Sunteți pe pagina 1din 4

Rolul colaborarii dintre familie si unitatea prescolara in

dezvoltarea psihică a copilului

Condiţiile de viaţă ale copilului depind de comportările părinţilor între ei şi fată


de ei.
Afirmaţia lui Pestalorzi conform căreia : “ ceasul naşterii copilului este ceasul
începutului educaţiei sale”, pare astăzi pe deplin firească, după cum sintagma: “familia
este prima şcoală a omenirii” nu mai are nevoie de argumente. La aceste idei , am mai
putea dăuga şi pe aceea cu privire la caracterul contunuu al educaţiei în familie, ştiut fiind
că părinţii acţionează educativ asupra copilului toată perioada cât acesta este membru al
familiei şi chiar după ce o părăseşte, prin sfaturi , îndemnuri, etc.
Fără îndoială că şi familia contribuie la educarea integrală a copiilor, realizând
toate componentele educaţiei ( intelectuală , fizică, morală, tehnică), însă grădiniţă si apoi
şcoala dispune de un cadru special şi de un personal specializat în acest scop. Rolul
familie este acela de crea copilului condiţiile necesare şi un climat adecvat jocului,
studiului individual şi odihnei. Între componentele educaţiei există una căreia familia are
rolul primordial, aceasta fiind educaţia morală. Acest tip de educaţie se realizează în
familie, nu prin lecţii şi conferinţe , ci prin atmosfera creată şi prin exemplul personal al
părintior.
Carenţele competenţei părinţilor în domeniul educaţiei pot fi compensate şi prin
climatul afectiv, care există în familie şi care nu poate fi întâlnit în niciuna din instituţiile
de învăţământ.
Pentru o educaţie care tinde spre perfecţiune, părintele parcurge 7 paşi:
1. părintele care învaţă – se informează asupra modului de conducere şi organizare a
procesului instructiv – educativ:
2. părintele ca ajutor – sprijină grădiniţa în realizarea activităţilor extraşcolare;
3. părintele ca suporter al imaginii pozitive despre grădiniţă – promovează în familie
şi comunitate o atitudine pozitivă faţă de aceasta;
4. părintele ca sursă de informaţie complementară – furnizează informaţii despre
comportamentul copiilor în familie cu scopul de a-i sprijinii pe educatori să fie
sensibili la diferenţele individuale;
5. părintele ca sursă educaţională – împărtăşeşte copiilor propriile interese cognitive,
pasiuni , evenimente profesionale şi experienţe de viaţă devenind astfel o sursă
semnificativă de îmbogăţire a ocaziilor de învăţăre;
6. părintele ca profesor – raportarea valorica obiectivă a copiilor săi;
7. părintele ca iniţiator al schimbărilor în grădiniţă – cunoaşte şi analizează
activitatea acestora şi le solicită adaptarea nevoilor de dezvoltare individuală a
copiilor.
În familie se formează primele deprinderi şi obişnuinţe de comportare până la
formarea unor reprezentări de noţiuni, convingeri prin care se exprimă atitudinea
copilului fată de societate, faţă de ceilalţi oameni şi faţă de sine însuşi.
În ceea ce priveşte dezvoltarea intelectuală, familia îşi aduce contribuţia la
organizarea vieţii psihice a copilului prin stimilarea procesului de maturizare şi
dezvoltare a diverselor sale componente.
Mulţi părinţi , mai ales atunci când copiii sunt mici se joacă cu ei din
plăcerea adultului decât a bebeluşului. În foarte scurt timp, mai ales atunci când
copilul merge la grădiniţă, această interacţiune deja incetează. Chiar dacă adultul şi-a
păstrat o atitudine deschisă şi dorinţă de a fi cu copilul său cât mai mult timp, el
consideră jocul ca fiind “ o joacă”, o pierdere de timp uneori, pe care nu şi-o poat
epermite în tensiunea unei vieţi cu foarte multe probleme “serioase “ de rezolvat. Este
adevărat , problemele serioase nu pot fi rezolvate jucându-te cu copiii, dar cel puţin
acest joc are calităţi psihoterapeutice deosebite pentru adult. În plus nu trebuie uitat că
jocul, oricât de mesemnificativ ar fi pentru adult, este esenţial pentru copil cum este şi
particiarea părintelui la joc.
Atitudinea părinţilor faţă de copii se va modela în rapot cu vârsta acestora şi
temperamentul lor: de l adragoste, protecţie , acceptare şi îndrumare către cooperare,
angajare reciprocă şi recunoaşterea independenţei.

ZECE ADEVĂRURI PENTRU PĂRINŢI

1 În aproape toate cazurile în care tatãl nu se ocupã personal de educaţia copiilor,


acesta se compromite, deoarece de la preadolescenţa copiilor încolo mama nu mai
poate face faţã.
2 Când copilul este vinovat şi un pãrinte îl mustrã, celãlalt pãrinte sã nu-I ia
apãrarea, pentru cã încurajeazã greşeala.
3 Nu asprimea rigoristã face educaţia, ci bunãtatea care face apel la sentimentele
copilului şi lãmurirea plinã de blândeţe care face apel la judecata lui; asprimea cu
mãsurã se impune numai unde acestea dau greş şi numai cât timp dau greş.
4 Când lãsaţi copii mai mici în grija celor mari, aceştia din urmã sã nu devinã tiranii
lor, pentru cã slãbiţi unitatea sufleteascã a familiei şi produceţi deformãri de
caracter.
5 Pãrinţi care ţin în casã literaturã pornograficã sau videocasete pornografice îi
invitã pe copii la ruinã sufleteascã.
6 Petrecerile nesupraveghiate între tineri ori locuri dubioase reprezintã abandonarea
copilului unui risc nepermis.
7 Pãrinţii care înjurã sau vorbesc trivial vor avea îndeobşte copii care vor folosi n
limbaj asemãnãtor.
8 Pãrinţii alcolici sunt demolatorii sufleteşti ai propriei familii.
9 Copiii îşi cautã prieteni aiurea pentru cã nu-i aflã în casã.
10 Cine nu respectã inocenţa vârstei deschide cutia Pandorei pentru toţi şerpii relelor.
GÂNDURILE UNUI COPIL PENTRU PĂRINŢII SĂI

 Nu mă răsfăţa. Ştiu bine că nu mi se cuvine tot ceea ce cer. Dar te încerc totuşi!
 Nu-ţi fie teamă să fii ferm cu mine. Eu prefer aşa. Acest lucru mă aşază la locul
meu.
 Nu folosi forţa cu mine. Aceasta mă obişnuieşte cu ideea că numai puterea
contează. Voi răspunde mult mai bine dacă sunt condus.
 Nu fi inconsecvent. Aceasta mă pune în încurcătură şi mă face să scap nepedepsit,
indiferent ce fac.
 Nu-mi face promisiuni. S-ar putea să nu le poţi ţine iar eu să-mi pierd încrederea
în tine.
 Nu răspunde provocărilor mele atunci când spun sau fac lucruri care te supără.
Voi încerca atunci să ies victorios de fiecare dată.
 Nu te supăra prea tare când îţi spun „te urăsc”. Nu cred ce spun, dar vreau să tefac
să-ţi pară rău pentru ceea ce mi-ai făcut.
 Nu mă face să mă simt mai mic decât sunt. Voi încerca să-ţi demonstrez
contrariul purtându-mă ca o persoană „importantă”.
 Nu face nimic în locul meu, din ceea ce aş putea să fac singur. Acest lucru mă
face să mă simt „mic” şi voi continua să te folosesc în serviciul meu.
 Nu-mi menaja „relele obviceiuri” , acordă-mi cât mai multă atenţie. Altfel nu faci
decât să mă încurajezi să le continui.
 Nu mă corecta în public. Voi fi mult mai sensibil dacă-mi vei vorbi blând între
patru ochi.
 Nu încerca să discuţi comportamentul meu în febra conflictului. Din anumite
motive, auzul meu nu este foarte bun în acel moment, iar comportarea mea şi mai
slabă.
 Nu-mi ţine predici. Vei fi surprins să constaţi cât de bine ştiu ce e bine şi ce e rău.
 Nu mă cicăli. Dacă o faci, va trebui să mă protejez prin a părea surd.
 Nu mă pedepsi prea tare. Mă speriu uşor şi atunci spun minciuni.
 Nu uita că mie îmi place să experimentez. Învăţ din aceasta, deci te rog să te
obişnuieşti. Nu mă feri de consecinţe, trebuie să învăţ din experienţă.
 Nu încerca să arăţi că eşti perfect sau infailibil. Mă faci să simt că nu voi putea să
te ajung niciodată.
 Nu te teme că petrecem prea puţin timp împreună. Ceea ce contează este cum îl
petrecem.
 Poartă-te cu mine cum te porţi cu prietenii tăi, atunci voi deveni şi eu prietenul
tău…..te iubesc foarte mult, să nu uiţi asta niciodată….
Copilul tău.