sentimentală. Din păcate, aceste  paliere ale demnităţii sunt rupte între Ana şi
Florica. Aşadar,  construcţia personajului este realizată pe două patimi: pentru
pământ  şi pentru Florica: când se află la câmp şi Ana trece prin faţa locului  lui
Ion să-i aducă mâncare lui Vasile Baciu, Ion gândeşte: „Aş fi o  nătăfleaţă să dau
cu piciorul norocului pentru nişte vorbe", iar pe  Florica o asigură: „In inima
mea, tot tu ai rămas crăiasă. Ion este  afectat de faptul că preotul Belciug îl
ceartă în faţa satului pentru  că a luat câteva brazde din pământul lui Simion
Lungu, dar îl afectează  şi mai mult faptul că preotul depune mărturie la
tribunal împotriva lui.
  Jignit, la horă în faţa satului de către Vasile Baciu care-l numeşte  „sărăntoc",
„fleandură", „hoţ", „tâlhar", Ion reacţionează potrivit  firii sale impulsive,
violent: „îi clocotea sângele şi parcă aştepta  înadins să-1 atingă barem cu un
deget ca sa-l poata apoi sfarteca in bucatele...”
  Dorinţa de a avea pământ devine o obsesie: „trecea  deseori parcă înadins pe
lângă pământul lui Baciu. Le cântărea din ochi  dacă sunt bine lucrate şi se
supăra când vedea că nu sunt toate cum  trebuie. Se simţea stăpânul lor şi-şi
făcea planuri...". De când a  devenit stăpânul casei nicio brazdă de pământ din
zestrea Zenobiei nu  s-a mai înstrăinat şi gândul că ar putea fi stăpân pe tot
pământul îi  dă încredere şi-l face să se simtă mai important.
  După ce obţine  pământurile lui Vasile Baciu (în lupta pentru acestea s-a
dovedit  calculat, inteligent şi viclean, fără scrupule), Ion îşi schimbă  întreaga
atitudine adaptându-se foarte repede şi uşor la comportamentul  categoriei
sociale în care tocmai a intrat: „călca mai apăsat, cu  genunchii uşor îndoiţi".
Este cuprind de beţia fericirii simţindu-se  înfrăţit cu pământul într-un ritual
mistic al posesiunii: „... încet,  cucernic, fără să-şi dea seama, se lasă în
genunchi, îşi coborî fruntea  şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud [...]. îşi
înfipse mai  bine picioarele în pământ ca şi când ar fi vrut să potolească cele
din  urmă zvârcoliri ale unui duşman doborât. Şi pământul parcă se clătina,  se
înclină în faţa lui...".

Psihologia complicată a personajului declanşează o altă dramă, aceea a iubirii,

atât de ocolită şi amânată  până atunci. Mulţumirea de a deveni bogat nu-i mai
ajunge lui Ion, acum  aspirând spre o fericire deplină ceea ce înseamnă iubirea
Floricăi: „Ce  folos de pământuri dacă cine ţi-e pe lume drag nu e al tău".
  Obsesia  pământului e înlocuită cu obsesia pentru Florica. Abil, Ion
simulează  prietenie pentru George, soţul acesteia, ca să aibă pretextul de a-l 
vizita uneori, când ştia că lipseşte de acasă. Dominat de porniri  primare, aflat
sub semnul fatalităţii, Ion este o victimă a structurii  sale instinctuale pe care nu
şi-o poate şlefui, ceea ce-l conduce la  moarte. Lovit de George cu sapa, Ion
moare în chinuri cumplite: „Mor ca  un câine". în mentalitatea satului, Ion a
fost pedepsit pentru abaterea  de la legea morală.
  In concluzie putem aprecia faptul că, Ion este,  fără îndoială, un personaj tragic
pentru că se împotriveşte destinului  şi susţine dubla patimă riscând chiar
moartea. Viaţa lui are un flux  epopeic impus de însăşi existenţa rurală.