Terezia

FILIP
NICHITA STĂNESCU. REVERIA SEMINŢEI.
SEDUCŢIA ŞI TEAMA DEVENIRII

Entitatea sinelui nucleic cu disponibilităţile, temerile şi

propensiunile ei multiple întruchipează în imaginarul lui Nichita
Stănescu ceea ce Bachelard numeşte foarte sugestiv, în interpretările
sale, etapa „copilăriei cosmice”, rezidentă în straturile profunde ale
fiinţei, ca vârstă edenică a tuturor posibilităţilor şi latenţelor, a tuturor
viselor şi spaimelor. „Şi toate aceste imagini ale singurătăţii sale
cosmice reacţionează în adâncime în fiinţa copilului”1, afirmă
psihanalistul. Iscat în şi de reverie, acest sine potenţial profund
reprezintă în viziunea poetică un prim nivel identitar ce declanşează
fiinţa creatoare; el „ne dezvăluie o fiinţă anterioară fiinţei noastre, o
întreagă perspectivă de antecedeţă fiinţială”2 (s.n.). O veritabilă
psichée imaginativă ce defineşte mereu orice reverie, poetică sau
plastică, muzicală sau de orice altă natură, conduce către această
antecedenţă a fiinţei ce „se pierde în negura timpului”3, a unui timp
intim al sinelui uman şi poetic, „într-o multiplă indeterminare a
naşterilor noastre întru psihism, căci psihismul e dibuit în nenumărate
încercări. Psihismul încearcă tot timpul să se nască”4. (s.n).
Dar ambi- sau pluri-valent, ca toate simbolurile poetice, timpul
acestei antecedenţe defineşte la Nichita Stănescu pe de-o parte, timpul
lumii, un illud tempus, şi pe de altă parte, un ritm al intimităţii
profunde a eului, timpul interior al sinelui nucleic, (n.n.) al devenirii
sale. Stadiul acesta al fiinţei potenţiale e relevant definit, aşa cum a
observat deja Constantin Noica, şi de versul eminescian: „Umbra celor
nefăcute nu-ncepuse-a se desface”. Numai că această desfacere din
umbră şi din magma mundană informă a ceea ce este în sine şi suficient
sieşi reprezintă pentru fiinţă un proces continuu, o itineranţă.
Nichita Stănescu surprinde poetic tensiunea inerţial-germinativă a
fiinţei seduse şi înfiorate de propria devenire, o febrilitate a increatului
atras de lumea creată sau a eului sedus de existenţă şi înspăimântat de
imprevizibilul ei. Tocmai aceasta e desfacerea din umbră, a sinelui din
sine, cu toate elanurile şi temerile, cu toate disocierile, cu avatarurile şi
suferinţele ce-o definesc.
 Privirea poetică este întotdeauna paradoxală, determinând
frecvent nu numai o suprapunere sau o coincidenţă imaginară a
lucrurilor, ci şi reverberaţia şi rezonanţa lor reciprocă ori percepţia şi
mişcarea lor inversată în lume. Cum Nichita Stănescu priveşte poetic
lumea şi percepe lucrurile într-o dinamică a lor nestăvilită ce răstoarnă
adesea neaşteptat sau inversează subiectiv imaginile lumii, mişcarea de
expansiune verticală prin care se afirmă eul în lume poate exprima nu
doar înălţarea fiinţei din sine, ci şi o posibilă cădere (din sine) în lume5.
„Eram copil şi sufletul / începuse să-mi împungă-n coaste, în tâmple, /
nemaiavând loc. / O, şi nopţile / nu mă uitam niciodată la cer, / de
teamă că m-aş putea prăbuşi / spre el, / înfrigurat şi singur, / lăsând
în urma mea lucrurile, / ca pe nişte dinţi de lapte...” afirmă versurile
unui poem timpuriu. (Epilog la lumea veche înOrdinea
cuvintelor I, p. 125). Mişcarea de înălţare în lume pe cât seduce şi
ademeneşte eul, tot pe atât îl înspăimântă, căci este o aventură în
necunoscutul existenţei, iar cerul poate fi un orizont de vis sau un hău.
În imaginarul poetic, ipostaza germinativă echivalează în plan
simbolic nu doar reveria seminţei şi visurile devenirii, ci şi situaţia eului
în lume. Două situaţii ale fiinţei coincid simbolic cu starea germinativă:
etapa copilăriei, când eul trăieşte într-o con-substanţializare divină cu
mundaneitatea care-l conţine şi cu lucrurile; şi eul privit prin prisma
raporturilor sale cu realul, ca o entitate conţinută în lume precum
sămânţa într-un teritoriu fertil. Ambele aspecte sunt prezente în
imaginarul poetic al lui Nichita Stănescu. Vârsta copilăriei poate fi citită
simbolic ca etapă embrionară a fiinţei aflate încă în labirintul lumii şi
visând o cale de ieşire sau cufundată în substanţialitatea mundană
laolaltă cu lucrurile, dar presimţind febril orizontul mitic al viitoarei sale
deveniri. Impulsul genezial sau existenţial ameninţă să spargă tiparele,
sufletul „împunge în coaste şi-n tâmple”, iar eul îşi simte undeva la
limita făpturii, – în spinare –, febrilitatea aripilor: „Mirosul pământului
ud mă-nfiora / şi-mi tremura de emoţie spinarea, / ca şi cum ar fi
trebuit / să-mi crească aripi din ea”. (idem)
Un elan genezial sau vital clocotitor modelează fiinţa în ipostaza ei
ovulară sau embrionară, de sămânţă, în conformitate cu un proiect
ontologic care este al materiei înseşi, care, pecetluită de coduri tainice,
se ordonează urmând înălţarea, privirea, zborul: „Sentimentul unei
aripi îmi curge-n spinare / senzaţia de ochi îşi caută o orbită. / O, tu
întuneric mare, tu, dezgustată naştere, încremenită.” (Elegia oului,
a noua, în Ordinea cuvintelor, I, p. 191-193). Aflate mereu într-o
tainică sincronie cu fiinţa, lucrurile realului participă la reveriile
devenirii devenind alerte şi muşcătoare: „...haturile negre se prefăceau
în şerpi / şi alergau, alergau după mine/ muşcându-mi cu furie /
umbra / şi ea mă durea / şi muream în vis, / şi-mi era milă de lucruri
că existau...”. (Epilog la lumea veche). Un astfel de timp germinativ
atins de febrilităţi şi reverii expansionale este anotimpul edenic al
copilăriei, când umbra începe să doară dând semne fertile, iar haturile
negre curg pe urmele copilului aidoma unor şerpi. Aceste halucinante
mişcări de vis nu sunt doar simptomele apropiatei descătuşări a fiinţei,
ci şi semnele unei fertile relaţii cu lumea, una de tip poetic. Şi, evident,
indiciile simbolizatoare ale unui real devenit deja el însuşi dinamic şi
alert, întrucât febrilităţile geneziale din etapa germinării fiinţei sau a
seminţei ating nu doar sinele embrionar, ci şi realul.
O lege a conivenţei misterioase din lucruri şi din univers creează o
complicitate a seminţei cu teritoriul fertil în care germinează, a eului cu
mundaneitatea. Indiferent de etapele pe care le traversează, a copilăriei
sau a maturităţii, eul în lume se manifestă ca un sâmbure dinamizat
necontenit de febra încolţirii, dar şi înfiorat, simultan, de visul devenirii.
Poetica eului nichitian este marcată permanent de această dublă
tensiune, între seducţie şi teamă, între atracţia pentru cerul lumii
şi înfiorarea de-a fi în el.
În acest context, realul însuşi se desenează ca realitate
efervescentă situată sub semnul unei duble manifestări. Două elemente
simbolice anticipă însuşirile mundaneităţii: curgerea sau alunecarea
(haturilor sub formă de şerpi) şi muşcarea - o recurenţă poetică
simptomatică pentru dimensiunea organică a mundaneităţii aşa cum se
manifestă ea frecvent în viziunea poetică.
Copilăria poartă frecvent în imaginarul poetic amprentele unui
simbolic timp germinativ, aşa cum descoperim şi în alte poeme ce trimit
la vârsta puertăţii: „Locomotive vechi, terasamente, greieri
străbăteau / copilăria mea de Ah şi Au / cu reci gutui în curtea de
bazalt, / cu câini lătrând în lanţuri şi în salt. // Cerul avea o gaură în
el / în care-aş fi putut să cad mişel. / Dar mă ţineam de câini şi de
gutui / şi încă de ceva ce nu-i…”. (Locomotive vechi,
terasamente, greieri în Ordinea cuvintelor II, p. 30-31). Deşi
prizonier al unui spaţiu-timp inerţial, în „curtea de bazalt”, în
„copilăria de Ah şi Au”, apăsat de ritmul unor „ani înceţi”, într-un fel de
tihnă inerţial-protectoare a orizontului copilăresc, eul este tentat
simultan, de realul viu, răscolitor şi ispititor. Din nou obsesia căderii şi a
cerului ameninţător care se înfăţişează în dublă ipostază, ca orizont al
existenţei terestre şi ca hău cosmic, ca o ademenire, pe de-o parte, şi pe
de alta, ca orizont ameninţător al unei viitoare posibile prăbuşiri
existenţiale. Căci existenţa însăşi în percepţie poetică se poate desena
fie ca o cădere sau prăbuşire în lume, fie ca o înălţare şi afirmare de
sine.
 Spaima de căderea în cer este, după cum vedem, o temă recurentă
în lirica lui Nichita Stănescu şi, pe lângă semantismul ei genezial sau
existenţial, o astfel de reverie ţine cu certitudine şi de o radicală
schimbare a perspectivei mundane în secolul XX. Cerul, înfăţişat pluri-
perspectivic, atât ca spaţiu al înălţării, cât şi al căderii, vine din privirea
poetică subiectivă şi ludică în secolul XX, dar şi dintr-o percepţie
ştiinţifică multidirecţională a spaţiului, ba chiar a universului însuşi
devenit quadri- sau multi- dimensional. Această perspectivă inversată a
lucrurilor a influenţat, evident, nu doar sentimentele şi situaţia omului
în lume, ci şi reveriile sale, ca o consecinţă a unui nou mod de-a privi
lumea.
Seducţia cerului şi totodată teama de cădere în lume este
contracarată însă de latenţa germinativă a eului, ca de o misterioasă
forţă gravitaţională identică-n plan simbolic cu dragostea maternă ce
menţine încă fiinţa-n sine, în espectativa curţii „de bazalt”, în orizontul
spaimelor prime „de Ah şi Au”. Deşi edenic şi ferice, timpul copilăresc,
germinativ îşi are însă tensiunile şi spaimele specifice. „Câinii lătrau de
spaimă-n lanţul lor, / şi sâmburii gutuilor…”, dar, printr-o invizibilă
forţă ce ţine lucrurile-n albia şi echilibrul lor, eul se ţine strâns instinctiv
de spaţiul natal şi maternal: „Dar mă ţineam de câini şi de gutui / şi
încă de ceva ce nu-i...”. (idem). Sub semnul acestui timp simbolic, al
seminţelor şi sâmburilor este codificată de fapt tema copilăriei, ca vârstă
a germinării fiinţei, impulsionate de tensiunile misterioase şi adesea
contradictorii ce marchează etapa germinării cu visele devenirii. Poetul
concentrează în astfel de reverii poetice neo-moderne visul devenirii
fiinţei, sămânţă strâns lipită de fructul ce-o conţine, precum pruncul
lipit de sânul matern. Tensiunile germinării sau spaimele devenirii sunt
presimţite în febrilitatea lucrurilor din jur, în lătratul câinilor şi-n
sâmburii gutuilor sau în forţa invizibilă, – acel ceva ce nu-i – ce ţine eul
lipit de universul edenic. Copilăria este o vârstă de sâmbure sau de
sămânţă a eului, tentat pe de-o parte, dar înspăimântat pe de alta, de
visul devenirii sale în lume.
Căderea-n lume, o recurenţă mitică, biblică şi poetică, relevă la
Nichita Stănescu etapa de-sineizării, corespunzătoare intrării fiinţei în
fenomenalitate şi asumării subiective a aventurii mundane. Ea exprimă
fie teama de fenomenalizare a fiinţei ce devine răspunzătoare de
sine, fie o bruscă ruptură a echilibrului iniţial al eului în sine, situat
ferice în orizontul edenic al vârstei copilăreşti.
Un poem, Copil buimac6, din 1969, expresie similară a unei
teribile febrilităţi geneziale, oferă o imagine pe cât de inedită şi ludică,
pe atât de îndrăzneaţă, iscată din reverie şi din răsfăţul sau buimăceala
de copil: „Copil buimac fiind şi prăpăstios /[…] / Stăteam cu o jigodie
de copil, ca şi mine / în părăsirea obligată de părinţi. / răsfăţaţi şi
lăbărţaţi pe-un divan. / Ne gândeam amândoi eu şi el: «Dacă se crapă
divanul între noi doi / şi ne prăbuşim în subterane?»” (Copil Buimac,
în Opera magna, II, pp. 480-483). Căderea din dulcele vis de copil în
lume e aici o traumatizantă obsesie simbolică a devenirii şi abandonării
tihnei copilăreşti, embrionare.
Asumată de eu, încă în ipostaza copilărească, drept
responsabilitate de sine, teama de cădere din dulcele vis de copil
asociază aici atât obsesia despicării realului, cât şi a unei mişcări
antigravitaţionale, care ar putea proiecta eul într-o cu totul altă ordine şi
în alte sensuri ale mişcării existenţiale. Evident, e aici o altă formă a
căderii în cer sau în lume, anticipată în poemele citate anterior. Ca vis cu
dinţi, muşcător, existenţa în lume nu poate decât să tulbure şi-nfioreze
perspectiva eului.