Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
- caracterizarea personajului –
1
revoltată. Stăpânirea de sine, sângele rece sunt dovedite în momentul pedepsirii lui
Moţoc, pe care-l oferă gloatei ca ţap ispăşitor.
„Leacul de frică” promis doamnei Ruxanda, piramida formată din capetele
boierilor reflectă sadismul domnitorului. Acesta dă dovadă de ipocrizie şi atunci când
soţia îl roagă să nu mai verse sânge. Mai întâi, este impulsiv( „Muiere nesocotită!”), ca
apoi să se stăpânească şi să-i promită că nu va mai ucide. Disimulat, regizează invitaţia
la ospăţul de împăcare, de fapt o cursă, de la alegerea locului şi a momentului, la
integrarea frazelor biblice în discurs („Bate-voi păstorul şi se vor împrăştia oile”).
Domnitorul are o inteligenţă diabolică reuşind să manipuleze masele sau boierii şi
dovedeşte o cruzime ieşită din comun: asistă râzând la măcelul boierilor, născoceşte
schingiuiri „ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti”, ameninţă
chiar să-şi ucidă propriul fiu în care vede un uzurpator al puterii. Uciderea lui prin
otrăvire este singura cale de a-l opri şi răsplata pentru cruzimea sa.
Personajul este caracterizat direct de către narator sau alte personaje şi indirect
prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relaţii cu alte personaje, gesturi,
vestimentaţie.
Naratorul realizează în mod direct portretul fizic al domnitorului prin descrierea
vestimentaţiei specifice epocii: „ Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama
poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţa turcească”. Tot naratorul înregistrează
gesturile şi mimica personajului: „Spun că în minutul acela el era foarte galben la faţă
şi că racla sfântului ar fi tresărit”, „răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece”. Prin
utilizarea substantivelor sunt precizate ipostazele personajului „rotund”: „vodă”,
„domnul”, „tiranul”, „bolnavul”, iar epitetele de caracterizare sunt mărci ale
subiectivităţii: „nenorocitul domn”, „această deşănţată cuvântare”.
Caracterizarea realizată de alte personaje este succintă: „Crud şi cumplit este
omul acesta” – mitropolitul Teofan, sau „sângele cel pângărit al unui tiran ca tine” –
Spancioc. Autocaracterizarea evidenţiază trăsături morale: „n-aş fi eu un nătărău de
frunte, când m-aş încrede în tine?”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază cruzimea
personajului şi dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor: uciderea şi schingiuirea lor,
arderea cetăţilor şi reducerea numărului oştilor moldovene. Inteligent, îi atrage pe
boieri la curte spre a-i ucide. Abil, disimulat, se foloseşte de momentul slujbei
religioase, de vestimentaţie şi de coroana domnească, de citate biblice presărate într-un
discurs mincinos, dar convingător. Crud, ordonă soldaţilor uciderea boierilor, apoi
alcătuieşte piramida pe care o arata cu satisfacţie doamnei. Râde în timpul masacrului.
Cu sânge rece îl dă pe Moţoc pe mână mulţimii, spunând că face un act de dreptate.
Replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele figurând ca moto pentru
prima şi ultima parte a nuvelei. E vorba despre răspunsul dat soliei boierilor şi despre
ameninţarea domnitorului aflat pe patul morţii. Ameninţarea „De mă voi scula, pre
mulţi am să popesc şi eu” sugerează dorinţa de răzbunare a celui căzut. Celebrul
răspuns, „Proşti, dar mulţi!”, trecut în limbajul comun, funcţionând ca proverb,
dovedeşte inteligenţa domnitorului.
Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje. Pentru a
se răzbuna, pune în aplicaţie câte un plan. Cruzimea sfârşitului ales pentru fiecare
personaj depinde de gravitatea vinii: pe boieri îi măcelăreşte, pe Moţoc îl dă mulţimii,
2
doamnei îi dă un „leac de frică”. Propriul sfârşit stă sub semnul cruzimii şi al răzbunării
celorlalţi: „Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî.
Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe antiteza romantică angelic –
demonic. Se căsătorise cu ea „ca să atragă inimile norodului în care via încă
pomenirea lui Petru Rareş”. Nu o respectă nici pentru originea ei nobilă, nici pentru că
îi este soţie sau mamă a copiilor săi. Scena discuţiei cu doamna Ruxanda evidenţiază
ipocrizia lui în relaţia soţ – soţie. Mai întâi, îi sărută mâna, apoi se posomoreşte,
reacţionează impulsiv la rugămintea ei, dar se stăpâneşte şi-i promite un „leac de frică”.
În partea a treia, Lăpuşneanul se răzbună pe boieri, pe Moţoc, dar şi pe nevastă pentru
îndrăzneala de a-i fi cerut să înceteze cu omorul. Se bucură de spaima doamnei care
leşinase la vederea piramidei: „ – Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind, în loc
să se bucure, ea se sparie”. În ultima parte, insistenţele boierilor şi ameninţarea că îi va
ucide fiul, o determină pe doamna Ruxanda să îi dea otrava.
Personajul central al nuvelei, anunţat încă din titlu, impresionează prin titanism,
forţa de a-şi duce planurile la bun sfârşit, indiferent de mijloace, concizia replicilor şi
puternica sa personalitate. G Călinescu afirma: „ Lăpuşneanul apare omenesc ca orice
om viu şi întreg şi impresia ultimă a cititorului e mai puţin a unui portret romantic cât
a unei puternice creaţii pe deasupra oricărui stil de şcoală”.