Revoluția agrară și evoluția clasei țărănești

După Sombart, deosebim două epoci de dezvoltare agricolă: una în care țara stă să în
relație de colonie față de alte țări cu capitalism înaintat, iar alta, în care capitalismul,
dezvoltându-se în propia țară încurajează agricultura să se industrializeze.

Ștefan Zeletin adaugă că, în prim stadiu , agricultura înapoiată este silită să producă
pentru schimb, practicând astfel capitalismul comercial sau de camată, urmând ca în stadiul
următor să se transforme în capitalism industrial. Daca ar avea valabilitate cele menționate mai
sus, asta înseamnează că agricultura nu poate avea caracterul de producție capitalistă, deoarece
nu întâlnim noțiunea de interprindere, salariați sau profit.

Structura economică a societății capitaliste își are originile în structura economică a

societăților feudale. În societatea de tip feudal întâlnim stăpâni de pământ și iobagi, unde
pământul reprezintă mijlocul de stăpânire, care de altfel creează și raporturile dintre cele două
clase. Țăranii sunt legați de acest pământ, sunt datori să îl lucreze, iar împreună cu stăpânii
acestora se formează o unitate economică. Viața economică presupune întregirea gospodăriilor
atât ale sătenilor cât și ale stăpânilor. Așa dar, munca este întregită prin activitatea de
transformare a materiilor prime în gospodăria fiecărei familii, iar tendința producției exclusive
pentru schimb nu exista. Pentru a ne apropia de capitalismul industrial, trebuie menționat că
circulația mărfurilor reprezintă punctul de plecare, pe când capitalul comercial sau de camătă, nu
favorizează formarea unei avuții independente de aceea a stăpânirii pământului. Pe de altă parte,
capitalul comercial are ca urmare o tendință spre producția exclusivă pentru schimb. Însă această
tendință nu este suficientă pentru transformarea de care vorbeam, ci doar după ce capitalul
comercial și de camătă cuceresc și stăpânesc producția industrială, abia atunci putem vorbi de un
capitalism indutrial pur.

Astfel încă din secolul XVI, în unele din statele apusene, apar economiile naționale, lupta
cu forțele feudale etc, moment în care capitalismul de camătă și cel comercial dă naștere unei noi
forme de avuție, independentă, de această dată, de stăpânirea pământului, asupra căreia
propietarul avea un drept absolut de dispoziție. De îndată ce se dezvoltă economia banului, a
schimbului și a mijloacelor de transport, care încetinesc ciurculația lor datorită faptului că țăranii,
sub impulsul lipsei de interes în regimul muncii de clacă și sub povara dărilor, lucrau prost
pământul, producția era scăzută. Infiltrarea capitalului comercial și de camătă în industrie nu se
putea face fără existența unor oameni liberi, care să nu fie legați de glie, să nu fie iobag sau
subjugat de altă persoană. Eliberarea pământului de toate sarcinile și limitele folosinței, crearea
dreptului de propietate privată și eliberarea deplină a muncitorului, prin îndepărtarea lui de
mijloacele de producție , formează cele două forțe de distrugere a vechiului regim agrar și
pârghiile de rezistență ale noului regim capitalist. Desigur, în realitate acest proces de distrugere
și creație s-a bucurat de aceeași evoluție peste tot, forma clasică a acestei dezvoltări se găsește de
exemplu, în Anglia. În a doua jumătate a secolului XV începe un nou curs al evoluției sociale,
dezvoltându-se industria lânii, sporind cererea de lînă și munca fiind mai rară și scumpă, lorzii
preferă să utilizeze pământul pentru creșterea oilor,lucru ce presupunea mai puține costuri, mai
puțini muncitori. Această mișcare a fost un prilej pentru a înlătura clasa cultivatorilor mici de
pământ, ceea ce a dus la desființarea micilor propietăți și a dus la favorizarea marilor propietăți.
Reforma, care era o expresie a individualismului, a creat starea de spirit favorabilă dezvoltării
întreprinderilor agricole și comercializării pământului, ceea ce era o sursă de profit. Tendința
generală a noii revoluții agrare a fost democratizarea agriculturii prin acțiunea simultană de
consolidare și extensiunea a propietății țărănești și partajarea marilor domenii funciare. Baza de
realizare a acestei tendințe nu putea fi creată decât prin desființarea sitemului feudal. Țelurile
practice au fost, în primul rând, consolidarea propietății țărănești existente prin întregirea
parcelelor ei până la minimum de suprafață necesar pentru organizarea unei gospodării raționale.

Rostul abolirii sistemului feudal a fost eliberarea terenului, pentru lăsarea unui drum
liber, unde se vor desfășura acțiuni ale forțelor economice și sociale noi ale capitalismului.
Influența exercitată de dezvoltarea capitalismului asupra clase țăranilor este în funcție de regimul
agrar sub care se găsește. Zeletin neagă, zicând că indiferent de regimul agrar de după
emancipare, mizeria țărănimii este fatală în starea de tranziție –”La începuturile sale,
capitalismul e destul de tare, pentru a smulge țărănimea din vechea ei așezare feudală; este însă
prea slab pentru a o ridica în noua așezare burgheză. Cu alte cuvinte, capitalismul dezleagă în
faza aceasta pe țăran de pământul de care îl lipise regimul feudal, și-l preface în om liber, dar nu
încă în stare a da de lucru acestor armate de muncitori liberi, creați fie în chip brusc, ca în
Anglia, fie prin fărămițarea treptată a loturilor de împropietărire, ca pe Continent.” El
completează susținând că această menire socială o poate îndeplini capitalismul mai târziu, când
va izbuti să întemeieze o industrie națională înforitoare. Agricultura a progresat, până la 1850,
numai pe marile domenii din vest. În 1870 emanciparea s-a terminat, căile ferate aveau o
influență de două decenii, înestrat cu controlul pământului sau, mai bine instruit, adus prin căile
ferate în contact cu piețele îndepărtate, țăranul se trezea ‘din somnul cel lung’. Nașterea formelor
de viață capitalistă exercită o acțiune mai puternică pentru dezvoltarea economiei naturale și are
o influență la fel de puternică, asupra soartei clasei țărănești. Capitalismul luptă împtriva
economiei naturale, în orice formă (deci și împotriva feudalismului) și prin orice mijloace:
revoluții, războaie, presiune fiscală și ieftinătatea mărfurilor.

Conform lui H.Cunow, clasele sociale sunt un produs al evoluției economice, o

comunitate de interese rezultată din formațiunea economică. Ceea ce hotărăște apartenența la o
clasă sau alta este, după Marx, situația economică identică, care derivă din poziția indivizilor în
procesul general economic. Potrivit acestei concepții, Marx identifică trei clase principale.
Propietarii de forță de muncă, propietarii de capital și propietarii de pământ, ale căror izvoare de
venituri respective sunt salariul, profitul și renta pământului, deci salariații, capitaliștii și
propietarii de pământ formează cele trei mari clase ale societății moderne, fondată în baza
modului de producție capitalist. Tot el recunoaște că nu există această împărțire pe clase, nici
măcar în Anglia (unde societatea modernă s-a dezvoltat cel mai avansat și mai clasic), ci există
clase intermediare sau de tranziție. Consolidarea unei clase nu se poate face fără existența în
rândurile ei a unei conștiințe de clase, și ca urmare a capacității de acțiune politică. Conștiința de
clasă înseamnă cunoașterea intereselor propii specifice și antagonismelor existente. Conform
teoriei socialiste, există contraste de interese între țărănime și celelalte clase ale societății, unde
țărănimea ar fi unită cu clasele stăpânitoare, și separată de proletariat, prin faptul că posedă
mijloace de producție propii. Contrastul de interese între burghezie și țărănime poate lua mai
multe forme. Burghezia se prezintă la început, în fața țăranului, în haina capitalului de camătă
care îl exploatează, astfel încât este capabilă de a-i reduce bucata de pământ. Rodul muncii
gospodăriei țărănești nu este în deplină siguranță, burghezia în fucție de clasa diriguitoare în stat,
dispune de cheia repartiției impozitelor, care îi înlesnește a așeza o cotă mai apăsătoare a
saricinilor fiscale asupra țărănimii, după cum, fiind stăpână pe banca de emisiune, poate dirija
organizarea creditului după cum îi convine. În plus, la adăpostul tarifelor vamale create de ea,
cartelele industriale, folosind o situație de monopol, pot să urce în voie prețurile fabricatelor,
consumate ulterior de țărănime. Desăvârșirea conștiinței de clasă țărănești este deci condiționată
de locul țărănimii în lupta de clasă și de capacitatea ei de a juca un rol politic independent.
Stratificarea claselor sociale se preface continuu în mersul evoluției muncii sociale. Fiecare clasă
socială este supusă transformărilor, în structura ei lăuntrică și în raporturile ei față de celelalte
clase sociale. Lupta se încheie cu prăbușirea datornicului feudal, ce își pierde puterea politică,
odată cu baza economică. În sfârșit, societatea modernă burgheză, născută din prăbușirea
societății feudale, a produs clase noi, condiții noi de subjugare și forme noi de luptă în locul celor
vechi. Apare astfel o luptă între două mari clase, conform lui Marx, burghezia și proletariatul.

Surprinzător sau nu, capitalismul nu a vut loc în toate țările din Europa. Occidentul, în a
doua jumătate a secolului XIX, a îmbrățișat ideea de capitalism, evoluând diferit ca formă și
întindere în timp. Referitor la ideea de capitalism occidental, Maximilian Weber în lucrearea
Wirtschaftgeschichte, afirmă categoric că organizația capitalistă este propie numai occidentului:
„nicăieri nu mai regăsim această organizare a muncii în forma de întrepindere cum o cunoaște
occidentul”(Wirtschaftgeschichte, p 239). Deoarece această evoluție, spune el, s-a produs numai
în occident, atunci motivul trebuie căutat în anumite trăsături din evoluția generală a culturii sale.
Doar occidentul, cunoaște un stat în înțelesul modern, cu administrație legală, funcționari
specialiști drept constituțional, drept juridic, creat de juriști, interpretat și aplicat rațional. Numai
aici se găsește noțiunea de cetățean și oraș în înțelesul specific al expresiei.

În ceea ce privește caracterul etnic al capitalului, nu trebuiă să uităm nici o clipă că

procesul de formare a capitalului este un proces natural. Capitalul este o rezultantă a
economiilor realizate prin munca productivă și, prin plasarea acestora în comerț sau inustrie,
capătă forma de capital. Așadar cu cât viața economică va fi mai intensivă, cu atât cota anuală a
economiilor, care poate fi transformată în capital comercial, financiar sau industrial va fi mai
mare. Este absolut nevoie ca acest proces de intensificare a vieții economice sa fie accelerat,
printr-o acțiune de ridicare a producției și valorificarea optimă a produselor, sprijinită pe
organizarea cooperației la scală mare. O asemenea activitate ar avea ca rezultat, formarea
rezervei economiei naționale. Capitalul acumulat în cooperative și instituții de economie, în care
se plasează micile economii, este capitalul nostru național, capabil să formeze pâarghia pentru
naționalizarea vieții noastre orășenești.