Administraţie sau management

Managament (public) – îndeplinirea unei sarcini sau a unei succesiuni de activităţi în

vederea realizării
unor obiective; managementul înseamnă îndeplinirea rezultatelor şi asumarea răspunderii
managerului
pentru acestea
Administraţie (publică) – activitatea de aplicare a regulilor, procedurilor şi politicilor
stabilite de către alţi
actori; administraţia înseamnă respectarea ordinelor şi procedurilor.
Administraţia publică este un serviciu în folosul public, funcţionarii îndeplinesc politici
stabilite de alţi
actori, sunt doar agenţii acestora, având rolul de a implementa politicile, cu respectarea
procedurilor.
Managementul public include componenta de administrare, dar implică şio rg a n iz a rea
pentru atingerea
eficientă a obiectivelor ca şi responsabilitatea pentru rezultatele obţinute.
Sectorul public (Lane, 1995) vizează:
1. instituţiile şi organizaţiile prin care se iau deciziile statului şi consecinţele acestora;
2. consumul, investiţiile şi transferurile făcute de guvernare; consumul şi investiţiile privesc
mecanismele de alocare a resurselor legându-se de preferinţele consumatorilor (dar în alt fel
decât piaţa, alegerea este publică), transferurile privesc mecanismele de distribuire a resurselor
şi depind de concepţiile de echitate dominante în societate
3. producţia de către stat a bunurilor: fie statul deţine în proprietate mijloace de producţie şi produce
direct bunuri, fie statul furnizează bunuri fără a le produce (mecanismul comenzilor de stat), fie
statul angajează forţă de muncă.
Graniţa dintre sectorul public şi cel privat se referă deci la mai multe dimensiuni: distincţia între
autoritatea guvernamentală şi libertatea individuală (sau numărul reglementărilor şi aria lor de
acoperire a vieţii sociale); alocările publice, în comparaţie cu cele private (consumul, dar şi
investiţiile); distincţia dintre proprietatea publică şi cea privată, între forţa de muncă angajată în
sectorul public şi cea angajată în sectorul privat.
În sens larg,biro craţia reprezintă autoritatea legitimată prin reguli şi norme (legală, spre
deosebire de cea
tradiţională sau charismatică):
•

obedienţa este datorată ordinii legale impersonale şi nu persoanei ce ocupă poziţia de autoritate
(spre deosebire de autoritatea tradiţională sau carismatică),
•

este un sistem coerent de reguli abstracte, intenţionat stabilite, pentru realizarea unor obiective
cu
respectarea unor precepte legale generale,
•

persoana cu autoritate ocupă o poziţie şi emite ordine asociate acestui status în conformitate cu
ordinea impersonală din care face parte,
•

persoana ce se supune autorităţii face acest lucru numai în calitatea de membru şi se supune
doar
„legii”. Poate fi membru al unei organizaţii, comune, biserici sau cetăţean al unui stat.
În sens restrâns, birourile sunt organizaţii ce au anumite caracteristici specifice.
Organizaţie – Sistem coordonat de interacţiuni a două sau mai multe persoane explicit
creat pentru
realizarea unor obiective comune. O organizaţie devine birou (este caracterizată de forma de
conducere
birocratică) dacă îndeplineşte următoarele condiţii (Weber, 1947):
•

are dimensiuni mari; oficialii de pe poziţii superioare cunosc personal cel mult jumătate din
membrii;
•

majoritatea anagajaţilor lucrează în birouri cu normă întreagă cea mai mare parte a vieţii lor
(dezvoltă o carieră) şi obţin de acolo cea mai mare parte a veniturilor lor; sunt promovaţi pe
criterii de senioritate; sunt angajaţi pe viaţă şi pot fi demişi doar în anumite circumstanţe;
•

anagajaţii sunt numiţi, menţinuţi şi promovaţi în primul rând în baza unui tip de evaluare a
performanţei lor şi nu pe baza vreunei caracteristici prescrise (religie, rasă, clasă socială) sau ca
urmare a unui proces de alegere publică;
•

sunt conduse prin structuri de autoritate ierarhice, între superior şi subordonat drepturile şi
obligaţiile fiind stabilite prin norme stricte;
•

solicită subordonare poziţiei de autoritate, nu persoanei şi doar în limita sferei de autoritate

(spaţială, temporală) a acesteia;
•

menţin o separaţie strictă între poziţia de autoritate şi persoana care o deţine; superiorii nu deţin
în
proprietate acea poziţie.
În plus, Downs (1965) consideră că birourile se diferenţiază de alte forme de organizare şi prin
aceea că:
8
•

majoritatea produsului (output-ului) unei astfel de organizaţii nu este evaluat şi tranzacţionat pe o

piaţă externă organizaţiei prin tranzacţii quid pro quo.
Ultima condiţie este una fundamentală. Consecinţa ei constă în faptul că birourile nu se pot baza
pe măsurarea monetară obiectivă a profitabilităţii în evaluarea activităţilor întreprinse, ci pe o
evaluare administrativă. Schimburile ce au loc în interiorul unei organizaţii reflectă decizii ale
conducerii (la fel cum alocările în sectorul public sunt decizii guvernamentale); ele nu sunt
rezultatul interacţiunii între cerere şi ofertă, aşa cum se întâmplă pe piaţă. Acest lucru se
datorează faptului că informaţia este asimetrică fiind concentrată la vârful ierarhiei birocraţiei,
acolo unde se adoptă decizia administrativă.
Modelul administraţiei tradiţionale, dezvoltat în jurul conceptului şi ideii de birocraţie, a însemnat
o
reformă uriaşă a sectorului public. Înaintea reformei birocraţiei, serviciul public era realizat de
amatori având loialităţi faţă de leaderi şi care erau astfel recompensaţi cu funcţii publice.
Ocupantul funcţiei publice era un antreprenor care cumpăra dreptul de a furniza anumite servicii
 (de a colecta taxe, de a fi vameş etc.) şi îşi însuşea ulterior o parte din banii sau avantajele astfel
obţinute pentru a îşi recupera investiţia iniţială şi a face un profit.
Reforma a fost inspirată de:
•

Woodraw Wilson în Statele Unite;

•

Northcote – Trevelyan Report în Marea Britanie – 1854 – recomanda ca recrutarea în sistemul

public să se facă pe baza unei examinări competitive supervizată de o comisie de examinare,
promovarea să se facă pe merit, iar nu prin relaţii şi nepotism;
•

Modelul birocratic în teoria lui M. Weber: autoritatea legii, ierarhie, sistem impersonal bazat pe
reguli, activitate full-time, de specialist, eliminarea arbitrariului şi integrarea regulilor într-un sistem
coerent guvernat de precepte legale generale.
Birocratul ocupă funcţia pe criterii de merit, este numit, angajarea este pe viaţă ceea ce
îi conferă
securitate în schimbul loialităţii faţă de interesul public; salariul este fix şi este calculat nu în
funcţie de
activitatea realizată, ci în funcţie de status sau rang; promovarea se face pe bază de vechime.
Modelul birocratic se aplică întreprinderilor largi deopotrivă din sectorul public ca şi din cel privat.
El provine în special din ideea de specializare funcţională şi integrare a funcţiilor într-un sistem
unitar, obiectiv, eliminând arbitrariul. Fără îndoială, însă, modelul caracterizează într-o mai mare
măsură sectorul public.
Managementul ştiinţific (Fr. Taylor) a însemnat standardizarea muncii şi identificarea unui
„one best way”
de organizare în orice context social. Abordarea managementului ştiinţific accentuează
necesitatea analizării şi raţionalizării organizaţiilor complexe prin studiul sistematic al principiilor
de organizare şi
conducere.

Principiile managementului ştiinţific:

1. Dezvoltarea ştiinţei, respectiv adunarea deliberată a tuturor cunoştinţelor care „în trecut erau ţinute
în capetele muncitorilor, înregistrarea lor, tabelarea lor, reducerea lor în cele mai multe cazuri la
reguli, legi şi în multe cazuri la formule matematice” (Taylor, 1980, p. 20, apud. M. Vlăsceanu,
1999, p. 77 – 78). Aceasta se concretizează în studiul timpului, studiul mişcării şi a celei mai bune
modalităţi de realizare a unei activităţi. Nici o sarcină, indiferent cât de trivială, nu trebuie realizată
intuitiv, ci „ştiinţific” ca urmare a studiului sistematic orientat către productivitate.
2. Selecţia ştiinţifică şi dezvoltarea progresivă a muncitorilor. Pentru ca muncitorii să ajungă la cele
mai bune performanţe este nevoie ca ei să fie selectaţi în funcţie de calităţile fizice şi intelectuale
pentru cerinţe diferite ale muncii, iar apoi să participe la un proces de instruire.
3. „Apropierea” dintre ştiinţă şi muncitorul selectat ştiinţific. El exlică termenul de apropiere prin
necesitatea de a induce dorinţa sau interesul muncitorilor pentru „ştiinţă”. Acest lucru se face prin
 oferirea de stimulente materiale pentru cei a căror productivitate creşte ca urmare a „apropierii”
de ştiinţă.
4. Principiul diviziunii muncii. Taylor consideră că muncă trebuie divizată în două părţi: o parte de care
este responsabilă conducerea şi o parte ca revine muncitorilor. Conducătorilor le revin sarcini de
genul specificării metodelor de lucru, stabilirii standardelor muncii, supraveghere şi control, iar
muncitorilor le revine execuţia.