Glanda hipofiza

Glanda hipofiză, considerată „creierul endocrin” deţine importante roluri în desfăşurarea normală
a funcţiilor organismului.

            Aflată sub control direct hipotalamic prin legături vasculare şi nervoase, hipofiza intervine
atât în reglarea activităţii majorităţii glandelor endocrine, cât şi a altor aparate şi sisteme.

            Mecanismul de reglare a eliberării de hormoni tropi prin „releasing factors” hipotalamici
impune şi dozarea acestor factori de eliberare în tulburările sistemului endocrin cu determinism
hipotalamic.

            Dificultatea efectuării în mod curent a acestor teste dă o mai mare importanţă dozării
numai a hormonilor tropi.

            Este explicabil astfel de ce în diagnosticarea majorităţii bolilor endocrinologice se

utilizează alături de interpretarea manifestărilor clinice şi anumite probe de laborator care vizează
pe de o parte nivelul sanguin al hormonilor cât şi comportamentul glandei în anumite
circumstanţe de stimulare.

            Urmărirea în scop diagnostic a nivelului sanguin al hormonilor hipofizari se poate face
prin:

modele experimentale care presupun ablaţie glandulară sau administrare de hormon în exces.
Rezultatele obţinute imită hipo- sau hiperfuncţiile glandulare a căror manifestări clinice constituie
unul din principalele criterii ale diagnosticului endocrinologic.

modele biologice – dozarea concentraţiei hormonilor adenohipofizari, larg folosite până la

utilizarea metodelor radioimunologice.

Se foloseau în acest scop animale mici de laborator (şoarece, şobolan, cobai, iepure).

Sensibilitatea acestor teste este redusă, pentru hormoni ca STH şi ACTH nu s-a putut decela
nivelul circulant în insuficienţa hipofizară sau la persoanele sănătoare:

metode chimice

metode radioimunologice – prin tehnica descrisă iniţial de Yalow şi Bernson în 1960, permite
decelarea unor cantităţi foarte mici de hormon în plasmă, de ordinul pg/ml

Principiul metodei constă într-o inhibiţie competitivă de către anticorpul specific a hormonului
remarcat faţă de cel marcat.

            Radioactivitatea hormonului marcat (legat de Ac specific), observată în precipitatul

obţinut după centrifugare este mai mare dacă în serul de dozat se află o cantitate redusă a
aceluiaşi hormon nemarcat.
            Se trasează o curbă standard, pe care se poate calcula cantitatea de hormon din serul de
dozat.

ACTH – hormomnul adrenocorticorp:

este un polipeptid cu 3g aminoacizi

principalul rol biologic: stimularea biosintezei de cortizol

are o acţiune melanocitostimulantă explicată de:

secvenţa aminoacizilor 1-13 concordantă cu a MSH şi

asemănări structurale cu vasoresina – secretată de lobul posterior hipofizar

Sistemul de statare controlează permanent concentraţia sanguină de ACTH printr-un mecanism

de conexiune inversă, în care concentraţia sanguină a produsului final inhibă reacţia iniţială.

Acest fin mecanism de reglaj poate fi anihilat în stările de stress, cu urmări în sensul creşterii
considerabile a secreţiei de CRF, ACTH şi respectiv cortizol.

Centru hipotalamic efectuează reglarea faţă de un nivel sanguin variabil în cursul a 24 de ore: mai
crescut dimineaţa (în jurul orei 6) comparativ cu ora 18. concentraţiile sanguine de ACTH sunt
extrem de reduse (10 μg/24 ore).

Diagnosticul funcţional curent nu reclamă dozarea ACTH-ului plasmatic, fiind preferate căile
indirecte de urmărire a activităţii hormonului.

Testul cu metopiron:

Metopironul este un preparat adrenostatic care inhibă reversibil 11-hidroxilaza.

În timpul administrării metopironului scade considerabil sinteza de cortizol, aldosteron şi 11-

hidroxiandrostendion şi se produce o acumulare a compuşilor premergători etapei de acţiune a
11-hidroxilazei:

11-dezoxicortizol (substanţa S);

11-dezoxicorticosteron;

androstendion.

Pe toată durata administrării de metopiron, se secretă ACTH iar acesta stimulează numai fazele
premergătoare de sinteză ale cortizolului, în primul rând a substanţei S cu creşterea eliminărilor
urinare de compus tetrahidro-S care poate fi relativ uşor dozat (17-OHCS).

Testul de încărcare standard cu metopiron (introdus de Liddle şi colab) este capabil doar să dea
indicaţii asupra modului cum reacţionează sistemul ACTH – corticosuprarenla – la carenţa de
cortizol indusă artificial.

Testul cu metopiron oferă posibilitatea aprecierii rezervelor hipofizare de ACTH. Metoda constă
în perfuzia de motopiron timp de 4 ore în doză de 30 mg/kg corp, rezultând o creştere a
concentraţiei de ACTH de 5-10 ori faţă de valorile normale.

Printre metodele biologice de dozare a ACTH pot fi amintite:

testul Sayer – constă în urmărirea reducerii conţinutului de acid ascorbic în corticosuprarenala

şobolanilor;

testul Saffran-Schally – apreciază sinteza şi secreţia de steroizi de către CSR de şobolan „in
vitro”;

testul Lipscomb-Nelson – urmăreşte secreţia de cetosteroizi la şobolani hipofizectomizaţi sau

trataţi cu corticosteroizi.

Dozările urinare de hormon nu sunt utilizate datorită faptului că hormonul este inactivat în mare
măsură încă înainte de a ajunge la nivelul rinichiului.

Aprecierea nivelului sanguin de ACTH prin dozări radioimunologice au stabilit la persoanele

normale variaţii diurne, cu valori mai crescute în timpul dimineţii (20 pg/ml – ora 6 dimineaţa)
faţă de cele din timpul nopţii (10 pg/ml – între orele 19-24).

            Ritmul circadian al secreţiei de ACTH coincide cu cel al cortizolului din sânge. Nivelul
sanguin al ACTH creşte în:

boala Addison;

boala Cushing;

după suprarenalectomie;

în stress-ul chirurgical,

şi scade sau este nedecelabil în insuficienţă hipofizară.

Gondodropinele:
Sunt reprezentate printr-o serie de hormoni care coordonează şi controlează activitatea endocrină
a gonadelor masculine şi feminine:

FSH – hormon foliculostimulant;

ICSH – hormonul stimulant al celulelor interstiţiale;

LH – hormonul luteinizant.

Pentru diagnostic, mai importantă este măsura activităţii totale gonadotrope urinare întrucât
stabilirea separată este mai dificil de realizat.

Tehnica de lucru:

Pentru dozarea hormonilor gonadotropi se colectează urina din 24 de ore şi se păstrează la +2oC.

În vederea realizării testului de explorare este obligatoriu ca subiectul să nu primească în

prealabil, o perioadă suficient de mare de timp, preparate care inhibă ovulaţia, ACTH, cortizolul.

Întreaga cantitate de urină se tratează cu caolin pentru absorbţia gonadotropinelor.

Se realizează evaluarea cu hidroxid de amoniu şi precipitarea cu acid acetic concentrat în

prezenţa acetonei.

Rezultă o pulbere din care se fac diluţii progresive care se injectează la şoricei de sex feminin în
vârstă de 21 de zile.

Rezultatele se exprimă în unităţi-şoarece.

1 u.ş. este diluţia cea mai mică din extract care dublează volumul uterului.

Valorile normale prin acest test biologic de dozare-test uterin sunt:

la femeie:

între 10-25 u.ş. în urina de 24 ore în ziua a 14-a a ciclului şi

între 5-15 u.ş. în ziua 21-a ciclului.

la bărbat:

între 10-20 u.ş.

la copii până la pubertate:

între 3-6 u.ş.

            În perioada prepubertară în urina copiilor nu se găsesc gonadotropine.

            Valori crescute (> 30 u.ş.) se întâlnesc în:

sindromul de castrare

disgenziile gonadale cu insuficienţă gonadală primară

la menopauză din cauza dispariţiei aproape totale a estrogenilor

            În perioada de fertilitate femeile prezintă un ritm caracteristic al secreţiei de

gonadotropine, cu maxim în timpul fazei ovulatorii.

            Dozarea gonadotropinelor urinare este de un real folos diagnosticului diferenţial

endocrinologic.

            Astfel, excreţia crescută de gonadotropine prin urină este caracteristică hipofuncţiilor
primare ale gonadelor faţă de cele secundare.

            Gonadotropinele se pot forma fiziologic în placentă în timpul sarcinii.

            Valorile gonadotropinei corionice sunt maxime între 60-80 zile de graviditate (100.000 u /
24 ore).

            Menţinerea unor valori ridicate şi după naştere orientează diagnosticul spre un
corioepitelion.

            Prezenţa unui corioepiteliom la bărbaţi poate fi de asemenea decelată prin creşterea de
gonadotropină corială.

S.T.H. – hormonul somatotrop, hormonul de creştere:

Dozarea în plasmă a acestui hormon oferă posibilităţi de diagnostic atât în cazul acromegaliei şi
hipopituitarismului cât şi în tulburări metabolice generate de modificarea nivelului sanguin al
hormonului.

S.T.H. uman este un hormon cu acţiune marcat anabolică. Implicarea în metabolismul glucidic
este folosită pentru testarea rezervelor hipofizare de STH.
Are acţiune hiperglicemiantă prin:

efect antiinsulinic (inhibă utilizarea glucozei în ţesuturi)

stimularea gluconeogenezei şi a secreţiei de glucagon

Principiu:

            Proba constă în inducerea hipoglicemiei prin administrarea de insulină 0,1 u/kg corp i.v.

            Tehnica de lucru:

            Se dozează STH înainte de administrarea insulinei şi după administrarea, timp de 3 ore,
din 30 în 30  minute.

            Rezultate:

            Creşterea valorilor STH după 30-120 minute arată prezenţa rezervelor hipofizare de
hormon.

            Funcţia somatotropă poate fi apreciată prin dozarea fosforului anorganic în ser.

            Administrarea de STH uman are ca efect retenţia de N2, P, Na şi creşterea eliminărilor de
Ca.

            Nivelul plasmatic de 1-8 ng/ml ser al hormonului somatotrop este asigurat de o secreţie
zilnică de aproximativ 500 μg.

MSH – hormonul melanotrop:

Are rol de formare şi de dispersie a pigmentului melanic în melanocitele din piele şi mucoase.

Hipofizectomia la broască:

Extirparea hipofizei la batraciene, peşti şi unele reptile determină retracţia celulelor cromatofore
(melanofore, eritrofore sau xantofore) şi decolorarea pielii.

Faptul se datorează îndepărtării lobului intermediar, bine reprezentat la aceste animale, a cărui
produs de secreţie – hormonul melanocitostimulant (MSH) denumit şi intermediană, stimulează
sinteza de melanină şi dispersiunea celulelor pigmentare, însoţită de intensificarea coloraţiei
tegumentelor.

În absenţa sa, cromatoforele îşi retractă terminaţiile devenind punctiforme, iar animalul se
decolorează.

Pornindu-se de la constatarea că numai intermidina ci şi hormonii retrohipofizari, ACTH,

adrenalina, urina femeilor gravide, etc. produc la batraciene expandarea de diverse grade a
melanoforelor, s-a preconizat folosirea broaştei hipofizectomizate ca mijloc de evidenţiere şi
dozare a acestor substanţe, inclusiv în diagnosticul de sarcină (Rives, 1947).

Pentru a aprecia intensitatea acţiunii melanocitostimulatoare, se recurge la indicele Hogben, de

dispersiune în 5 stadii a celulelor melanofore în funcţie de gradul de expandare a terminaţiilor:

imagine punctiformă

terminaţii scurte

expandare a terminaţiilor bifurcate

terminaţii trifurcate

reţea continuă intercelulară

            Expandarea celulelor cromatofore poate fi urmărită atât in vivo cât şi in vitro, pe pielea
izolată de broască.

            Animalul de elecţie este Rana esculenta în primul caz sau Rana pipiens în cel de-al doilea
caz.

            Hipofizectomia la broască se face relativ uşor pe cale bucală, fără anestezie prealabilă.

            Tehnica de lucru:

            Se fixează animalul în poziţie dorsală.

            Se deschide larg gura prin răsfrângerea mandibulei cu ajutorul unui depărtător adecvat în
formă de J. Secţiunea antero-posterioară mediană a planşeului bucal pune în evidenţă osul
sfenoid, prin a cărui transparenţă se văd de obicei lobii anterior şi posterior ai hipofizei. Lobul
intermediar fiind aderent de neurohipofiza de broască, va fi îndepărtat odată cu acesta.

            După dezinserţia muşchilor oculo-motor de pe planul osos cu ajutorul unui termo- sau
electrocauter, se incizează anterior şi lateral corpul sfenoidului, creindu-se un căpăcel care se
ridică dinainte îndărăt odată cu ţesutul cartilaginos subjacent.
            În modul acesta se ajunge la hipofiză pentru  a fi extirpată prin aspiraţie sau smulgere cu o
pensă fină.

            Închiderea plăgii se realizează prin simpla repunere a căpăcelului osteo-cartilaginos în

poziţia iniţială, urmată de apropierea buzelor mucoasei bucale.

            Eficacitatea intervenţei va fi controlată în orele următoare la nivelul pielii, decolorate în

cazul extirpării complete.

            Pentru stabilirea indicelui Hogben se va recurge la membrana interdigitală.

            Dozările radioimunilogice pun în evidenţă pentru MSH valori sanguine:

mai crescute în timpul dimineţii – 50 pg/ml şi

mai scăzute în timpul nopţii – sub 20 pg/ml

T.S.H. – hormonul tireotrop:

Controlează printr-un fin mecanism de feed-back activitatea secretori a glandei tiroide.

Nivelul mediu de TSH la persoanele eutiroidine este de aproximativ 5 μU/ml ser.

L.T.H. – prolactina:

Dirijează la femeie funcţionarea corpului galben şi lactaţia, rolul său la bărbat nu este clar.

            Dozarea prolactinei pune în evidenţă valori cuprinse între 13-14 ng/ml ser.

            Secreţia de LTH prezintă un ritm circadian cu valori mai crescute la 8 a.m. şi la ora 11
p.m.

Hipofiza posterioară:

Este sediul de stocare a neurosecreţiilor hipotalamice: ADH şi oxitocina.

Neurohormonii sunt sintetizaţi în zona nucleilor hipotalamici (paraventricular şi supraoptic); după

cuplarea cu o lipoproteină, se deplasează de-a lungul axonilor neuronilor hipotalamici din tija
hipofizară până la lobul posterior al hipofizei.

Ca şi pentru tropii hipofizari, secreţia şi eliberarea neurohormonilor lobului posterior este

întreţinută printr-un mecanism de feed-back dependent de nivelul sanguin al hormonilor.

A.D.H. – hormonul antidiuretic:

            Este un hormon de natură proteică a cărei acţiune de retenţie a apei este legată de puntea
disulfidică din structura sa.

            Această punte intră în contact cu grupele sulhidrilice ale membranelor celulare de la
nivelul tubului renal distal, făcându-le mai permeabile pentru apă.

            Stimului fiziologic al secreţiei de A.D.H. este osmolaritatea crescută a plasmei sau
scăderea rapidă a volumului de plasmă.

            Dozarea directă a activităţii A.D.H. nu se poate realiza decât prin metode biologice,
dificile în examenele de rutină.

            Datorită acestui fapt, testul de supresie prin încărcare cu apă (ingestie a 1.500-2.000 ml)
sau testul de stimulare directă prin suprimarea 12 ore a ingestiei de apă, nu sunt de uz direct.

            Mult mai utile din acest punct de vedere s-au dovedit o serie de teste funcţionale indirecte:

Proba cu nicotină (Kleeman, Koplowitz şi colab. 1964):

După 4 ore de suprimare a ingestiei şi a fumatului, se dă pacientului să bea 20 ml apă/kg corp.

Cu ajutorul unui cateter „a demeure” se recoltează urina la intervale de 15 minute şi se măsoară

densitatea.

După atingerea valorii maxime a debitului urinar (peste 5 ml/minut) se administrează 1 mg

nicotină bazică intravenos (sau 3 mg la marii fumători).

            În condiţii normale se produce la 15 minute o scădere a debitului urinar şi o creştere a

densităţii cu durata de 1-3 ore, care nu apre în diabetul insipid adevărat şi în rezistenţa renală la
ADH.

            Testul poate fi continuat cu o administrare de piteresină.

Proba Carter-Robins (1947):

După întreruperea ingestiei de lichide timp de 8 ore şi evacuarea vezicii, se administrează 20

ml/kg corp, urmărindu-se densitatea şi debitul urinar la 15 minute, ca mai sus.

După două probe de cotnrol se începe perfuzia i.v. cu o soluţie cloruro-sodică 2,5% (0,2 ml/kg
corp/minut – 15 minute).

            În condiţii normale, încă din timpul perfuziei apare un efect antidiuretic (debitul urinar
scade cu 30% iar densitatea creşte până la 1010).

            Dacă acest efect nu apare nici după 75 minute de la începerea perfuziei (5 probe) se
administrează 0,02 ml pitresină i.v. şi se continuă umărirea pe încă 4 probe.

            Apariţia antidiurezei atestă existenţa unui diabet insipid adevărat, în timp ce absenţa
efectului pledează pentru o rezistenţă renală la acţiunea ADH.

Proba restricţiei de lichide (6-24 ore):

Permite aprecierea reactivităţii retrohipofizare pe baza aceluiaşi efect antidiuretic.

            În mod normal, din primele ore diabetul urinar scade sub 0,5 ml/minut iar densitatea
creşte peste 1020.

            Osmolaritatea urinii depăşeşte rapid pe cea a plasmei (330 mOs/l).

Proba încărcării cloruro-sodice (Hickey şi Hare, 1949):

Este similară în principiu cu testul Carter-Robbins şi poate fi combinată, ca şi acesta cu

administrarea de pitresină. Diferenţa constă în faptul că în cursul probei se compensează
permanent diureza prin ingestia de apă în cantităţi echivalente la intervale de 15 minute.

Determinarea timpului de inactivare a vasopresinei:

În condiţii normale după 100 mU vasopresină i.v. antidiureza persistă mai mult de 75-90 minute.

            Scăderea sub 60 minute a acestui interval pledează pentur un sindrom de inactivare
excesivă a hormonului.