LASER = amplificarea luminii prin stimularea emisiei de radiaţii.

Laserele sunt acea categorie de dispozitive cuantice care

generează radiaţie electromagnetică coerentă cu lungimi de
undă cuprinse între 100 nm (ultraviolet în vid) şi 2 mm (undele
milimetrice). Folosirea termenului de radiaţie în fizica laserilor
se referă la un transfer de energie. Radiaţia laser nu este o
radiaţie ionizantă. Termenul “iradiere” înseamnă, în acest caz,
tratarea unei ţinte cu radiaţie laser.
Există două tipuri de procese de emitere a luminii de către
atomii şi moleculele substanţelor: emisia stimulată şi emisia
spontană.

1.3 Principiul de funcţionare a laserelor

Orice laser cuprinde trei părţi: mediul activ; sursa de

pompaj; cavitatea rezonantă.

• Partea principală a oricărui tip de laser este

constituită de un mediu activ (solid, lichid, gazos sau
semiconductor) în care se poate crea o inversie a
populaţiei între două (sau mai multe) niveluri
energetice ale particulelor componente (atomi,
molecule, ioni). Un astfel de mediu, care permite o
inversie de populaţie, poartă denumirea de mediu
activ laser.
Mediul activ este, practic, o colecţie de atomi, molecule
sau ioni care absorb energie de la o sursă externă şi prin
procese atomice complexe generează radiaţie laser.

1
Caracteristicile materialului din care este constituit mediul activ
determină parametrii funcţionali ai laserului, inclusiv lungimea
de undă.
• Pentru ca într-un mediu să se poată crea starea de
inversie de populaţie, adică să devină mediu activ, el
trebuie să primească energie din exterior, de la o
sursă specială, care poartă denumirea de sursă de
pompaj. Ea are rolul de a pompa atomii, moleculele
sau ionii pe un anumit nivel energetic superior.
Sursele de pompaj sunt formate din lămpi cu înaltă
presiune, cu luminozitate foarte mare – aşa numitele
flashuri – care dau pompajul optic sau descărcarea
electrică direct în mediul activ gazos.
• Pentru a obţine o amplificare semnificativă a radiaţiei
emise în mediul activ, acesta trebuie plasat într-o
cavitate rezonantă. Cavitatea rezonantă are
proprietatea de a creşte densitatea radiaţiei emise
de mediul activ din interiorul tubului său prin reflexii
multiple pe pereţii săi, deci măreşte drumul undelor
prin mediul activ şi astfel sporeşte intensitatea
emisiei stimulate.
Rezonatorul laser constă din două oglinzi, una total
reflectantă şi cealaltă cu o reflectivitate mai mică de 100%,
care transmite radiaţia laser din rezonator în exteriorul său,
fiind transparentă pentru lungimea de undă a laserului.

1.4 Regimuri de funcţionare a laserelor

2
 Laserele funcţionează fie în undă continuă, fie în
impulsuri. Atunci când puterea unui laser se menţine la nivel
constant pentru perioade lungi de timp (secunde, zeci de
secunde), se spune că laserul funcţionează în undă continuă.
Regimul de funcţionare în impulsuri a laserilor îmbracă o
mare diversitate. Cel mai simplu tip de funcţionare al laserilor
în impulsuri este cel în care un fascicul laser continuu este
întrerupt periodic de un obturator comandat sau de un disc
rotitor cu fante. Puterea de vârf a impulsului este cea a
laserului în undă continuă iar frecvenţa de repetiţie a
impulsurilor variază între câţiva Hz şi câţiva kHz.

1.5 Proprietăţile fasciculului laser

1.5.1. Coerenţa. Generaţi de emisia stimulată, fotonii

formează o avalanşă unică, caracterizată în particular printr-o
direcţie de mişcare determinată. Aceasta este lumina coerentă.
Toate trenurile de unde sunt îndreptate în acelaşi sens, au
aceeaşi lungime de undă şi se află în fază între ele. Toate
acestea sunt urmarea emisiei stimulate a luminii. în cazul
emisie stimulate, trenul de undă secundar “copiază” identic
trenul de undă primar, ca direcţie, sens al mişcării, lungime de
undă şi fază.
1.5.2. Direcţionalitatea este rezultatul faptului că radiaţia
emisă are o divergenţă foarte mică. Aceasta face ca la distanţe
mari să găsim radiaţia laser sub forma unui fascicul îngust, cu
densitate de putere foarte mare.

3
 înaltul grad de coerenţă se manifestă, de asemenea, şi
printr-o foarte mică divergenţă a fasciculului laser.
în fasciculul cu înalt grad de coerenţă, însă, toate aceste
raze sunt practic paralele şi în plus monocromatice. Asemenea
raze pot fi focalizate, practic într-un punct.
1.5.3. Densitatea ridicată de putere caracterizează
puterea fasciculului laser pe unitatea de suprafaţă. Deoarece
fasciculele laser sunt înguste, această densitate devine foarte
mare. De exemplu, în cazul unui laser He-Ne de 1 mW, cu
diametrul fasciculului de 0,4 mm, rezultă o densitate medie de
putere de 0,5 W/cm2. Pentru fasciculele de mare putere
focalizate densitatea de putere atinge uşor 1011 – 1012 W/cm2.
Chiar în cazul unui laser de mică putere intensitatea fasciculului
laser este de circa 104 ori mai mare decât intensitatea soarelui.
1.5.4. Monocromaticitatea desemnează faptul că fasciculul
laser emis este foarte îngust din punct de vedere spectral,
având deci o lungime de undă foarte precis determinată.
Monocromaticitatea radiaţiei laser este cu câteva ordine de
mărime mai bună decât a surselor clasice de lumină. Aceasta
are ca efect stimularea unor reacţii selective în mediile cu care
interacţionează.

1.6. Interacţiunea laser – ţesut

Interacţiunea laser-ţesut reprezintă un fenomen complex,

influenţat de parametri diferitelor lasere şi de proprietăţile
ţesuturilor.

4
 Dacă un fascicul laser ajunge pe un ţesut se pot produce
patru procese:
 reflexia (întoarcerea undei laser la sursă sau la altă
suprafaţă);
 absorbţia (fenomenul principal care afectează ţesutul);
 dispersia (energia fasciculului laser ce se disipează în ţesut
spre locuri nedorite);
 transmisia (lumina trece, este transmisă prin ţesut şi doar o
mică parte este absorbită).
în ţesuturile biologice radiaţia absorbită este transformată
în alte forme de energie (calorică, chimică), acţionând în
interiorul ţesutului care a absorbit-o şi împrăştiindu-şi efectele
în zonele înconjurătoare.
Mecanismul interacţiei este foarte complex şi trebuie
studiat în corelaţie directă cu timpul de reacţie din partea
ţesutului, dar şi cu nivelul de organizare biologică (fig.2)
Procesele cunoscute de interacţiune a lasesului cu ţesutul
pot fi grupate în trei mari categorii:
1. fotochimice,
2. termice,
3. fotomecanice,
4. neliniare
1.6.1. Efectele fotochimice (în speţă biostimularea) au
loc la densităţi foarte mici de putere, între 10-3 şi 1 W/cm 2, dar
necesită timpi lungi de iradiere de ordinul 10-1000 secunde.
Suita de astfel de efecte se include în terapia fotodinamică
cu laser şi constă într-un efect imediat la nivel molecular şi

5
structural organic (fig.4), ţinta principală fiind mitocondriile sau
lizozomii.
Efectele fotochimice sunt specifice îndeosebi laserelor
pentru biostimulare, a căror putere este sub 1 W. Efectele
produse de aceste lasere pot fi împărţite teoretic în primare
(directe) şi indirecte.
Efectele directe pot fi:
1) Biochimice, manifestate prin:
 stimularea eliberării substanţelor preformate: histamină,
bradichinină, serotonină;
 modificarea reacţiilor normale ale enzimelor, fie inhibându-
le, fie stimulându-le;
 stimularea producerii ATP;
 accelerarea mitozelor.
2) Bioelectrice, constau în normalizarea potenţialului de
membrană al celulei, intervenind în reglarea pompei de Na.
3) Bioenergetice.
Radiaţia laser conferă celulelor ţesuturilor şi organelor o
energie solidă, stimulându-le tropismul şi fiziologia celulară,
normalizând deficienţele şi rectificând dezechilibrele celulare.
Efectele indirecte sunt reprezentate prin:
1) Stimularea microcirculaţiei. Acţiunea laserului are efect
asupra sfincterului precapilar pe care îl menţine deschis şi
astfel stimulează microcirculaţia. Acesta are ca efect
îmbunătăţirea troficităţii în zonă datorită creşterii procentului
de oxigen şi substanţelor nutritive cu scăderea cataboliţilor.
2) Creşterea troficităţii locale se realizează prin creşterea ATP-
ului mitocondrial şi accelerarea mitozelor celulare.

6
 Terapeutic, efectele directe şi indirecte se materializează
prin: efect analgetic, antiinflamator, antiedematos,
normalizarea circulaţiei locale şi efect de biostimulare.
Mecanismul interacţiunii fotochimice se poate explica prin
transformarea energiei laser într-o energie chimică, datorită
absorbţiei unui foton de către un cromofor molecular şi
transformarea moleculei respective într-o moleculă excitată.
Ulterior, această moleculă poate participa la o reacţie chimică,
fotonul acţionând ca un reactiv care este consumat
stoechiometric într-o reacţie fotochimică, ce are loc cu
obţinerea în final a unui produs fotochimic. Astfel de reacţii
sunt reprezentate de desfacerea legăturilor, formarea
legăturilor încrucişate, formarea unui radical ce determină
leziuni oxidative sau fotodistrucţia cromoforului. Cromoforul
molecular poate fi de natură endogenă (grupările laterale ale
aminoacizilor, pigmenţii hematici) sau pot fi de natură exogenă,
reprezentaţi de moleculele introduse special în organism.
Acest mecanism stă la baza terapiei fotodinamice. în
practică, se utilizează pentru distrugerea celulelor canceroase.
Procedeul se bazează pe injectarea în organism a unui
cromofor exogen care se va acumula cu predilecţie la nivelul
celulelor canceroase. Sub acţiunea radiaţiei laser, cromoforul
va absorbi fotonii care vor reacţiona cu oxigenul, rezultând un
produs toxic ce va distruge celulele canceroase. Eficienţa
terapiei depinde de trei elemente esenţiale: cromoforul
molecular, radiaţia laser şi concentraţia de oxigen.
1.6.2 Efectele termice (în speţă evaporarea, tăierea şi
coagularea ţesuturilor) apar la densităţi, puteri foarte mari de

7
până la 1010 W/cm2 şi la timp de expunere foarte scurt, între 1
ms şi 100 s.
Diferitele efecte termice ale laserului se pot descrie pe
baza temperaturii atinse şi a duratei expunerii, dar şi pe baza
particularităţilor optice ale ţesutului şi lungimii de undă
utilizate.
Efectele fototermice ale radiaţiei laser se bazează pe
conversia energiei electromagnetice a laserilor în energie
termică şi sunt utilizate în terapie (fototermoterapie) sau
chirurgie (efecte termice locale distructive). Efectele
fototermice se bazează pe efectul de încălzire a ţesuturilor
datorită relaxării neradiative a excitaţiei laser. Când un
cromofor din ţesut absoarbe un foton, o parte din energia de
excitaţie se relaxează neradiativ şi conduce la creşterea
temperaturii în cromofor şi apoi în mediul înconjurător. Efectele
fototermice se obţin prin focalizarea fasciculului laser în spoturi
cu dimensiuni de câţiva µ m sau mm. La nivel microscopic,
procesele fototermice îşi au originea în absorbţia în volum ce
are loc în benzile de vibraţie – rotaţie moleculare sau în
sistemul de nivele vibraţionale ale celei mai coborâte stări
electronice, urmată de termalizarea rapidă prin dezexcitare
neradiativă. Efectele de încălzire caracteristice sunt controlate
în principal de absorbţia ţintei moleculare, adică apa,
proteinele, pigmenţii sau alte macromolecule, precum acizii
nucleici şi substanţele aromatice.
Efectele fototermice asupra ţesuturilor se manifestă prin
trei categorii de aplicaţii:

8
 hipertermia, în care afectarea lentă şi la temperatură
coborâtă a ţesutului cauzează distrugerea structurilor labile,
cum ar fi proteinele enzimatice şi conduce la disfuncţii
celulare, eventual la necroza ţesutului. în general,
hipertermia implică o expunere lungă la o temperatură
moderat ridicată, efectele nefiind vizibile imediat. Energia
termică cauzează denaturarea şi agregarea ireversibilă a
macromoleculelor din interiorul celulelor, ceea ce afectează
procesele metabolice. Aceasta duce în final la moartea
celulei. Esenţial este faptul că acest proces cauzează efecte
minore în ţesuturile normale, dar celor cancerigene le
conferă un grad mare de susceptibilitate, făcându-le astfel
sensibile la radiaţii;
 coagularea ţesuturilor la temperaturi mai ridicate cauzează
nu numai agregarea proteinelor labile, dar şi distruge
molecule structurate ca hemoglobina şi colagenul,
determinând modificări evidente imediate în ţesut. Practic,
datorită conţinutului proteic crescut al colagenului, la o
temperatură mai mare de 60°C, proteinele încep un proces
de denaturare cu deformarea structurii şi modificarea
lanţurilor proteice. Micşorarea cantităţii de colagen explică
proprietăţile hemostatice ale radiaţiei laser. Explicaţia derivă
din conţinutul crescut în colagen al pereţilor vasculari.
Astfel, prin creşterea temperaturii, lumenul vascular se
micşorează până la obliterare totală;
 îndepărtarea ţesuturilor prin ablaţie implică evaporarea
rapidă şi vaporizarea explozivă. Când temperatura ţesutului
iradiat creşte mai mult de 100°C, apa în celule începe să
9
 fiarbă. Transformarea apei în vapori reprezintă o expansiune
iminentă şi, pentru celule, la o putere normală a unui laser
chirurgical, aceasta este aproape instantanee, pereţii celulei
fiind distruşi rapid.
Distrugerea fototermică se poate obţine prin localizarea
transmiterii energiei laser, utilizând fascicule înguste sau fibre
optice şi prin localizarea absorbţiei prin folosirea unei lungimi
de undă care este absorbită preferenţial de o anumită structură
din ţesut faţă de ţesutul înconjurător.
Odată ce temperatura ţesutului se apropie de temperatura
de prag pentru vaporizarea apei (100°C), efectele fototermice
ale interacţiilor laser-ţesut se înscriu sub influenţa:
 energiei necesare pentru schimbarea de fază a apei;
 deshidratării ţesutului;
 formării vacuolelor cu vapori în ţesut;
 efectelor mecanice datorită expansiunii rapidă a vacuolelor
cu vapori în ţesut.
Sub influenţa iradierii laser se formează bule în ţesutul
încălzit, sub suprafaţa sa. Dacă iradierea continuă, bulele se
măresc şi se sparg exploziv. Această serie de evenimente
formează efectul de microexplozie (popcorn).
Vacuolele ce se sparg la suprafaţa ţesutului determină
eliberarea vaporilor de apă şi, prin disiparea gazului fierbinte,
suprafaţa se răceşte momentan. Căldura mare de vaporizare a
apei este avantajoasă, deoarece vaporii generaţi îndepărtează
excesul de căldură, prevenind astfel creşterea în continuare a
temperaturii în ţesutul adiacent. Studii histologice ale craterelor
realizate cu încălzire relativ lentă arată că acestea nu se

10
formează datorită pierderii de masă în ţesut, ci sunt rezultatul
fuzionării, expansiunii şi ruperii grupurilor de vacuole.
Efectul termic al radiaţiei laser în ţesut se bazează pe
absorbţia radiaţiei şi transformarea energiei laser în căldură. în
funcţie de intensitatea absorbţiei se înmagazinează în ţesut o
anumită putere/volum şi în funcţie de durata iradierii se depune
o anumită energie/volum.
în profunzimea ţesutului, cantitatea de radiaţie absorbită
scade (legea Lambert-Beer), ceea ce înseamnă că şi energia
termică şi, implicit, temperatura scad în adâncimea ţesutului.
în funcţie de temperatură, efectele termice asupra
ţesuturilor pot fi clasificate astfel:
 până la 37°C nu se produc leziuni tisulare ireversibile; între
40-45°C apar inducţie enzimatică, edem, membrana celulară
devine laxă şi, în funcţie de temperatură, se poate produce
moartea celulară;
 la o temperatură de 60°C denaturarea ireversibilă a
proteinelor, coagulare şi necroză incipientă;
 la 80°C denaturarea colagenului, defecte de membrană;
 la 100°C uscarea, vaporizarea apei tisulare, secţionare,
ablaţie;
 la peste 150°C carbonizare, ardere;
 la peste 300°C vaporizare, gazificare, leziuni termomecanice,
unde de şoc.
Diferitele efecte termice ale razei laser nu se observă
niciodată separat, ci întotdeauna concomitent.
1.6.3. Efecte fotomecanice

11
 Efectul mecanic rezultă din vibraţia mediului parcurs de
radiaţia laser şi este generat de energia eliberată mediului prin
absorbţia unui foton incident. Efectul mecanic s-ar traduce prin
presiunile exercitate la nivelul ţesuturilor. Sub presiune, un
ţesut poate fi deformat reversibil sau ireversibil. Leziunile ce
pot apare sunt fie macroscopice (ruperea ţesuturilor moi,
fracturarea ţesuturilor dure) fie microscopice (leziuni celulare
sau microfisuri la nivelul ţesuturilor dure).
Există două tipuri de interacţiune fotomecanică:
 prin unde de presiune tranzitorie ce pot fi generate prin
următoarele mecanisme:
 expansiune termoelastică bruscă, prin încălzire rapidă
(laser pulsat);
 reculul ablaţiei, când o masă de ţesut este eliminată
rapid prin ablaţie, reculul trimite un impuls de mişcare la
nivelul ţesuturilor, iar acesta se va propaga ca o undă de
presiune;
 expansiune bruscă, secundară schimbării unei faze, cum
ar fi vaporizarea apei în ţesuturi sau formarea de plasmă;
starea de presiune semiconstantă se obţine secundar
expansiunii termoelastice a ţesuturilor, fiind cauzată de
căldură. Termenul de stare semiconstantă se explică prin faptul
că expansiunea termoelastică nu este o undă de presiune
trecătoare, ci o distribuţie statică de presiune, dependentă de
distribuţia temperaturii.
1.6.4 Efecte neliniare
Folosirea formării plasmei pentru a produce efecte clinice
utile într-un ţesut biologic constituie o deviere de la tehnicile
12
anterioare de tratament cu laser. Formarea plasmei se bazează
pe procese neliniare asociate cu excitaţia prin impulsuri scurte
generatoare de unde de şoc acustice.
Formarea plasmei este singura interacţie laser-ţesut care
nu se supune principiului fotobiologic fundamental de
reciprocitate, conform căruia un efect este independent de
intervalul de timp în decursul căruia sunt emişi fotonii
(fenomenul este dependent de putere). O dată cu apariţia
laserelor cu puteri foarte mari, care pot să acţioneze în
impulsuri scurte, a devenit posibilă producerea unor puteri
foarte ridicate. Când aceste lasere sunt focalizate pe un spot
mic de ţesut se produc fenomene “neliniare”, ducând la
formarea unei plasme care este un nor gazos bogat în electroni
liberi. Ca urmare a producerii bruşte a unui câmp electric
de înaltă tensiune (106-107 V/cm) în decurs de 10-9-10-12
secunde se produce în spotul focalizat o undă de şoc acustic
intensă. Această undă este purtătoarea unei energii cinetice
potenţial lezante şi a fost utilizată în clinică pentru prima oară
în oftalmologie.

APLICAŢIILE LASERILOR ÎN STOMATOLOGIE

 tratamentul cariei dentare;

 tratamentul hiperesteziei dentinare;
 tratamentul endodontic;
 în parodontologie la reducerea pungilor parodontale;

13
 în OMF: leziuni paramaligne ale mucoasei bucale, hiperplazii
orale, diateze hemoragice, angiomatoze şi tatuaje, leziuni
cicatriciale;
 Prelucrarea materialelor dentare: fotopolimerizarea răşinilor
diacrilice compozite, sudarea aliajelor dentare.

14