Apocalipsa

„Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi cetit de cînd eşti.

Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede că nu-ţi vin
la socoteală, ie pană în mînă şi dă şi tu altceva mai
bun la ivală, căci eu atîta m-am priceput şi atîta am
făcut.”
Peste tot se vorbeşte de Apocalipsă, de profeţiile
Maya sau de sfîrşitul lumii. Informaţiile sînt
contradictorii şi obsedante, iar oamenii nu ştiu ce să
mai creadă. Pentru că foarte exactul calendar Mayaş
se opreşte în 22 decembrie 2012, s-a impus concluzia
că lumea se va sfîrşi în 2012. Asta nu arată că lumea
îşi va afla ultimele clipe în această zi, cum greşit s-a
scris, probabil voit, dar că timpul se va sfîrşi atunci.
Faptul că sfîrşitul timpului nu este acelaşi cu sfîrşitul
lumii îl arată un cuvînt al limbii române,
apocalipsă(epocă-lipsă).
Epocă-lipsă este o metaforă pur românească, nici
unde acest cuvînt nu mai are un asemenea înţeles.
Atunci cînd spunem pur românească ne gîndim la
ţăran, el este cel căruia îi datorăm limba şi nu numai
acestea, dar şi cultura multimilenară, transmisă din
gură în gură, din generaţie în generaţie. Deşi epocă-
lipsă nu este o metaforă elegantă, „o metaforă de
salon”, espresivitatea sa este remarcabilă, iar
„imaginea metaforică” din unele cuvinte pur
rumîneşti, este „uneori aşa de intensă, atît de
plastică, încît limbajul elevat le evită, din pudoare”.
Dacă în Dicţionarul explicativ al limbii române din
1984, rumîn este echivalent cu român, iar rumînesc(-
ească) este identic cu românesc(-ească, în Dex online
stă cuminte şi ne aşteaptă o mare surpriză: RUMÂN s.
(IST.) iobag, şerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. Din
noua definiţie a cuvîntulul rumîn aflăm că ţăranii, care
sînt temelia acestei naţiuni, nu sînt proşti doar în
argou, cum erau pînă acum, ci sunt proşti şi oficial.
Acum vedeţi dumneavoastră adevărata faţă a acestor
„savanţi”, pe mîna cărora ne-am lăsat viitorul naţiei
noastre? Merităm oare acest apelativ? Cum să nu
merităm, dacă le îngăduim acestor „invalizi
intelectuali”să ne batjocorească tot ce avem noi mai
sfînt, graiul, amintirea străbunilor, cultura ţăranului şi
istoria?
Cum spuneam mai sus, cuvîntul ţăran s-a pricopsit cu
o o conotaţie negativă, conotaţie ce nu are nici o
legatură cu realitatea şi care „se vede treaba” că nu
este spre binele neamului românesc. Deşi ţăranii sînt
curaţi, iar pentru hainele lor de sărbătoare nu există
cuvînt care în semantica lui să le poată cuprindă
măreţia, deşi câteva vorbe ale unui bătran ţăran pot
valora cît 2 -3 cărţi de filozofie, deşi ţăranii au fost
aceia care au păstrat vii cultura şi graiul primit de la
străbuni, nimic din acestea nu a contat pentru acei ce
căutau batjocorirea ţăranului.
Ţăranii nu făceau congrese pentru a „patenta”
cuvinte, graiul rumînesc s-a dezvoltat natural. Ei nu
aveau de ce să împrumute cuvinte de la unii
vremelnici pe aceste meleaguri, aveau tot ce le
trebuia în propriul grai, de-o mare complexitate şi
bogăţie, dar fără gramatică scrisă, dezvoltat continuu
timp de aproape 100 de secole, de cînd au devenit
primii agricultori ai Europei. Doar la populaţiile
sedentare apare o dezvoltare armonioasă a limbii
vorbite.
Graiul ţăranului rumîn există intrinsec, el se explică
pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte, nu e nevoie
să apeleze ca limbile moderne(„de salon”), la cuvinte
din alte limbi sau dialecte pentru a-şi explica
elementele intime. Acesta a fost una din cele două
caracteristici esenţiale ale unei limbi naturale,
dezvoltate armonios, a doua este necesitatea de a
avea radicali proprii. Prin radical propriu se înţelege o
rădăcină de cuvînt, un element primordial de la care
s-a plecat în formarea familiilor lexicale. Aceste
rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele
morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar
sunetele din natură, onomatopeele. De exemplu,
onomatopea PÎR este comună mai multor sunete din
natură, focului, zgomotului unui pîrîu de munte,
ruperii unui lemn, etc. şi a folosit la crearea a peste
60 de cuvinte, ce aparţin mai multor familii lexicale.
Cîteva exemple: a pîr-li, pîr-lit, pîr-litură, pîr-leală, a
pîr-păli, pîr-pălire, a pîr-joli, pîr-jol, pîr-joală, a pîr-gui,
pîr-guit, pîr-guială, pîr-gă, pîr-gav, a pîr-îi, pîr-îaiaş,
pîr-ăuţ, pîr-rău, etc. Derivarea din onomatopee este
rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe
cînd în graiul ţărănesc rumîn „compunerea
onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără
suntelele Î şi Ă „nici nu pot fi redate autentic sunetele
din natură”.
Multe din cuvintele alcătuite cu ajotorul radicalilor
sau a rădăcinilor de cuvinte sînt cuvinte imagine,
reale metafore, dar care nu sînt întotdeauna
elegante. În „Româna, limba Vechii Europe” aflăm
destule exemple, din care prezentăm cîteva: o măs-
lină este un fruct ce trebuie mas-ticat lin, altfel ştim
cu toţii ce se poate întîmpla, o lin-gură trebuie dusă
lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul, o vie-spe
este o spe-rietoare vie, un ste-jar este un lemn de
esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp, arderea
sa este mai domoală, o vij-elie este este o furtună
care face vîj, produsă de Elie sau Ilie, o săgeată sau
o pasăre face zbîrr în zb-or, iar ur-su este un animal
greoi dar care ur-că sus, în copaci, etc.
În DEX, măslină este dată cu etimon slav, iar lingură,
viespe şi urs cu etimon latin, din lingula, vespa şi
respectiv ursus, dar ele nu pot fi preluate de la alţii
pentru că doar în limba română sînt metafore, în
schimb ele pot fi ieşite din română în alte limbi sau
dialecte. În cazul cuvintelor vijelie şi zboară lucrurile
sînt şi mai clare, acestea sînt metafore pur româneşti,
alcătuite cu ajutorul radicalilor onomatopee vîj şi
zbîrr. Vijelie are etimon necunoscut, iar zbor are
etimon bulgar, din sbor, care este toponim. Singura
explicaţie logică este că zbor a ieşit din română în
bulgară, nu a intrat, aşa cum pretind aceşti „gropari”
ai limbii române. Diferit de ei spun unii savanţi
străini, de exemplu suedezul Ekstrom Par Olof:
„Limba română este o limbă-cheie, care a influenţat
în mare parte toate limbile Europei”.
Că nu este aşa cum spun aceşti „savanţi”,care nu trec
ca româneşti nici măcar cuvintele cu etimon
necunoscut, este demonstrat de o limbă moartă acum
3.000 de ani, sanscrita, „limba perfectă”. În sanscrită
aflăm, printre multe altel cuvinte şi următoarele:
acasha(acasă), lup(lup), Om(om), vrate(frate),
lamba(limba), navasti( nevastă), luptă(luptă),
prans(prînz), dzambaiami(a zîmbi), dusman(duşman),
crapaiami(a crăpa), naiba(naiba) şi nu în ultimul rînd,
apu(apa), etc. Acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă,
a crăpa şi prînz au etimon latin, nevastă are etimon
slav, a zîmbi are etimon bulgar, duşman are etimon
turc, iar naiba are etimon necunoscut. Faptul că
aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română
din latină, slavă, bulgară, turcă, este probat de
prezenţa acestora în limba sanscrită, limbă moartă
cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei.
Este clar că aqua provine din rumînescul apa şi nu
invers, cum unii ne lăsă să înţelegem.
„Originea limbii române se află în inteligenţa
rumînilor strămoşi, oamenii rîurilor cu maluri fertile,
din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic
european, în România, inima vechii civilizaţii
europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, ne spune
Lucian Cueşdean, iar atunci „Europa era atît de tînără
şi frumoasă cu unghiurile şi romburile ei construite
perfect (sub aspect logic) de către Homo Geometricus
multe milenii înainte de a apărea pe malul răsăitean
al Mediteranei ţara regelui Aegenor (Fenicia)”, cum
aflăm de la basarabeanul Andrei Vărtcic, din cartea
„O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”.
Graiul ţăranului este limba Vechii Europe, pentru că
„ nici o altă altă limbă europeană nu are atîtea
onomatopee autentice” şi pentru că „nici o altă limbă
europeană nu are atîtea cuvinte compuse direct cu o
onomatopee autentică”.
Simbolurile păstrate de ţăran, aflate pe hainele de
sărbătoare, pe scoarţe, pe porţi, etc. sînt prezente în
număr mare pe artefacte din România şi din teritoriile
învecinate, „pline” cu rumîni. Unul din cele mai
frumoase dansuri ale sale, Hora, este atestată
arheologic de 5000 de ani, iar Mărţişorul, un cert
obicei rumînesc, este atestat tot arheologic cu o
vechime de 9000 de ani, la Schela Cladovei, pe
Dunăre. Şi unii au curajul să vorbească despre „pete
albe” în istoria noastră, continuă dar nu „liniară”, de
cel puţin 9000 de ani. Să mai spunem că ţăranii
construiesc bordeie de lut de 20.000 de ani, continuu
pînă în secolul 19?
Unele dintre legendele şi textele(poporale) ale
ţăranului rumîn s-au dovedit a avea mai mult decît
numai sîmbure de adevăr. Legendele despre uriaşi au
fost confirmate ca reale de sutele de fotografii cu
schelete de uriaşi, legendele despre blajini, ca
locuitori în înteriorul pămîntului, s-au dovedit şi ele
adevărate, după ce au început să fie făcute publice
fotografii cu intrările spre interiorul pămîntului de la
cei 2 poli.
În „Dacia Preistorică” aflăm următorul text poporal:
Foia de cicore,
În prundul de mare
Iute că-mi răsare
Puternicul Sore
 Dar el nu răsare
Ci va să se ’nsore. . .

Este curios faptul că în acest text se pomeneşte de

prund pe malul Mării Negre, se poate crede că este
doar o figură de stil, dar nu este aşa, acest text este
halucinant de real, el descrie o realitate de acum
7000-9000 de ani, cînd Marea Neagră era pe un imens
lac cu apă dulce. Ea a fost inundată cu apă sărată din
Mediterana, prin spargerea pragului Bosforului.
Teoria a fost avansată de americanii William Ryan şi
Walter Pitman, de la Universitatea Columbia. Mai
apoi, Robert Ballard, cel care a descoperit Titanicul, a
făcut cercetări pe litoralul turceasc şi a aflat urme de
locuire şi apă dulce pe fundul mării, apă care a rămas
neamestecată cu apa sărata datorită lipsei curenţilor
de adîncime.
Michael Robinson, profesor la Universitatea Ohio,
„specializat în inundaţiile catastrofale care s-au
abătut asupra Pămîntului din cele mai vechi timpuri”
a făcut şi el cercetări, dar în partea românească,
aproape de Insula Şerpilor, unde „aparatura a
înregistrat nişte construcţii ciclopice stranii, piramide
şi citadele ce par de neînchipuit pentru zilele
noastre”; „În cercetările mele m-am bazat foarte mult
pe textele mistice care arată că toate civilizaţiile îşi
au rădăcinile pe teritoriul patriei dumneavoastră şi
am avut acces la toate descoperirile făcute în
România, din acest punct de vedere, descoperiri de
care românii nici măcar nu au auzit”.
Mai mult, de parcă nu ar fi de ajuns, marina rusă a
descoperit o vale inundată în Marea Neagră, vale ce
începe de la gurile de vărsare ale Dunării şi se
termină în Crimeea. Aflînd toate acestea, ne apare ca
incredibilă această memorie multimilenară a
ţăranului. Deşi pentru mulţi dintre noi pare
incredibilă, pentru unii nu este aşa: „Durata poporului
din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru,
al muntelui şi al satului. Pentru a-i înţelege sufletul,
trebuie ştiut că de la Latini pînă-n zilele noastre el a
fost departe, practic, de orice influenţă urbană”,
spune Lucien Romier în „Le carrefour des empires
morts. Du Danube au Dniester”. Că legea de bază a
ţăranului este, sau era, păstrarea intacta a ceea ce a
primit el mai scump de la strămoşi, înţelege perfect
alt străin, Hermann Keyserling: „…cei 10000 din clasa
de sus preferă mai degrabă spiritul străin celui
propriu, însă ţărănimea e perfect sănătoasă, precum
toate rasele vechi, e conservatoare în profunzimea
ei”, în „Analiza spectrală a Europei”.

A fost putin cam lungă această divagaţie, dar absolut

necesară. Să revenim la derutanta Apocalipsă.
Din DEX aflăm:
EPOCĂ, epoci, s.f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei
sau a unui domeniu de activitate, care se deosebeşte
de celelalte prin anumite evenimente caracteristice,
însemnate; eră (2.) Expr. A face epocă = a atrage
atenţia, a face vâlvă, a se impune la un moment dat;
a marca o modă. 2. Timp în care se repetă, periodic,
acelaşi lucru în aceleaşi condiţii. Epoca topirii
zăpezilor. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice.
[Acc. şi: epócă. – Var.: (înv.) épohă s.f.] – Din fr.
époque.

LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc

(unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență.
Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. Loc. prep. În
(sau din) lipsă de… = nefiind, neavând ceva, din
pricină că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât
timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. Expr.
Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A
duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate
suficientă). (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la
apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3.
Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte;
lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva.
4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie,
sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. Loc. adj.
De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate
cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi
(derivat regresiv).
APOCALÍPS s. n. Parte din Noul Testament în care
este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii; sfârșitul
lumii în religia creștină. [Var.: apocalípsă s. f.] – Din
fr. apocalypse, lat. apocalypsis.

Epocă se presupune fără nici o dovadă ca ar proveni

din freancezul epoque(franceză este o limbă
artificială, realizată din multele dialecte existente în
Hexagon, dialecte ce conţin un număr foarte mare de
cuvinte rumîneşti. Dacă o să căutaţi “Dictionnaire des
idiomes romans du midi de la France” de Gabriel
Azais, o să aflaţi peste 1000 de cuvinte rumîneşti din
dialectele luate în considerare de autor.), iar a lipsi e
dat cu etimon grec, din lipso. De ce nu din sanscritul
lipsu(aşteaptă)?
Apocalipsă este apokalips în albaneză,
αποκάλυψη(dezvăluire, revelaţie) în greacă,
apocalipsi în catalană, apocalypse în engleză,
apocalypse în franceză, apokalypse în germană,
apocalisse în italiană, apocalipse în portugheză,
apocalipsus în spaniolă, etc.
După cum vedem, aproape toate limbile se mărginesc
a prelua acest cuvînt din alte limbi sau dialecte, iar
odată preluat nu îl pot explica prin propriile lor
cuvinte, dar româna poate să explice acest cuvînt din
resursele ei proprii.
Cum spuneam mai sus, cuvîntul românesc epocă-
lipsa, alături de calendarul Mayaş, ne vesteşte
încetarea timpului. De ceva timp se vorbeşte despre
ascensionarea planetei într-o altă dimensiune. Din
„Revista Misterelor”, din numărul 61, aflăm:
„Rezonanţa Schumann este prezentată de
geofizicienii contemporani drept „bătaia inimii”
planetei noastre. Aceasta a avut o valoare constantă
de 7,8 Hz timp de mii de ani. Însă începînd cu anul
1980, s-a observat o accelerare, mai întîi lentă, apoi
din ce în ce mai rapidă (dupa 1997), pînă cînd a atins
astăzi valoarea de 12 Hz. Creşterea frecvenţei
vibratorii a planetei noastre face ca 24 de ore de viaţă
pe planeta noastră să corespundă de fapt cu numai 16
ore reale, în termenii timpului terestru. Pare o
explicaţie destul de plauzibilă pentru criza acută de
timp cu care ne confruntăm la ora actuală… Iar
curgerea timpului terestru se va mai accelera, pe
măsura ce ne apropiem de „Punctul Zero”, care
corespunde inversării polilor magnetici ai Pămîntului.
Căci dacă 24 de ore ale zilei reprezintă încă, la ora
actuală, 16 ore efective, diferenţa dintre acestea se
va mări exponenţial, astfel încît la trecerea prin
Punctul Zero, pe care unii îl situează la sfîrsitul anului
2012, 24 de ore din anul 1980 vor corespunde la 0 ore
efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai exista!
Consecinţele acestui fenomen sînt incalculabile şi
sfidează orice imaginaţie: întreaga planetă şi toţi
locuitorii ei vor trece într-o altă dimensiune”.
Cercetînd Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul, nu am
aflat nimic referitor la sfîrşitul timpului, dar am dat de
următoarele rînduri(cap.18, v. 6), referire la
desfrînata Babilonului: „Daţi-i înapoi, precum v-a dat
şi ea şi, după faptele ei, cu măsură îndoită, îndoit
măsuraţi-i; în paharul în care v-a turnat, turnaţi-i de
două ori”. Cu măsură îndoită, ne întrebăm noi? Dar
spune Iisus să întoarcem şi celălalt obraz, să iubim şi
pe cei care ne fac rău…
La sfîrşit, în loc de concluzii, întrebări:
Acum sesizaţi incredibila memorie ancestrală a
ţăranului român?
Credeţi că ţăranul este hulit fără motiv? Mai bine
spus, care ar fi motivul sau motivele?
Cine este acest „Dumnezeu” care cere „răsplată”
îndoită, care are robi şi nu fii şi de care trebuie să ne
temem?
munteanul
Bibliografie:
Nicolae Densuşianu, „Dacia preistorică”, Editura
Arhetip, Bucureşti, 2002
Lucian Iosif Cueşdean, „Româna, limba Vechii
Europe”, Editura Solif, Bucureşti, 2006
Andrei Vărtic, „O istorie geometrică a lui Homo
Sapiens”, Editura Dava Internaţional, Chişnău, 2000
Gabriel Gheorghe, Studiu introductiv la cartea „Studii
de civilizaţie şi cultură românească”, „Fundaţia
Gândirea”
Noul Testament, Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul
„Civilizaţia de sub Marea Neagră”, Revista
„Esoterism”
Petre Dogaru, „Ipoteza că Potopul a avut loc la Marea
Neagră nu trebuie ignorată”, Revista „Independent”
„După 2012, planeta Pămînt va translata într-o nouă
dimensiune”, „Revista Misterelor”, nr. 61