Dovleacul uleios fără coajă

Tehnologia culturii ecologice

Cultivarea în monocultură a dovleacului nu este indicată pentru că dovleacul uleios poate să
aibă boli ca făinarea şi peronospora, iar resturile de tulpini pot deveni focare de infecţie, cauzând
daune la plantule şi la plantele dezvoltate. În consecinţă, pe aceeaşi parcelă dovleacul poate fi
cultivat din nou numai în al treilea an. Alte plante sensibile la virusuri sau purtătoare de virusuri, de
exemplu lucerna, nu sunt plante bune premergătoare. Cei care practică cultura ecologică ştiu că solul
nu poate să conţină resturi de hidrocarburi clorizate şi de săruri de metale grele, deoarece rădăcina
dovleacului ajunsă în adâncime le fixează, şi vor fi acumulate în în sămânţă. Seminţele care conţin
astfel de reziduuri nu pot fi valorificate ca alimente şi medicamente ecologice.
Sămânţa şi semănatul
În cultura ecologica se folosesc seminţe însoţite de certificat eco-sigilat.
În cultivarea dovleacului uleios sunt importante distanţele dintre rânduri şi între plante pe rând.
Se recomandă următoarele densităţi: 100x60, 140x45, 152x40 cm. Astfel se asigură 14.000-16.000
plante la hectar. Numai cu aceste densităţi se pot preveni pierderile de producţie. La densitate mare
se formează dovlecei foarte mărunţi din care nu se pot obţine cantităţi mari de seminţe
corespunzătoare nici calitativ, nici cantitativ.
Lucrări de întreţinere
După răsărire, pentru combaterea buruienilor trebuie executate 2-3 praşile mecanice cu
cultivatorul. Prăşitul manual este cu mult mai ieftin şi dacă sunt posibilităţi de executare este
recomandat. Concomitent cu prima praşilă se poate realiza densitatea dorită. La o infecţie locală
nesemnificativă, cu boli sau dăunători, este indicată îndepărtarea manuală şi îngroparea plantelor
infectate.
Recoltarea
Semnul începutului coacerii este schimbarea culorii fructului, apariţia unor dungi gălbui-verzi.
Recolta începe în momentul când seminţele ajung la o umiditate de 50-60%.
Recoltarea dovleacului uleios în general este mecanizată, în foarte puţine locuri se efectuează
manual. La recoltarea dovleacului uleios ecologic este foarte importantă curăţirea maşinilor, a
mijloacelor de recoltare şi a depozitelor. Recoltarea începe cu adunatul bostanelor în rânduri, la
distanţă de 3 m. Această acţiune trebuie începută după ce roua s-a ridicat. Zdrobirea şi scoaterea
seminţelor va începe după două zile de la terminarea formării rândurilor. La recoltarea propriu-zisă
temperatura aerului trebuie să fie de 25-30 grade.
Seminţele recoltate trebuie adunate în containere sau în saci curaţi. Folosirea unor mijloace
improprii şi saci uzaţi, este interzisă. Sacul de folie nu este indicat deoarece în timpul zilei, din cauza
căldurii, seminţele încep să fermenteze, iar în timpul spălării coaja verde a seminţei cade.
Cantitatea recoltată în timpul zilei se spală cu apă curată. Seminţele bine spălate se usucă mai
repede decât cele nespălate, totodată nu se lipesc, iar pelicula argintie se desprinde mai uşor în
timpul prelucrării. Spălarea se face cu o maşină speciala sau cu o remorcă mică (3 t) special
amenajată.
Pentru uscarea seminţelor se folosesc mese speciale. Se pot folosi şi uscături de tutun şi de
plante medicinale. Temperatura aerului de uscare nu poate să depăşească 40°C, aceasta fiind
temperatura la care calitatea, conţinutul şi capacitatea de germinaţie a seminţei încă nu se alterează.
Conţinutul optim de umiditate a seminţei uscate este de 8-9%. La un conţinut de umiditate mai ridicat
depozitarea va fi nesigură. Seminţele pot fi atacate de ciuperci şi de mucegai. În cazul unei uscări
excesive seminţele se rup, au loc pierderi inutile (pierderi de greutate şi cheltuieli mari de energie).
Timpul uscării este de circa 12-16 ore, în funcţie de instalaţie.
Dacă nu avem instalaţie pentru uscare trebuie să ne convingem că sursa aerului cald are
termostat şi se asigură ventilaţia. Aerul fierbinte nu are voie să ajungă în ventilator, deoarece
produsele din combustibil intră în contact cu sămânţa, conţin compuşi cancerigeni.
Înainte de a le scoate de la uscător, seminţele uscate trebuie răcite de la temperatură 38-40°C
la 20-25°C. Dacă le depozităm fără răcire, seminţele devin umede.
 În funcţie de pretenţiile cumpărătorului, seminţele uscate se pot preda în formă curăţată sau
necurăţată.
Etapele prelucrării:
- lucire (îndepărtarea peliculei argintii şi a părţilor de pulpă lipite de seminţe);
- curăţarea cu maşina cu dârmon;
- clasare după culoare;
- îndepărtarea seminţelor rănite şi a celor decojite;
- îndepărtarea bulgărilor, pietrelor şi impurităţilor;
- ambalarea în saci.
Până la transportare, seminţele pregătite trebuie ţinute în încăperi uscate, curate, răcoroase,
eliberate de dăunători, izolate, cu marcare eco.
Câteva sfaturi:
În funcţie de posibilităţi, dovleacul uleios trebuie semănat după cereale, dar următoarele lucrări
trebuie neapărat efectuate: dezmiriştit, fertilizare cu îngrăşământ natural, introducerea acestuia la
adâncimea indicată, arătură adâncă toamna cu grapa stelată, - prelucrarea în primăvară a arăturii să
se facă printr-o singură trecere – mai ales dacă precipitaţiile din iarnă şi primăvară sunt insuficiente,
iar pregătirea patului germinativ să se facă cu combinatorul.
ing. Vasile CIORCAŞ - C.L.C.A Negreşti-Oaş

LĂMÂIUL –Cultura în apartament

Lamâiul, portocalul, mandarinul sunt plante citrice, care provin din Extremul Orient unde ating
6 m înălţime şi din sud-estul Europei provenind din zone cu climat călduros fără variaţii mari de
temperatură de la zi la noapte sau de umiditate.
Citricele sunt plante decorative prin portul lor, prin florile mirositoare şi fructele frumos colorate
şi gustoase cu un conţinut ridicat în vitamina C 68-76 mg% şi acid citric 3,8-7%.
La noi în ţară cultura lămâiului este posibilă ca plantă de apartament, creşte pînă la 1,5 m. În
apartamente lămâiul se conduce ca tufă (arbust) şi se cultivă în vase cu amestec de pământ.
Sistemul radicular la lămâi este superficial, rădăcinile sunt subţiri lipsite de perişori absorbanţi,
rolul lor fiind luat de hifele unor ciuperci cu care formează micorize.
Micoriza reprezintă o convieţuire a unei ciuperci cu rădăcinile plantei gazde cu ajutorul căreia
plantele citrice absorb substanţele minerale din sol. Atunci când facem transplantarea trebuie să fim
atenţi să nu distrugem sistemul radicular, bolul de pământ rămâne intact.
Lăstarii lămâiului au într-un an 2-3 valuri de creştere. Frunzele trăiesc 2-3 ani şi se reînoiesc
treptat, dacă cad masiv este semn că modul de cultivare şi îngrijire este greşit.
Lămâiul este o plantă sempervirescentă (veşnic verde). Dacă din anumite cauze frunzele cad,
planta formează alţi lăstari cu frunze, dar în anul următor lămâiul nu va rodi. Lămâiul este totodată o
plantă remontantă pe acelaşi lămâi poţi găsi: flori şi fructe în diferite stadii de dezvoltare, inclusiv
fructe coapte.
Pentru creşterea şi hrănirea normală a fructelor planta trebuie să aibă minimum 10 frunze
sănătoase pentru fiecare fruct, alte frunze sunt necesare pentru hrana tulpinii şi a rădăcininilor.
Florile sunt hermafrodite mari, albe, parfumate.
Polenul este lipicios cauză pentru care polenizarea nu are loc cu ajutorul vântului ca la alte
specii pomicole.
În perioada înfloritului dacă lămâiul nu este scos afară se deschid ferestrele pentru a intra
albinele să facă polenizarea.
Florile apar pe ramurile anuale foarte rar pe lăstari câte una sau mai multe la subsuara
frunzelor tot timpul anului, dar perioada principală de înflorit este primăvara odată cu primul val de
creştere a lăstarilor.
Începutul rodirii
 Lămâii altoiţi încep să rodească la vârsta de 3-5 ani, iar cei proveniţi din sămânţă la 8-10
ani.De la căderea petalelor până la coacere fructelor în condiţii de apartament este nevoie de 180-
220 zile. După prima legare fructele cresc foarte repede apoi creşterea încetineşte treptat, iar în faza
de pârgă creşterea încetează.
În primul an de rod pe un lămâi se lasă 2-3 fructe
În anul II 5-8 fructe
În anul III 10-15 fructe
În anul IV 20-25 fructe.
Numărul de fructe depinde de vigoarea lămâiului şi de starea de sănătate.
Când facem răritul fructelor ţinem cont că pentru creşterea şi dezvoltarea unui fruct sunt
necesare 10 frunze. Practic pe o ramură lăsăm 2 fructe la distanţă de 15-20 cm între ele. Căderea
fiziologică a fructelor are loc în mai multe etape fiind determinată de supraîncărcarea pomului.
Căderea în masă a fructelor este de nedorit şi se poate evita prin afânarea permanentă a solului din
vase, prin menţinerea umidităţii şi fertilităţii la un nivel optim.
Lămâiul are nevoie de multă căldură, este sensibil la temperaturi scăzute. Temperatura optimă
pentru creşterea vegetativă este de 16-18°C. Lămâiul începe să vegeteze când temperatura aerului
este de 10-12 °C iar a solului de 11-12 °C. În perioada înfloritului temperatura să nu fie mai mare de
18 °C întrucât florile avortează.
Pentru creşterea şi coacerea fructelor temperatura optimă este de 19-22 °C.
La temperaturi de -1,2 °C -2,5° fructele îngheaţă;
La -3°C -4°C lămâiul îşi pierde frunzele şi lăstarii;
La -7°C -9°C îngheaţă toată planta.
Cerinţele fază de lumină variază cu fenofaza şi temperatura aerului din apartament.
La lumină insuficientă frunzele cad ,dar la temperaturi de 4 °C, lămâiul suportă întunericul 3-4 luni. Pe
această particularitate se bazează păstrarea lămâiului la întuneric peste iarnă în camere sau pivniţe
unde temperatura nu trebuie să scadă sub 0°C.
Plantarea în vase şi transplantarea
În perioada de creştere lămâiul se transplantează la 1-2 ani cu întreg balotul de pământ. După
intrarea pe rod transplantarea se face odată la 3-4 ani.
La vîrsta de 10-12 ani lămâii se pun în vase mari (hârdaie de lemn cu fundul perforat) cu
diametrul în partea superioară de 50-60 cm unde rămâne definitiv, pământul de la suprafaţă
împrospătându-se în fiecare an.
Pământul recomandat este un amestec de mraniţă, pământ de grădină şi nisip în părţi
egale.Transplantarea se face de regulă primăvara.
Tăierile de formare şi fructificare
Tulpina plăntuţei în vârstă de un an se scurtează la 30-40 cm. Din lăstarii apăruţi după scurtare
alegem 3-4 lăstari bine poziţionaţi şi dezvoltaţi restul se înlătură.Când lăstarii reţinuţi au 25-30 cm se
ciupesc pentru a ramifica.
Această operaţie se repetă 2-3 ani de 2 ori pe vară până se obţin ramificaţii de ordinul IVşi V
pe care lăstarii vor fructifica.
La plantele bine îngrijite într-un an se pot obţine ramuri de două ordine asigurând intrarea pe
rod în anul 3.Ramurile scurte care au fructificat, uscăturile, lăstarii prost orientaţi se vor
elimina.Tăierile se pot face în orice perioadă a anului.
Îngrăşarea şi udarea
Vara lămâii sunt scoşi în grădină, se recomandă să se îngroape în pământ cu vasul în care
sunt puşi dacă plantele sunt tinere. Lămâiul se poate îngrăşa cu îngrăşăminte chimice sau organice
(must de bălegar sau gunoi de păsări fermentat diluate în apă 1:10).
Din mai până în octombrie udatul se face la 1-2 zile, numai spre seară.
Nu se face udatul ziua pe arşiţă cu apă rece în acest caz lămâiului îi cad frunzele, florile
şi fructele.
Vara se udă de 2-3 ori pe săptămână dacă lămâii se ţin la căldură şi de 1-2 ori pe lună iarna
dacă temperatura este de 4-7 °C.
 Atât la udat cât şi la îngrăşat este bine ca lichidul să se toarne în 3-4 reprize pentru a se
absorbi tot şi lent.
La cultura lămâiului pot apărea simptome de suferinţă:
a) dacă frunzele sunt mici, de culoare deschisă, gălbuie mai ales în jurul nervurilor-este lipsă
de azot se va administra 50 g azotat de amoniu la plantele din vase mari;
b) dacă frunzele se brunifică începând de la vârf spre margine şi încep să cadă mai ales în
perioada înfloritului este semn că planta nu are fosfor, se va administra 80 g fosfor la plantele din
vase mari;
c) dacă frunzele sunt foarte mari şi încep să se decoloreze şi să se brunifice, sau apar pe
suprafaţă puncte de clei este semn că planta are nevoie de potasiu, se administrează 50 g potasiu la
plantele din vase mari;
d) dacă ramurile lămâiului sunt exagerat de lungi iar fructele cad de mici este lipsă de cupru,
se fac stropiri cu sulfat de cupru 1%;
e) dacă frunzele mai vechi de la baza lămâiului se îngălbenesc şi cad este semn că lămâiul
are nevoie de magneziu, în general această suferinţă apare în cazul solurilor prea uşoare-se
administrează 50 g sulfat de magneziu la vasele mari, sau schimbăm pământul din ghiveci.
Iernarea lămâiului
Iernarea se face după două metode, oricare ar fi metodele de iernat lămâii trebuie feriţi de
temperaturi de sub 0°C, de diferenţele de temperaturi din aer şi cea din sol, evitarea udatului cu apă
rece, mutarea plantelor de la cald la rece.
a) iernarea la rece lămâii se ţin în încăperi la 4-7°C, când lămâii intră în repaus, dar îşi menţin
frunzele dacă au lumină difuză.udarea se face rar 1-2 pe lună;
b) iernarea la cald - lămâii se ţin în camere luminoase, lângă ferestre la temperaturi de 12-16°C în
acest caz plantele vegetează, se face aerisirea camerei pe timp cu soare, se udă o dată pe
săptămână cu apă călduţă şi se îngraşă odată pe lună cu îngrăşăminte complexe.
Trecerea la iernat
Se face toamna înainte de ase răci pământul din vase. Acomodarea lămâilor se face 15-20 de
zile ziua se ţin afară iar noaptea în cameră, la fel se procedează cu trecerea lămâiului din cameră în
grădină primăvara.
Bolile şi dăunătorii lămâiului
Pentru combaterea bolilor se fac stropiri cu sulfat de cupru 1%.
Dăunătorii: păduchii ţestoşi şi păianjenul roşu se combat fie prin spălări ale frunzelor cu o
emulsie de săpun (fără sodă) 30g săpun de bărbierit la 1l apă,
Păduchele lânos se combate cu: Fastac 10 EC 0,02% sau Decis 2,5 EC 0,025%. Musculiţa albă
de seră - Ultracid 20 EC 0,16% sau Decis 2,5 EC 0,05%.

ing. Elena MIHALCA – CLCA Santău

DATURA

DATURA – laur, ciumăfae - este o plantă din familia solanacee înrudită cu: roşiile, vinetele,
ardeii, cartofii şi petuniile.
Datura îşi are originea în America de Sud - Mexic, Peru, Chile.
Planta este un arbust cu frunze persistente sau semipersistente, cultivate pentru florile
frumoase sub formă de pîlnie care înfloresc toată vara şi toamna.
Florile au un parfum intens, plăcut sunt albe,crem, roz, lila sau roşii.
Înmulţirea la datura se face prin butaşi erbacei sau uşor lignificaţi primăvara într-un amestec
de pămînt de frunze şi nisip.
Îngrijirea:
- vara - plantele se scot în aer liber, pe balcoane ferite de curenţi de aer, udarea se
face regulat, se udă abundent datorită faptului că pierde multă apă prin transpiraţia frunzelor mari;
 - iarna plantele se trec în repaus cînd plantele îşi pierd frunzele, plantele se ţin în încăperi
luminoase la temperaturi de 8-10°C, udările vor fi rare cu apă puţină.
Fertilizarea – dacă se asigură un pămînt bogat în substanţe nutritive fertilizarea nu este
necesară.
Cel mai potrivit pămînt pentru datura este un amestec de pămînt de răsadniţă cu pămînt de
ţelină argilos la care se adaugă rosătură de coarne.
Datura este atacată de: musculiţa albă de seră şi de păianjenul roşu.
Tratamente pentru combaterea musculiţei cu: Applaud 25 WP - 0,10%, Confidor 70 WG
0,02%.
Pentru păianjenul roşu tratamente cu unul din produsele; Neoron 500 EC 0,08%, Omite 57 EC
0,10%, Nissorun 10 WP 0,04%, Demitan 20 SC 0,05%.

ing. Elena MIHALCA – CLCA Santău

ROLUL ASOLAMENTELOR
ÎN CONTEXTUL AGRICULTURII DURABILE

Asolamentele pot fi clasificate după mai multe criterii, anume: număr de sole, număr de ani şi
după modul de folosinţă. Ţinând cont de aceste considerente avem:
 monocultură
 asolamente de scurtă durată: 2-3 sau 4 ani;
 asolamente de lungă durată: 5-8 ani sau 10 ani;
Monocultura presupune an de an cultivarea aceleaşi culturi pe aceeaşi suprafaţă de teren.
Neajunsurile acestui sistem ar fi, înmulţirea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor pe
suprafeţele respective. Dacă în urmă cu câţiva ani monocultura s-a aplicat intens, cu regret
constatăm azi că revine în actualitate.
Dispariţia unor consumatori (complexele de animale), a industriei uşoare (topitorii de in şi
cânepă, fabrici de zahăr etc.) a indus reducerea de specii cultivate şi în consecinţă reducerea unor
asolamente de scurtă durată care sunt cele mai practice.
Precizăm că suportă monocultura: porumbul, secara, tutunul, grâul (anul 1-2), cânepa şi soia.
Nu suportă monocultura: floarea soarelui, sfecla de zahăr, ovăzul, rapiţa, inul, mazărea, lucerna şi
trifoiul.
Pentru reuşita unei monoculturi este necesar aplicarea unui sistem de fertilizare corespunzător
culturii respective, aplicarea de tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, combaterea
buruienilor.
Asolamentul de scurtă durată de doi ani este cel mai simplu. Cuprinde două sole. O solă poate
fi cultivată cu o singură plantă sau un grup de plante apropiate. Cel mai simplu asolament bienal este
grâu - porumb. Rezultate bune se obţin şi în rotaţia grâu-cartof.
Asolamentul de trei ani cu trei sole permite introducerea în rotaţie a unui număr de mai multe
culturi. Cel mai raţional asolament de acest tip este: păioase (grâu, orz, secară) – prăşitoare (porumb,
cartof) – leguminoase (mazăre, soia).În general se practică rotaţia grâu – porumb – mazăre cu
rezultate deosebite. Astfel grâul este o bună premergătoare pentru porumb.
O combatere reuşită a buruienilor la cultura porumbului poate asigura în anul următor pentru
mazăre o solă în care nu mai are nevoie de combaterea chimică a buruienilor. Mazărea, prin
capacitatea ei de a îmbogăţi solul cu azot, permite eliminarea fertilizării faziale de toamnă a grâului.
În cadrul asolamentului de patru ani intervine o plantă amelioratoare a solului (trifoi). Pentru
acest tip de asolament propunem: leguminoase – grâu – porumb – porumb sau porumb – grâu – trfoi
– trifoi, sau grâu – sfeclă de zahăr – cartofi – porumb.
Asolamentele de lungă durată cuprind un număr mai mare de sole, cel puţin 5. În condiţiile în
care se practică agricultura azi este foarte greu să se realizeze asolamente de lungă durată.
 Alegerea culturilor, stabilirea succesiunii acestora, nu sunt măsuri suficiente care să asigure
realizarea avantajelor unui asolament. Trebuie acordată o atenţie deosebită la alegerea soiurilor,
tehnologiei de cultură, fertilizarea şi măsurilor de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor
pentru fiecare cultură în parte.
ing. Ioan COSTIN – OJCA Satu Mare

U N D E P O T F I C U L T I V A T E C I U P E R C I L E AL B E , T E RM O F I L E ,
AGARICUS EDULIS

Aceste ciuperci pot fi cultivate în sistem intensiv industrial sau clasic – gospodăresc, în spaţii în
care să se asigure necesarul termic fără consum energetic, acest lucru fiind posibil numai în timpul
verii, când în majoritatea pivniţelor din ţara noastră temperatura este favorabilă.
Cultura intensivă se realizează în localuri special amenajate prevăzute cu instalaţii de
încălzire, pasteurizare, sterilizare, ventilaţie şi apă. Asemenea localuri pot fi construite şi amenajate
special pentru suprafeţe mai mari de cultură.
În localurile destinate culturii intensive, substratul nutritiv se aşează în straturi plane,
amenajate pe stelaje cu 2-4 parapete din prefabricate de beton, ori în lăzi din mase plastice sau lemn
dispuse suprapus în cazul în care tipul tehnologic de cultură este bizonal sau multizonal.
Cultura clasică se execută în localuri adaptate acestui scop: pivniţe, construcţii vechi sau în
spaţii cu folosinţă mixtă (în perioada când sunt libere: sere înmulţitor, răsadniţe cu 2 pante, sere
pentru forţat viţa de vie). Substratul nutritiv se aşează în saci din masă plastică. În funcţie de sistemul
de cultură adaptat, se execută diferite amenajări care să asigure încălzirea (cu abur, aer condiţionat
încălzit, cotloane, etc.) şi circulaţia aerului. În perioada incubării ciupercilor, necesarul de aer va fi de
0,5-1 m3/oră/m2. În perioada formării ciupercilor, necesarul de aer va fi de 1,5 m3/oră/m2, iar în
perioada recoltării de 5-6 m3/oră/m2.
În situaţii în care cultura de ciuperci se execută în sere cu încălzire tehnică, sere cu cotlon,
solarii, răsadniţe cu 2 pante, cu şi fără încălzire, răsadniţe îngropate, trebuie să se asigure o izolare
termică cât mai bună a acoperişului şi a pereţilor laterali, prin fixarea de şipci pe care se aşează un
strat de rumeguş sau paie acoperite cu carton asfaltat, aceasta pentru a evita pierderile de căldură şi
a preveni formarea condensului.
De asemenea, în camera de cultură nu se va intra direct, ci prin intermediul unui spaţiu
tampon.
Pentru a asigura o bună dezinfectare a spaţiului de cultură, este necesar ca pardoseala
localului să fie construită din cărămidă sau beton. Aceste condiţii nu sunt obligatorii pentru localurile
în care cultura se execută sezonier (sere, solarii, ş.a.).
Variaţii mai mari de 3°C, de la zi la noapte, influenţează negativ creşterea miceliului şi
formarea ciupercilor. De aceea se recomandă următoarele temperaturi optime ale aerului: 25-28°C,
în perioada încălzirii miceliului, şi 23-25°C în perioada de recoltare.
Înainte şi după fiecare ciclu de cultură, localul se curăţă şi se dezinfectează. Dezinfecţia se
execută fie pe cale chimică prin pulverizarea unor soluţii insecto-fungicide (sulfat de cupru 2% +
Formalină 2% + Heclotox 1% sau Karbofos-Malation 1% + var 10%), urmată de gazarea cu sulf 30 g
la m3 sau cu Formalină 20 cm3/m3, fie pe cale termică prin introducerea aburului în interiorul spaţiului
de cultură, timp de 12 ore, până când temperatura ajunge la 70°C sau 24 ore la temperatura de
60°C.
După dezinfectare, accesul în local trebuie făcut după anumite reguli de igienă (la intrare se
aşează perne ştergător sau covoare de burete îmbibate cu sulfat de cupru, precum şi cutii cu praf de
var).
În cazul localurilor pentru cultura clasică, vor trebui evitate următoarele situaţii nefavorabile:
- pardoseala din pământ care nu poate fi dezinfectată cu uşurinţă: (cu excepţia celor cu
folosinţă mixtă – se va folosi cultura în saci din polietilenă);
 - lipsa camerei tampon la intrare care creează curenţi de aer;
- lipsa condiţiilor de ventilaţie directă (nu sunt spaţii de acces ale aerului necesar spaţiului de
cultură) sau dirijată;
- existenţa pânzei de apă freatică în stratul de suprafaţă care creează pericolul inundării, sau
infiltrarea apei provenită din diferite intemperii;
- neizolarea termică şi lipsa posibilităţilor de ermetizare a spaţiului de cultură (cu excepţia
localurilor cu folosinţă mixtă).

CONDIŢII DE MICROCLIMAT ŞI PREGĂTIREA SUBSTRATULUI NUTRITIV PENTRU

CIUPERCA TERMOFILĂ

Această ciupercă are nevoie la însămânţare de o temperatură de 28°C în substrat. Ea poate fi

cultivată în pivniţe în perioada calda a anului (1 iunie – 1 octombrie). Poate fi cultivată în asociaţie cu
ciuperca Pleurotus florida – buretele roşiatic, în care caz trebuie să se asigure: temperatura din
substratul de formare a ciupercilor (după 10 zile de la însămânţare) de 26-27°C; temperatura din
mediul ambiant la recoltare de 23-25°C; temperatura maximă letală în timpul culturii în mediul
ambiant este de 38°C, iar în substrat de 40°C.
În primele 10 zile de la incubare şi în primele 7 zile după acoperire, nu este necesară
ventilaţia. În următoarele 17 zile de formare, ventilaţia va fi de 2-3 schimburi/oră, cu durata de
funcţionare de 10 minute/oră.
În timpul incubării, umiditatea relativă trebuie să fie de 95-100%, iar ulterior de 80-85%, mai
scăzută la începutul şi mai ridicată la sfârşitul perioadei de recoltare. În perioada de incubare nu se
fac stropiri, iar în perioada formării, imediat după acoperire, se efectuează 3-4 stropiri cu 1 litru/m2 şi
apoi cu 0,25-0,50 litri/ m2 la 2-4 zile.
Concentraţia bioxidului de carbon din mediul ambiant poate fi de 0,2-0,3%, deci de 8-10 ori
mai ridicată decât la Agaricus bisporus, aceasta ca urmare a unui regim de ventilaţie mai redus.
Substratul de cultură pentru ciuperca termofilă este de 70-80 kg/m 2, fiind format din gunoi de
cal, cu un adaos de 12-15% paie de grâu, cunoscut şi sub numele de ,,compost clasic”. Fermentarea
se realizează într-o perioadă de 16-18 zile (compostarea aerobă), în timpul căreia se execută 5
întoarceri (mai mult faţă de Agaricus bisporus), din care cauză compostul trebuie să fie ,,scurt” şi bine
fermentat.
Cu 12-14 zile înainte, se face preînmuierea. Culoarea substratului pregătit trebuie să fie brună-
negricioasă, fără miros de amoniac, cu pH-ul 7,5-8, paiele să se rupă uşor, iar umiditatea să fie de
62-65%, (strâns în mână să nu murdărească mâna).

AŞEZAREA SUBSTRATULUI NUTRITIV ŞI ÎNSĂMÂNŢAREA CIUPERCII TERMOFILE

Aşezarea substratului. Substratul se aşează în straturi plane, presate, cu o grosime de 16-18

cm sau în saci din polietilenă, cu diametrul de 50 cm, şi adâncimea de 30-35 cm. Aşezarea
substratului nutritiv în saci din polietilenă să fie mult folosită.
Însămânţarea miceliului se face prin mestecare, când temperatura din substrat este de 30°C,
folosindu-se 500-600 g miceliu pe suport granulat, pentru 100 kg compost. După însămânţare,
straturile se acoperă cu hârtie care se umezeşte periodic, la 1-2 zile cu apă sau cu o soluţie de
Formalină 0,5-1%.

ÎMPÂNZIREA MICELIULUI LA CIUPERCA TERMOFILĂ

Împânzirea miceliului în substrat este foarte activă când temperatura este de 24-32°C
(valoarea optimă fiind de 28°C), iar umiditatea relativă a mediului ambiant de 95-100%, care se
obţine prin udarea hârtiei care acoperă straturile. Pentru protecţia culturilor se aplică stropiri cu
substanţe pesticide: Zineb 0,2%, Nogos 0,2% (sub formă de soluţie sau fumigaţie, aerosoli).
 Amestecul de acoperire va avea grosimea de 3,5-4 cm. Se poate folosi şi amestecul rezultat
din turbă neagră şi dolomită în proporţie de 2:1.
În primele 2-3 zile după acoperire, straturilor de cultură li se aplică două prăfuiri succesive cu
Zineb 1 g/m2 şi stropiri cu apă, folosind 1 l/m2, după care numai la 3-4 zile se vor mai aplica stropiri cu
cantităţi de 0,3-0,5 litri/m2.
În perioada de formare a ciupercilor (4 săptămâni), necesarul de aer creşte la 2 schimburi/oră,
umiditatea relativă a mediului ambiant se menţine la 95-100%, iar temperatura mediului nu va depăşi
26°C. Pentru protecţia culturii, în această perioadă se aplică săptămânal o stropire cu Zineb 0,2% şi
Formalină 0,5%.
Agaricus edulis este rezistent la atacul viruşilor, bacteriilor şi mult mai rezistent la atacul
ciupercilor parazite Verticillium şi Mycogone, comparativ cu Agaricus bisporus.

ing. Vasile CIORCAŞ - C.L.C.A. Negreşti-Oaş

TǍIERI ÎN USCAT APLICATE ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Tăierile în uscat la arbuştii fructiferi sunt lucrări care se efectuează în funcţie de specie, vârsta
plantaţiei, condiţiile agrotehnice de dezvoltare a plantelor. Ca şi la pomi, la arbuştii fructiferi se aplică
tăieri de formare, de fructificare, de întinerire.
Tăieri de formare
Tăierile de formare se aplică în primii ani de la plantare şi au ca scop formarea plantelor în aşa
fel încât să fie capabile să producă în cel mai scurt timp, la potenţialul biologic maxim al soiului. De
obicei arbuştii se dezvoltă sub formă de tufă dar în plantaţii aceştia pot fi conduşi şi cu tulpină sau pe
spalier ca şi garduri fructifere.
Tăierile de formare sunt diferite în funcţie de specie şi forma de conducere adoptată.

Afin
Afinul se conduce sub formă de tufă.
După plantare ramurile se scurtează la 3-4 muguri pentru a evita formarea rodului ce ar
debilita planta şi pentru a stimula lăstărirea de la baza tufei.
În primii ani afinul creşte încet şi lăstăreşte slab de aceea se intervine mai puţin cu tăieri.
În cazul plantelor debile după 1-2 ani, primăvara devreme se poate face o tăiere în cepi
deasupra solului, pentru a provoca formarea unor lăstari viguroşi.
Anual este necesar să se reţină 3-4 ramuri noi până la completarea tufei cu 15-20 de ramuri.

Coacăz
Coacăzul creşte în mod natural sub formă de tufă dar poate fi condus şi pe spalier sau cu
tulpina de 15-45 cm caz în care tufele trebuie susţinute pe spalieri sau pe tutori.
După plantare tulpina se taie la 3-4 muguri deasupra solului. Din lăstarii care cresc se reţin 4-5
bucăţi, restul se elimină.
În al doilea an se lasă 4-5 ramuri, care pot rămâne întregi dacă vârfurile sunt viabile sau se
scurtează dacă au degerat.
În anul trei se păstrează ramurile de 2 ani şi se reţin alte 4-5 ramuri de un an crescute la baza
tufei.
În continuare se reţin anual câte 3-5 ramuri tinere până când tufa are 16-20 ramuri.

Zmeur
În ceea ce priveşte sistemul de conducere zmeurul poate fi găsit în cultură pe araci în
plantaţiile cu suprafeţe mici, cultura în benzi cu spalieri când se plantează la 2,5/0,5 m şi prin
drajonare se va forma de-a lungul rândului o bandă de 0,4 m lăţime, cultura sub formă de gard
fructifer, conducerea sub formă de evantai, cultura cu spalier olandez, când se amplasează două
rânduri de spaliri la 0,5m de o parte şi de alta a rândului.
Înainte de plantare, drajonii se taie la 20-25 cm lungime.
După plantare, drajonii muşuroiţi se scurtează la nivelul muşuroiului.
În primăvara anului al doilea la fiecare plantă se reţin 2-3 tulpini ale căror vârfuri se scurtează
cu 15-20 cm. Vârfurile sunt adesea afectate de ger, iar mugurii slab dezvoltaţi. Ca urmare a tăierilor
severe se vor forma mulţi drajoni din care se vor alege 6-7 tulpini care vor forma tufa. În anul al treilea
se scurtează vârfurile la diferite înălţimi în funcţie de sistemul de conducere iar dacă sunt uscate,
până la partea sănătoasă. După recoltare se elimină tulpinile de doi ani şi se aleg alte 8-12 tulpini de
un an pentru fiecare tufă sau 20 de tulpini la metru liniar pentru gardurile fructifere.

Tăieri de producţie

Afin
Afinul ramifică bine şi are tendinţa de a îndesi tufa. Ramificaţiile slabe, cele prea dese sau cele
care cresc spre interiorul tufei se elimină prin tăiere.
La afin nu se fac scurtări ale ramurilor anuale, deoarece mugurii de rod sunt amplasaţi spre
vârful lor.
Ramurile în vârstă de 5-6 ani se elimină prin tăiere de la bază pentru a fi înlocuite cu altele
tinere de un an.

Coacăz
Coacăzul negru rodeşte pe ramuri de un an. Prin tăierile de fructificare se va asigura creşterea
de lăstari anuali.
Plantele formate cu suficiente ramuri în tufă (16-20 buc.) au nevoie în continuare de înlocuirea
treptată a ramurilor îmbătrânite cu altele tinere crescute de la baza tufei.
În cazul când pornesc puţini lăstari de la nivelul solului se aplică tăieri care lasă cepi în locul
ramurilor eliminate.
În fiecare primăvara devreme se elimină prin tăiere ramurile rupte, bolnave şi cele de vigoare
slabă, pentru ca în interiorul tufei să pătrundă mai multă lumină.

Zmeur
În fiecare an se elimină de la bază tulpinile de 2 ani care au fructificat.
Se suprimă de la bază tulpinile noi cu înălţimi sub 1 m care sunt slab productive.
Se scurtează cu 10-20 cm vârfurile tulpinilor reţinute pentru producţie. În grădinile familiale
înălţimea tulpinilor poate fi de la 0,4 m până la 1,2 m. Cu cât tulpinile sunt mai scurte cu atât
coacerea fructelor este mai târzie şi producţia este mai mică dar se poate practica pentru a obţine
eşalonarea coacerii fructelor.
Susţinerea tulpinilor reţinute pentru producţie se realizează cu ajutorul spalierilor, tutorilor sau
prin legare simplă în mănunchiuri.
Tăierea zmeurului remontant (Lenuţa Chira, 2007). La soiurile remontante (cu 2 recolte pe an),
tulpinile în vârstă de 1 an care sunt în creştere, au însuşirea ca în partea a doua a verii sa dea o
primă recoltă iar în anul următor să rodească din nou pe porţiunea rămasă, după care se usucă.
Tăierile de fructificare se fac după aceleaşi criterii ca şi la soiurile obişnuite, cu deosebirea ca după
maturarea fructelor din august-septembrie se înlătură vârful care a rodit.

Tăieri de întinerire
Afin
Tăierile de întinerire (regenerare) se efectuează în perioada de declin, când în tufe apar ramuri
uscate şi producţia de fructe este tot mai mică. Prin aceste tăieri se îndepărtează toate tulpinile de la
bază pentru a favoriza pornirea lăstarilor din muguri dorminzi. Se face concomitent şi o fertilizare
organică pentru a se asigura creşteri cât mai viguroase. În primăvară se vor reţine 10-16 bucăţi care
se vor scurta la 1/2-1/3 din lungimea lor, iar în anul următor se vor obţine producţii normale.

Coacăz
Pentru regenerarea tufelor de coacăz se aleg 3-4 ramuri tinere pornite de la bază şi se
îndepărtează toate tulpinile mai bătrâne de 3 ani. Din cele rămase (de 2-3 ani) vom alege 3-4 pe
care le vom tăia la jumătate pentru a favoriza apariţia creşterilor vegetative. În anii următori se aleg
câte 3-4 lăstari care să ajute la formarea tufei. Într-o perioadă de 3 ani planta va intra din nou pe rod.
Dr. ing. Felicia PAŞCA - C.L.C.A. LAZURI

I M P O R T A N Ţ A T Ǎ I E R I L O R Î N T E H N O L O G I A D E Î NT R E Ţ I N E R E A
P O M I L O R F R U CT I F E R I

Tehnologia de culturǎ a pomilor fructiferi include lucrǎri care se eşaloneazǎ pe tot parcursul
anului calendaristic, ceea ce înseamnǎ cǎ într-o livadǎ se munceşte continuu. Fiecare fazǎ din
tehnologie trebuie fǎcutǎ la timp şi cu profesionalism, deoarece influenţeazǎ nu numai calitatea şi
cantitatea producţiei obţinute în anul în curs ci şi producţia anului urmǎtor (diferenţierea mugurilor de
rod are loc în anul în curs, pentru producţia din anul urmǎtor). Dar cele mai multe efecte negative
asupra creşterii şi rodirii pomilor fructiferi le au tǎierile efectuate greşit.
Dacǎ s-au efectuat tǎieri necorespunzǎtoare sau nu au fost executate aceste lucrǎri mai mulţi
ani, este posibil ca pomul sǎ nu poatǎ fi readus niciodatǎ la capacitatea maximǎ de rodire. Din
aceastǎ cauzǎ lucrǎrile de tǎiere trebuie executate de muncitori instruiţi, care sǎ cunoascǎ biologia
pomului, modul de executare a tǎierilor în funcţie de specie, soi, vârsta pomului, forma de coroanǎ,
modul de reacţie al pomului din punct de vedere biologic la sistemul de tǎiere adoptat.
Principalele efecte care se urmǎresc prin executarea lucrǎrilor de tǎiere sunt:
⇒ sǎ favorizeze dezvoltarea normalǎ a pomilor în primii ani dupǎ plantare şi sǎ asigure o intrare
cât mai timpurie pe rod;
⇒ sǎ asigure formarea unei coroane care sǎ permitǎ efectuarea eficientǎ a lucrǎrilor de
întreţinere (lucrǎri ale solului, tratamente fitosanitare, recoltare);
⇒ elementele din coroanǎ (ramuri de schelet şi semischelet) sǎ fie bine echilibrate, pentru a
putea susţine rodul fǎrǎ sǎ se rupǎ sub greutatea acestuia;
⇒ sǎ elimine alternanţa de rodire;
⇒ sǎ asigure manifestarea potenţialului biologic al soiului (producţii maxime şi de calitate foarte
bunǎ).
Deoarece tǎierile diferǎ în funcţie de vârstǎ, obiectivele urmǎrite, perioada de executare, modul
de execuţie, sunt mai multe moduri de clasificare a acestora:
1. Dupǎ anotimpul în care se executǎ tǎierile pot fi:
- tǎieri în verde (efectuate în timpul perioadei de vegetaţie);
- tǎieri în uscat (în perioada de repaus vegetativ a pomului).
2. Dupǎ modul de scurtare a ramurilor :
- tǎierea lungǎ, atunci când multe ramuri nu se taie iar la celelalte se face o eliminare
superficialǎ din lungime ;
- tǎierea scurtǎ, când se eliminǎ porţiuni mari din ramuri.
3. În funcţie de vârsta pomului:
- tǎieri de formare – se executǎ în perioada de tinereţe a pomilor, pânǎ la formarea
completǎ a coroanei;
- tǎierile de producţie se executǎ pe toatǎ perioada de rodire a pomilor. Prin acest tip de
tǎieri se urmǎreşte întreţinerea coroanelor conform tipului de coroanǎ proiectat (tǎieri de
 întreţinere) şi reglarea fructificǎrii în aşa fel încât un pom sǎ producǎ atât cantitativ cât şi
calitativ la potenţialul biologic maxim al soiului respectiv (tǎieri de fructificare).
Tǎierile de întreţinere au ca scop :
- limitarea extinderii coroanelor în înǎlţime şi lǎrgime;
- îmbunǎtǎţiera regimului de luminǎ în interiorul coroanei;
- crearea unui echilibru între vegetaţia de la bazǎ şi vârful coroanei, evitarea degarnisirii
coroanelor la bazǎ sau în interior (în apropierea axului la formele de coroanǎ cu ax).
Tǎierile de fructificare au rolul de a menţine echilibrul între creşterile vegetative ale pomului şi
fructificare. Pomii la care nu se efectueazǎ aceste tǎieri, rodesc mult, scade intensitatea de creştere
vegetativǎ şi cea de diferenţiere a mugurilor de rod. Formaţiunile de rod îmbǎtrânesc, fructele
obţinute pe ele vor fi de calitate slabǎ.
● tǎieri de corectare sunt necesare la pomii crescuţi o perioadǎ fǎrǎ tǎieri sau acestea au fost
efectuate greşit;
● tǎieri de reîntinerire se aplicǎ pomilor la sfârşitul perioadei de rodire cu scopul de a prelungi
cu câţiva ani eficienţa producţiei obţinute în plantaţie. În aceastǎ categorie se pot încadra şi
intervenţiile care trebuie fǎcute la coroane prea înalte sau atunci când ramificaţiile de la baza
coroanei au tendinţa de degarnisire, când ramurile au fost afectate de ger, grindinǎ sau roase
de animale.
Lucrǎrile de tǎiere constau în efectuarea unui numǎr mare de operaţii tehnice care joacǎ
un rol important în controlul creşterii şi fructificǎrii pomului, de aceea trebuie sǎ fie cunoscut
efectul fiecǎrei operaţiuni astfel:
- suprimarea ramurilor (rǎrire) constǎ în eliminarea completǎ a unei ramuri (indiferent de
vârsta acesteia). Operaţiunea se executǎ tangent pe inelul de creştere, deoarece în aceastǎ
zonǎ existǎ multe substanţe de rezervǎ şi rana se vindecǎ mai uşor. Suprimarea are ca efect
stimularea dezvoltǎrii ramurilor învecinate, îmbunǎtǎţirea regimului de luminǎ din coroanǎ, se
permite pǎtrunderea soluţiilor la tratamentele fitosanitare în interiorul coroanelor. Prin aceastǎ
lucrare se eliminǎ ramurile crescute în poziţii necorespunzǎtoare, cele bolnave, rupte;
- suprimarea lǎstarilor sau plivitul, constǎ în eliminarea lǎstarilor în special a celor concurenţi
sau care în perioada de vegetaţie, mai ales la pomii tineri, cresc în poziţii necorespunzǎtoare.
Lucrarea se efectueazǎ înainte ca lǎstarii sǎ ajungǎ la 10-15 cm lungime;
- scurtarea ramurilor constǎ în tǎierea unei porţiuni din lungimea acestora. Se poate face pe
lemn de un an sau pe lemn vechi (tǎieri de reducţie). Ca şi tehnicǎ de tǎiere, aceasta se
executǎ la 2-3 mm. deasupra unui mugure. Dupǎ lungimea porţiunii de ramurǎ rǎmasǎ pe pom
aceastǎ tǎiere poate fi: scurtǎ (puternicǎ), atunci când se taie ½ sau mai mult din lungimea
ramurii şi tǎiere lungǎ (slabǎ) când se scurteazǎ 1/3 sau mai puţin din lungime.
Tǎierea scurtǎ are ca efect creşterea pe porţiunea rǎmasǎ a unui numǎr mare de lǎstari care
vor fi viguroşi şi fǎrǎ muguri floriferi. Acest tip de scurtare trebuie evitat în perioada de formare a
coroanelor deoarece provoacǎ o creştere vegetativǎ puternicǎ, se îndeasǎ coroana şi se întârzie
intrarea pomului pe rod. Tǎierea scurtǎ este eficientǎ la sfârşitul perioadei de rodire, pentru a provoca
regenerarea semischeletului coroanei.
La tǎierile de regenerare, în multe situaţii se fac atât scurtǎri puternice cât şi eliminǎri de ramuri
iar tǎierea se numeşte de simplificare, şi se efectueazǎ în perioada de repaus vegetativ a pomilor.
Alte operaţii tehnice aplicate pomilor sunt:
- scurtarea lǎstarilor, vara la sfârşitul fazei de creştere intensǎ a acestora;
- înclinarea ramurilor, se bazeazǎ pe schimbarea poziţiei unei ramuri pentru a-i influenţa
dezvoltarea ulterioarǎ. O ramurǎ care are poziţie apropiatǎ de verticalǎ va creşte mult şi va
diferenţia puţini muguri de rod. La o înclinare de 45o, ramura va avea o creştere moderatǎ şi o
diferenţiere bunǎ a mugurilor de rod. Cu cât o ramurǎ are o poziţie mai apropiatǎ de orizontalǎ,
cu atât creşterile vegetative vor fi mai slabe şi rodirea mai accentuatǎ. Pentru a modifica poziţia
unei ramuri se va alege o perioadǎ din an când aceasta are cea mai bunǎ flexibilitate, pentru a
evita ruperea (sfârşitul lunii august sau primǎvara la începutul vegetaţie);
 - Arcuirea ramurilor grǎbeşte mult fructificarea dar prezintǎ dezavantajul cǎ pe porţiunea de
curburǎ maximǎ cresc lǎstari care vor avea o evoluţie rapidǎ iar porţiunea urmǎtoare a ramurii
(vârful acesteia) nu mai creşte şi se epuizeazǎ foarte repede.
Toţi muncitorii care executǎ lucrǎri de tǎiere trebuie sǎ cunoascǎ principiile de bazǎ ale tǎierilor
şi noutǎţile care apar în legǎturǎ cu formele de coroanǎ noi, eficiente în livezile cu densitǎţi mari de
plantare.
Dr. ing. Felicia PAŞCA - C.L.C.A. LAZURI

I M P O R T A N Ţ A M AT E R I A L U L U I S Ă D I T O R
L A C UL T U R A C A R T O F U L U I

Pregătirea materialului de plantat la cultura cartofului, începe deja de la recoltarea tuberculilor

pentru sămînţă. De aceea pe tot parcursul manipulării tuberculilor, de la recoltare şi până la plantarea
lor în anul următor, trebuie evitată vătămarea lor şi amestecarea soiurilor, a categoriilor biologice, sau
a loturilor cu diferite provenienţe. De asemenea, trebuie evitată degradarea materialului de plantat
prin expunere la soare, la condiţii de umiditate şi intemperii, sau păstrarea temporară în grămezi
neaerisite şi neprotejate. Aceeaşi grijă este necesară, pe parcursul depozitării, pînă la plantare, prin
respectarea parametrilor optimi de temperatură, umiditate şi ventilaţie, pentru reducerea la minim a
pierderilor de păstrare şi menţinerea capacităţii de producţie a materialului de plantat.
CALITATEA MATERIALULUI DE PLANTAT la cartof este deosebit de importantă în realizarea
producţiilor ridicate, constante şi eficiente.
Calitatea materialului de plantat la cartof este determinată de următoarele însuşiri:
1) categoria biologică, respectiv gradul de infecţie cu viroze;
2) vigoarea tuberculilor:
3) integritatea şi gradul de sănătate a tuberculilor (infecţia lor cu boli sau dăunători);
4) puritatea soiului;
5) uniformitatea materialului de plantat, ca mărime (dimensiunea tuberculilor).
Calitatea materialului de plantat, pe lângă condiţiile pedoclimatice şi cele agro-fitotehnice,
asigură realizarea potenţialului de producţie al soiului cultivat. Aceşti trei factori acţionează asupra
producţiei după legea MINIMULUI şi anume, dacă unul dintre aceşti factori este deficitar, anulează
sau reduce şi efectul celorlalţi.
Relaţia dintre calitatea materialului de plantat şi condiţiile tehnologice poate fi judecată
din următoarele puncte de vedere:
- dacă calitatea materialului de plantat este slabă, scade mult capacitatea lui de producţie, caz
în care pentru realizarea unor producţii mulţumitoare trebuie create condiţii tehnologice mai
bune, ceea ce necesită cheltuieli suplimentare, ridicând costurile de producţie;
- dacă calitatea materialului de plantat este bună sau foarte bună, se asigură producţii ridicate şi
în condiţiile unor tehnologii normale, cu cheltuieli mai reduse.
În concluzie, calitatea materialului de plantat este un factor atât de important pentru
rentabilizarea culturii de cartof, încât nu suportă nici o economie sau concesie.
Numeroase cercetări au dovedit că VALOAREA BIOLOGICĂ a materialului de plantat are o
contribuţie de pînă la 50% în obţinerea de producţii ridicate. ZAAG van der D.E.(1973) arată că ţările
care obţin an de an producţii ridicate de cartof, reînoiesc anual sau cel mult la 2 ani materialul de
plantat, utilizând categoria biologică de sămînţă Certificată clasa A (I1) sau cel mult sămînţă
Certificată clasa B (I2) cu un grad de infecţie virotică sub 10%. Folosind un material de plantat
viguros, cu energie de încolţire ridicată, cultura va răsări mai repede, mai uniform şi va forma un
număr mai mare de tulpini principale la cuib, respectiv de tuberculi. Deoarece, după plantare timp de
aproximativ 30-50 de zile, noua plantă se dezvoltă aproape în totalitate pe seama substanţelor de
rezervă din tuberculul mamă,cu cît aceste rezerve sunt mai mari şi vigoarea colţilor este mai
pronunţată, planta va creşte şi se va dezvolta mai repede.
 Vigoarea tuberculilor de sămînţă se apreciază după: valoarea internă, fertilitatea tuberculului,
energia de încolţire şi puterea de străbatere a stratului de sol la răsărire.
Valoarea internă este dată de cantitatea şi calitatea substanţelor de rezervă acumulate
(organice, minerale şi bioactive) în timpul formării tuberculului, respectiv cantitatea în care aceste
substanţe sunt prezente în tubercul la momentul plantării.
Fertilitatea tuberculului este reprezentată de numărul de ochi şi colţi viabili pe tubercul,care pot
forma tulpini principale.
Energia de încolţire exprimă viteza şi uniformitatea cu care colţii răsar după plantare şi
formează tulpini viguroase (tuberculii din categoriile biologice superioare, sănătoşi şi de dimensiuni
mai mari, au o energie de creştere mai ridicată).
Puterea de străbatere reprezintă durata în care colţii străbat stratul de sol acoperitor şi răsar,
formând tulpini principale (la colţii filoşi sau bolnavi, această putere este foarte redusă, plantele
răsărind tîrziu sau nu mai răsar deloc).
Puritatea biologică şi fizică a materialului de plantat are de asemeni o influenţă mare asupra
producţiei. Folosirea materialului de plantat certificat este singura garanţie pentru puritatea soiului, a
categoriei biologice, a stării de sănătate etc. Materialul de plantat depozitat şi păstrat
necorespunzător, dacă primăvara înainte de plantare nu este sortat, poate conţine o serie de
impurităţi fizice (paie, pietre, pământ, colţi, tuberculi bolnavi etc.) care în timpul plantării vatămă şi
infectează tuberculii sănătoşi. Ca urmare se reduce viteza de plantare, uniformitatea plantării şi
creşte procentul de goluri în cultură. Prin urmare folosind un material de plantat curat şi uniform ca
mărime se asigură o răsărire şi dezvoltare uniformă a cuiburilor de cartof. Plantarea tuberculilor de
aceaşi mărime contribuie la repartizarea spaţială mai bună a plantelor, în vederea folosirii optime a
spaţiului de nutriţie.
Dacă materialul de plantat este neuniform ca mărime, se pot crea următoarele situaţii
nedorite:
- maşina de plantat nu poate fi reglată corespunzător;
- apar neuniformităţi de plantare pe rînd (goluri sau dubluri);
- creşte sau nu se realizează norma de plantare propusă;
- răsărirea plantelor este eşalonată, neuniformă.
Dacă materialul de plantat provine din unitate, din producţie proprie, toamna întreaga producţie de
tuberculi se sortează atent, se calibrează şi se depozitează cât mai repede. Pentru depozitarea
materialului de plantat sunt preferate depozitele speciale sau diferite alte spaţii care pot fi ventilate
sau aerisite, în care se pot dirija condiţiile de temperatură şi umiditate a aerului, în care se poate
controla şi supraveghea materialul, sau în caz de nevoie se poate interveni prin resortare etc. Aceste
spaţii vor fi pregătite din timp, curăţate, văruite şi dezinfectate, sau săpate în cazul silozurilor de
pămînt. Primăvara cartoful pentru sămînţă trebuie pregătit pentru plantare, indiferent de lucrările de
condiţionare efectuate toamna sau în timpul depozitării. Pregătirea materialului de plantat şi plantatul
se începe cu soiurile care s-au păstrat mai greu şi tuberculii sunt mai încolţiţi. Odată declanşat
procesul de creştere a colţilor primăvara, este de preferat ca acesta să se continuie în sol, fără
ruperea lor. Dacă întregul material de plantat s-a păstrat bine, iar în unitate se cultivă soiuri cu diferite
precicităţi, pregătirea materialului şi plantarea trebuie începută cu soiurile care au o perioadă de
vegetaţie mai lungă. Sortarea şi calibrarea sunt două lucrări care se fac obligatoriu la scoaterea
materialului de plantat din depozit. Lucrarea se începe cu 4-5 zile înainte de plantare, sau în ziua
plantării, în funcţie de cantitatea de sămânţă şi capacitatea de lucru. De obicei, scoaterea şi
pregătirea materialului de plantat se face în paralel cu plantarea. Sortarea materialului de plantat
primăvara este obligatoirie, deoarece în timpul păstrării, timp de peste 6-7 luni, mulţi tuberculi se
îmbolnăvesc şi se strică, care înainte de plantare trebuie eliminaţi. Eliminarea tuberculilor bolnavi
reprezintă calea pentru reducerea infecţiilor şi a golurilor din cultură. Cu ocazia sortării se rup şi colţii
mai mari de 3-4 cm. şi se elimină corpurile străine (pietre, paie, vreji, bulgări de pămînt, etc.) care mai
există în masa de tuberculi şi pot cauza neplăceri în timpul plantării. Concomitent cu sortarea
materialului de plantat trebuie făcută şi calibrarea. Scopul calibrării este realizarea unui material de
plantat uniform ca mărime (dimensiuni, greutate), care să permită stabilirea corectă a densităţii de
plantare, reducerea normei de plantare, reglarea corectă a maşinilor de plantat, în vederea asigurării
unei plantări şi a unei răsăriri uniforme. Operaţiunea de calibrare constă în separarea tuberculilor pe
loturi uniforme ca mărime.
Standardele noastre pentru cartoful de sămînţă prevăd două fracţii de mărime: 30-45 mm.
(fracţia mică) şi 45-55 mm. în diametru (fracţia mare). Plantarea unui amestec de tuberculi, necalibraţi
(30-55 mm.) este o practică greşită, ceea ce duce la neuniformitatea culturii (ca densitate, distribuţie
pe rând şi moment de răsărire), creşterea golurilor în cultură, creşterea normei de plantare şi în final
creşterea cheltuielilor.

ing. Constantin BURLACU – CLCA Halmeu

ANTOFITOZA

Parazitarea plantelor superioare de către alte plante superioare, cum sunt speciile de
Orobanche (lupoaia sau verigelul). Care parazitează rădăcinile de floarea soarelui, tutun, varză etc.
sau cele de Cuscută (tortelul sau cuscuta) care parazitează lucerna, trifoiul, inul, cartoful şi multe alte
plante.
Cuscuta este cunoscută şi răspândită pe tot globul, iar în ţara noastră este deosebit de
păgubitoare, mai ales pentru culturile destinate producerii de sămânţă.
Plantele de cuscută sunt anuale, rar perene, total părăsite şi lipsite complet de clorofilă.
Rădăcinile adevărate lipsesc iar planta îşi procură hrana prin haustorii care absorb se va
elabora. Tulpina plantelor de cuscută este filiformă, cilindrică şi de culori variate în funcţie de specie,
de la galben-roşcată la verzuie sau brună şi se înfăşoară în jurul plantei gazdă.
Combaterea cuscutelor
Din cele 17 specii de cuscută semnalate în ţara noastră, sunt deosebit de periculoase patru:
Cuscuta campestris şi Cuscuta trifolii, care produc pagube enorme în culturile de trifoi şi de lucernă,
Cuscuta epilinum, care face pagube mari în culturile de in, cânepă, hamei şi leguminoase şi Cuscuta
monogyna, care produce pagube pomilor în pepiniere, arborilor forestieri, în pepiniere şi în perdelele
de protecţie, iar după Kott, produce pagube mari viilor, împreună cu speciile înrudite: C. lupuliformis
şi C. lehmanniana.
Alte specii cărora trebuie să li se dea o atenţie specială sunt Cuscuta europaea, care atacă
hameiul şi arborii, C. europaea var. viciae care atacă mazărichea şi bobul, Cuscuta glabrior, care s-a
semnalat pe lucernă şi trifoi în regiunea Timişoara, Cuscuta suaveolens, care ar putea devenii
periculoasă în regiunile sudice. Aceste specii pot trece de pe plante sălbatice pe cele cultivate şi pot
devenii periculoase.
În combaterea cuscutelor, prima grijă pe care trebuie să o avem este să păstrăm lanurile
curate, deci să aplicăm măsurile preventive de luptă cu cuscutele.
Măsura principală este asolamentul corect, în care să nu succeadă plante atacate de aceeaşi
specie de cuscută. De exemplu, nu este admis să se pună in după trifoi sau după amestecul de
ierburi perene cu trifoi când acesta a fost infectat de cuscută, pentru ca Cuscuta epilinum parazitează
atât pe trifoi cât şi pe in. Seminţele de cuscută au longevitate mare şi germinaţia eşalonată şi deci
după o sola care a fost infectată, planta următoare ce este şi ea susceptibilă de a fi infectată trebuie
să fie pusă după un număr de ani cât mai mare posibil.
A doua măsură preventive este să avem sămânţă curată. Seminţele de cuscută se pot separa
de seminţele de trifoi şi lucernă, cu ajutorul aparatelor cu site sau al trioarelor, la care alveolele sunt
construite pe mărimea seminţelor respective. Cum însă diferenţa de mărime între seminţele de
lucernă şi trifoi, pe de o parte şi seminţele diferitelor specii de cuscută pe de altă parte, este foarte
mică, separarea prin sită şi trioare nu este perfectă. Rămân seminţe de cuscut în trifoi şi lucernă şi se
pierde din seminţele de lucernă şi trifoi 7-27%, după constatările lui Kott.
Procedeul sitelor dă rezultate satisfăcătoare numai la separarea seminţelor de cuscută în
sămânţă de in.
 Pentru curăţirea seminţelor de lucernă şi trifoi, de cuscută avem maşini de decuscutat, bazate
pe principiul separării cu ajutorul unui cilindru magnetizat prin electricitate. Seminţele de trifoi şi
lucernă sunt perfect netede, luciose; seminţele de cuscută au suprafaţa aspră şi cu mici ridicături şi
scobituri (cu rugozităţi). Dacă se amestecă sămânţă ce trebuie curăţită cu o pulbere de fier foarte
fină, această pulbere pătrunde în rugozităţile seminţelor şi aderă ca un înveliş la suprafaţa seminţei
de cuscută; ea nu aderă însă la suprafaţa lucioasă a seminţelor de lucernă şi trifoi. Amestecul
seminţei cu pulebrea de fier se face complet şi intim, în recipiente închise, în care sămânţa este
agitată continuu şi în care se picură puţină apă, pentru a asigura aderenţa pulberii. În urma acestui
amestec seminţele de lucernă se încarcă cu pulberea metalică, iar cele de lucernă, trifoi sau in rămân
curate. După această operaţie seminţele sunt trecute peste un cilindru magnetizat, care atrage
seminţele de cuscută, invelite în pulberea metalică şi nu le atrage pe cele de lucernă şi trifoi. O
porţiune longitudinală din suprafaţa cilindrului rămâne nemagnetizată. Când cilindrul care se
învârteşte ajunge în zona nemagnetizată, seminţele de cuscută se desprind de pe el şi cad într-un
recipient.
Trebuie ştiut că aderenţa pulberii metalice la suprafaţa seminţelor de cuscută nu se face
deopotrivă de bine la toate speciile. În experienţele întreprinse de Al. Buia, la unele specii de cuscută
atracţia de către electromagnet s-a făcut în proporţie de 100%, la altele în proporţii mai mici.
La unele specii, cum este Cuscuta cesatiana, seminţele nu se acoperă cu învelişul metalic şi
în consecinţă deloc de magnet.
Este deci necesar ca în staţiunile de decuscutarea se determină cărei specii aparţin seminţele
de cuscută şi când se găsesc C. campestris, C. epilinum sau C. glabrior, să se repete operaţia până
la curăţarea perfectă.
Seminţele de lucernă şi trifoi nu pot să circule în interiorul ţării şi nu pot fi exportate decât după
decuscutare, în saci plombaţi cu etichetă şi certificatul de analiză emis de unul din laboratoarele de
controlul seminţelor, conform deciziei privitoare la buruienile de carantină.
Metodele curative sau metodele agrotehnice de combatere constau în supravegherea
culturilor şi distrugerea vetrelor de cuscută care au apărut în culturi. Cu prilejul acestei operaţii trebuie
avute în vedera particularităţile biologice ale fiecărei specii. Astfel, C. campestris fructifică mai mult în
anul al doilea când infecţia este masivă. Plantele părăsite din primul an adesea degeră. C.
epithymum şi C. trifolii nu degeră, fiindcă se fixează pe coletul plantelor, unde sunt acoperite şi ferite
de ger. În regiunile mai calde, toate speciile de cuscută fructifică mult, din primul an. Cuscuta
campestris, fiind mai iubitoare de lumină, creşte mai sus pe planta gazdă, la 12-17 cm. când vatra de
cuscută se coseşte, toată masa plantei parazite este cosită. Cositura de C. campestris nu trebuie
băgată în fân fiindcă prin aceasta depreciază fânul din punct de vedera calitativ şi se accelerează
răspândirea cuscutei. Într-adevăr, planta parazită conţine seminţe care continuă să se formeze şi
după cosit, dacă am cosit parazitul în floare. Aceste seminţe ajung în tubul digestive al animalelor,
sunt eliminate odată cu fecalele, fără a-şi pierde puterea de germinaţie şi, prin intermediul balegarului
ajung din nou în sol. C. trifolii şi C. epithymum cresc de jos, de la suprafaţa pământului şi adesea sunt
chiar acoperite cu pămaânt. De aceea, la aceste specii nu este suficientă coasa, ci masa plantei
părăsite trebuie răzuită cu sapa.
Aşadar, masa vegetativă, cosită sau răzuită, din vetrele de cuscută, rămâne pe loc, este lăsată
să se usuce şi apoi este arsă, sau este amestecată cu paie şi arsă imediat. După ardere solul vetrei
de cuscută se sapă cu cazmaua la cel puţin 20 cm, adâncime la care seminţele de cuscută nu mai
germinează.
Când sunt mai multe vetre de cuscută, se arde întreaga mirişte şi se ară adânc cu plugul cu
antetriupită. Când combatem Cuscuta camestris, arderea întregii mirişti ne asigură în bună măsură
stârpirea plantei parazite sau, chiar fără săpat sau arat. S-a observat că după ardere lucerna se
regenerează bine în anul al doilea şi dă o producţie sporită de seminţe.
În lanurile de in şi cânepă infectată de C. trifolii şi C. epilinum, combaterea se face prin
smulgerea plantelor de in şi cânep atacate şi prin arderea lor. Tulpinile de in şi cânepă dintr-un lan
infectat se smulg mai devreme şi se prelucrează separat, calitatea lor fiind mai slabă.
 După recoltarea tulpinilor, buruienile rămase pe lan se adună şi se ard, iar terenul se ară
adânc cu plugul cu antetrupiţă.
Când cuscutele atacă alte plante: morcovii, cartofii, tutunul, ceapa, pătlăgelele roşii, ardeiul şi
sfecla de sămânţă, etc. trebuie smulse plantele atacate şi arse. O măsură importantă la plantele de
grădinărie este să nu se planteze răsaduri cu cuscuta.
În pepinierile de pomi, în vii, în plantaţiile tinere de perdele de protecţie se taie lăstarii invadaţi
de cuscutş şi se ard. Dacă peste iarnă au mai rămas plante părăsite agitate pe ramuri, trebuie să
avem grijă ca în primăveră să se adune glomerulele care conţin seminţe. Solul din pepiniere, vii şi
plantaţii tinere trebuie ţinut curat de buruieni şi săpat adânc. Dacă pământul este foarte infectat cu
seminţe de cuscută se răzuiesşte pe o adâncime de 5-6 cm. şi pământul adunat se bagă în gropi
adânci de cel puţin 30 cm. Sub arbuşti şi sub pomii din pepinira Kott recomandă să se pună după
primele prăşile, un strat de paie tocate. Plantele de cuscută răsărite se agaţă de paie, şi negăsind
hrană, pier.
Cuscutele se pot combate şi cu diferite substanţe chimice.

ing. Emil CHEŞCHEŞ – CLCA Viile Satu Mare

Ce înseamnă produse ecologice şi cum se obţin ele?

Agricultura ecologică (termen similar cu agricultura organică sau biologică) este un procedeu
“modern” de a cultiva plante,de a îngrăsa animale şi de a produce alimente, care se deosebeşte
fundamental de agricultura convenţională. Rolul acestui sistem de agricultură este de a produce
hrană mult mai curată, mai potrivită metabolismului organismului uman, dar în deplină corelaţie cu
conservarea şi dezvoltarea mediului. Agricultura ecologică contribuie la creşterea activităţilor
economice cu o importantă valoare adăugată şi cu o mare intensitate a ocupării populaţiei din mediul
rural şi are o contribuţie importantă la sporirea interesului pentru spaţiul rural.
Agricultura ecologică nu utilizează: fertilizanţi şi pesticide de sinteză, stimulatori şi regulatori de
creştere, hormoni, antibiotice şi sisteme intensive de creştere a animalelor. Organismele modificate
genetic şi derivatele lor sunt interzise în agricultura ecologică.
Practicarea agriculturii ecologice presupune utilizarea acelor procedee şi tehnologii care se
apropie foarte mult de legile naturii, reglementate prin reguli şi principii de producţie stricte, cuprinse
în legislaţia naţională elaborată în acest domeniu, armonizată cu legislaţia comunitară.
Respectarea regulilor şi principiilor agriculturii ecologice, reglementate prin legislaţia naţională,
respective controlul întregului lanţ de obţinere a unui produs ecologic de la pământ şi până la
produsul final, se face de organisme de inspecţie şi certificare înfiinţate în acest scop, care eliberează
certificatul de produs ecologic.
De remarcat, că trecerea de la agricultura convenţională la cea ecologică nu se face brusc, ci
prin pargurcerea unei perioade de trecere, numită “perioadă de conversie”,perioadă necesară pentru
adaptarea managementului fermei la regulile de producţie ecologică.
Durata perioadei de conversie în producţia vegetală, animalieră şi apicultură este de:
- 2 ani pentru culturile de câmp anuale;
- 3 ani pentru culturile perene şi plantaţii;
- 2 ani pentru pajişti şi culture furajere;
- 12 luni pentru vite pentru carne;
- 6 luni pentru rumegătoare mici şi porci;
- 6 luni pentru animale de lapte;
- 10 săptămâni pentru păsări pentru producţia d carne,cumpărate la vârsta de 3 zile;
- 6 săptămâni pentru păsări pentru producţia de ouă;
- 1 an pentru albine,dacă familia a fost cumpărată din stupine convenţionale.
 În scopul informării corecte a consumatorului, produsele ecologice trebuie să fie etichetate, în
conformitate cu regulile specifice privind etichetarea, respectiv cu Ordinele comune nr.
417/13.09.2002 şi nr. 110/07.10.2002 ale ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor şi ale
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, pentru aprobarea regulilor
specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice.
În conformitate cu aceste acte legislative, eticheta produselor ecologice trebuie să conţină, în
plus faţă de menţiunile obligatorii de pe eticheta alimentelor, menţiuni specifice modului de producţie
ecologic. Aceste menţiuni sunt: referirea la modul de producţie ecologic,ca de pildă “produs obţinut
din agricultură ecologică”, precum şi numele şi codul organismului de inspecţie şi certificare care a
efectuat controlul unităţii şi a eliberat certificatul de produs ecologic.
De asemenea, eticheta unui produs ecologic va cuprinde în mod obligatoriu sigla “ae” ce
reprezintă pentru consumatori o garanţie că produsul ce poartă această siglă este obţinut prin
agricultura ecologică.
ing. Liviu Fernea – OJCA Satu Mare

ÎNGRĂŞĂMINTELE ŞI CALITATEA RECOLTEI

Valoarea alimentare a produselor agricole poate fi apreciată pe de o parte prin conţinutul şi

calitatea principiilor nutritive, pe de alta în funcţie de unele însuşiri fizice, cum sunt culoarea,
mărimea, greutatea hectolitrică etc., elementele ce au o semnificaţie de natură comercială. Conţinutul
în substanţe nutritive calorigene, esenţiale funcţionării organismului animal, conferă valoarea
energetică a produselor. În acest sens se urmăreşte creşterea conţinutului de proteine din produsele
vegetale şi îmbunătăţirea valorii lor biologice. Valoarea biologică a proteinelor dintr-un produs vegetal
se apreciază în funcţie de cantitatea de azot reţinut în organism din azotul total consumat.
Biosinteza substanţelor de care depinde calitatea recoltelor este influenţată de condiţiile de
nutriţie minerală a plantelor. În funcţie de aceste condiţii, conţinutul proteinei la grâu poate oscila între
9 – 25%, amidonul din cartof între 10 – 24%, zahărul din sfecla de zahăr între 12 – 22%. Conţinutul
de grăsimi în seminţe, de zaharuri şi vitamine la fructe şi legume se poate schimba de asemenea
foarte mult, în funcţie de condiţiile de cultivare.
Aprovizionarea corespunzătoare a plantelor cu azot este o condiţie esenţială pentru biosinteza
proteinelor. Acumularea în bob a acestor substanţe este însoţită de scăderea conţinutului de amidon.
Fosforul exercită o acţiune foarte puternică asupra multor procese biochimice din plantă
participând în mod direct la sinteza zaharozei, amidonului şi lipidelor; sub influenţa fosforului se
intensifică sinteza proteinelor, însă, într-o măsură mai mică decât sinteza zaharozei şi amidonului.
Deci dacă fosforul nu este în cantitate suficientă, conţinutul de zaharoză şi amidon din plante este
mai scăzut prin comparaţie cu conţinutul proteinei, iar dacă se aplică fosfor, intensitatea sintezei
glucidelor creşte într-o măsură mai mare faţă de intensitatea sintezei proteinelor.
Potasiul are acţiune pozitivă asupra intensităţii fotosintezei şi asupra acumulării în plante a
zaharozei, amidonului şi a lipidelor.
Influenţa azotului
Prin administrarea îngrăşămintelor se poate dirija metabolismul în direcţia dorită şi se poate
favoriza acumularea proteinelor, amidonului, zahărului, grăsimilor şi altor substanţe în plantă.
Cereale La nivel mondial cea mai mare cantitate de proteină este produsă de cereale, deşi
leguminoaselor le revine primul loc în ceea ce priveşte conţinutul proteic. Cerealele constituie o sursă
de glucide, proteine, grăsimi şi pentru a deveni alimente complete, trebuie să fie suplimentate cu
săruri minerale, vitamine şi anumiţi aminoacizi. Substanţele minerale (1,5 – 2,3%) sunt reprezentate
prin fosfor, potasiu, magneziu, fiind localizate în părţile periferice ale bobului, din care cauză făina
integrală este mai bogată în substanţe minerale decât făina albă.
Grâul reacţionează la îngrăşămintele co azot prin sporirea conţinutului de proteine.
Sub aspect calitativ, nu trebuie omise în cazul grâului, însuşirile de panificaţie. Îngrăşămintele
cu azot în doze până la 200 kg/ha sporesc conţinutul de gluten, ceea ce are ca efect pozitiv creşterea
volumului pâinii. Dozele excesive de îngrăşăminte cu azot pot fi însoţite de efecte dăunătoare pentru
plante şi pot fi înlăturate dacă o fracţiune din doză de N se aplică în fazele târzii de dezvoltare a
plantelor, când creşterea vegetativă este terminată, iar azotul este utilizat la formarea organelor de
reproducere şi la sinteza proteinei ca substanţă de rezervă în bob, astfel se îmbunătăţesc însuşirile
calitative ale făinii.
Porumbul produce recolte foarte mari dar cu conţinut scăzut de proteină în bob, ceea ce scade
valoarea lui furajeră şi alimentară. Cea mai mare creştere a recoltei şi calităţii proteinei din bob se
obţine prin folosirea îngrăşămintelor cu azot. Conţinutul de proteină la porumbul nefertilizat s-a situat
sub 8% şi s-a ridicat la 10,2% prin aplicarea îngrăşămintelor cu azot. Un mijloc eficient pentru mărirea
conţinutului de proteină la porumbul de siloz este stropirea foliară cu soluţie de uree. Aceasta
pătrunde uşor în ţesuturile frunzelor şi se transformă repede în aminoacizi şi proteine, îmbogăţind
furajul cu proteine. Cel mai adesea aplicarea, azotului în cursul perioadei de vegetaţie dă rezultate
superioare comparativ cu administrarea din toamnă.
Leguminoasele – pentru boabe conţin de 2 – 3 ori mai multă proteină decât cerealele.
Calitatea recoltei şi conţinutul proteic sunt determinate de intensitatea fixării azotului de către
bacteriile simbiotice. Pentru obţinerea de recolte mari este nevoie de condiţii care să favorizeze
fixarea azotului din atmosferă. La soia se constată o strânsă dependenţă între conţinutul de proteină
şi aplicarea îngrăşămintelor cu azot. Experimental s-a constatat că producţia de proteină a crescut de
la 586 kg/ha în condiţii de nefertilizare la 806 kg/ha în cazul aplicării dozei de 120 N/ha. Pe de altă
parte inocularea seminţelor de soia înainte de semănat cu tulpini de bacterii cu capacitate ridicată de
fixare a azotului molecular din atmosferă poate produce sporuri de recoltă şi proteină echivalente
dozelor mari de îngrăşăminte cu azot.
Plantele furajere proteina constituie un element principal al calităţii furajului.
Aplicarea îngrăşămintelor cu azot şi fosfor duce la mărirea semnificativă a producţiei şi la
creşterea calităţii. Lucerna cea mai bogată în proteină reacţionează pozitiv la aplicarea unei doze
moderate de 64 kg N/ha. Şi sfecla furajeră reacţionează pozitiv la doze mărite de azot prin creşterea
proteinei.
La porumbul cultivat pentru siloz s-a pus în evidenţă creşterea proporţională a conţinutului de
acizi aminici din plantă cu creşterea dozei de azot până la circa 300 kg N/ha. Aplicarea dozelor
excesive de îngrăşăminte cu azot poate sporii acumularea azotului nitric în plantele furajere care
poate deveni toxic pentru animale când depăşeşte o anumită limită.

ing. Vasile TOMA – CLCA Batarci

FERTILIZAREA CEREALELOR DE TOAMNĂ, VERIGĂ IMPORTANTĂ PENTRU

OBŢINEREA DE PRODUCŢII MARI

Fiecare tip de sol asigură un anumit nivel de producţie, iar creşterea producţiilor în continuare
poate fi asigurată prin respectarea tuturor verigilor tehnologice, de importanţă majoră fiind asigurarea
cerealelor de toamnă cu elemente nutritive. Completarea necesarului de elemente nutritive se face
din îngrăşăminte naturale (organice) şi îngrăşăminte minerale (chimice).
ÎNGRĂŞĂMINTELE ORGANICE
Îngrăşămintele organice sunt foarte valoroase, deoarece, pe lângă faptul că asigură o parte din
necesarul total de elemente nutritive al plantelor, contribuie şi la ameliorarea însuşirilor fizice, chimice
şi biologice ale solului, precum şi la ridicarea conţinutului de humus din sol. Ele se pot administra
direct la cerealele de toamnă în cazul în care planta premergătoare se recoltează mai devreme,
încorporarea lor în sol făcându-se imediat sub arătura de vară, în cantitate de 20 t/ha atât în stare
proaspătă, cât şi semifermentate. De asemenea sunt valorificate eficient, administrate la planta
premergătoare prăşitoare.
ÎNGRĂŞĂMINTELE MINERALE
Îngrăşămintele minerale prezintă o deosebită importanţă în creşterea producţiei la cerealele de
toamnă. Ele sunt eficace în special când sunt respectate şi celelalte verigi tehnologice (executarea în
timp şi în mod corespunzător a lucrărilor solului, combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor,
asigurarea la semănat a unei densităţi corespunzătoare).
La stabilirea dozelor de îngrăşămintelor minerale trebuie să se aibă în vedere
următoarele:
● rezerva elementelor nutritive din sol (NPK);
● planta premergătoare;
● îngrăşămintele organice administrate la cultura respectivă sau planta premergătoare;
● producţia scontată;
● gradul de aprovizionare cu apă.
Dintre elementele nutritive, producţia de cereale este influenţată cel mai mult de administrarea
concomitentă a azotului şi fosforului.

Administrarea îngrăşămintelor cu azot

Azotul este principalul element nutritiv de care este strâns legată producţia. Asimilarea azotului
se face în cea mai mare măsură în prima parte a vegetaţiei, de la înfrăţit la înspicat. Azotul asigură o
bună înrădăcinare şi înfrăţire a plantelor, măreşte numărul şi greutatea boabelor în spic şi contribuie
la creşterea conţinutului de proteine din bob.
Îngrăşămintele cu azot se aplică în doze de 80-140 kg s.a./h pe parcursul întregii perioade de
vegetaţie fracţionat în 1-3 epoci (toamna, în ferestrele de iarnă şi în timpul vegetaţiei).
Dacă azotul nu s-a asigurat înainte sau la semănat, acesta se poate administra şi după
semănat, prin împrăştiere uniformă la suprafaţa solului. Administrarea îngrăşămintelor cu azot la
cultura cerealelor păioase înainte de topirea zăpezilor dă rezultate bune unde stratul de zăpadă nu
depăşeşte 20-30 cm.
În perioada de iarnă, solele unde grâul este înfrăţit, se pot administra cantităţi de 40-80 kg N
/ha şi chiar până la completarea dozei de azot necesară. Pe solurile unde grâul nu este înfrăţit
completarea dozei de azot se va face în primăvară după înfrăţire.
Dozele de azot se vor asigura fie din îngrăşăminte complexe care se administrează pentru
asigurarea dozelor de fosfor şi potasiu, fie din îngrăşăminte simple cu azot.
Pe solurile acide este indicat nitrocalcarul, care are o concentraţie mică de azot (26-27% azot)
însă conţine şi calciu şi nu provoacă acidifierea solului ca azotatul de amoniu.
O atenţie deosebită trebuie acordată uniformităţii aplicării îngrăşămintelor şi raportului dintre
elementele nutritive. Neuniformitatea aplicării îngrăşămintelor sau aplicarea azotului pe soluri slab
asigurate cu fosfor mobil şi potasiu, poate să ducă la dezechilibre de nutriţie, care se manifestă printr-
o înfrăţire slaba a plantelor, întârziere în creştere, arsuri pe frunzele tinere. Administrarea unor doze
mari de azot pe solele unde fosforul şi potasiul nu sunt asigurate, duce la o slabă utilizare a azotului
din îngrăşăminte, la sensibilizarea plantelor la cădere.

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor

Fosforul, deşi consumat în cantitate mai redusă decât azotul, are totuşi un rol foarte important
în creşterea armonioasă a plantelor. Fosforul favorizează înfrăţirea şi dezvoltarea rădăcinilor,
grăbirea vegetaţiei şi formarea boabelor, care devin mai grele, cu randament în făina mai ridicat şi cu
însuşiri de panificaţie mai bune.
Îngrăşămintele cu fosfor se administrează toamna, sub arătura de bază. Acolo unde nu s-au
administrat sub arătura de bază, îngrăşămintele cu fosfor pot fi administrate şi sub disc la pregătirea
patului germinativ. În acest caz este de preferat să se folosească îngrăşăminte complexe care au o
solubilitate mai mare în apă.
Dacă nu se reuşeşte să se administreze şi să se încorporeze în sol îngrăşămintele cu fosfor
înainte de semănat atunci se pot administra îngrăşăminte complexe la suprafaţa solului, în cantităţi
care să asigure cantitatea de azot necesară pentru epoca respectivă.
Dozele medii optime de fosfor (P2O5) pentru culturile de orz, orzoaică şi grâu de toamnă sunt
de 40-80 kg s.a./ha.
 Administrarea îngrăşămintelor cu potasiu
Cerealele de toamnă reactionează mai slab la administrarea îngrăşămintelor cu potasiu,
datorită faptului că aproximativ 2/3 din solurile ţării noastre sunt bine şi foarte bine aprovizionate cu
potasiu. Îngrăşămintele cu potasiu s-au dovedit utile numai în zonele cu precipitaţii abundente, cu
soluri podzolice, nisipoase, în special când cerealele păioase urmează dupa plantare mari
consumatoare de potasiu, ca: sfecla de zahăr, cartoful, floarea-soarelui. Cantitatea de potasiu
utilizată în aceste imprejurări poate fi de 30-50 kg/ha s.a. .
Având în vedere eficacitatea şi eficienţa economică a fertilizării la cerealele de toamnă, trebuie
să se facă tot posibilul pentru fertilizarea acestor culturi în mod sistematic, pentru a obţine rezultate
bune, reprezentate prin producţii mari şi de calitate superioară.

ing. Daniela CRISTE – CLCA Valea Vinului

CODUL DE BUNĂ PRACTICĂ AGRICOLĂ ÎN FERMĂ

Codul de bună practică agricolă reprezintă un ansamblu de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice puse
la dispoziţia producătorilor agricoli şi a fermierilor pentru a fii implementate în practică. Însuşite de
către fiecare fermier şi producător agricol şi implementate corect, practicile agricole pot contribui la
obţinerea unor producţii calitativ superioare şi rentabile, conservarea mediului ambient, limitând
consecinţele ecologice nefavorabile.
Astfel, pentru reducerea sau prevenirea degradării fizice a solului se aplică o serie de măsuri şi
lucrări de îmbunătăţire şi conservare a calităţii solului.
Tasarea sau compactarea
Tasarea solului este un proces fizic prin care are loc creşterea exagerată a masei de sol pe
unitatea de volum.
În raport cu originea, tasarea solului este naturală şi artificială. Tasarea naturală este datorată
factorilor şi proceselor care au condus la formarea solului, iar tasarea artificială este datorată
greşelilor tehnologice din sistemul agricol şi este specifică agriculturii puternic mecanizate
accentuându-se odată cu creşterea gradului de mecanizare.
Cauze ale tasării
În ferme, tasarea artificială este favorizată de următoarele cauze:
● folosirea rotaţiilor de scurtă durată: monocultura şi rotaţia de doi ani grâu-porumb;
● absenţa culturilor amelioratoare, cum sunt: leguminoasele perene (trifoi şi lucernă), ierburi
perene (Lolium multiflorum);
● bilanţul negativ al humusului şi altor elemente nutritive din sol, ca urmare a fertilizării reduse, a
absenţei fertilizării organice;
● efectuarea lucrărilor solului în condiţii improprii de umiditate;
● intensitatea, frecvenţa, lucrarea anuală la aceeaşi adâncime;
● aplicarea necorespunzătoare a udărilor.
Efectele tasării
Tasarea solului are o multitudine de efecte negative, atât asupra solului cât şi a productivităţii
fermei.
Printre cele mai importante şi cunoscute efecte negative sunt următoarele:
 scăderea permeabilităţii solului la apă şi aer, şi creşterea riscului de exces de apă;
 reducerea capacităţii de reţinere a apei şi a conţinutului de apă accesibilă;
 înrăutăţirea regimului aerohidric;
 creşterea rezistenţei la penetrare şi inhibarea dezvoltării sistemului radicular;
 creşterea rezistenţei la arat şi, în consecinţă creşterea consumurilor;
 degradarea agregatelor structurale ale solului: a formei, mărimii şi stabilităţii lor;
 calitate necorespunzătoare a arăturilor şi a pregătirii patului germinativ.
 Prevenirea tasării artificiale a solului se realizează prin adaptarea sistemului de agricultură, a
agrotehnicii şi a lucrărilor mecanice astfel incât să fie reduse la minim efectele şi procesele negative.
Pentru reducerea şi chiar eliminarea cauzelor tasării artificiale, fermierul trebuie să
respecte şi să aplice următoarele măsuri:
⇒ efectuarea lucrărilor solului la starea de umiditate optimă;
⇒ eliminarea traficului în condiţii necorespunzătoare de umiditate;
⇒ folosirea unei sisteme de maşini care să permită limitarea presiunii exercitate pe sol, prin
utilizarea pneurilor cu presiune scăzută, a şenilelor, a roţilor duble, creşterea vitezei de lucru;
rotaţii de lungă durată care să includă şi plante amelitoare;
⇒ măsuri de creştere a humusului din sol prin fertilizare corespunzătoare, în special prin aplicare
de îngrăşăminte organice;
⇒ evitarea păşunatului excesiv.
Pe solurile netasate se impun măsurile prezentate, tocmai în scopul prevenirii tasării artificiale,
în timp ce pe solurile deja tasate se impune reducerea tasării excesive.
Reducerea tasării excesive se poate realiza pe cale mecanică, prin lucrări efectuate la
adâncimea stratului tasat: scormonire, subsolaj pentru adâncimea de 30-40 cm, şi scarificare la
adâncimi mai mari. Deoarece măsurile mecanice de reducere a tasării solului au doar caracter
temporar, întrucât solurile se vor retasa destul de repede, cele mai bune şi eficiente rămăn măsurile
preventive.

ing. Daniela CRISTE – CLCA Valea Vinului

CALENDARUL LUCRĂRILOR AGRICOLE

ÎN LUNA DECEMBRIE

CULTURA MARE
 dacă timpul este prielnic se pot efectua în continuare arături adânci pe suprafeţele
neînsămânţate;
 se controlează periodic culturile însămânţate în toamnă şi se iau măsuri corespunzătoare
de îngrijire (băltiri, spargerea gheţii);
 se pot administra îngrăşăminte chimice pe suprafeţele unde nu s-a aplicat;
 se controlează produsele depozitate şi se iau măsuri de ventilaţie;
 dacă în silozurile de cartofi şi sfeclă au apărut boli, se desfac, se sortează şi se acoperă
din nou;
 cei care au maşini agricole se vor aproviziona cu piese de schimb;
 ar fi bine o documentare profesională a producătorilor pentru culturile ce doresc să le
însămânţeze la primăvară, informaţii ce se pot lua de la Centrele Locale de Consultanţă
Agricolă.

LEGUMICULTURĂ
- se revizuiesc spaţiile de produs răsaduri;
- se întocmeşte planul de culturi;
- se poate începe aprovizionarea cu seminţe pentru anul viitor;
- se face controlul silozurilor de legume care la nevoie se sortează.

VITICULTURĂ
o se aplică gunoiul de grajd bine fermentat şi îngrăşămintele chimice pe bază de fosfor şi
potasiu, care se încorporeză sub arătură.

POMICULTURĂ
- se fertilizează cu gunoi de grajd şi chimice pe bază de fosfor şi potasiu acolo unde nu s-a
executat această lucrare;
- dacă timpul permite se pot începe tăierile de fructificare;
- în depozite se verifică periodic starea de păstrare a fructelor făcându-se sortarea, ori de
câte ori este nevoie;
- se poate efectua primul tratament de iarnă;
- se protejează pomii fructiferi împotriva rozătoarelor.

CREŞTEREA ANIMALELOR
⇒ verificarea permanentă a condiţiilor de cazare a animalelor, igienă, aprovizionarea cu apă,
protejarea contra îngheţului, poteci pentru aprovizionarea cu furaje;
⇒ verificarea modului de păstrare a furajelor;
⇒ se continuă transportul gunoiului de grajd şi împrăştierea lui pe suprafeţele stabilite;
⇒ mişcarea zilnică a animalelor când timpul o permite;
⇒ se supraveghează evoluţia gestaţiei la ovine;
⇒ se controlează modul de iernare a familiilor de albine, se iau măsuri de protejare împotriva
vântului şi îngheţului;
⇒ aplicarea măsurilor sanitar-veterinare prevăzute pentru această perioadă.

ing. Ioan COSTIN – OJCA Satu Mare