2. Problema refugiaţilor palestinieni.

Înfiinţarea OEP şi a organizaţiei al-Fatah

În lipsa unei coordonări arabe unitare, formaţiunile paramilitare sioniste, devenite trupe armate regulate ale noului
stat Israel, şi-au extins teritoriile în Palestina. Locuitorii arabi, în cea mai mare parte ţărani sedentari, au fost nevoiţi
să-şi părăsească locuinţele, refugiindu-se în statele vecine. În 1950 erau înregistraţi 960.000 de refugiaţi, care
locuiau în tabere de corturi din Iordania, Siria, Liban şi Egipt. În casele părăsite ale arabilor s-au aşezat între 1948-
1951 peste 600.000 de imigranţi evrei, sosiţi din Europa şi Orientul Apropiat. Prin urmare, chiar şi dacă ar fi vrut,
refugiaţii palestinieni nu se mai puteau întoarce pe vechile lor proprietăţi. În acest fel, problema refugiaţilor
palestinieni, care s-au adăpostit în corturi, iar mai târziu în barăci, a devenit o problemă internaţională. ONU a
organizat o agenţie specială – UN Relief and Works Agency (UNRWA), cheltuind pentru fiecare refugiat 27 de dolari
anual!
La situaţia materială grea a refugiaţilor s-a adăugat statutul juridic precar. Doar în Iordania au fost acceptaţi
ca cetăţeni cu drept egal (doară Iordania anexase partea arabă a Palestinei, neinclusă în statul Israel). În celelalte ţări
au primit doar drept de muncă (în Egipt, acest drept fiind restrâns la fâşia Gaza). Practic, palestinienii au fost priviţi
mai peste tot ca venetici. Şi cu toate acestea, refugiaţii au sperat încontinuu că statele arabe vor dori şi vor reuşi până
la urmă să elibereze Palestina, astfel ca ei să se poată reîntoarce la casele lor. Ideile politice naţionaliste, pan-arabe,
ba'athiste şi nasseriste s-au bucurat de un larg răsunet în taberele de refugiaţi.
În condiţiile internaţionale postbelice, guvernele statelor arabe nu şi-au putut permite să reînceapă războiul
cu Israelul. În taberele de refugiaţi ajungea la maturitate o nouă generaţie de palestinieni, care trăise doar în corturi şi
barăci, fiind supusă privaţiunilor în toţi anii copilăriei. Pentru a menţine sub control răbufnirile naţionale şi sociale
ale acestor oameni dezrădăcinaţi, Liga Arabă a înfiinţat, în 1963, o organizaţie palestiniană – Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei (OEP), cu sediul la Cairo şi condusă de un reprezentant al vechii pături de notabili
palestinieni, avocatul Ahmad Shuqazyri.
OEP a organizat, în anul 1964, în Ierusalimul de est, o conferinţă palestiniană, care a înfiinţat un Consiliu
Naţional Palestinian şi a emis Carta Naţională Palestiniană, prin care declara unitatea şi indivizibilitaea teritoriului
fostului mandat britanic al Palestinei. Lozinca acceptată în toată lumea arabă era "aruncarea evreilor în mare şi
dispariţia statului Israel".
Aşadar, OEP a fost constituit ca instrument al Ligii Arabe, pentru a controla şi stopa pornirile extremiste
ale tinerilor palestinieni.
Aceste porniri însă nu puteau stopate. Drept urmare, au fost înfiinţate mai multe formaţiuni paramilitare
palestiniene. În 1958 a apărut organizaţia al-Fatah (acronim întors, provenit de la "Mişcarea pentru eliberarea
Palestinei"; fath însemană "Victorie"). Întemeietorii au fost absolvenţi palestinieni ai Universităţii din Kuwait: Yaser
Arafat, Salah Khalaf (ucis în 1991), Khalil al-Wasir (ucis 1988) ş.a. Această organizaţie a declarat în 1965 război
Israelului, organizând atacuri asupra obiectivelor evreieşti, în special cu pornire de la baze de pe teritoriul sirian.