Program Postuniversitar De Studii Psihopedagogice – Nivel I - Grupa Buzău

E-ul ca nucleu al personalităţii

Formarea E-ului

Referent Pr.Prof.Popa Sorin

„Conştiinţa E-ului este condiţia internă a dezvoltării omului ca subiect activ şi original, altfel
spus ca personalitate”( Popescu Neveanu – P. Personalitatea şi cunoaşterea ei, Bucureşti, p.24)

Definiţia personalităţii

Personalitatea poate fi definită ca fiind ansamblul particularităţilor psihice ce

caracterizează şi definesc individul uman sau ca şi caracteristiă general umană, constând într-o
structură bio-psiho-socio-culturală de o mare complexitate factorială şi de înaltă organizare, ce se
constituie, se dezvoltă, se restructurează şi se auto reglează datorită influenţelor determinante ale
condiţiilor vieţii materiale şi se afirmă printr-un indice superior în viaţa socială.

Persoană, Personalitate

Persoana desemnează individul uman concret.

Personalitatea este o construcţie teoretică, elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi

explicării, la nivelul teoriei ştiinţifice, a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează
organismul psiho-fiziologic pe care-l numim persoană umană.

Personalitatea se caracterizează prin: globalitate, plasticitate, coerenţă, permanenţă

temporală şi se referă la ipostazele, la atributele pe care le poate avea individul uman: homo
faber şi homo sapiens.

Trăsăturile personalităţii1
1
Perron, R, 1985

1
 Globalitatea

Personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permite

descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. Orice construcţie teoretică validă
referitoare la personalitate trebuie să permită prin operaţionalizarea conceptelor sale, descrierea
conduitelor şi aspectelor psiho-fizice care fac din orice fiinţă umană un exemplar unic.

Coerenţa

Majoritatea teoriilor postulează ideea existenţei unei anumite organizări şi interdependeţe

a elementelor componente ale personalităţii. Când în comportamentul cuiva apar acte
neobişnuite, ele surpind, deoarece contravin acestui principiu; încercând să explicăm, să
înţelegem acţiunile curajoase ale unei persoane timide, nu facem altceva decât să reducem
incoerenţa iniţială utilizând modele propuse de o anume teorie a personalităţii. Postulatul
coerenţei este indispensabil studiului structurilor de personalitate şi al dezvoltării lor;
personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din
elemente interdependente.

Permanenţa (stabilitatea) temporală

Dacă personalitatea este un sistem funcţional în virtutea coerenţei sale, acesta generează
legi de organizare a căror acţiune este permanentă. Deşi o personaă se transformă, se dezvoltă, ea
îşi păstrează identitatea sa psihică. Fiinţa umană are conştiinţa existenţei sale, sentimentul
continuităţii şi identităţii personale, în ciuda transformărilor pe care le suferă de-a lungul întregii
vieţi. Aceste caracteristici – globalitatea, coerenţa şi permanenţa – evidenţiază faptul ca
personalitatea este o structură. Una din definiţiile ce evidenţiază cel mai bine aceste caracteristici
este cea dată de Allport: „personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a
acelor sisteme psiho-fizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.”

Deşi faptele de conduită ale unei persoane prezintă o anumită variabilitate situaţională pe
termen lung, observaţia ne furnizează un cadru relativ stabil, unitar de şteptare şi interpretare şi
relevă anumite invariante.

Trăsătura psihică

2
 Este conceptul ce evidenţiază aceste particularităţi relativ stabile ale unei persoane sau ale
unui proces psihic. În plan comportamental o trăsătură este indicată de predispoziţia de a
răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli, de ex: timiditatea este un mod relativ stabil de
comportare marcat de stangăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată. Trăsăturile
sunt, în primul rând, noţiuni descriptive, dar ele dobândesc în practică şi o valoare explicativă
(uneori se ajunge la o explicaţie tautologică).

La un nivel superior de generalizare se întâlnesc tipurile castructuri sau configuraţii

specifice formate din mai multe trăsături (introvertit, extravertit, ciclotimic, etc..)

Analize foarte fine ale unor comportamente variate care aparent evidenţiază aceeşi
trăsătură, nu au condus la rezultate convingătoare. Concluzia generală a fost că, deşi unele din
aceste comportamente sunt relativ constante, corelaţiile intercomportamentale sunt foarte
neregulate, evoluînd în general de la valori medii până la valori mici, nesemnificative.

W.Mischel explică aceste neregularităţi considerând că trăsăturile sunt prototipuri, adică

nu descriu decât proprietăţi tipice sau frecvente în anumite situaţii. Astfel, oamenii atribuie o
trăsătură dacă aceasta apare în câteva situaţii frecvente chiar dacă acestea nu sunt generale.
Cineva poate fi calificat ca fiind coleric dacă a fost văzut cuprins de mânie într-o situaţie
remarcabilă, chiar dacă aceasta nu este o constantă a comportamentului său.

Apoi, putem observa că aceeaşi trăsătură are în vedere comportamente care se manifestă
în situaţii foarte diferite: „a-ţi fi frică de eşec, boală sau de cutremur” nu reflectă în mod necesar
aceeaşi componentă a personalităţii.

S-a demonstrat că atribuirea unor trăsături se face în funcţie de motivaţia care justifică
manifestările comportamentale şi că în general ultima impresie contează.(efectul de recenţă)

Dar întâlnim şi situaţii în care prima impresie contează, se transformă într-o grilă de interpretare
a tuturor comportamentelor ulterioare ale cuiva. Pentru a înţelege inconsecvenţe în aprecierea
personalităţii celuilalt sau a propirei persoane, trebuie să avem în vedere şi complexitatea
situaţiilor ce relevă în aparenţă aceeaşi trăsătură precum şi libertatea de decizie comportamentală
pe care situaţiile o permit.

3
 În situaţii simple, obişnuite, toţi putem fi calmi, când însă determinanţii situaţionali sunt
foarte puternici, aceştia declaşează emoţii atât la persoanle puţin anxioase cât şi la cele colerice:
tuturor ne este frică de război şi de boală. Totuşi, aceste situaţii extreme, vor declanşa emoţii şi
mai puternice, uneori incontrolabile la persoanele nevrotice.

Nevoia de explicaţie şi predicţie i-a făcut pe diverşi cercetători să caute indici constanţi ţi
uşor observabili asociate unor manifestări de ordin psihologic. Astfel au apărut o serie de
tipologii constituţionale bazate pe parametrii constituţiei fizice corporale. Una dintre cele mai
cunoscute tipologii este cea propusă de E.Kretschmer care descrie următoarele tipuri:

 Tipul picnic - statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini şi picioare scurte,
abdomn şi torace bine dezvoltate căruia îi sunt asociate următoarele trăsături psihice
grupate într-un profil numit ciclotimic: voiciune, mobilitate, optimism, umor,
spontaneitate, sociabilitate dar şi superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către
concesii şi compromisuri, spirit mai practic.

 Tipul astenic – corp slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri, căruia i se asociază un
profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare,
sensibilitate, mediculozitate dusă uneori până la pedanterie, un simţ acut al onoarei,
manifestări de ambiţie, ascunzând adesea un complex de inferioritate

 Tipul atletic – tipul cu dezvoltare psihică şi fizică echilibrată.

Abordând personalitatea umană dintr-o perspectivă structuralist-sistemică, G.Allport

apreciază că la fiecare individ se pot descoperi două trei trăsături cardinale care domină şi
controlează celelalte trăsături. Urmează apoi un grup de trăsături principale (10-15)
caracteristice, relativ uşor de identificat, şi sute şi mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt
mai slab exprimate şi mai greu de identificat, ori chiar contestate de cei cărora le sunt atribuite.

De aceea, personalitatea nu este o simplă sumă de trăsături ci o structură organizată

ierarhic. Important este să surprindem configuraţia, structura şi trăsăturile pivot, cele care
controlează şi orientează întregul sistem de personalitate.

4
 A fost introdusă în psihologie şi noţiunea de factor, care demulte ori este sinonim cu
trăsătură – factori de personalitate – trăsături de personalitate.

În vârful piramidei se află factorul general (g) identificat de multi autori cu inteligenţa.

Conceptul de dezvoltare psihică

Dezvoltarea psihică este un proces dinamic de formare şi reconstrucţie continuă prin

învăţare a structurilor cognitiv operaţionale, psihometrice, dinamico-energetice, afectiv-
motivaţionale şi atitudinale manifestate în comportament. Definită din perspectivă genetică,
dezvoltarea psiho individuală este un proces intern care evoluează odată cu vârsta printr-o
construcţie progresivă, în scopul unei adaptări din ce în ce mai perfecţionate.

Privită din perspectiva psiho individuală, ea este înţeleasă ca un proces dinamic şi

constructiv de la simplu la complex, de la acţiune la gândire, de la prelogic la logic, de la empiric
la ştiinţific, proces realizat prin învăţare, sub influenţa mediului socio-cultural. În determinarea
dezvoltării psihice, rolul principal îl are interacţiunea dintre componenta genetică şi factorii de
mediu. Componenta genetică se manifestă în premisele ereditare: însuşiri fizice, bio-chimice şi
funcţionale, în plasticitatea sistemului nervos central, intensitatea, echilibrul şi mobilitatea
proceselor de excitaţie şi inhibiţie, irigarea cu sânge a creierului, particularităţile anatomo
fiziologice ale analizatorilor şi ale glandelor cu secreţie internă. Premisele ereditare capătă
conţinut şi se dezvoltă sub influenţa factorilor din mediul socio cultural din cadrul cărora
educaţia având rolul hotărâtor. Deci, copilul se maturizează învăţând, iar maturizarea biologică
este o condiţie a realizării progresului la învăţătură.

Unitatea şi dinamica personalităţii

În descrierea personalităţii, psihologia apelează la conceptele de structură şi proces.

Structurile

5
 Sunt aranjamente, organizări mai mult sau mai puţin stabile ale unor părţi în cadrul
sistemului.

Procesele

Sunt funcţii ce se evidenţiază prin intermediul părţilor.

Personalitatea de apare ca un ansamblu de structuri, structura fiind un ansamblu auto

echilibrat, relativ invariant de relaţii. Schimbările care se produc în cadrul interacţiunii, cu
condiţiile concrete de mediu, alcătuiesc procesele sau dinamica actuală a personalităţii.

În cadrul sistemului personalităţii delimităm două grupe de componente:

 Calităţile

 Structurile

Printre calităţi se înumără: consistenţa, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea şi

integrarea.

Structurile de bază ale personalităţii sunt: motivaţia, cogniţia şi controlul.

Motivaţia – dă orientarea, selectivitatea şi semnificaţia conduitei

Cogniţia – sunt structuri considerate instrumente de realizare a personalităţii plasând subiectul

la scara obiectivă a competenţelor şi valorilor. Asociate cu structurile motivaţionale şi afective,
ele alcătuiesc o construcţie complexă ale aptitudinilor şi capacităţilor.

Aptitudinea este o organizare selectivă a componentelor cognicitve, afective, motivaţionale şi

executive care permite omului desfăşurarea cu succes a unei acţiuni la un moment dat. A poseda
aptitudini înseamnaă a rezolva la indici de performanţă optimă, o categorie sau alta de sarcini.

În sistemul general al personalităţii, un loc important îl ocupă mecanismele de comandă

şi control asupra motivelor, scopurilor si mijloacelor comportamentale.

Aceste structuri reglatoare îndeplinesc următoarele funcţii:

6
 Singura inhibiţie prin impulsuri drenatorii dirijate

 Amânarea, reportarea realizării unui motiv în funcţie circumstanţe

 Selectarea şi programarea în cadrul unor motive concurente

Gradul de control este un indicator important în caracterizarea structurii personalităţii. Oamenii

pot fi împărţiţi în:

 Normal controlaţii – caracterizându-se printr-un relativ echilibru între tendinţa reflexivă,

analitică, critică şi tendinţa spre acţiune, îmbinând optim principiul libertăţii cu cel al
necesităţii, imperativul subiectiv cu cel obiectiv.

 Sub controlaţii – se caracterizează prin supraestimarea impulsului spre acţiune şi

subestimarea condiţiilor obiective ale realizabilităţilor, ca urmare, ei se comportă impulsivi,
după glasul primei dorinţe; pentru ei este mai important să acţioneze decât să gândească
asupra oportunităţii acţiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în realitate.

 Supra controlaţii – sau cenzuraţii, aceştia se aracterizează printr-un comportament de tip

reflexiv, bazat pe anticiparea nu numai a rezultatului imediat ci şi a consecinţelor derivate lui

De aici se pot genera o serie de trăsături specifice , precum: prudenţa, conservatorismul,

tradiţionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea,etc..

Unitatea personalităţii noastre nu este desăvârşită şi nici nu poate fi. Identitatea absolută este
imobilitate desăvârşită şi tot atât de imposibilă şi ireală.

Imaginea de sine

Autopercepţia, ceea ce crede individul despre el însuşi, reprezentsrea şi evaluarea pe care

individul şi le face despre ele însuşi, în diferitele etape ale dezvoltării sale şi în diferite
situaţii în care se află, au fost dovediţi ca factori nu doar ai reuşitei şcolare ci şi ai succesului

7
 global în viaţă. Aceste reprezentări se construiesc cu identificări de persoane, din propriul
anturaj, cu figuri de eroi reali sau imaginari, în funcţie de felul în care individul se simte
privit şi acceptat de ei din jur.Încrederea în sine reprezintă o altă achiziţie a personalităţii
care influenţează învăţarea în toate domeniile de învăţare.

Bandura defineşte autoeficacitatea percepută drept „credinţa persoanei asupra propriei

capacităţi de a performa la un anumit nivel aşteptat, credină care influenţează modul în
care persoana se raportează la evenimentele care îi afectează viaţa”.

Încrederea în forţele proprii susţine asumarea provocărilor în diferitele situaţii cu care se

confruntă individul în viaţă, îi limitează tendinţa de evitare a dificultăţilor, conduce la
fixarea unor scopuri şi ţeluri în viaţă, menţine implicarea profundă şi angajarea personală în
activitate.

Stima de sine

Este definită ca trăsătură de personalitate în raport cu valoarea pe care un individ

o atribuie persoanei sale. Pe linia teoriilor echilibrului, stima de sine este defintă ca o funcţie
a raportului dintre trebuinţele satisfăcute şi ansamblul trăirior resimţite. Pe linia teoriilor
comparaţiilor sociale, ea este defintiă ca rezultatul comparaţiei pe care o efectuează subiectul
între el însuşi şi alţi indivizi semnificativi pentru el.

,,Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme

psihofizice care determină gandirea şi comportamentul său caracteristic”.(Allport. G.
Structura şi dezvoltarea personalităţii, 1981, E.D.P, Bucureşti, p.40).

Bibliografie

1. Andrei Cosmovici şi Luminiţa Iacob –„Psihologie şcolară”, Edit. Polirom

2. Marin Stoica – „Psihopedagogia personalităţii”, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

8
3. Elena Joiţa – „Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară”, Edit. Arves

4. Zlate, M. – „ Eul şi personalitatea”, Ed. Trei, Bucureşti, 2008;