Legiunea blestematilor

Primul roman al lui Hassel, "Legiunea blestematilor", are o pronuntata tenta autobiografica si prezinta, fara prea multe figuri de stil, aproape frust,
drama "soldatului-carne de tun" din Europa celui de-al Doilea Razboi Mondial.

"Legiunea" este o veritabila fresca a dezumanizarii de sorginte nazista, cu lagare unde se muncea pana la exterminare, cu instructie la sange, cu
pedepse si crime odioase. Cele dintai pagini au fost concepute imediat dupa capitularea Germaniei naziste, intre 1945–1949, ani in care Hassel era
– inca o festa a sortii! – prizonier de razboi.

Cateva scene, prezentate intr-un registru aparte, se petrec la Bucuresti, unde Obergefreiterul Porta castiga la poker amanta unui june... baron.

"Legiunea blestematilor" a aparut in 1953, la doi ani dupa ce Sven Pedersen (Hassel este numele de fata al mamei sale) se casatorise cu Dorthe
Jensen, cea care l-a incurajat si l-a sustinut intru afirmarea sa in literatura.

"Blindatele mortii": Moartea secera primul erou... antierou

Cruntele batalii dintre fortaretele cu senile germane si rusesti, Panzerele cu svastica si T 34 cu stea rosie, trezesc salbaticia omului primitiv,
civilizatia disparand brusc, odata cu moartea scuipata din tunurile blindatelor (intr-una din inclestari, 85 de tancuri T 34 sunt distruse de panzere in
doar o jumatate de ora!). Bombe cu napalm, ce parjolesc totul in cale, oameni terciuiti sub monstrii de otel, case, asezari ce dispar in doar cateva
secunde, toate aceste imagini de apocalips intregesc dramaticul tablou pe care cititorul il regaseste sub titlul de "Blindatele mortii"

Knulp .Demian

Knulp este povestea unui hoinar. Însă nu în accepţiunea obişnuită a termenului, ci dându-i sensul de om liber de timp şi istorie, de toate năzuinţele
care fac viaţa omului obişnuit o trecere mai dificilă.
Cele trei povestiri din viaţa lui Knulp expuse aici nu sunt relatări de întâmplări, ci ale unui fel de a fi. Lui Knulp nu-i lipseşte nici talentul, nici
spiritul, şi cu toate acestea nu se poate spune că a realizat în existenţa sa multe. Se poate afirma cu certitudine doar că a reprezentat o prezenţă
plăcută în lumea celor pe care i-a întâlnit, o lume în care niciodată nu rămânea îndeajuns pentru a ajunge să facă parte.

Povestea omului care “savurează viaţa doar privind-o” trezeşte deopotrivă invidie şi compasiune. Pentru că, într-adevăr, este frumos să poţi să
rămâi un copil în adâncul sufletului, să nu simţi grijile sau tristeţile “adultului” şi să nu fii supus în interiorul tău efemerităţii lumii. Dar pe cât de
plăcut poate fi, nu poate oferi decât o oază de linişte altora, trăind astfel o viaţă închinată celor mulţi, dar căreia îi lipseşte aura rostului personal.
Dar, după cum spunea şi Hesse, când “un astfel de Knulp, înzestrat cu suflet şi talent, nu-şi află locul în lume, lumea e şi ea la fel de vinovată ca şi
însuşi Knulp.”

La polul opus, regăsim “povestea tinereţii lui Emil Sinclair”,Demian

“Nu există altă realitate decât cea pe care o purtăm în noi.” Dificultatea vine din faptul că nu suntem întotdeauna capabili să distingem această
realitate. Astfel, “Demian” reprezintă istoria unei căutări şi a unei deveniri. Numele aparţine celui care, pentru Emil Sinclair, face drumul către
sine mai uşor, asumându-şi rolul de călăuză şi, la un anumit nivel, de mentor.

Una din principalele teme ale microromanului (pe marginea căreia este de altfel acesta construit) este aceea a dualităţii: povestea începe cu
explicaţia facută de autor pentru împărţirea pe care o face lumii într-o dimensiune luminoasă, a casei şi familiei, şi una întunecată şi nebună a
dimensiunii exterioare ei. Crescând, copilul începe fără să vrea să o descopere pe a doua, întinînd pacea primei. Astfel, sub ochiul ocrotitor al lui
Demian, precum şi sub privirea curioasă a cititorului, tânărul va trece prin diferite experienţe iniţiatice, de o atare factură morală sau religioasă,
care îi schimbă treptat concepţiile.

“Pasărea se zbate să iasă din găoace. Găoacea e lumea. Cine vrea să fie născut trebuie să distrugă o lume. Pasărea zboară către Dumnezeu.
Numele zeului este Abraxas.” spune unul din biletele de la Demian. Abraxas este şi numele pendulării dintre lumi pe care o înfăptuieşte Emil. De-
a lungul paginilor se întâmplă tocmai acest lucru: se distruge o lume, se caută o unire a contrariilor, deloc ocultă, dar cât se poate de captivantă,
care aduce aminte de “sincronicitatea” de care vorbeşte Carl Jung: “în fiecare dintre ei zace posibilitatea de a deveni om, însă numai dacă o
intuieşte, dacă învaţă s-o aducă măcar parţial la un stadiu de conştiinţă, această posibilitate îi aparţine.” Fiecare moment al căutării captivează
prin ineditul pe care îl oferă revelaţiile şi transformările pe care le trăieşte personajul, devenind tot mai uşor să te regăseşti atât în clipele sale de
revoltă cât şi în cele în care deruta nu mai este atât de mare.

Figura rece dar cunoscătoare a lui Demian, în ciuda faptului că nu apare în multe din relatări, este pregnantă, şi cu siguranţă nu va fascina doar în
timpul citirii, ci şi mult timp după ce volumul va fi lăsat din mână.
Cînd Thomas Mann spunea că o întreagă generaţie regăsea în Demian propriile simţăminte, nu greşea cu mult. Atribuia simţămintele acestea
generaţiei care a văzut apariţia cărţii, în vreme ce eu cred că ea este actuală pentru oricine nu se găseşte sau nu are răspunsurile potrivite. Demian
nu oferă un răspuns sau o cale, dar aminteşte de ele şi de datoria fiecăruia de a nu le da uitării.

Singur pe lume

Romanul Singur pe lume aparţine cunoscutului scriitor francez din secolul al XIX-lea Hector Malot, a cărui creaţie este consacrată mai
cu seamă copiilor. Fiind colaborator permanent al "Revistei de educaţie şi amuzament", publicaţie ce îşi propunea drept scop iniţierea
tinerilor cititori în marea literatură, Hector Malot a jucat un rol important în dezvoltarea literaturii pentru copii în Franţa.
Mijlocul secolului al XIX-lea a constituit o epocă de-a dreptul remarcabilă în istoria literaturii franceze - epoca unui avânt poetic fără
precedent, a formării şcolii realismului critic în frunte cu Stendhal şi Balzac. Literatura pentru copii din această perioadă rămâne cu
precădere romantică. Tinerii cititori iau cunoştinţă de operele lui George Sand, Victor Hugo, Prosper Merimee, Alexandre Dumas.
Fiecare din aceşti scriitori a adus o contribuţie proprie la dezvoltarea literaturii pentru copii. Ei nu se aseamănă unul cu altul, fiecare îşi
are stilul său de creaţie, dar nici unul nu putea să se arate nepăsător faţă de soarta poporului francez, mai ales a micilor lui cetăţeni.
Situaţia dezastruoassă a copiilor din popor, exploararea nemiloasă a muncii lor i-a făcut pe mulţi activişti ai vieţii publice şi culturale
din Europa să-şi îndrepte atenţia spre această problemă. Atunci au şi început să se facă auzite glasurile de protest ale opiniei publice
progresiste, atunci au şi apărut neuitateele portrete ale micilor eroi ai lui Charles Dickens, Victor Hugo, Alphonse Daudet, Hector
Malot. În creaţia acestor şi altor scriitori s-a constituit aşa-numita teorie a copilăriei părăsite. În viziunea lor, copiii sunt conştiinţa
societăţii, iar pentru ca această conştiinţă să rămână nepătată, copiii trebuie să aibă parte de copilărie.
Băieţelul Remi... Cititorul va străbate împreună cu micul erou al romanului Singur pe lume sute de kilometri pe drumurile Franţei, va
întâlni oameni buni şi inimoşi, răi şi fără suflet, va trăi alături de Remi şi de prietenul său Mattia bucurii şi amărăciuni. Romanul
reprezintă o descriere a căii de viaţă a eroului, povestită de el însuşi, şi se bazează pe un material bogat în peripeţii. Autorul se
orientează spre cerinţele tinerilor cititori, ţinând seama de interesele şi inclinaţiile lor. Scriitor înzestrat, care îşi cunoaşte bine
auditoriul, Hector Malot îşi axează naraţiunea pe un subiect extrem de captivant, cu multe detalii interesante din viaţa socială a Franţei
de la mijlocul secolului al XIX-lea, imprimând în acelaşi timp pânzei artistice o adâncă emoţionalitate. Toate acestea suscită de mai
bine de o sută de ani un viu interes faţă de cartea lui Hector Malot.

Tacerea

Considerat capodopera lui Endo, romanul Tacere (1966), pentru care i s-a decernat Premiul Tanizaki si care va fi ecranizat in regia lui
Martin Scorsese, s-a bucurat de un succes rasunator si de aprecierile elogioase ale criticii.
O carte despre credinta si indoiala, Tacere descrie persecutiile la care erau supusi crestinii in Japonia secolului al XVII-lea, in timpul
shogunatului Tokugawa. Trimis sa verifice zvonurile despre apostazia mentorului sau, Cristovao Ferreira, unul dintre cei mai de
seama membri ai misiunii iezuite din Japonia, preotul Sebastiao Rodrigues descopera in aceasta tara mai multe comunitati clandestine
de crestini. Asistind neputincios la martiriul acestora, Rodrigues isi vede propria credinta pusa la incercare si incepe sa se indoiasca de
un Dumnezeu care raspunde la suferintele credinciosilor sai doar printr-o tacere indiferenta. Vindut la rindul lui autoritatilor, supus la
torturi cumplite si silit sa se dezica de credinta sa, Rodrigues are constiinta dureroasa a esecului, dar si revelatia faptului ca Dumnezeu
este prezent intotdeauna, chiar si in tacere.

Usa interzisa

O primă chestiune importantă este legată de felul în care e scris volumul Uşa interzisă. Evident, dată fiind
libertatea practicii de scriitor, autorul unei cărţi poate în ultimă instanţă să scrie orice, oricum. Gabriel Liiceanu
trebuie să fi fost însă conştient de alcătuirea hibridă - şi pînă la urmă grotescă - a Uşii interzise. Poate de aceea
sîntem avertizaţi în introducere că acest volum e o „explozie neîncadrabilă” de mărturii intime (pe durata unui an),
cu intenţia de a-i anula din start cititorului orice opinie critică cu privire la forma şi conţinutul cărţii. Transpare
astfel faptul că autorul a fost animat să se confeseze în scris nu doar de urgenţa vindecării sufletului, ci şi de
ambiţia intelectuală de a epata, vorbind obositor de insistent despre prea multe lucruri laolaltă.

Gabriel Liiceanu e fascinat de iluzia că tot ceea ce trăieşte, gîndeşte şi scrie el însuşi e de excepţie – „o ispravă”,
după cum îi place atît de mult să repete. Specifică acestei cărţi este tocmai irosirea talentului de scriitor pentru
crearea a zeci de pagini inutile, banale, ce prezintă (cu lux de amănunte!) întîmplări ridicole, pur personale,
adevărate scenarii şi reflecţii telenovelistice, cu exacte citate kilometrice, „furate” – de te miri cu ce (reportofon?) –
din oralismul întîmplător al unor personaje, cu împrumuturi şmechere (T-shirt, performing etc.), cu numeroase
detalii despre locuri şi realităţi prea puţin relevante. Toate aceste detalii trădează personalitatea unui om prins
adesea între tentaţia modestiei şi exhibiţionism.
Liiceanu nu ratează nici ocazia ca prin această carte, scrisă cu intenţia clară a publicării antume imediate, să-şi potenţeze imaginea
publică printr-o autoprezentare în cele din urmă favorabilă. Deschizînd „Uşa interzisă” te-ai aştepta la confesiuni sincere dintre cele
mai spectaculoase, la accesul privilegiat la sinele unui om cunoscut ca fiind profund echitabil. Chiar dacă pare să încerce un proces
public al propriei sale conştiinţe (dus pînă în pînzele albe, s-ar zice), Gabriel Liiceanu nu-şi face reproşuri decît într-un mod extrem de
prudent şi subtil, eschivîndu-se de la explicaţii elementare, astfel încît compasiunea cititorului să fie garantată. Un exemplu şocant este
Liiceanu în ipostaza de tată intelectual care încearcă în chip disperat să-şi răscumpere fiul, scriind douăzeci de pagini elogiatoare la
adresa celui neglijat din fragedă pruncie şi pînă tîrziu („nu l-am îmbăiat cînd avea cîteva luni”, „nici nu m-am jucat cu el”, „practic, nu
i-am oferit nimic”), fără a răspunde totuşi la o întrebare firească – “de ce?” ~şi prezintă fiul, totuşi un anonim pentru noi, în termeni
exclusiv superlativi, încercînd să-l împingă cu forţa în panteonul elitelor – umilă încercare de eliminare din conştiinţă a dezinteresului
patern.

Cum altfel decît ca o dovadă a unui caracter profund duplicitar ar trebui să interpretăm bîrfele pe seama familiei Regale lansate de
editorul unui album despre aceeaşi familie? Lipsite de chibzuinţă sînt aprecierile jignitoare despre români şi România, fondate pe
cîteva experienţe accidentale ale frustratului tipic care, dintr-o dată, descoperă şi Occidentul, şi propria-i ţară. Lipsită de scrupul este
batjocura la adresa scriitoarei germane care, prinsă în tinereţe într-o idilă cu Cioran, a îndrăznit să-i ceară acestuia afecţiune şi
aforisme, nerezumîndu-se, aşa cum Liiceanu consideră că ar fi trebuit, doar la o insipidă experienţă sexuală.

Sistemul de iluzii

Mult evocatul „sistem de iluzii” este în fapt un mecanism de asfixiere a lucidităţii, o reminiscenţă a directivei culturale sumbre
impuse de spiritul autist al filosofului Constantin Noica. Cum poate Liiceanu considera astăzi că această automistificare a unor
realităţi dure este „garanţia sănătăţii noastre mentale”? Noica a predicat o viaţă ascetică dedicată intelectului imun la lumea reală – o
ontologie ce interzicea dreptul de a cugeta la contextul politic, pînă şi la ilegalităţile comise asupra însuşi subiectului ei: fiinţa în sine.
Cultura predicată de acest guru era o combinaţie de realitate idealizată, mit şi fantezie, într-o lume a războiului, a suferinţei şi a
speranţelor pe ducă. Iată sursa sistemului de iluzii; în plus, domnul Liiceanu ne recomandă şi tratamentul cu Zoloft, pare-se un anti-
depresiv deosebit de eficace.
Domnule Liiceanu, dacă înainte de ´89 vă autoimpuneaţi ca ororile comunismului (cunoscute în parte prin intermediul cărţilor
interzise, la care aveaţi accesul privilegiat în străinătate), să devină „iluzii” pentru a nu vă nevroza, cum de mai cutezaţi acum să le
sugeraţi altora să folosească acelaşi mecanism pentru „depăşirea” problemelor, într-o lume totuşi liberă?

Ordinul autorului prin care ni se cere să „adulmecăm decenii” o operă „cap-coadă” pentru a avea dreptul de a pune la îndoială ceva din
ea este o formă violentă de apărare, folosită de elite în confruntarea cu dezaprobarea convingerilor lor ultime. Nu trebuie să citeşti
toate rîndurile scrise de Marx pentru a-ţi putea formula o părere corectă, la fel cum nu trebuie să cunoşti un om integral (oricum ar fi
imposibil!) pentru a-l putea judeca în ansamblu pornind de la un gest grav comis de el.

Sistemul de iluzii, această urmă a rezistenţei prin cultură, trebuie să dispară odată pentru totdeauna din arsenalul conştient şi
subconştient „de luptă” al românului inhibat de limbajul paideic al elitelor!

Greaţa de România

Domnul Liiceanu a avut rarul privilegiu, pentru anii de dinainte de ´89, de a-şi putea privi propria-i ţară şi din „afară”, din perspectiva
inedită a unor ţări occidentale, Germania Federală şi Franţa. Imediat după Revoluţie, acelaşi Liiceanu vede numai „urîţenia acestei
ţări” (n.n.: România), de data aceasta din altă perspectivă, aceea a „filmelor lui Pintilie”, a „clasamentelor mondiale” etc.: „case din
chirpici..., orătănii evoluînd printre şoproane acoperite cu carton..., obrajii scofîlciţi ai oamenilor..., priviri moarte, haine jerpelite” etc.
Aceste aspecte sînt reale, însă întrebarea este simplă: de ce Gabriel Liiceanu nu a văzut aceste realităţi şi înainte de Revoluţie şi de ce
se dezice dintr-o dată de acestea, cînd de fapt, ele i-au fost alături pentru ani buni?

Pentru că, pînă la marea întîlnire cu realitatea din 1989, era sufocat pînă la orbire de lumea ideilor culturale peripatetizată prin
păltinişuri, dar mai ales pentru că, oricum, este foarte uşor şi plăcut (nu-i aşa?) să vorbeşti despre români şi România, mai ales cînd tu
însuţi eşti român, cu un sentiment de superioritate şi de scîrbă. {i acum, după Revoluţie, cînd realitatea a cîştigat în faţa „evitării” ei,
iar Gabriel Liiceanu şi-a asumat un punct de vedere asupră-i, a ales calea cea mai facilă, aflată la îndemîna oricui: critica mizeră,
neconstructivă.

Mulţi avem motive de dezamăgire, însă cît ar trebui să mai bravăm cu ele? Obiceiul acesta a fost preluat inconştient de la unele elite,
de la unii dintre cei care, deşi pretind a fi salvatori morali şi intelectuali ai ţării, scuipă public peste masele cărora li se adresează. Cele
susţinute de Gabriel Liiceanu – noi, românii, nişte irecuperabili mahalagii, nu ştim ce este libertatea, rămînem impasibili la durerea
aproapelui etc. – sînt toate nişte adevăruri trunchiate, născute din incapacitatea de a-i privi cu luciditate, cu obiectivitate pe
conaţionalii săi şi pe ceilalţi. Mai mult, scîrba de România a filosofului pare să fie alimentată de o constatare tîrzie şi frustrantă: şi-a
irosit propria viaţă rumegînd ideile şi viaţa altora, incapabil să le depăşească. Diatribele intră în arsenalul retoric al unei elite care,
invocînd în mod abuziv adversitatea istoriei şi a oamenilor, caută să forţeze succesul, să lase impresia că “face totul” în România.

Apel catre lichele

Paginile Apelului catre lichele au fost scrise pe fundalul unei drame istorice. Ele sunt febrile pentru ca au fost puse pe hartie sub febra
urgentei de a evacua trecutul si sub teama ca ar putea sa ni se intample ceea ce intre timp ni s-a intamplat. Din acest punct de vedere
volumul Apel catre lichele este documentul unei societati invinse si, confruntat cu ceea ce a urmat si cu momentul in care ne aflam, un
document al triumfului lichelelor. El este totodata un proiect tipic de intelectual umanist (si iluminist), care crede ca o lume poate fi
schimbata cu ajutorul cuvintelor. De aceea, in cele mai multe dintre paginile acestei carti care are ca tema o miza a istoriei, cuvintele
sunt incinse la rosu, sunt patetice, sunt fortate sa isi atinga limita, sunt urlate, imprecate, alearga pe scena despletite si se bat cu pumnii
in piept. Si, pentru ca intre timp s-au dovedit neputincioase, ele sunt in aceeasi masura tragice si ridicole. Iar pentru ca au fost scrise
sub revarsarea nemijlocita a unei stari de spirit, multe dintre ele, stilistic vorbind, sunt si discutabile. Cititorul care nu a trait acei ani
sau care nu i-a trait ca autorul acestor randuri trebuie de aceea sa fie ingaduitor cu ceea ce va citi. Totul a fost atunci aruncat in lupta
cu ideea ca lumea urma sa se aleaga intre bine si rau. Cu ce disperare am vrut atunci, cativa dintre noi, sa mutam cursul lucrurilor in
directia cea buna! Iar "directia cea buna" - de asta nu ma indoiam nici o clipa, asa cum nu ma indoiesc nici acum -trecea prin
eliberarea societatii romanesti de figura emblematica si dominatoare a lichelei iesite din comunism si care se pregatea acum sa faca
din nou istorie.

Amintiri din casa mortilor

Amintirile din Casa mortilor se singularizeaza in creatia lui Dostoievski prin structura lor, deosebita si de scrierile anterioare, si de
marile romane ce vor urma. Compozitional, aceasta carte a fost recunoscuta de catre exegeti drept "intermediara", situata intre
"poezie" si "adevar" - marturie subiectiva si naratiune obiectiva. Ea este evident autobiografica, bizuindu-se pe documentarea exacta a
martorului ocular, documentare ale carei urme nici nu doreste sa le disimuleze; dar este si arta autentica, rod al fanteziei creatoare, in
stare sa transfigureze faptul brut in perla a constiintei. In literatura rusa a timpului, formele acestea laxe de exprimare, realizand
osmoza vie a veridicitatii reportericesti cu generalizarile temerare, proprii imaginatiei artistice descatusate, au fost frecvente - dovada
Povestirile din Sevastopol ale lui Lev Tolstoi sau Amintiri si cugetari, impunatoarea fresca creata de Herzen, in egala masura
autobiografie individuala si a secolului. Dostoievski dorea sa convinga cititorul asupra autenticului relatarii, tinea mult sa nu
incetoseze realitatea faptica printr-o doza prea mare de inventivitate, si de aceea a si renuntat la obisnuita sa maniera de expunere
"dramatica", la construirea unor conflicte palpitante, care puteau parea neverosimile, optand pentru curgerea lina, prin excelenta
"epica" a intamplarii, pentru dramatismul launtric al documentului