Cooperarea cu Uniunea Europeană și integrarea în

Uniunea Europeană
Cuprinsul:
Întroducere

Capitolul I. Teoria integrării economiilor

Capitolul II. Evoluția integrării economice a Uniunii Europeane

Capitolul III. Integrarea economică europeană a Republicii Moldova

Concluzii

Propuneri

Anexe
 Introducere

Moldova, stat decis să-şi consolideze locul printre naţiunile democratice ale
lumii, tinde spre o economie de piaţă modernă şi eficientă, imperativele fiind
dezvoltarea comerţului şi atragerea investiţiilor. Din teoria şi experienţa
internaţională se cunoaşte că funcţionarea normală a economiei de piaţă este
condiţionată de promovarea unor politici economice eficiente şi aplicarea
legislaţiei adecvate. Practic, toate statele CSI, inclusiv Moldova, au optat pentru
racordarea continuă a politicilor şi legislaţiilor naţionale cu „modelul european”. În
acest context, Moldova, fiind o ţară mică, cu economia deschisă, promovarea
dialogului cu toţi partenerii din Vest şi Est este pentru noi nu numai o prioritate, ci
şi o necesitate. Una din axele principale ale dezvoltării noastre este promovarea
relaţiilor politice, economice şi culturale cu Uniunea Europeană, obiectiv major, ce
rămâne a fi pe agenda strategică a Moldovei. Există şi baza juridică adecvată
pentru aceasta – Acordul de Parteneriat şi Cooperare între Moldova şi Uniunea
Europeană, semnat în 1994 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1998 după o îndelungată
procedură de ratificare.
Relaţiile politice sunt dezvoltate prin dialogul respectiv, susţinut prin
reuniunile bilaterale ale Comitetului Parlamentar de Cooperare şi Consiliului de
Cooperare. Relaţiile economice sunt consolidate, în special, prin promovarea
reciprocă a comerţului şi investiţiilor, subiecte ce fac parte din agenda de lucru a
Comitetului de Cooperare, precum şi ale celor patru subcomitete.
Procesele multidimensionale de armonizare economică şi legislativă solicită
eforturi complexe, susţinute de analiză teoretică şi acţiuni practice. Evident, cea
mai mare parte a acestor eforturi revine părţii moldoveneşti, care urmează să-şi
concentreze capacităţile, pentru a identifica modalităţile apropriate.
 I. Teoria integrării economiilor

Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii europene reprezintă un

exemplu de integrare totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să
formeze o nouă entitate economico-socială mai vastă, echilibrată, substituind
progresiv elementele componente.
Pentru Marchal, unul din teoreticienii de referinţă în teoria integrării, un
astfel de proces este “integrare teritorială” deoarece se referă la “un fenomen care,
într-un spaţiu delimitat geografic, este total în ce priveşte toate elementele vieţii
economice, sociale, tehnice şi politice”. La această definiţie Marchal mai adaugă
cel puţin încă două : “fuziune progresivă a economiilor naţionale pe toate
planurile, în primul rând economic şi apoi, prin forţa lucrurilor, pe plan social şi în
final politic” şi “intensificarea (consolidarea) solidarităţii care domneşte sau
trebuie să domine între diversele elemente ale unui ansamblu”. Pe baza acestor
definiţii, se înţelege că “integrarea teritorială” este un proces dinamic, progresiv,
limitat în spaţiu, de creare a unui ansamblu nou, bazat pe o reţea complexă de
legături de solidaritate în toate domeniile; este un proces prin care economiile
naţionale fac loc unei noi entităţi, punctul de plecare fiind fuziunea economică, iar
cel final fuziunea politică – dar nu ca scop în sine, ci ca o necesitate, “prin forţa
lucrurilor”. Un prim aspect ce poate fi constatat este importanţa acordată
solidarităţii în procesul de integrare economică. Marchal nu lasă aici loc de
discuţii. El precizează clar : “un spaţiu integrat va fi un spaţiu de solidaritate”.
Solidaritatea este necesară pentru a asigura unitatea şi echilibrul noii entităţi şi va
determina o anumită viziune asupra condiţiilor de integrare, a mecanismelor şi
instrumentelor folosite, deoarece: ”există un spaţiu integrat atunci când legăturile
de solidaritate care există între diversele sale elemente sunt astfel încât libertatea
totală a schimburilor nu dăunează nimănui şi este în profitul tuturor“. Aceasta
caracterizează spaţiul naţional; un spaţiu similar trebuie creat prin integrare, un
spaţiu în care indivizii şi grupurile sociale să fie conştiente de apartenenţa la o
comunitate, să fie solidare atât cât uman este posibil. Acordând solidarităţii o
importanţă determinantă în realizarea unui spaţiu integrat, Marchal va defini trei
procese de integrare, laturi (componente) ale integrării depline, în funcţie de
natura solidarităţii, respectiv: integrare economică, socială şi politică.
Integrarea economică reprezintă realizarea solidarităţii economice prin
formarea unei reţele complexe de legături interdependente între agenţii economici
ai ţărilor participante;
integrarea socială completează integrarea economică şi este specifică
integrării depline, dar nu va fi niciodată totală, deoarece niciodată oamenii nu se
vor simţi deplin solidari;
integrarea politică, consecinţă a celorlalte, reprezintă existenţa unităţii de
decizie şi se poate realiza sub două forme: confederală şi federală. Ca finalitate,
integrarea teritorială va fi atât economică cât şi socială şi politică, un proces
desfăşurat în toate cele trei domenii.
Observăm la Marchal aşa numita logică cumulativă a integrării, principiul
solidarităţii şi criteriul teritorial - confirmate în planul concret al integrării
europene. Importanţa legăturilor de solidaritate pentru existenţa unui spaţiu
integrat pare a fi luată în considerare şi de Fr. Perroux. Referindu-se la integrarea
vest-europeană, Perroux consideră integrarea drept procesul prin care se urmăreşte
”înlocuirea echilibrelor naţionale şi a echilibrelor între naţiunile europene şi între
acestea şi cele din afara Europei, cu un nou echilibru al unui ansamblu format din
naţiunile europene, considerat mai favorabil şi socotit ca stabil în profitul său”. În
studiul “Intégration économique. Qui intègre? Au benefice de qui s’opère
l’intégration?” Perroux depăşeşte cadrul european al analizei pentru a oferi, în
concepţia sa, o teorie general valabilă a integrării regionale. El porneşte de la
abordarea comparativă a integrării unei naţiuni şi a integrării unor spaţii economice
diferite, urmărind să demonstreze care sunt condiţiile de integrare, necesitatea
adoptării unei politici de integrare, consecinţele posibile şi să precizeze modul în
care trebuie apreciate rezultatele obţinute. În explicarea integrării la nivelul naţiunii
accentul cade pe limitele autoreglării economice pe baza mecanismelor pieţei
libere (creştere polarizantă, dezintegrantă) şi a rolului integrator al puterilor publice
(prin favorizarea circulaţiei informaţiei şi repartizarea “corectată” a avantajelor
obţinute). Concluzia la care ajunge Perroux este că problema fundamentală a
integrării unor spaţii economice diferite şi, mai ales, inegal dezvoltate o contituie
evitarea exercitării de către una din părţi a rolului de integrator în beneficiul său şi
în dezavantajul celorlalte părţi (chiar dacă beneficiul respectiv coincide cu cel al
ansamblului). Rezultatele obţinute nu se apreciază prin prisma ansamblului, ci a
fiecăreia dintre unităţile componente. Asigurarea coeziunii economice şi sociale a
ansamblului, respectarea principiului reciprocităţii, eliminarea oricăror raporturi de
dominaţie între parteneri şi evitarea polarizării sunt absolut necesare creării unui
spaţiu integrat, echilibrat şi solidar.
O serie de clarificări utile înţelegerii procesului de integrare aduce şi Louis
Philips. El acordă o importanţă deosebită distincţiei între integrarea pieţelor şi
integrarea economiilor, considerând că integrarea pieţelor reprezintă un mijloc de
a crea comportamente mai concurente, de a realiza o piaţă concurenţială şi se
defineşte într-o optică pe termen scurt (în care formele de piaţă determină
comportamentele); integrarea economiilor este considerată ca fiind procesul prin
care se urmăreşte obţinerea unui progres susţinut, implică solidaritate şi
reciprocitate şi este concepută într-o optică pe termen lung (în care
comportamentele influenţează la rândul lor formele de piaţă, aşa încât, “rezultatele
finale obţinute în scurtă perioadă conduc pe termen lung la comportamente noi şi,
prin acestea, la noi forme de piaţă”.
Rezultă că, integrarea pieţelor este o componentă a mecanismului de
integrare a economiilor şi presupune în primul rând eliminarea barierelor artificiale
din calea schimburilor (integrare negativă) şi apoi ameliorarea funcţionării pieţei
respective (integrare pozitivă). Conceptele de “integrare negativă” şi “integrare
pozitivă” desemnează practic două mecanisme de realizare a integrării economice
sau, eventual, două laturi ale aceluiaşi mecanism. Integrarea negativă constă în
“desfiinţarea tuturor obstacolelor din calea liberei circulaţii care pot exista în
interiorul statelor” sau abolirea graduală a restricţiilor cantitative şi a taxelor de
import din calea schimburilor dintre ţări, în scopul bunăstării comerciale a ariei
integrate. Conform opticii liberale, integrarea este doar “amenajarea spontană a
economiilor aşa cum rezultă din ‘legea pieţei’.” Eliminarea barierelor vamale
declanşează un proces automat de integrare datorită capacităţii autoregulatoare, de
adaptare, a economiilor. A. Marchal a definit însă “pseudo-integrare” procesul
integrării economiilor prin mecanismul integrării negative. Motivat de principiul
solidarităţii, el este un adept al integrării voluntariste, dirijiste, al integrării
pozitive. Integrarea pozitivă presupune cel puţin un minim de intervenţie în
direcţia coordonării şi armonizării politicilor economice în scopul ameliorării
funcţionării pieţei.
Integrarea economiilor apare astfel ca un proces declanşat prin integrare
negativă şi reglat prin integrare pozitivă. (A. Marchal, Fr. Perroux, B. Balassa).
Spre exemplu, Fr. Perroux consideră că prin integrare se urmăreşte obţinerea
pentru un anumit număr de spaţii economice “a mijloacelor unei mai bune alocări a
resurselor lor, pentru o dezvoltare autonomă, în beneficiul propriilor populaţii”.
Mijloacele nu se obţin însă automat, prin liberalizarea schimburilor, ci prin trei
mecanisme de integrare.
Integrarea prin piaţă (prin jocul liber al legilor pieţei), în urma eliberării
barierelor din calea schimburilor reciproce, este considerată insuficientă creşterii şi
dezvoltării autonome pe termen lung. Perroux propune două mecanisme
complementare – integrarea prin investiţii şi integrarea instituţională, deşi fără
rigoare ştiinţifică. Integrarea prin investiţii constă în crearea de spaţii industriale
ce depăşesc pe cele naţionale pentru creşterea interdependenţei economice între
diversele părţi constitutive, probabil în scopul asigurării bazelor solidarităţii. Ea
apare însă, mai curând, nu ca un mecanism distinct ci ca un rezultat şi, în acelaşi
timp, factor de susţinere a procesului integrării. Integrarea instituţională este
propusă a se folosi concomitent cu celelalte două în procesul integrării unor spaţii
inegal dezvoltate şi constă în intervenţii publice acolo unde legile pieţei nu oferă
posibilitatea unei dezvoltări autonome; este o integrare pozitivă, absolut necesară
în integrarea spaţiilor inegal dezvoltate.
Teoria integrării a câştigat mult şi prin dezbaterile legate de perceperea
integrării economiilor ca proces sau ca stare. Tendinţa dominantă este de a
considera integrarea un proces, deoarece :
- integrarea deplină nu există ca stare ci este doar un proces şi mai curând o
politică, pentru că nu există solidaritate deplină şi integrarea presupune mereu
eforturi de coordonare, instrumente, politici etc. (A. Marchal);
- dinamismul vieţii economice face ca orice ansamblu integrat să fie mereu
în curs de integrare (G. Cevallos).
Un mare succes a avut B. Balassa cu propunerea de a defini integrarea
economică atât ca proces, cât şi ca stare. “Privită ca proces, ea înseamnă luarea
acelor măsuri care să ducă la abolirea discriminărilor între unităţile economice
aparţinând unor state naţionale diferite; considerată ca stare, reprezintă lipsa
oricărei forme de discriminare din calea economiilor naţionale.” Observăm, ca şi la
A. Marchal, că există o politică de integrare şi nu o integrare automată, realizată
prin mecanismele pieţei libere, stimulate în acţiunile lor de liberalizarea
schimburilor şi lărgirea pieţelor.
 Privită ca proces evolutiv, integrarea economiilor, începând cu punctul de
declanşare, se va desfăşura etapizat. Stabilirea etapelor şi a caracteristicilor
fiecăreia constituie una din problemele pe care teoria integrării a încercat să le
rezolve şi în care vocea cea mai auzită (punctul de vedere cel mai răspândit şi
acceptat în literatura de specialitate) este cea a lui B. Balassa. Astfel, considerând
integrarea economică un proces în evoluţie spre o situaţie caracterizată de
integrare, B Balassa pune în evidenţă mai multe etape ale acestuia, care reprezintă
“tot atâtea trepte”. Sunt însă forme sau trepte? Prezentându-le, vom observa că cele
patru etape pot fi apreciate ca forme de integrare a economiilor şi ca trepte ale
integrării depline (totale).
Prima etapă, zona de liber schimb, presupune eliminarea taxelor vamale şi a
restricţiilor cantitative din calea schimburilor între statele membre.
Uniunea vamală, a doua etapă, adaugă la procesul liberalizării schimburilor
comerciale dintre ţările partenere constituirea unui tarif vamal comun faţă de ţările
terţe. În practică, se constată că zonele de liber schimb cunosc şi elemente
specifice, teoretic, doar uniunii vamale. Membrii Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb (A.E.L.S.) consideră, de exemplu, că nimic nu împiedică adoptarea într-o
zonă a liberului schimb a unor dispoziţii complementare (privind regulile
concurenţei, armonizarea unei politici economice, etc.). Experienţa AELS
demonstrează că realizarea unei zone de liber schimb presupune mai mult decât
simpla desfiinţare a barierelor interne din calea schimburilor reciproce; s-a produs
o uniformizare a regulilor privind practicile concurenţei, a avut loc şi coordonarea
limitată a politicilor naţionale, îndeosebi a politicii comerciale adoptată faţă de
ţările UE.
O a treia etapă de integrare este piaţa comună în care, între ţările membre,
sunt eliminate restricţiile în calea liberei mişcări a mărfurilor şi a factorilor de
producţie.
Ultima fază, uniunea economică, combină elementele specifice pieţei
comune cu armonizarea politicilor economice naţionale şi chiar politici comune.
Diferenţele între piaţa comună şi uniunea economică sunt, în realitate, greu
observabile. Libertatea de circulaţie a mărfurilor şi a factorilor de producţie nu se
poate realiza fără politici comune şi armonizarea politicilor economice. Se poate
aprecia, mai curând, că piaţa comună impune trecerea la un nivel superior de
integrare. Economiile naţionale devin deja atât de interdependente încât orice
măsură de politică economică luată de unul dintre parteneri are impact ce depăşeşte
spaţiul naţional, impunând coordonarea. Este astfel de înţeles de ce se vorbeşte de
o logică cumulativă a integrării după care, odată debutat, procesul continuă natural
prin determinare economică până la integrarea politică; evident, dacă există voinţa
politică necesară.
Integrarea economică parcurge toate cele patru etape şi presupune în final
“unificarea politicilor monetară, fiscală, socială, anticiclică şi recunoaşterea unei
autorităţi supranaţionale ale cărei decizii leagă statele membre.”
În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare
deplină a economiilor naţionale într-o nouă entitate; elementele definitorii sunt:
 - declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor
tarifare şi netarifare din calea schimburilor comerciale;
- integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile,
progresiv, etapizat, conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică;
- principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele
sale;
- o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a
legilor pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant
şi a ansamblului în acelaşi timp.
Uniunea Europeana este in prezent o uniune economica si monetara,
funcţionând in baza principiului geometriei variabile, ca rezultat al
complementarităţii între mecanisme de integrare negativă (liberalizarea pieţelor) şi
de integrare pozitivă (politici comune, armonizare - coordonare de politici,
instituţii comune, buget comun). Sistemul de integrare este, de asemenea,
rezultatul unei complementarităţi între metoda comunitară, aplicată pilonului
central – Piaţa Internă, şi metoda cooperării inter-guvernamentale, aplicată
domeniilor Justiţie şi Afaceri Interne – JAI şi Politică Externă şi de Securitate
Comună – PESC, în cadrul Conferinţelor Interguvernamentale.
 II. Evoluția integrării economice a Uniunii Europene

Integrarea economică reprezintă unul din aspectele principale ale proceselor

integraţioniste contemporane, iar în cazul UE poate fi considerat chiar fundamentul
integrării europene. De regulă, procesele de integrare economică se evidenţiază la
nivel regional, obţinînd forme mai avansate ale integrării. Cu toate acestea, în
condiţiile globalizării, se poate vorbi şi de un proces al integrării economice la
nivel mondial. Indiferent de acest fapt, de menţionat că UE este singura organizaţie
integraţionistă internaţională care a realizat uniunea economică – o formă
superioară de integrare. Integrarea economică este piatra de temelie a procesului de
integrare europeană. Acest fapt s-a manifestat, în primul rînd, prin crearea
comunităţilor economice, precum: CECO, CEE şi EURATOM, deoarece în
absenţa unei economii stabile, viabile şi puternice ar fi imposibilă construirea unei
Europe puternice, capabile să rezolve problemele sociale, politice, culturale afișate
pe agenda zilei. De asemenea, importanţa integrării economice reiese şi din
următorul fapt: criteriul dezvoltării economice constituie şi un criteriu fundamental
al aderării noilor state la UE. Procesele de integrare au ca obiectiv nu numai
garantarea stabilităţii şi păcii în regiune, dar presupun şi mecanisme de stimulare a
dezvoltării şi obţinerii profitului economic.
Constituind un proces multidimensional şi complex, integrarea economică
poate prelua diferite forme, diferenţa dintre ele constînd în gradul diferit al
intensităţii integrării şi nivelul interdependenţelor. De regulă, formele integrării
economice sînt următoarele:
a) Zona de comerţ liber – o înţelegere între un grup de state de a înlătura
barierele şi taxările duble în relaţiile comerciale reciproce. Fiecare stat îşi păstrează
relaţiile comerciale cu non- membrii zonei. Nivelul cel mai simplu al Zonei de
comerţ liber este zona preferenţială de comerţ – cînd membrii acesteia stabilesc
tarife mai joase pentru ei decît pentru non- membrii, dar, oricum, circulaţia
bunurilor nu este liberă.
b) Uniunea Vamală – o treaptă superioară Zonei de liber schimb. Presupune o
înţelegere între state prin care se stabileşte un tarif extern comun (un nivel unic de
taxare a bunurilor care ajung în Uniunea Vamală) al taxelor vamale cu scopul de a
facilita libera circulaţie a bunurilor pe tot teritoriul Uniunii.
c) Piaţa Unică – în care sînt eliminate obstacolele pentru libera circulaţie a
capitalului, muncii, serviciilor şi persoanelor.
d) Uniunea Economică – presupune introducerea unei valute unice (euro),
armonizarea şi unificarea politicilor monetare, fiscale şi sociale. Drept exemplu al
acestei forme de integrare serveşte Uniunea Economică şi Monetară din cadrul UE.
Procesele de integrare economică reprezintă un parcurs îndelungat, realizat pe
etape, cu respectarea principiului de la simplu la compus. În acest sens, prima
etapă vizează crearea Zonei comerţului liber, trecerea ulterioară la uniunea vamală
şi atingerea, în cele din urmă, a celor mai avansate forme ale integrării economice
– Piaţa Unică şi Uniunea Economică. Astfel, integrarea economică este purtătoarea
unei logici integraţioniste fundamentată pe experienţa umană.
 3. Primul pas al integrării economice europene îl constituie semnarea
Tratatului de la Paris (1951) cu privire la crearea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) – prima comunitate economică europeană, cu
sediul la Luxemburg. Primul Preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO a fost
distinsul lider european Jean Monnet, iar membrii fondatori – Franţa, Germania,
Italia, Luxemburg, Olanda, Belgia. Obiectivul central al CECO îl reprezintă
crearea pieţei comune a cărbunelui şi oţelului a statelor membre, prin desfiinţarea
taxelor vamale. Fiind prima organizaţie supranaţională cu caracteristici federale,
prima schiţă efectivă de unitate europeană, CECO a însemnat, totodată, trecerea
treptată de la Europa „cooperării” la Europa „integrării”. Adoptarea Tratatelor de
la Roma ( 1957) cu privire la Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) de către cele 6 ţări
fondatoare a constituit cel de-al doilea pas important al integrării economice
europene. Obiectivul central al Tratatului a vizat crearea pieţei comune în care să
fie realizate cele 4 libertăţi fundamentale. Tratatul cu privire la CEE prevede
abolirea treptată a restricţiilor cantitative şi a barierelor vamale, a altor bariere,
precum şi stabilirea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe. De asemenea,
tratatul conţine prevederi speciale consacrate agriculturii, înfiinţării unei Bănci
Europene de Investiţii şi constituirii unui fond de dezvoltare. Importanţa
excepţională a Tratatului CEE constă în organizarea unei pieţe comune, în cadrul
căreia mărfurile, serviciile, forţa de muncă şi capitalul să circule liber, fără nici o
îngrădire. Semnarea Actului Unic European (1986) a constituit o nouă etapă în
evoluţia integrării economice europene, importanţa acestuia constînd în
modificarea tratatelor fundamentale a comunităţilor europene (CECO, CEE şi
EURATOM). Tratatul a urmărit în esenţă stabilirea unor termene concrete de
realizare a pieţei unice, data limită fiind 1 ianuarie 1993. Prin urmare, statele
membre au lansat un vast program de ajustare şi standardizare a legislaţiilor
naţionale la prevederile juridice ale comunităţilor. Deşi a cunoscut o impresionantă
evoluţie în decursul primelor 4 decenii, Tratatul de la Maastricht (1992) a
semnificat trecerea la o nouă formă de integrare economică, mai avansată şi mult
mai ambiţioasă. Astfel, Tratatul de la Maastricht prevede crearea Uniunii
Economice şi Monetare – cea mai avansată formă a integrării economice europene.
Începînd cu 1 ianuare 1999, a fost introdusă moneda unică, reprezentată de euro, la
această acţiune participînd iniţial numai 11 state. Înfiinţarea Uniunii Economice şi
Monetare în cadrul UE a fost o experienţă unică şi complicat de realizat.
Conform hotărârilor Summitului de la Copenhaga, din decembrie 2002,
numărul membrilor Uniunii Europene 1a 1 ianuarie 2004 a sporit cu încâ 10 ţări:
Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta şi Cipru.
România și Bulgaria au devenit state membre cu drepturi depline la 1
ianuarie 2007. Cele două state au îndeplinit criteriile de aderare iar Tratatul de
aderare a Republicii Bulgare și României, semnat de reprezentanții statelor
membre UE și de cei ai României și Bulgariei la Abația Neumünster din
Luxemburg la 25 aprilie 2005, a fost ratificat de parlamentele naționale ale tuturor
statelor membre ale UE.
 Prin cooperarea dintre statele membre, Uniunea Europeană a reuşit, de-a
lungul existenţei sale, să-şi realizeze în măsură crescândă obiectivele fundamentale
privind armonizarea politiciilor economice ale statelor, înfăptuirea de politici
comerciale comune, de politici agrare şi crearea unităţii economice şi monetare.
Uniunea Europeană vizează, în ultimă instanţă, convergenţa, compatibilizarea
şi armonizarea dinamică a trei componente definitorii ale integrării:
• economică: piaţă unică şi uniune economică – monetară;
• socială: politică de securitate socială şi externă comună;
• politică: acţiuni comune în domeniile justiţiei şi interne – imigrare, vize, azil
etc..
Realizarea pieţei unice antrenează o multitudine de efecte economice şi
social-politice: directe (generate de înlăturarea barierelor vamale), indirecte,
legate de integrarea completă a pieţei (efecte de scară a producţiei, accentuarea
concurenţei ş.a.) şi generale – creşterea bunăstării prin reducerea şomajului şi
diminuarea preţurilor.
Evoluţia efectelor/ beneficiilor integrării europene este condiţionată de
respectarea strictă a unor principii confirmate în cei peste cincizeci de ani de
existenţă:
 creşterea solidarităţii statelor membre, bazată pe promovarea
intereselor fundamentale comune;
 prevalarea legilor comunitare în raport cu legislaţia naţională, în
condiţiile în care respectarea prevederilor tratatelor şi acordurilor
dintre statele membre constituie o necesitate absolută;
 democratizarea luării deciziilor ce privesc comunitatea statelor
integrate;
 garantarea libertăţii persoanelor, capitalului şi bunurilor economice;
imparţialitatea aplicării politiciilor comune (agricultură, pescuit, transport,
mediu înconjurător, energie,...) şi a programelor comune de cercetare – dezvoltare,
telecomunicaţii etc.
Parcursul respectivului proces necesită în continuare eforturi susţinute din
partea statelor membre în vederea valorificării avantajelor acestei forme a
integrării economice, dar şi neutralizării provocărilor generate de ea. Pînă la
moment, Uniunea Europeană este singura organizaţie integraţionistă internaţională
care a realizat această formă superioară de integrare. Anume prin modelul pe care
îl oferă, prin dezvoltarea economică avansată, prin modalitatea de soluţionare a
problemelor, UE este atractivă pentru colaborare şi cooperare economică, pentru
ţările care aspiră la o integrare europeană, inclusiv economică, cum este şi cazul R.
Moldova.
 III. Integrarea economică europeană a Republicii
Moldova

În conformitate cu Tratatul de la Maastricht (Olanda) din anul 1991 orice

ţară europeană are posibilitatea să devină membru al Uniunii Europene, dacă
îndeplineşte următoarele condiţii:
- are un sistem de guvernământ bazat pe principiile democraţiei;
- adoptă o politică economică în concordanţă cu principiile economiei de piaţă
şi concurenţei libere;
- primeşte avizul favorabil al Consiliului Europei.
Uniunea Europeană în anul 1993 a stabilit pentru ţările central şi est-
europene, candidate la aderare, anumite criterii, cunoscute drept „criteriile de la
Copenhaga”. Aceste criterii sunt:
- stabilirea democraţiei şi a instituţiilor sale (existenţa statului de drept, a
sistemului multipartid, respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor,
pluralism);
- existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă
presiunilor competitive din Piaţa Unică;
capacitatea asumării drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din calitatea de
membru în UE.
Ţările care doresc să se integreze în UE trebuie să ţină cont de următoarele
cerinţe: rata inflaţiei să nu depăşească 1,5 puncte procentuale în comparaţie cu rata
medie a inflaţiei (în anul 2009 rata medie a inflaţiei în ţările europene
industrializate a constituit 1,6 %); deficitul bugetar să nu depăşească 3% din
produsul intern brut; rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de
2% rata medie (rata medie a constituit în anul 2009 3,9 %); datoria publică internă
şi externă să nu depăşească 60% din produsul intern brut; ratele de schimb ale
monedei naţionale să rămână inferioare marjelor de fluctuaţie autorizate de Banca
Centrală Europeană timp de 2 ani înainte de aderare.
În rezultatul conflictului transnistrean, R. Moldova a pierdut, de facto,
controlul asupra a 12% din teritoriu, ceea ce a redus substanţial potenţialul
economic naţional, destabilizînd viaţa economică pe ansamblu. În anul 1993,
Republica Moldova a solicitat demararea imediată a unor negocieri privind
semnarea unui Acord de Parteneriat şi Cooperare (APC) cu UE. Acesta ar fi creat
condiţii favorabile pentru diversificarea relaţiilor economice în baza avantajului
reciproc. APC, semnat abia în 1994, stipula că părţile se vor consulta reciproc
pentru a examina progresele ulterioare ale R. Moldova, inclusiv în reformele
economice. Factorii care favorizează integrarea R. Moldova în UE sînt relaţiile
economice şi comerciale. Moldova are astfel de relaţii cu majoritatea ţărilor
membre ale UE, dar acest fapt nu asigură o integrare economică atîta timp cît nu
există claritate deplină în ceea ce priveşte integrarea politică şi socio-culturală.
Problematica economică ocupă, după cum se vede, un loc foarte important în
procesul de integrare europeană a ţării noastre. Practic, toate documentele care
vizează integrarea europeană a R. Moldova (Acordul de Parteneriat şi Cooperare,
Strategia Europeană, Planul Individual de Acţiuni UE-R. Moldova), programele şi
strategiile de dezvoltare a ţării, inclusiv Strategia de Creştere Economică şi
Reducere a Sărăciei (SCERS), Strategia Naţională de Dezvoltare 2008-2011 etc.,
pun accentul pe: necesitatea dezvoltării economice şi realizarea de reforme în
domeniu, trecerea la economia de piaţă, asigurarea unei creşteri economice
durabile şi cuprinzătoare ca premisă esenţială pentru reducerea sărăciei şi ridicarea
standardelor de viaţă etc. În corespundere cu aceste prevederi, inclusiv cu cerinţele
Planului de Acţiuni (PA), Guvernul, prin programele şi planurile sale, şi-a asumat
mai multe obligaţiuni şi responsabilităţi pentru a consolida în continuare reformele
şi pentru a conferi sistemului economic naţional funcţionalitate şi stabilitate.
Ce am realizat la acest capitol? În ce măsură am reuşit să implementăm
planurile şi strategiile economice, reformele necesare? Cum ne integrăm economic
în Europa? Avem deja o economie de piaţă viabilă şi funcţională? Atestăm o
reducere a sărăciei şi o creştere economică? Facem faţă cerinţelor şi standardelor
europene în plan economic? Ofiicialii europeni sînt rezervaţi în privinţa succeselor
şi mai des se referă la ceea ce avem de făcut. Economiştii susţin că dacă şi în
continuare ne dezvoltăm în acest ritm, ne vor trebui cel puţin 50 de ani ca să
atingem măcar nivelul economic mediu european de azi. Cert este că avem o
situaţie economică destul de complicată şi dificilă, că, din păcate, atestăm mai
multe restanţe decît realizări... Lucrurile se schimbă foarte încet, reformele
economice preconizate se derulează lent pentru a putea face estimări în privinţa
perspectivelor de integrare economică europeană a ţării noastre... Avem foarte
multe de făcut şi în: relansarea industriei, dezvoltarea agriculturii, ameliorarea
mediului de afaceri, îmbunătăţirea climatului investiţional, dezvoltarea business-
ului mic şi mijlociu etc. Deşi UE ne susţine în declaraţiile, intenţiile, aspiraţiile
noastre europene (cel puţin la nivelul declaraţiilor politice), deşi creşte suportul,
inclusiv financiar, pentru reformele de la noi, deşi se dezvoltă şi relaţiile
comercial-economice ale R. Moldova cu UE şi cu statele membre, avem totuşi
rezerve şi la acest capitol. Problema e că nu folosim tot potenţialul, posibilităţile şi
şansele care ni le oferă colaborarea, cooperarea noastră comercial-economică cu
UE.
Un prim pas al oricărei integrări economice îl constituie liberalizarea
comerţului. R. Moldova şi UE au întreprins deja anumite acţiuni în vederea
dezvoltării acestui aspect al relaţiilor economice. Pînă în prezent, cadrul juridic al
relaţiilor comercial-economice între R. Moldova şi UE l-a constituit Acordul de
Parteneriat şi Cooperare, semnat în 1994 şi intrat în vigoare în 1998, precum şi
Planul de Acţiuni UE-R. Moldova, semnat în 2005. Aceste 2 documente
reglementează aspectele generale ale relaţiilor dintre cele 2 părţi şi conţin prevederi
referitoare la asistenţa în domeniul dezvoltării economice. Totodată, documentele
prevăd posibilitatea creării spaţiului de comerţ liber între UE şi R. Moldova, dar,
desigur, după ce R. Moldova va îndeplini un şir de obligaţii, inclusiv realizarea
Planului de Acţiuni UE-R. Moldova.
La baza relaţiilor comerciale între UE şi R. Moldova s-a aflat Sistemul
Generalizat de Preferinţe (SGP) acordat ţării în anul 1999. Potrivit acestui regim,
exporturile spre UE sînt scutite, fie parţial, fie total, de achitarea taxelor vamale,
respectînd, bineînţeles, regulile UE de provenienţă a mărfurilor.
 Începînd cu 2006, Moldova a beneficiat de un nou sistem generalizat de
preferinţe (SGP+), acordat pentru perioada 2006-2015 ţărilor în curs de dezvoltare
şi celor în proces de tranziţie, care prevede sporirea cantităţii produselor de
provenienţă moldovenească supuse scutirilor parţiale sau totale la achitarea taxei
vamale.
În ianuarie 2008, în baza Planului de Acţiuni din cadrul Politicii Europene
de Vecinătate, UE şi-a realizat angajamentul de acordare a Preferinţelor
Comerciale Autonome ţării noastre, care a contribuit la ameliorarea accesului la
piaţa europeană.
Extinderea UE din 2004 şi 2007 a contribuit şi la modificarea raporturilor
comerciale ale ţării noastre cu Uniunea. Astfel, începînd cu anul 2007, UE este
partenerul economic principal al R.Moldova (51% din totalul comerţului naţional).
În linii generale, relaţiile dintre cele 2 părţi evoluează spre semnarea unui
acord de liberalizare a comerţului. Totuşi, experţii naţionali au unele rezerve vizavi
de acesta, din considerentul că, din experienţa UE de liberalizare a comerţului,
respectivele acorduri exclud, de obicei, agricultura, pe cînd 50% din totalul
exporturilor R. Moldova spre UE le reprezintă anume produsele agricole.
La 11 martie 2003 este publicată comunicarea Comisiei Europene cu titlul
Europa lărgită – vecinătatea: un nou cadru pentru relaţiile cu vecinii UE de la Est
şi Sud. Acest document propune ţărilor vecine cu UE, inclusiv R. Moldova,
colaborare în următoarele domenii:
– extinderea pieţei interne şi a structurilor de reglementare;
– relaţii comerciale preferenţiale şi deschiderea pieţei;
– implicarea politică mai activă a UE în prevenirea conflictelor şi aplanarea
crizelor;
– noi instrumente de promovare şi protecţie a investiţiilor;
– sprijinirea în procesul de integrare în sistemul mondial de comerţ;
– intensificarea asistenţei, ajustată mai bine la necesităţi;
– noi surse de finanţare.
La 1 iulie 2003, Comisia Europeană a adoptat un nou document, numit
Deschizînd calea pentru noul instrument destinat politicii de bună vecinătate, care
identifică obiective-cheie pentru viitoarea cooperare transfrontalieră.

Producţia regională a Transnistriei

pentru anul 1991 raportată la cea naţională
Maşini electrice mari 100,0%
Transformatoare de putere 100,0%
Containere de gaz 100,0%
Textile de bumbac 96,6%
Energie electrică 87,5%
Ciment 58,1%
Motoare electrice cu putere mică 55,8%
Folii metalice 23,5%
Produse agricole 13,1%
 IV. Propuneri

Aderarea Republicii Moldova la structurile economice şi politice ale UE este

imposibilă fără restabilirea integrităţii teritorial-administrative a ţării şi rezolvarea
problemei transnistrene.
Integrarea Republicii Moldova în cadrul UE presupune: crearea şi
dezvoltarea unei economii funcţionale, compatibile cu principiile, normele,
mecanismele, instituţiile şi politicile economiilor moderne; exercitarea unor
schimbări şi ajustări structurale; adoptarea unor decizii optime şi echilibrate în
promovarea politicilor bugetar-fiscale, monetar-creditare, investiţionale, de
dezvoltare a concurenţei şi a relaţiilor economice externe.
În procesul de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană politicile
macroeconomice vor fi orientate spre realizarea următoarelor obiective:
1. Politica bugetară va fi direcţionată spre: asigurarea onorării obligaţiilor
financiare ale statului la toate nivelurile; susţinerea stabilităţii financiare ale
statului; eliminarea elementelor nestimulatoare şi dezvoltarea elementelor
stimulatoare ale procesului bugetar; optimizarea cheltuielilor publice;
ameliorarea condiţiilor de funcţionare a sferei social-culturale; ajustarea în
continuare a cheltuielilor bugetare la posibilităţi reale de acumulare a
veniturilor la buget şi obţinerea unei stabilităţi bugetare.
2. Politica fiscală va fi orientată spre stimularea producătorului autohton.
Obiectivele principale ale politicii fiscale sunt: diminuarea presiunii fiscale;
asigurarea transparenţei; simplificarea şi stabilizarea sistemului fiscal;
extinderea în continuare a bazei de impozitare.
3. Politica monetar-creditară, promovată de Banca Naţională a Moldovei, va
fi orientată spre: menţinerea stabilităţii monedei naţionale; reducerea
nivelului inflaţiei; stabilizarea pieţei valutare; consolidarea sistemului
bancar; perfecţionarea mecanismelor de creditare de către sfera bancară a
proiectelor şi programelor prioritare.
4. Politica investiţională va fi direcţionată spre restructurarea sectorului real al
economiei, crearea climatului favorabil pentru investitorii autohtoni şi
străini, care ar asigura majorarea plasamentelor investiţionale în
modernizarea fondurilor fixe şi relansarea economiei naţionale.
5. Politica statului în domeniul relaţiilor economice externe se va axa în
mod prioritar pe dezvoltarea schimburilor comerciale externe, promovarea
exporturilor reprezentând o prioritate naţională, precum şi pe consolidarea
cooperării internaţionale, în particular, în domeniul financiar şi investiţional,
având drept scop integrarea continuă a ţării în economia mondială şi
asigurarea susţinerii creşterii economice durabile. Obiectivul strategic în
relaţiile economice externe este echilibrarea schimburilor externe prin
promovarea şi stimularea exporturilor şi optimizarea politicii importurilor,
 reducerea deficitului balanţei comerciale şi balanţei de plăţi externe în baza
extinderii exportului de mărfuri şi servicii.

Acţiunile concrete care urmează a fi realizate la moment în ţară constau în

următoarele:
• continuarea armonizării regulamentelor în următoarele domenii:
dreptul vamal, dreptul antreprenorial, dreptul bancar, impozite, servicii financiare,
principiile concurenţei, dreptul consumatorilor, normele şi dispoziţiile tehnice,
transport, dreptul muncii;
• luarea în calcul în politica macroeconomică a necesităţii respectării
criteriilor de convergenţă; realizarea strategiei de micşorare a nivelului de sărăcie
şi reluarea creşterii economice, stabilită în comun acord cu FMI şi Banca
Mondială;
• studierea concretă a consecinţelor rezultate în urma extinderii estice a
UE pentru Moldova, a beneficiilor economice şi costurilor pentru ramurile de bază
ale economiei, regiuni aparte, comerţul internaţional şi piaţa internă;
• intensificarea proceselor de transformare a economiei pe calea
restructurării post-privatizare a sectoarelor şi întreprinderilor sale, adaptarea
politicii de export-import la cerinţele OMC, crearea condiţiilor pentru majorarea
fluxului de investiţii străine directe.
 Concluzii:

Ţinând seama de situaţia economică şi socială actuală în Republica Moldova

(reflectată în special prin PIB pe locuitor, ponderea diverselor ramuri de activitate
în populaţia activă şi în PIB, deficitele bugetare şi ale balanţei de plăţi), Republica
Moldova trebuie să elaboreze o strategie care va prevedea măsuri ferme în vederea
pregătirii tuturor condiţiilor necesare integrării europene. Este vorba despre
intensificarea activităţilor de cercetare ştiinţifică şi protecţia mediului, dar şi de
perfecţionarea sistemului energetic, a transporturilor şi infrastructurii; sunt
necesare totodată, eforturi susţinute în vederea înfăptuirii unor reforme de
anvergură în domeniul concurenţei, pieţei şi preţurilor, al politicii monetare şi
comerţului exterior, astfel încât să se creeze o economie de piaţă funcţională şi
competitivă, capabilă să reziste concurenţei şi să-şi îndeplinească obligaţiile ce
rezultă din calitatea de membru al U.E..

Bibliografie:

1. Strategia Europeana a Republicii Moldova;

2. “Integrare economică europeană”, Centrul de Studii Europene, Universitatea
“Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2006;
3. “Republicа Moldova şi Uniunea Europeană ca parteneri” Anatol Gudîm,
Chișinău 2002;
4. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova (www.statistica.md);
5. “Integrarea României în Uniunea Europeană obiectiv prioritar. Influența
asupra consumului”, Universitatea “Eftimie Murgu”, Reșița;
6. “Globaliyarea și integrarea în economia europeană”, Universitatea “Eftimie
Murgu”, Reșița;
7. “Anuarul statistic al Republicii Moldova – 2009”;
8. Raport anual - 2009, Banca Centrală Europeană;
9. “Integrare europeană pentru tine”, Rodica Eșanu și alții, Chișinău 2009;
10. “Implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare”, Certan Simion,
Chișinău 2002.