Fenomene de dezintegrare

Ce este radioactivitatea?
Radioactivitatea este proprietatea anumitor izotopi (atomi cu acelaşi
număr de protoni, număr diferit de neutroni) ai unor elemente chimice, de
cele mai multe ori atomi grei, precum uraniul sau plutoniul, de a se
dezagrega spontan, în urma acestui proces rezultând, pe lângă atomi ai
unor elemente chimice mai uşoare, şi ceea ce numim particule radioactive,
adică radiaţie de diverse tipuri.
Particulele radioactive sunt produse atât pe cale naturală, în cadrul unor
procese de dezintegrare ce au loc permanent în jurul nostru (de exemplu
izotopii carbon-14 şi potasiu-40, întâlniţi în atmosferă, respectiv în banane
şi pudra de cacao, sunt radioactivi), dar şi pe cale artificială în urma
reacţiilor din reactoarele nucleare construite de om. 

Energia şi tipul particulelor radioactive rezultate diferă în funcţie de tipul de

reacţie care are loc. Radiaţiile emise sunt uneori periculoase pentru oameni
din cauza nivelului ridicat de energie pe care îl posedă, dar,
pe de altă parte, radioactivitatea poate fi şi benefică,
fiind folosită îndeosebi în medicină pentru tratarea unor
boli sau  pentru diagnoză.

Antoine Henri Becquerel (1852-1908)

Descoperă accidental radioactivitatea uraniului
în anul 1896
1. Dezintegrarea alfa
Dezintegrarea alfa este un tip de dezintegrare radioactivă în care un
nucleu atomic emite o particulă alfa (doi protoni şi doi neutroni legaţi între ei
într-o particulă identică cu un nucleu de heliu) şi se trasformă (se
dezintegrează) într-un atom cu un număr de masă cu 4 mai mic şi cu un
număr atomic cu 2 mai mic decât valoarea iniţială. De exemplu:

deşi aceasta este scrisă de regulă ca:

(Este preferată a doua formă deoarece prima pare dezechilibrată

din punct de vedere electric. În esenţă, nucleul rezultat cedează
foarte repede doi electroni pentru a neutraliza cationul ionizat de
heliu.)
O particulă alfa este identică cu un nucleu de heliu-4, şi masa atomică şi numărul
atomic sunt la fel. Dezintegrarea alfa este o formă de fisiune nucleară unde atomul
părinte se desparte în două produse-fiu. Dezintegrarea alfa este, la bază, un proces
de tunelare cuantică. Spre deosebire de dezintegrarea beta, dezintegrarea alfa este
guvernată de forţa nucleară tare.

Particulele alfa au energie cinetică tipică de 5 MeV (aproximativ 0.13% din energia lor
totală 110 TJ/kg) şi o viteză de 15 000 km/s. aceasta corespunde cu aproximativ 0,05
c. Din cauza masei lor destul de mari, a sarcinii +2 şi a vitezei relativ reduse, sunt
şanse mari ca acestea să interacţioneze cu alţi atomi şi să-şi piardă din energie, fiind
astfel absorbiţi în câţiva centimetri de aer.

Mare parte din heliul produs pe Pământ provine din dezintegrarea alfa a depozitelor
subterane de minerale care conţin uraniu sau thoriu. Heliul este adus la suprafaţă ca
produs secundar al producţiei de gaze naturale.
Utilizări
Americiu-241 este un izotop folosit în detectoarele de fum. Particulele alfa
ionizează aerul dintre armăturile unui condensator, lăsând astfel să treacă
un mic curent continuu care poate fi uşor întrerupt de particulele de fum.
Dezintegrarea alfa poate furniza o sursă sigură de energie pentru
generatoarele termoelectrice cu radioizotopi folosite la sondele spaţiale şi
pacemakere. Protecţia contra efectelor nocive ale dezintegrări alfa este mult
mai uşoară decât cea împotriva altor forme de dezintegrare radioactivă. De
exemplu, atomul de plutoniu-238, necesită un strat de doar doar 2,5 mm de
plumb pentru protecţia împotriva radiaţiilor dăunătoare.
Toxicitate
Fiind relativ grele şi încărcate pozitiv, particulele alfa tind să aibă un drum
liber mediu foarte scurt, pierzând rapid energie cinetică la distanţă mică de
sursa lor. Ca rezultat, energii de câţiva MeV sunt cedate unei regiuni relativ
reduse de spaţiu. Aceasta creşte şansele de distrugere a celulelor vii în caz
de contaminare internă. În general, radiaţiile alfa externe organismului nu
sunt dăunătoare, deoarece particulele alfa sunt blocate eficient de câţiva
centimetri de aer, sau de un strat subţire de celule moarte din piele. Nici
măcar atingerea unei surse de radiaţii alfa nu este, de regulă, toxică. Dacă
substanţele care emit particule alfa sunt înghiţite, inhalate, injectate sau
introduse prin piele în organism, atunci acestea pot avea ca efect o doză
măsurabilă.