Condiţiile cererii

Până acum am studiat modificarea cantităţii cerute numai în funcţie de modificarea preţului,
considerând constante toate celelalte variabile care pot afecta comportamentul consumatorilor. Există însă o
serie de factori care exercită o influenţă puternică asupra cererii, dintre care cei mai importanţi sunt:
a) Veniturile consumatorilor. În general, atunci când veniturile lor cresc, consumatorii cumpără mai
mult, iar când veniturile scad, cumpără mai puţin. Bunurile a căror cerere creşte când veniturile cresc şi
scade în situaţia inversă se numesc bunuri normale şi deţin cea mai mare pondere în totalul mărfurilor.
Alături de acestea există şi bunuri inferioare, despre care am discutat şi în capitolul precedent, a căror
cerere se află în relaţie inversă cu venitul: scade când creşte venitul şi creşte când venitul scade. Exemple
de astfel de bunuri sunt pâinea, fasolea, cartofii, îmbrăcămintea second-hand etc.
b) Preferinţele consumatorilor. O modificare a gusturilor consumatorilor în favoarea unui produs va
determina o creştere a cererii pentru produsul respectiv şi invers. Firmele investesc sume mari de bani în
publicitate tocmai pentru a orienta preferinţele consumatorilor în favoarea a ceea ce produc. De asemenea,
firmele care rezistă pe piaţă o perioadă îndelungată sunt cele care îşi înnoiesc continuu produsele, deoarece
apariţia produselor noi, mai performante, diminuează puternic cererea pentru produsele deja existente.
c) Numărul consumatorilor influenţează direct cererea. De exemplu, reducerea natalităţii în România
determină o reducere a cererii de îmbrăcăminte pentru copii. Reducerea barierelor tarifare la importul de
autoturisme ar determina o creştere a numărului de consumatori de autoturisme provenite din străinătate,
deci o creştere a cererii.
d) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri:
– substituibile, care pot fi folosite alternativ pentru a acoperi aceeaşi nevoie; de exemplu mierea şi
zahărul sau autoturismul personal şi mijloacele de transport în comun;
– complementare, utilizate împreună pentru a acoperi o nevoie; de exemplu CD-urile şi CD-player-
urile sau autoturismul şi benzina sau motorina.
Dacă bunurile X şi Y sunt substituibile şi preţul bunului X creşte, consumatorii vor opta pentru
bunul Y, comparativ mai ieftin, ceea ce va conduce la creşterea cererii din acest bun.
Dacă X şi Y sunt complementare şi preţul lui X creşte, acest bun devine mai puţin accesibil,
cantitatea cerută scade, dar în acelaşi timp se va reduce şi cererea pentru bunul Y, ce nu poate fi folosit fără
X.
e) Previziunile consumatorilor. Aşteptările consumatorilor au în vedere: evoluţia preţului, a venitului,
ca şi posibilităţile de acces la anumite produse. În cazul în care consumatorii anticipează o creştere a
preţului în viitor, cererea prezentă creşte; asemănător, o anticipare a creşterii veniturilor conduce la
creşterea cererii. Dacă se prevede o penurie de produse în viitor, cererea prezentă creşte; de exemplu, dacă
se anticipează o criză valutară care să stopeze importurile, cererea pentru bunuri importate va creşte.
) Factorii care influenţează elasticitatea cererii la preţ
Cei mai importanţi factori care influenţează elasticitatea la preţ a cererii sunt: gradul de substituire al
bunurilor, ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul cheltuielilor consumatorului, natura bunului şi
perioada de timp de la modificarea preţului.
i) Gradul de substituire al bunurilor. În general, cu cât un bun este mai uşor de substituit în consum,
cu atât elasticitatea la preţ a cererii pentru bunul respectiv este mai mare. De exemplu, serviciul de transport
asigurat de SNCFR are doar câţiva substituenţi, cum ar fi transportul cu automobilul personal sau cel
asigurat cu alte mijloace de transport în comun decât trenul (autocare, microbuze etc.). Acesta este un
motiv în plus pentru ca cererea pentru serviciile de transport furnizate de SNCFR să fie inelastică.
ii) Ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul cheltuielilor consumatorilor. Cu cât această
pondere este mai mare, cu atât elasticitatea este mai ridicată. De exemplu, o creştere cu 30% a preţului
pâinii înseamnă o creştere de la 5.000 de lei la 6.500 de lei. La un salariu mediu de 1,8 mil. ponderea
consumului de pâine creşte în medie de la 5% la 6,5%, ceea ce probabil nu va afecta semnificativ consumul
de pâine, deci cererea de pâine este inelastică. În schimb o creştere a cheltuielilor cu hrana lunară la români
cu 30% de la 1,2 milioane de lei la 1,56 milioane de lei echivalează cu o creştere a ponderii de la 66,67% la
93,8% şi desigur va influenţa decisiv cererea de alimente.
iii) Natura bunului. Pentru bunurile de strictă necesitate, cum ar fi apa, energia ş.a., cererea tinde să fie
inelastică, dacă toate celelalte condiţii nu se modifică. Este logic să presupunem că nu vom renunţa la duşul
zilnic dacă apa se scumpeşte cu 10, 20 sau chiar 50%. În schimb, pentru bunurile aşa-zise de lux, cum ar fi
blănurile sau pietrele preţioase, cererea este elastică.
iv) Perioada de timp de la modificarea preţului. Studii empirice demonstrează că elasticitatea cererii
este cu atât mai mare cu cât a trecut mai mult timp de la modificarea preţului deoarece consumatorii au
nevoie de o perioadă de acomodare la noile preţuri. De exemplu, dacă tarifele Romtelecom se triplează
peste noapte, numărul convorbirilor telefonice în reţeaua de telefonie fixă nu se va reduce spectaculos în
primele zile, dar cu siguranţă se va diminua semnificativ după o lună sau după un an de la scumpire.

Cererea atipică

Vom încheia discuţia despre cerere cu câteva observaţii referitoare la situaţiile care se abat de la
legea cererii, situaţii întâlnite sub denumirea de cerere atipică.
Efectul Giffen
Bunurile inferioare de tip Giffen sunt cele pentru care cererea creşte când preţul creşte şi scade în
situaţia inversă. Astfel, în perioadele de recesiune economică sau de inflaţie, puterea de cumpărare pe
ansamblul economiei scade. Unele categorii sociale se văd în consecinţă excluse de la consumul anumitor
bunuri normale şi, pentru completarea consumului, apelează la bunurile inferioare, cum ar fi pâinea, cartofii
sau fasolea. Pe piaţa acestor bunuri cererea va creşte o dată cu preţul, deci curba cererii va avea pantă
pozitivă.
Efectul de snobism şi ostentaţie
Acest efect se manifestă la persoanele care doresc să demonstreze că aparţin unei elite sociale. În
consecinţă, ele vor consuma mai mult din bunurile de lux devenite mai scumpe din snobism, pentru a
demonstra că sunt membrii categoriei sociale în care se doresc încadraţi.
Efectul de venit nul
Există mărfuri foarte scumpe, la care accesul este extrem de limitat tocmai datorită preţului.
Majoritatea populaţiei nu are acces la aceste bunuri datorită venitului insuficient în raport cu preţul. În
consecinţă reducerile succesive de preţ nu afectează cererea, în măsura în care nu sunt suficiente pentru a
permite accesul altor categorii sociale pe piaţă.
Efectul de anticipaţie
În perioadele inflaţioniste, populaţia anticipează creşteri continue ale preţurilor. Pentru a se proteja
în faţa acestor creşteri, populaţia încearcă să-şi facă rezerve, cumpărând mai mult, chiar dacă preţul creşte,
deoarece anticipează creşteri şi mai mari în viitor. Efectul acţionează în sens invers pentru produsele
perisabile. Anticipând o reducere a preţului, consumatorii se abţin să cumpere, chiar dacă preţul scade,
astfel că cererea are pantă pozitivă.

. Legea randamentelor marginale neproporţionale

Prin productivitate în sens general înţelegem eficienţa utilizării factorilor de producţie, determinată
ca un raport între producţia obţinută şi factorii de producţie consumaţi. Din subcapitolul precedent
cunoaşteţi deja două forme ale productivităţii: productivitatea medie şi productivitatea marginală şi modul
în care acestea se pot determina. Un exemplu simplu ne va ajuta să înţelegem mai bine cum se determină
productivitatea şi ce relaţie există între producţia totală, productivitatea medie şi productivitatea marginală
pe termen scurt. Să considerăm că o firmă de tricotaje dispune de 5 maşini de tricotat şi că poate angaja
muncitori în funcţie de cât de mult doreşte să producă. În funcţie de numărul muncitorilor angajaţi,
producţia totală, productivitatea medie şi cea marginală se prezintă astfel:

Tabelul 6.1. Relaţia dintre producţia totală, productivitatea medie şi productivitatea marginală

Capital (K) Muncă (L) Producţie (Q) Productivitate Productivitate

lunară (bucăţi) medie a muncii marginală a muncii
5 1 1.000 1.000 1.000
5 2 2.400 1.200 1.400
5 3 3.600 1.200 1.200
5 4 4.200 1.050 600
5 5 4.200 840 0
5 6 3.900 650 – 300
5 7 3.500 500 – 400
. Relaţia productivitate totală, productivitate medie şi productivitate marginală

Atât din tabel, cât şi din grafic, puteţi observa următoarele:

– când productivitatea marginală este mai mare decât productivitatea medie, productivitatea medie
creşte;
– când productivitatea marginală este egală cu productivitatea medie, productivitatea medie este
maximă;
– când productivitatea marginală este mai mică decât cea medie, productivitatea medie scade;
– când productivitatea marginală este pozitivă, producţia totală creşte;
– când productivitatea marginală este zero, producţia este maximă;
– când productivitatea marginală este negativă, producţia totală scade; de aceea nici un producător nu va
opta pentru o productivitate marginală negativă.
Relaţia dintre productivitatea medie şi cea marginală formează conţinutul unei legi economice celebre:
legea randamentelor marginale neproporţionale. Legea randamentelor marginale neproporţionale exprimă
faptul că pe măsură ce se asociază unităţi succesive dintr-un factor de producţie variabil la o cantitate
dată de factor de producţie fix, productivitatea marginală începe la un moment dat, inevitabil, să scadă. În
exemplul anterior, pe măsură ce creştea numărul de muncitori ce reveneau la cele cinci maşini de tricotat, la
un moment dat, de la L = 2 muncitori, productivitatea marginală scădea.
Legea randamentelor marginale descrescătoare este validată de numeroase studii empirice, dar în acelaşi
timp este şi logică. Imaginaţi-vă, de exemplu, că o firmă ar dispune de un hectar de teren şi de un număr
infinit de muncitori. Dacă această lege nu ar acţiona, înseamnă că s-ar putea produce infinit pe acel hectar,
ceea ce este evident absurd. Tocmai această lege explică de ce ţările cu populaţie numeroasă, dar cu
suprafaţa arabilă redusă suferă de o lipsă acută de alimente.
În graficul anterior se pot observa trei zone: prima este cea în care productivitatea medie creşte, cea de-a
doua, în care productivitatea medie şi cea marginală scad, dar productivitatea marginală este pozitivă şi cea
de-a treia, în care productivitatea marginală este negativă. Raţional, producătorii nu se vor opri cu producţia
în prima zonă deoarece ar însemna că nu îşi exploatează la maximum potenţialul de creştere a
productivităţii. De ce? Să presupunem în exemplul din tabelul 6.1. că fiecare salariat ocazionează firmei o
cheltuială de 900 u.m. şi că firma îşi vinde produsele cu 1 u.m./buc. Pentru primul salariat, firma câştigă net
100 u.m., pentru cel de-al doilea 300 u.m., pentru cel de-al treilea 300 u.m.; dar ea câştigă şi cu cel de-al
patrulea 150 u.m. şi pierde abia atunci când angajează cinci muncitori (840 – 900 = – 60 u.m.). În
consecinţă, firma va angaja patru muncitori mergând pe principiul eficienţei economice maxime. Rezultă că
întotdeauna o firmă va produce în zona descrescătoare şi pozitivă a productivităţii medii a factorului de
producţie variabil. Veţi înţelege mai bine legea randamentelor marginale descrescătoare parcurgând
subcapitolul următor dedicat analizei costurilor firmei

Cei mai importanţi factori care influenţează oferta sunt:

a) Costul producţiei. O reducere a preţului factorilor de producţie determină reducerea costurilor, astfel
că firmele pot produce mai mult. Invers, o creştere a preţului acestor factori reduce oferta de bunuri şi
servicii de pe piaţă. De exemplu, şocul petrolului din 1973 a redus oferta şi a mărit presiunile inflaţioniste
în toate ţările dependente de importurile petroliere.
b) Modificările tehnologice. În capitolul trei dedicat relaţiei nevoi-resurse am văzut cum noile
tehnologii deplasează spre dreapta frontiera posibilităţilor de producţie. Descoperirea şi aplicarea unor
tehnologii mai performante conduce la creşterea ofertei cu acelaşi volum de resurse; de exemplu,
descoperirea fertilizantelor a condus la creşterea ofertei de produse agricole.
c) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri: bunuri substituibile în ofertă şi bunuri
complementare în ofertă. Substituibile în ofertă sunt acele bunuri ce se pot realiza alternativ cu aceleaşi
resurse. De exemplu, iaurtul şi brânza. Dacă preţul la brânză creşte, scade oferta de iaurt, pentru că
producătorii întrevăd câştiguri mai mari la brânză. Complementare în ofertă sunt bunurile ce rezultă
împreună din acelaşi proces de producţie: de exemplu făina şi tărâţele. O creştere a preţului la făină va
atrage automat o creştere a ofertei de tărâţe.
d) Aşteptările privind evoluţia preţului. Dacă producătorii estimează o creştere a preţului pentru
produsele lor în viitor, oferta prezentă se va reduce. Reciproca este şi ea adevărată. De exemplu, dacă se
estimează creşterea cursului acţiunilor BRD la bursă în viitor, oferta prezentă de titluri se va reduce.
e) Numărul ofertanţilor. Creşterea numărului de producători antrenează, în general, creşterea ofertei şi
invers. De exemplu, apariţia facultăţilor particulare după 1989 în România a condus la creşterea ofertei de
economişti pe piaţa muncii.
 f) Taxele şi subsidiile. O creştere a poverii fiscale creşte costurile firmei şi reduce oferta, în timp ce
reducerea impozitelor stimulează oferta. Subvenţiile sunt un fel de taxe negative care reduc artificial
costurile firmelor şi stimulează producţia.
Sintetizând, oferta creşte când:
– scad costurile pentru că se reduce preţul factorilor de producţie;
– se descoperă tehnologii şi produse mai performante;
– creşte preţul bunurilor complementare în ofertă şi scade preţul celor substituibile;
– se aşteaptă o reducere a preţurilor în viitor;
– creşte numărul ofertanţilor;
– scad taxele şi cresc subvenţiile.

Elasticitatea ofertei la preţ este influenţată de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
i) Costul producţiei. Cu cât costul producţiei este mai mare, cu atât elasticitatea este mai mică.
Explicaţia se află în variaţia preţurilor factorilor de producţie: când preţul unui bun creşte, producătorii
doresc să ofere mai mult din respectivul bun pe piaţă. De aceea ei solicită o cantitate mai mare de factori de
producţie pe piaţa resurselor economice, determinând o creştere a preţului factorilor. În consecinţă, costul
producţiei creşte şi acţionează ca o frână în calea creşterii ofertei; oferta creşte mai puţin, iar elasticitatea
este mai mică.
ii) Gradul de substituire al bunurilor în ofertă; dacă bunurile sunt uşor substituibile, elasticitatea
ofertei este mare. În exemplul cu brânza şi iaurtul, firma producătoare poate să-şi orienteze rapid resursele
către bunul mai scump, astfel că oferta din cele două bunuri este elastică. Dacă vom considera însă piaţa
lactatelor în general, o reducere a preţului lactatelor nu va diminua semnificativ oferta deoarece este dificil
să schimbe specializarea factorilor de producţie de la producerea de lactate către alte produse; oferta este
mai puţin elastică.
iii) Complementaritatea în ofertă a bunurilor; o creştere a preţului tărâţelor, fără modificarea preţului
la făină, nu va schimba semnificativ oferta de tărâţe, deoarece ele rezultă doar din producerea de făină.
Oferta este puternic inelastică.
iv) Posibilităţile de stocare şi costul stocării. Cu cât posibilităţile de stocare sunt mai numeroase,
elasticitatea ofertei este mai mare. Cu cât costul stocării este mai mare, elasticitatea ofertei este mai mică. De
exemplu, peştele proaspăt nu este stocabil. O reducere a preţului la peşte pe piaţă nu va diminua oferta; de
altfel aceasta este una din explicaţiile pentru care preţul scade către sfârşitul zilei. Un alt exemplu îl constituie
mărfurile cu volum mare, cum ar fi polistirenul expandat, care necesită un spaţiu mare de stocare şi cheltuieli
mari, având o elasticitate mică a ofertei.
v) Perioada de timp de la modificarea preţului. Oferta este mai elastică pe termen lung decât pe
termen scurt. Explicaţia rezidă în faptul că producătorii au nevoie de timp pentru a reacţiona la modificarea
preţului. Pe termen foarte scurt (perioada pieţei) oferta este perfect inelastică, deoarece ea are nevoie de un
timp minim pentru a se modifica. Pe termen scurt, oferta devine inelastică, pentru că producţia poate creşte
doar pe seama factorilor de producţie variabili. Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili şi
oferta este elastică.