Păzea Domnilor, că muşc!

De o vreme începusem să mă suspectez că devin pe zi ce trece un cinic. De

abia de ieri am descoperit că nu este vorba doar de un simplu cinism, ci transformarea
mea este cu mult mai gravă. Mă dezumanizez! Da, un om născut şi crescut pe cele
mai mirifice locuri pe care le are Moldova, în Curseştiul acela ascuns într-un fund de
judeţ printre păduri, unde aerul, apa, florile, liniştea pădurii, caracterul oamenilor, mi-
au dat pornirile mele de bunătate şi toleranţă faţă de toţi trăitorii de pe acest pământ,
au început să se piardă în neant şi în loc simt cu groază chiar, cum dezumanizarea
mea s-a instalat treptat şi poate ireversibil.
Şi ce mult aş fi vrut ca efectul acesta să mă transforme pur şi simplu într-o
piatră, o piatră care, vorba poetului, „Nici nu simte că nu ştie/ Nici nu ştie că nu
simte”, însă probabil îmi este dat să beau cupa amară a acestei transformări până la
capăt. Dezumanizarea se produce în sufletul meu şi de aceea în clipele mele de linişte
şi meditaţie aud clopotele a ceea ce s-a pierdut în noroiul vremurilor de acum. Încep
să pierd la modul acut sentimentul de milă pentru aproapele meu.
Mila în acest fel devine un concept destul de abstract ca să poată fi măsurabil,
cuantificabil, după cum le place unora să spună, şi deci comparabil ca orice mărime
scalabilă. Am descoperit de exemplu că nu mai simt nici un fel de milă pentru cei
care sunt evocaţi în Memorialul durerii.
Un Maniu, Mihalache, Nicolaie Carandino, Nicolaie Penescu şi alţii de aceeaşi
teapă nu-mi mai stârnesc în ziua de azi decât un sentiment de a trage şi eu cu puşca.
Şi mă gândesc eu acum, în noua mea stare, oare e ce mi-ar fi mie milă de guleraţii
aceştia care în vara lui 1947 au vrut să fugă în Occident pentru a face un guvern în
exil?
Mai bine aş plânge de mila miilor de copii morţi de foame în acel an 1947 în
care foametea a lovit nemilos mai ales în Moldova noastră. Oare de ce ar fi mai
valoros un gulerat sătul şi plin de ifose, cu conturi în Elveţia decât copilul mort la
sânul secat de lapte a mamei lui care în afară de zeamă de urzici nu mai avea nimic
altceva de mâncare?
Oare de ce m-ar impresiona atât de mult soarta călăului Iuliu Maniu care în
1933 a ordonat cu sânge rece ca armata să tragă în plin cu gloanţe de război în
greviştii care nu cereau decât pâine şi o viaţă mai omenească?
Singura remarcă pe care o pot face „istoricii” noştri de doi bani în zilele noastre
despre acele crime odioase, e că Vasile Roaită nu a murit la sirenă ci prin curtea
fabricii, de parcă asta mai contează după ce moare omul de glonţ mişelesc. Ar fi
trebuit să fie întrebat acelaşi Iuliu Maniu care era prim ministru în 1933, de câte ori a
semnat dispoziţiile pentru acele faimoase curbe de sacrificiu, dacă nu cumva l-a durut
mâna de atâta semnat şi dacă măsura respectivă s-a aplicat şi celor de la Guvern.
Asemenea hahalere politice, oricând şi oriunde în lume îşi merită soarta numai
că istoria le pedepseşte destul de rar. Cum se pricepeau la planificarea oricărei acţiuni
politice sau administrative se observă şi din marele fleoşc al fugii lor în Occident.
Ditamai politicienii nu au înţeles probabil nici până la moarte cum naiba voiau să
plece 12 oameni (cică, viitorul guvern în exil) cu două avioane IAR 39 fiecare cu câte
două locuri !?!
Probabil s-au stricat de râs ostaşii care i-au arestat pe aerodromul de la
Tămădău, când au văzut 12 javre gulerate şi pline de ifose picotind lângă două
avioane nenorocite. Ceea ce se vede că şi pe atunci politicienii luau decizii tot la
plesneală fără să prevadă efectul.
În 1947 inflaţia prinsese dimensiuni colosale iar cu întregul salariu a unui
profesor universitar, de exemplu, puteai cumpăra la alegere două kilograme de mere
sau un kilogram de fasole. O spune acesta reputatul critic şi profesor universitar
George Călinescu în publicistica sa cuprinsă în cartea „Gâlceava înţeleptului cu
lumea” şi eu îl cred.
Tipii arestaţi la Tămădău erau blindaţi cu „cocoşei” de aur cât să cumpere o
Universitate cu tot cu profesori, dar bufonii timpului nostru ar vrea ca în continuare
să nu-i deplângem pe profesorii aceia care făceau zilnic foamea, ci pe ghiftuiţii ce
visau să verse în continuare veninul asupra ţării noastre de pe meleaguri străine.
De aici se vede clar că în 1947 nu era libertate. Vorbesc de libertatea de a trage
cu puşca, fiindcă rămăşiţele acelea politice strânse acolo trebuiau secerate pe loc fără
nici o judecată aşa cum meritau şi nu să mai fie hrăniţi mai ştiu eu câtă vreme pe
cheltuiala unui popor adus de ei la sapă de lemn. Acum un popor întreg a ajuns iar în
situaţia din 1929-1933 dar pe vremea noastră nu mai sunt curbe de sacrificiu, adică să
se ia o anumită sumă din salariu pe timp de trei luni, ci criminalii moderni nu-şi mai
bat capul cu asta ci iau deodată hălci întregi din venitul oamenilor sărmani pentru
totdeauna.
Mor oameni de foame, mor oameni la porţile spitalelor sau în spitale fiindcă se
dărâmă aceste lăcaşuri peste bolnavi, iar medicii au împuns fuga peste hotare.
Învăţătoarea Anghel a stat atâta timp în greva foamei, până a ajuns şi pe CNN, dar la
noi nu s-a auzit nici măcar până la Palatul Victoria.
Adrian Sobaru s-a aruncat deliberat de la balconul Parlamentului şi
televiziunea română a întrerupt emisiunea chiar atunci când s-a aruncat ca apoi să
comunice că Sobaru e un tip cu probleme personale, care s-a trezit că vrea să se
arunce de la un balcon, acolo?
Lucia Hossu Longin, ştiţi, aia care a făcut acel Memorial al durerii a avut de
data aceasta un mesaj de bun simţ cu privire la gestul acesta. Jurnalista a remarcat
una dintre reacţiile, pe care a catalogat-o drept „criminală”, de după incidentul din
plenul Parlamentului, cea a Elenei Udrea. Iată ce spune: „Din categoria de reacţii
criminale de azi cel mai tare m-a frapat reacţia doamnei Udrea care ne-a rugat să nu
politizăm momentul.
Dar sediul politicii este Parlamentul. Ce face doamna Udrea acolo, modă sau
politică? În perioada aceea când era foarte greu să filmezi la memorial, pentru că se
filma în puşcării, în mizerii, oamenii ne refuzau şi mă duceam la şeful lor şi îmi
spuneau: un singur om vrea să lucreze cu dumneavoastră, Adrian Sobaru”. Sobaru,
omul care a lucrat la serialul Memorialul durerii, a avut un mesaj politic clar,
premeditat, pus în practică într-un loc şi un moment plin de o semnificaţie politică
maximă.
A făcut un gest politic major! Cum să nu politizăm acest gest, doamnă vacă din
rasa Blonda de Pleşcoi? Cum să nu politizăm acest gest întreb şi pe numeroasele
javre băsiste, diversionişti, intoxicatori şi dezinformatori care au sărit imediat ca să
facă neobservat gestul lui Sobaru.
Hei, ce a strigat Sobaru şi ce scria pe tricoul lui, ticăloşilor? Ce a vrut sa arate?
Că nu avem opoziţie adevărată în România, nici politică şi nici civică? Întreaga clasă
politică şi întreaga masă inertă de mioritici îndobitociţi este vinovată pentru gestul
acestui om care s-a aruncat de la balconul Parlamentului!
Iată de simt zi de zi că tot ce era uman şi cald în mine s-a spulberat în vânt şi
acum doar atât mai pot face la modul omenesc, să avertizez pe cei din jur, „Păzea
Domnilor, că muşc!”…