Cine face Revolutia?

In Romania, toată lumea face Revolutie. Ce nu ştiam e că toată lumea are căşti în urechi,
un mp3/ mp4/ ipod în mână, pe care-l butonează mereu. Şi, uneori, o carte. Arată cumva
a autişti, de tipul „pe mine să mă laşi în pace, nu te aud, n-am chef, nu-mi cere”. Pentru
un autsider (sau, dacă tot vorbim de Romania, să zicem … sa zicem…ahh!...memoria
asta…nustiu…raspunsul este nustiu…ziceti-mi voi…eu de unde dracu sa stiu …) e destul
de neobişuit să vezi oamenii teleghidaţi. Mirarea e cum ştiu totuşi să coboare la staţia
care trebuie…fără să privească pe geam, fără să închidă cartea, ridicând brusc geanta cu
laptopul,si totusi fac Revolutie.

Venit de afară, adică dintr-o Europă unde oamenii din autobuz se ceartă, îşi dau sfaturi,
se înjură pe locuri, se privesc cu subînţeles, se strâmbă de durere pentru că sunt călcaţi pe
picioare, vorbesc despre religie şi boli, trenul roman era deja o problemă. Unor locuri li
se potriveşte o melodie sau un gen muzical…insa la ei …adica la romani…li se potrivesc
de toate… aşa că venisem pregătit să văd o Romanie alta decat la stirile de pe TV 5
Monde, color pe un ecran mare, cu cântăreţe cu voce groasă în localuri pline de fum,cu
tipe de diferite tipuri… Nimic din toate astea, de la faptul că nu se fumează nicăieri, până
la impresia că e un oraş mai degrabă care merge spre glamour, fashion, electro, techo,
care sclipeşte mai ceva ca Tour Eiffel la oră fixă… Şi iarăşi fashion, printre greve, ploi si
Revolutie.

Pe un drum spre casă, în tren intră o domnisoara, care grăbeşte închiderea uşilor. Aşa că,
din picioare, în mijlocul vagonului, spune: „Îmi cer scuze (ce tanara politicoasa, se vede
că e romanca) oameni buni, nu vreau să vă jefuiesc, de aceea vă rog pe cale amabilă:
daţi-mi banii dumneavoastră ( un posibil jaf? de ce a inchis uşa înainte să se închida ea,
de ce îşi deschide haina?… şi acum, ei bine,… acum… hanoracul? Ce o să scoată de
acolo? Ce ascunde?) Am nevoie de bancnote de 5 euro…” ( îi dau orice, să-mi ia tot,
oare am 5 euro, dar dacă n-am? care e codul cardului? 34…ba nu- 46…)

„Nu vreau să atentez”….(a zis atentat? de ce nu se sperie nimeni? Asta e, un atentat, are
o bombă, de aia s-a deschis la haină, normal că e atentat, păi e Romania nu e Franţa, e
Tren, sunt oameni, bună alegere, măcar să nu fi fost eu aici, să aud doar de la ştiri) Fie,
accept şi de 1 euro, dar vă rog repede (da’ ce s-a întâmplat? Nu ţine neapărat să ne
omoare? Nu e destulă lume? Sunt prea mulţi străini şi prea puţini francezi? Aşa e, putin
arătăm a imigranţi, de ce face discriminări? Aha – nu suntem destul de buni să lase aici
bomba? Dar care să fie problema? Sau vrea doar bani? De ce nu mai e la fel de hotărât,
de ce scade miza?) „Nu vreau să fiu violenta, de aceea vă rog pe cale amabilă, şi nici n
am timp”….(Au! încep să socotesc cât mai e până unde cobor, ca să văd dacă are timp
să facă ceva. În câtă vreme-ar ajunge la mine dacă ne-ar jefui? Într-o secundă!) „Ok, fie
şi monedă, sau chiar cei mai mici cenţi,… sau un bon de masă…o seară minunată
tuturor” (E ironic? Fuge şi lasă bomba?).
Coboară şi nimic nu se întâmplă. E alt mod de a cerşi, mai politicos într-un fel (scuze,
scuze, scuze). Francezii şi când cerşesc sunt politicoşi. Dar, cel mai ciudat e faptul că
nimeni nu a băgat-o în seamă. Nu a fost văzuta, pentru că, citind sau butonând aparatul cu
muzica, nu a fost „simţit” (iar de auzit nici nu mai vorbim). (Imagine: Un tip cu arma
îndreptată spre capul altuia, care citeşte şi ascultă muzică; cel cu arma trebuie să renunţe,
pentru că e un fel de Mr. Cellophane, transparent). Acum arma ar fi căştile. Oamenii au
un fel de pregătire de acasă ca nu cumva să „intre în contact unii cu alţii” sau să ia/
rămână cu ceva din ziua de azi: au „antenele” tăiate. „Aşa, da, mai la dreapta, aşa, acum
uită-te ca şi cum priveşti prin oameni. Aşa e perfect! Poză!”

- Cum a fost azi la lucru?

- Ca de obicei, nimic interesant.

- Dar drumul cu Trenul?

- Ce? Nu ştiu, n-am văzut nimic. Aceeaşi oameni, habar n-am.

Probabil un om cu o armă n-ar fi înfricoşat pe aproape nimeni, evident doar pe cei care nu
ascultă muzică. Adică pe mine, cu ochii mari speriaţi şi cu spatele lipit de scaun, căutând
ajutor din privire (asta da atitudine un-cool!).

Steril şi fără probleme. E ca şi cum ai mânca toată viaţa carne de pui, semi-preparată dar
totuşi bio, deci sănătoasă, după ce ai uitat că există şi carne roşie, pentru că e prea
riscantă. Îngheţaţi în atitudinea de „je m’en fiche”, ascultând muzică ce i-ar face să fie
plini de încredere, se privesc dezaprobator de sus până jos şi întorc capul plictisiţi,
răsucind în acelaşi timp scobitoarea între dinţi. Dar plictiseala e şi ea tot o formă de
„interesantism”, ţine de atitudinea „cool”, şi lipsa aceasta de energie trebuie la rîndul ei
cultivată. Trenul e foarte folosit ca spaţiu de trecere: trecătorii se piaptană, îşi curăţă
unghiile, fac calcule, lucrează pe mac, toate în linişte şi izolare, pentru că nu se întâmplă
niciodată să-i deranjeze cineva. Şi totuşi suntem în ţara revoluţiilor şi revoltelor…fara
revolutionari…

Ba nu, acum e vorba de grevă, dar ei sunt cei care fac greva? Oamenii care nu văd şi nu
aud fac apoi manifestaţii în stradă? Ies din Tren şi, ajunşi afară, scot pancartele cu grevă,
drepturi, cerinţa ca Statul să nu fie surd la nevoile lor. În vreme ce ei fac asta unii cu alţii.
Poate şi Guvernul şi Sarkozy ascultă muzică în căşti!…

O săptămână după, deja obişnuită cu Trenul, aveam şi eu căştile pe urechi. Doar că eu nu

vreau să fac grevă. Poate doar o grevă împotriva grevei. Dintre simţuri, mirosul e acum
cel mai sigur. Aşa că ce ştiu cel mai bine despre Trenul romanesc e că pute…