BUCUREŞTIUL DE ALTĂDATĂ

Aş vrea să începem o călătorie prin Bucureştiul de-altădată, prin rafinamentul şi eticheta

unor ani în care România avea o culoare şi o individualitate pe care n-am mai reuşit să o
reconstruim, o călătorie printre vechi obiceiuri, aşteptări, atitudini şi plăceri de orice fel.

Calea Victoriei Cofetaria Riegler

Primăvara în Bucureştiul de-altădată se simţea un cor de miresme, cum n-a mai fost de
atunci. Locuinţele mici erau ascunse în verdeaţă, apărate de soarele mai arzător decît acum, de
cîte un stejar bătrîn, rămăşiţe din anticul codru al Vlăsiei. Parcuri bine întreţinute, nu existau,
afară de şoseaua Kiseleff, cu aleea ei unică.Tot acolo se făcea, o data pe an, în luna mai sau
iunie, „bătaia de flori”. Toate birjele închiriate erau împodobite de flori, de la spiţele roţilor pîna
la hamurile cailor, de la bici, la capul şi coada cailor, iar coşurile mari din trăsură erau pline de
bucheţele mici servind drept proiectile. De la o latură a şoselei, la alta, lumea, în picioare, se
bombardau cu bucheţelele de flori.

Bucureştiul la 1901 Teatrul Naţional

Oraşul era zgomotos în alt fel decît astăzi, mai pitoresc. Precupeţii, cu cobiliţa proptită pe
umeri, purtând coşuri mari, treceau pe uliţe, în pas de buestru sacadat, din cauza greutăţii şi-şi
strigau marfa.
Teatrul Naţional, copie fidelă a teatrului din Florenţa, cu o minunată acustică, era o
podoabă a oraşului şi pivotul în jurul căruia se lungeau străzile cu prăvălii luxoase şi cofetării,
dintre care „Capşa” avea o reputaţie internaţională. Reprezentaţiile teatrale erau foarte căutate.
Se jucau piese româneşti şi cele traduse din limba franceză, germană sau engleză, în fiecare
seară, iar de două ori pe săptămînă, piese comice şi feerii. Cei mai mari actori ca Liciu,
Brezeanu, Petrescu, Notarra, nu refuzau să apară în Fata Aerului, sau Coana Chiriţa şi Lipitorile
satului.
Iernile, atunci, erau lungi, geroase, cu ninsori încăpăţânate. Bărbaţii purtau peste căciuli,
glugi de lînă neagră, femeile, peste glugile de culori deschise, mărginite de blană, aveau
voalete, pentru apărarea tenului. Săniile, multe, înlocuiau trăsurile.
Străzile mici erau întoarse în semicerc, iar casele se asemănau erau modeste, cu două
ferestre la stradă şi două sau trei odăi în curtea cu cîte un cireş, sau prun. Românii iubitori de
flori aveau tufe de liliac ori trandafiri oricît de mică ar fi fost grădina lor. Casele erau vopsite in
albastru, roz, verde, galben sau alb. La poartă străjuia clasicul salcîm. Dar în centru, o anarhie
grozavă domnea în arhitectura oraşului, care ar fi putut fi luat drept o expoziţie internaţională,
stilul francez al secolului al XVIII-lea învecinat cu o casă spaniolă, o vilă elveţiană lîngă un
arhondaric, o imitaţie de ev mediu veneţian.
Calea Victoriei, încrucişată cu Bulevardul Pake urcînd pînă la Cotroceni, era foarte
lungă şi cea mai de seamă din oraş. Acolo se afleau Teatrul Naţional, „Capşa”, hoteluri
simandicoase şi Ateneul, cu grădina din faţă părînd ca-l prezintă oraşului.

Grădina Cişmigiu la 1925 Hotel Imperial

Orasul a fost initial ajutat de răspântia drumurilor. El nu s-ar fi născut dacă în zona
pieţii Unirea de pildă nu s-ar fi intretăiat câteva drumuri comerciale de rezonanţă europeană
care legau Balcanii de Europa de Nord sau Europa Centrală de Marea Neagra şi care travesau
mijlocul Dâmboviţei pe la noi. Posibilitătâţile geografice ale vremurilor trecute favorizau
trecerea şi răspantia în această zonă.

Termenul de mahala, provenit din turcă, a fost până în 1830, sinonim cu cartier, indiferent de
plasarea sa în centru sau la margine.In anii 1830 modernizarea oraşului opreşte înaintarea
mahalalelor spre centru iar un sfert de veac mai târziu acestea sunt prinse în proiecte edilitare şi
încep să se topească în spaţiul urban.
 Dupa 1900, mahalalele aflate în zona Curtii Domneşti capătă trăsături urbane şi sunt
locuite de cei cu profesii liberale. Chiar şi la mahala, omul care nu avea posibilităţi financiare
de a-şi face o casă modernă şi utilată investea în ornamente de arhitectură. Plimbându-se prin
oraş, pe străzile centrale dorea sa aducă şi la el acasa ceva apropiat din ceea ce văzuse. La
rândul lor, cei ce-au construit vilele moderne pe Lascar Catargiu de azi au fost influenţaţi de
ceea ce au văzut în călătoriile lor prin alte capitale europene.

Disturgerea mahalalelor a început încă din perioada interbelică când locul lor a fost luat
de comune suburbane. Azi mai regăsim arhitectura belle époque în cateva rezervaţii
urbanistice, vechi mahalale negustoreşti.

Raporturile directe cu Europa erau reale: în oraş existau reprezentanţe ale marilor librării
şi edituri franceze, ca de pilda Hachette dar şi mari firme de haute culture: bucureştenii aveau
acces liber şi deloc restrictiv la toate aceste bunuri care veneau de la Viena, Berlin, Paris..
Călătorii străini care intrau în oraş la mijloc de sec. XIX, miraţi de intersecţia cocioabei
cu palatul, a noroiului cu luxul, vorbesc de "firimituri de Europa" rătăcite în "ciorba" orientală.

Nebunu Teodora
clasa a IX-a C