În literatura sociologică, delincvenţa este asimilată ca semnificaţie cu termenul de

infracţionalitate.Delincvenţa este, în sens larg, un domeniu particular al devianţei sociale şi reprezintă

totalitatea actelor şi manifestărilor care încalcă modelul normativ al unei societăţi şi sunt sancţionate in
plan penal.Delincvenţa reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care , violând regulile juridice penale,
impun adoptarea unor sancţiuni negative organizate din partea agenţilor specializaţi ai controlului social
(poliţie, justiţie, tribunale, instituţii de recluziune etc.).Trăsăturile specifice ale delincvenţei sunt:

 violarea legilor şi prescripţiilor juridice care interzic comiterea anumitor acţiuni

 manifestarea unui comportament contrar regulilor morale şi de convieţuire socială
 desfăşurarea unei acţiuni antisociale care periclitează siguranţa instituţiilor şi grupurilor sociale,
producând un sentiment de teamă şi insecuritate în rândul indivizilor

Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecteşi dimensiuni de natură
statistică, juridică, sociologică, psihologică, prospectivă, economică şi culturală.

Ω dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica criminalităţii în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi
măsurarea în procente, medii, serii de distribuţii şi indici a diferitelor delicte şi crime, precum şi,
corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic (arii
geografice, grupuri de populaţie, zone urbane sau rurale, sisteme penale, etc.)

Ω dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale,
periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor
adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente.

Ω dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea, explicarea şi prevenirea socială a delictelor şi

crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi
cu formele de relaţie socială faţă de diferitele delicte

Ω dimensiunea psihologică — evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului

normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă
(răspunderea, discernământul etc.) ;

Ω dimensiunea economică, sau „costul" crimei—evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale

diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor,
martorilor, reparaţia bunurilor, poliţelor de asigurare etc.) ;

Ω dimensiunea prospectivă, care evidenţiază tendinţele de evoluţie în viitor a delincvenţei, precum şi

„propensiunea" spre delincvenţă a anumitor indivizi şi grupuri sociale.

Evidenţierea acestor dimensiuni atestă caracterul interdisciplinar, al fenomenului de delincvenţă ceea ce

face extrem de dificilă abordarea şi studierea ansamblului de delicte şi crime ce se produc într-o
societate.În acelaşi timp, trebuie avut în vedere faptul că dat fiind faptul că delincventa reprezintă un
fenomen normal (şi nu patologic, în sensul de ,,boală" socială) cu care se confruntă orice societate, nu
există o definiţie satisfăcătoare a acestui fenomen datorită relativităţii criteriilor normative şi culturale
cu care este investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi.
Cauzele delincvenţei.Majoritatea indivizilor se conformează normelor şi valorilor societăţii în care trăiesc
datorită procesului de socializare.Încă de la apariţia sa ca ştiinţă, sociologia a fost preocupată să dea
răspunsuri la întrebări de tipul: ce anume îi determină pe oameni să nu respecte legea? Care sunt
mecanismele şi resorturile din cauza cărora unii oameni încalcă normele? Ce norme sunt încălcate mai
uşor?

Pentru a răspunde acestui tip de întrebări, s-au conturat de-a lungul timpului mai multe curente de
analiză care identifică şi localizează cauzele comportamentului deviant la nivelul factorilor biologici,
antropologici, psihologici sau sociali.Principalele teorii referitoare la devianţă şi delincvenţă sunt:

a.Teoria atavismului a fost elaborată de către Cesare Lombroso, profesor universitar de medicină legală
la Universitatea din Torino şi are caracter explicativ preponderent antropologic şi biologic.Conform lui
Lombroso, etiologia delincvenţei rezidă în identificarea la nivel individual a unor malformaţii anatomice
care crează puternice tendinţe criminogene, cum ar fi malformaţii ale scheletului şi cutiei craniene,
asimetria feţei, dimensiunile excesive ale fălcilor şi pomeţilor, orbitele mari şi depărtate, dimensiuni
neobişnuite ale urechilor, ale nasului, dentiţie anormală, bărbie proeminentă, numeroase zbârcituri,
defecte ale toracelui etc.

A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-funcţionale de natură

degenarativă.El se ocupă de „nebunia morală” ce fusese tratată de Morel drept un aspect degenerativ.
Lombroso susţinea că la un individ apar mai multe anomalii şi îndeosebi cele de natură atavică, acesta
poate fi clasificat ca un „criminal înnăscut”.Iniţial a estimat tipul criminalului înnascut la o proporţie de
65-70% din totalul criminalilor, limitându-se apoi la 30-35%.Bazându-se pe numeroase studii, a
identificat analogii între „nebunul moral” şi „criminalul înnăscut”, în special sub aspect moral.
În etiologia crimei ,alături de atavism apare studiul epilepsiei.Lombroso considera epilepsia ca o punte
de legatură dintre omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral.Epilepsia este atât „una din
psihozele cele mai atavice” , cât şi „nucleul tuturor degenerescenţelor”.
În teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormaliate biologică bazată pe atavism organic şi
psihic şi pe o patologie epileptică.

b.O altă teorie, de altfel contestată de către cunoaşterea ştiinţifică, este acea asupra raselor elaborată
de către Joseph Arthur Gobineau care susţinea că rasele sunt inegale sub raport biologic, fiziologic şi
intelectual.Această inegalitate face ca o rasă sa fie permanent inferioară celeilalte.Astfel, rasa albă, prin
caracterele sale anatomice, biologice, psihologice, ar fi superioară celorlalte rase, deci mai puţin
predispusă la acte deviante.

c.Teoriile psihologice susţin ideea că actul criminal este determinat de componentele personalităţii, ale
unei personalităţi specifice.Deviantul practică un tip aparte de comportament, diferenţiat de cel al
noncriminalului.În acest sens, Jean Pinatel subliniază faptul că geneza delincvenţei derivă în deficienţele
personalităţii, în fenomenul de imitaţie al comportamentului criminal şi în raportul dintre frustrare şi
agresivitate.
d.Teoria dezorganizării sociale. La baza acestui fenomen stă proliferarea delincvenţei ca o consecinţă
nemijlocită a expansiunii urbane şi creşterii demografice, a generalizării unor noi modele de
comportament apărute în ariile suburbane şi accentuării marginalizării unora dintre locuitori.Punctul de
pornire al acestei teorii se găseşte în studierea tradiţiei „dezorganizării sociale” de către sociologi
aparţinând renumitei Şcoli de la Chicago, având ca reprezentanţi de seamă pe C.R. Shaw şi H.D. McKay.
Promotorii acestei teorii au încercat să evidenţieze efectul organizării metropolelor asupra fenomenului
delincvenţei. Metropola nu este un sistem unitar, ci este alcătuit din arii suburbane care au propriile lor
subculturi şi modele normative, în sectorul central fiind concentrate masiv funcţiile şi
afacerile.Diferenţierea internă generează o accentuare a distanţelor sociale dintre diferite grupuri având
drept consecinţă tulburarea ordini sociale tradiţionale prin varietatea normelor, eterogenitatea
populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului social. Locuitorii metropolei tind să devină
„desocializaţi” îndepărtându-se de aprobarea celorlalţi.F.M. Thrasher, în lucrarea sa „Banda”,
evidenţiază zone care sunt populate de emigranţi, persoane cu comportament imoral şi ilegitim
(alcoolism, consum de droguri, prostituţie, homosexualitate), de persoane „desocializate”. Izolarea
ecologică este complementară cu izolarea culturală, conducând la apariţia unor subculturi delincvente
care prezintă, aşa cum subliniază F.M. Thrasher, modalităţi de „supravieţuire” şi de „adaptare” a
indivizilor marginalizaţi în raport cu o societate ostilă.Indivizii grupaţi la nivelul diferitelor subculturi au o
altă scară de valori, recurg frecvent la căi ilicite în atingerea scopurilor, devenind surse potenţiale de
devianţă.„Subculturile” apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile grupului dominant, din
dorinţa de îndepărtare a barierelor şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor.Modelul teoretic al
„dezorganizării sociale” prezintă ca fiind generalizată această influenţă a procesului de urbanizare
asupra delincvenţei, neţinând seama de intervenţia altor variabile sociale cum este de exemplu
contextul socio–cultural în care trăieşte individul şi în care numai o parte din ei (nu toţi) reacţionează
prin modalităţi comportamentale dezorganizate.Aceste „tendinţe ecologice” pot genera concentrarea
delictelor într-o anumită zonă, dar variabila ecologică nu poate fi luată singular în considerare în
determinarea fenomenului de delincvenţă, ruptă de contextul determinativ economic, social, familial,
cultural.Meritul acestor cercetări teoretice nu trebuie însă neglijat, ele evidenţiind legăturile existente
între creşterea la un moment dat a delictelor şi diminuarea controlului social.

e.Teroia asociaţiilor diferenţiale alaborată de Edwin Sutherland considerat a fi „decanul criminologiei

americane”, constă în interpretarea comportamentului criminal ca proces de învăţare socială.Esenţială
în săvârşirea actului delincvent, din această perspectivă, este existenţa unor valori sociale ignorate sau
negate de individul deviant, precum şi prezenţa unor grupuri izolate care se îndepărtează de normele
consacrate social.

f.Teoria conflictelor culturale adusă în discuţie prin abordarea problematicii delincvente de Thorsen
Sellin, profesor al Universităţii din Pennsylvania. Autorul se deosebeşte Shaw şi McKay, care utilizează
conceptul de „conflict cultural” în explicarea „dezorganizării sociale” a grupurilor, şi de Sutherland care,
pornind de la „conflictul cultural”, construieşte delictul ca o „consecinţă a transmisiilor” şi a conflictelor
culturale.Sellin dă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea următoarelor fapte:– conflicte
între „codurile culturale” ale diferitelor grupuri;– conflicte între „normele de comportament şi conduită”
ale diferitelor grupuri.La modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt „produse naturale ale
diferenţei sociale”. Această diferenţiere determină la rândul ei apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare
cu modul său specific de viaţă, cu particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o înţelegere greşită a
normelor aparţinând altor grupuri. Ca o consecinţă a transformării unei culturi dintr-un tip omogen şi
integrat într-un tip eterogen, dezintegrat este apariţia stări conflictuale în anumite situaţii şi anume:–
când aceste coduri ating graniţele unor arii culturale „contagioase”;– când normele sociale şi juridice
dintr-un grup se extind şi la alt grup;– când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.În
viziunea lui Sellin un prim tip de conflict dintre codurile culturale este diferit de conflictul din interiorul
unei culturi aflate în devenire. Conflictul generat de contactul dintre sisteme culturale, indiferent de
nivelul de dezvoltare al acestora se înregistrează cazuri când conduita membrilor unui grup va fi
considerată ca „anormală” sau „ilegală” de către un alt grup cultural.„Normele de conduită” ale unor
grupuri diferite de cele din interiorul aceluiaşi grup, considerate ca „produse secundare ale vieţii
culturale”, determină apariţia unor condiţii sociale divergente şi eterogene la nivelul influenţei resimţite
de indivizi. Existând reguli de conduită divergente, ce guvernează viaţa particulară a individului, acestea
generează conflicte între norme, reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme şi valori
duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive tocmai prin această dualitate.

g.Teoria subculturilor delincvente aparţine lui A.K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o
cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme şi valori în contradicţie cu cele ale
restului societăţii pe care autorul le numeşte „subculturi delincvente”. Cohen, abordând problema
condiţiilor de apariţie a acestor subculturi delincvente, evidenţiază producerea lor datorită următoarelor
situaţii: dezvoltare economică mai redusă, existenţa unor bariere şi interdicţii sociale, prezenţa unor
nivele sociale cu situaţie periferică, existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare,
frustrare şi insatisfacţie individuală şi socială. Ca o consecinţă a apariţiei acestor subculturi apare reacţia
de respingere şi contestare a normelor şi valorilor societăţii globale şi constituirea propriilor norme de
comportament.Cohen indică drept izvor al apariţiei acestor subculturi reacţia de protest faţă de normele
şi valorile societăţii, precum şi dorinţa anihilării frustrărilor şi anxietăţilor de status marginal. Membrii
acestor subculturi consideră că le sunt blocate căile de acces spre valori şi statusuri elitare şi, în
consecinţă, recurg la mijloace ilicite, devenind potenţiali delincvenţi.

h.Teoria reacţiei sociale faţă de devianţă susţine că actul criminal apare ca o consecinţă a aplicării unei
etichete.Nu încălcarea normei caracterizează actul devianţei, ci procesul complex în cursul căruia
individul este etichetat ca deviant. Această viziune de abordare a delincvenţei implică o inter-acţiune, o
relaţie complementară între cei care comit şi restul societăţii, o reacţie de răspuns dată sub forma
etichetării, de către indivizii cu putere sau de unele instituţii sociale.Pentru explicarea mecanismului
definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii acestei teorii analizează interacţiunea dintre norme şi
comportamente sociale considerând că, în orice societate, sunt indivizi care încalcă normele prescrise şi
indivizi care se pronunţă asupra conduitelor celor ce violează normele. Norma reprezintă, de fapt,
etalonul în funcţie de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic
anumite acţiuni evaluând la modul impersonal în ce măsură un individ poate sau nu să îndeplinească un
anumit rol social, în funcţie de poziţia lor socială. Normele prescrise nu stipulează cum trebuie să
acţioneze indivizii, ci doar mijloacele ce trebuiesc folosite în acest scop. Astfel, în societate apar diverse
tipuri de comportament. În funcţie de modelul normativ care întruchipează faptele tradiţionale, de
sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme şi de rolurile efective jucate, grupurile
vor aprecia şi sancţiona diferite comportamente ca fiind legitime sau ilegitime.Teoriticienii etichetării
sociale concep delincvenţa ca tip special de „reacţie socială”, de apărare din partea societăţii sau a
anumitor grupuri, iar natura şi intensitatea reacţiei depinde de factori cum sunt: puterea, statusul,
bogăţia, prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste grupuri, care deţin puterea şi
dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la scara de valori, interese protejate, comportamente
dezirabile pe care le impun celorlalţi. De multe ori, deţinătorii puterii sau ai bogăţiei, fiind membrii
grupurilor privilegiate, au tendinţa de-a „eticheta” ca deviante acţiunile indivizilor din clasele de jos sau
mijlocii ale societăţii.Reacţia celor etichetaţi poate fi de acceptare sau de respingere, neutralizare,
adoptând alte conduite.Subliniind rolul agenţilor de control social, K.T. Erickson apreciază că efectul
produs de etichetare are de multe ori  canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura
alternativă posibilă.

Orice societate se confruntă cu aspecte de delincventă şi criminalitate, întrucât noţiunea de crimă este
implicată în însăşi ideea de societate.În acest sens, E. Durkheim considera că nu există o societate „în care
indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv, crima apărând ca un <fenomen
normal>, cu condiţia ca ea să nu depăşească anumite limite care fac imposibilă funcţionarea societăţii şi
convieţuirea indivizilor". Fiind legată de „condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale", delincvenţa
include acele abateri şi încălcări ale normelor de conduită care „ofensează unele sentimente colective",
necesitând1) adaptarea unor măsuri de apărare socială şi de reprimare a conduitelor periculoase.

Actul delincvent, ca atare, reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi conduite care contrastează puternic
cu normele de convieţuire existente în cadrul grupurilor, instituţiilor, societăţii. Gradul până la care un
comportament antisocial sau imoral devine periculos pentru ordinea socială depinde, în mare măsură,
de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. De aceea, legea penală nu
urmăreşte eliminarea delictelor sau crimelor dintr-o societate, ci menţinerea lor la un „nivel tolerabil",
orice depăşire a acestui nivel putând fi interpretat ca un semn de tensiune în sistemul social respectiv şi,
în acelaşi timp, ca un avertisment al unei posibile crize a principalelor instituţii sociale.

Pentru majoritatea sociologilor, delincvenţa reprezintă o problemă socială, întrucât ea include o

discrepanţă semnificativă între sistemele de referinţă valorice şi normative ale societăţii şi aşteptările
indivizilor.Generând consecinţe negative, directe sau indirecte, asupra structurii şi stabilităţii grupurilor
sociale, delincvenţa conduce la creşterea tensiunilor sociale şi a nesiguranţei între indivizi.Ea implică
totodată, încălcarea flagrantă a modelelor si schemeelor valorice şi normative aşteptate şi dorite, o
dislocare a tiparelor şi relaţiilor tradiţionale dintr-o societate 2), precum şi o abatere sensibilă de la ceea
ce societatea defineşte ca fiind moral, decent, licit şi corect.

În unele legislaţii penale, evaluarea intensităţii şi gravităţii actelor delincvente se face atât în funcţie de
anumite criterii normative (cum ar fi, de pildă, valoarea obiectului prejudiciat, modul de comitere a
delictului, mijloacele utilizate, vinovăţia făptuitorului, etc), cât şi de unele cu caracter social şi cultural.

Émile Durkheim Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.116
1)

2)
Robert K. Merton Social Problems and Sociological Theory, în R . K . Merton, R.A. Nisbet(eds.), Contemporary
Social Problems, New York Harcourt Brace and World, 1966
Astfel, în multe ţări se face distincţie între furtul obiectelor de mare valoare (furt major) şi cel de mică
valoare (furt minor), dar şi între furtul din patrimoniul public şi cel din proprietatea privată sau între
furtul de la rude, prieteni şi cel comis asupra unui străin. Tot astfel, incriminarea şi sancţionarea unor de-
licte (furt, tâlhărie, vătămare corporală, etc.) se face în funcţie de statutul social al delincventului şi
victimei, de relaţiile dintre aceştia înainte de comiterea delictului.

Cultura, moravurile, obiceiurile şi cutumele joacă şi ele un rol important în definirea anumitor categorii
de delicte, cum sunt, de pildă, cele care atentează contra bunelor moravuri sau normelor de convieţuire
socială.

Definirea şi evaluarea delincventei impune după unii autori, circumscrierea acesteia numai la ansamblul
actelor şi faptelor antisociale săvârşirte în mod real şi concret într-o anumită societate, fără considerarea
şi includerea acelor acte şi fapte care, deşi sunt incriminate de normele penale fie că nu au fost
reclamate şi înregistrate, fie că nu au fost descoperite. Această operaţie este însă destul de dificilă,
întrucât sfera şi volumul actelor delincvente nu cunosc graniţe perfect delimitate şi măsurabile statistic.
Multe dintre delicte sunt necunoscute sau clandestine, altele nu sunt niciodată descoperite, după cum
unii delincvenţi nu sunt identificaţi şi judecaţi (aşa numitele „crime perfecte" sau crime cu .autori
necunoscuţii.

Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de săvârşirea, descoperirea,

înregistrarea şi judecarea delictelor şi crimelor ceea ce face ca delincvenţa să apară într-o triplă ipostază:

 Delincvenţa (criminalitatea) reală, denumită în literatura sociologică şi criminologică „cifra

neagră” a criminalităţii.Ea este constituită din totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu
caracter penal săvârşite în realitate, indiferent dacă ele au fost descoperite, înregistrate sau
judecate de organele penale.Criminalitatea reală reprezintă adevărata dimensiune a ilicitului
penal, însă estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-
criminalistice, operaţionale şi statistice.
 Delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care include numai acea parte a actelor antisociale
săvârşite în realitate şi care au fost identificate şi instrumentate de către organele specializate
de control social.De regulă, cifra delincvenţei descoperite este inferioară celei reale, întrucât nu
toate delictele comise sunt depistate şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi.De asemenea, unele
delicte nu sunt reclamate, altele nu sunt înregistrate, în timp ce altele sunt soluţionate
necontencios, printr-un proces de negociere între delincvent şi victimă.
 Delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvenţa descoperită şi
înregistrată de organele de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele
penale.Volumul ei este mult diminuat, faţă de primele două, întrucât nu toate delictele
descoperite ajung să fie judecate, altele sunt graţiate sau amnistiate, în timp ce unii delincvenţi
nu mai sunt judecaţi fie datorită prescrierii delictului, fie sustragerii acestora de la judecată sau
decesului intervenit pe parcursul sau după terminarea judecăţii.Ca atare, diferitele tendinţe şi
evoluţii ale delincvenţei judecate reprezintă fie rezultatul multiplicării şi extinderii legii penale
asupra unor fapte neincriminate până atunci, fie al creşterii eficienţei activităţii organelor de
justiţie în sancţionarea persoanelor care au comis acte antisociale.
Apărând din necesitatea de a evidenţia, identifica şi explica dimensiunea reală a criminalităţii şi de a
descifra factorii şi condiţiile sociale care generează acest fenomen antisocial, sociologia delincvenţei
studiază ansamblul manifestărilor şi actelor de delincvenţă săvârşite în realitate în raport cu multiplele
aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie şi marginalitate existente în cadrul societăţii.Ea observă şi
analizează integralitatea factorilor generali şi particulari şi a condiţiilor sociale din punct de vedere al
dependenţelor lor reciproce şi al raporturilor lor cu alte fapte şi fenomene de natură economică, morală,
culturală.
Bibliografie:

Dan Banciu Sociologie juridică, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1995

Sorin Rădulescu şi Dan Banciu Sociologia crimei şi criminalităţii, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA” –
S.R.L., Bucureşti, 1996

Doina – Olga Ştefănescu Sociologie-manual pentru clasa a XI-a, Editura Humanitas