Teologie Liturgică

Noţiuni introductive

Teologia liturgică este ştiinţa teologică care urmăreşte să descrie nu doar desfăşurarea,
structura, istoria rânduielilor de cult, cât mai ales semnificaţia lor teologică. O primă
etapă pe care o cere este în mod necesar înţelegerea şi cunoaşterea formelor exterioare
de manifestare ale cultului, pentru ca mai apoi să poată fi sesizată semnificaţia
teologică ascunsă sub formele de cult.

Teologia liturgică se ocupă cu explicarea şi totodată iniţierea în aspectul nevăzut,

tainic al prezenţei lui Dumnezeu în şi prin intermediul cultului în viaţa Bisericii.
Teologia liturgică nu ignoră aspectele văzute, formele văzute de evoluţie ale cultului,
ci pornind de la ele încearcă să iniţieze pe om în taina prezenţei lui Dumnezeu. Ea are
o funcţie mistagogică, (Μυστήριου-mister, taină + άγω-a aduce = mistagogie) ea
având menirea să treacă dincolo de scoarţa vârtoasă a formelor externe de manifestare
a cultului şi să îl iniţieze pe credincios în taina prezenţei lui Dumnezeu. Teologia
liturgică îşi propune să rezolve tensiunea dintre văzut şi nevăzut, dintre creat şi
necreat, dintre sensibil şi inteligibil prin accentuarea necesităţii studiului atât a
formelor de manifestare ale cultului, cât şi a semnificaţiei lui profund teologice.

Metoda cercetării liturgice

Ca orice ştiinţă teologică, care se foloseşte de informaţii, date, concepte teoretice,

teologia liturgică foloseşte o varietate de concepte de cercetare (metodă = μέτα +
όδος – împreună îndrumător) există o metodă descriptivă, o altă metodă comparativ-
istorică şi o alta, teologică.

Problematica cultului religios

Cultul este „dialogul viu şi personal al omului cu Dumnezeu” (δια-λόγου, δια cere
genitivul) în care Dumnezeu îşi revarsă şi îşi manifestă toată bunătatea şi dragostea
Lui, iar omul răspunde acestei iubiri prin jertfirea întregii sale fiinţe şi simţiri
Dăruitorului.

(Omul este înzestrat cu o capacitate de a-L simţi pe Dumnezeu.)

Cultul vine de la verbul colo, colere, a cultiva, a îngriji şi prin excelenţă poate fi
definit ca şi grijă pentru legătura aceasta vie şi personală a omului cu Dumnezeu. În
dialogul acesta viu şi personal se petrece un schimb, omul se umple de toată curăţia
umanităţii lui Hristos, iar Hristos primeşte sentimentele curate ale omului ca pe o
ofrandă cuvântătoare, duhovnicească.

Cult intern & cult extern

Esenţa cultului este latura lui esoterică, interioară a prezenţei lui Dumnezeu în inima
omului, a imperativului „zugrăvirii” chipului lui Hristos a trecerii de la chip la
asemănare prin paza sfintelor porunci şi prin viaţa sacramentală de aşa manieră încât
prin această liturghie interioară să se nască în fiecare dintre noi un nou hristos, un
frate al lui Hristos, prin viaţa cea nouă sădită prin botez şi prin darurile personale ale
fiecăruia dintre noi.

Cultul extern nu e decât manifestarea văzută a liturghiei interioare.

Cele două aspecte trebuie să rămână într-un echilibru; dacă se pune prea mult accent
pe formele exterioare se ajunge la formalism, iar dacă se pune exclusiv accent pe
formele interioare se ajunge la pietism şi mai ales la forme denaturate de viaţă
spirituală (bigotism liric).

În momentul în care se accentuează formele externe fără să fie dublate de o simţire a

prezenţei lui Dumnezeu se ajunge la formalism şi mai ales la rutină.

Raportul între cultul intern şi cel extern trebuie să fie stabilit de structura dihotomică a
omului care pe de o parte simte nevoia exteriorizării trăirii interioare, iar pe de altă
parte a obiectivării şi fundamentării actelor externe de manifestare. Cultul public şi
cel particular sunt două realităţi ale unui singur dialog viu şi personal cu Dumnezeu.
Viaţa interioară personală este cea care deschide omul spre înţelegerea şi gustarea
ritualului văzut, iar ritualul văzut este cel prin care Dumnezeu dă putere omului de a
se apropia mai mult de El în viaţa spirituală, săvârşind o adevărată „liturghie după
liturghie”.

Rădăcina unui cult extern sănătos este o viaţă interioară cu adevărat sănătoasă.

Omul săvârşeşte o adevărată liturghie după liturghie punând în lucrare darurile pe care
le primeşte prin viaţa sacramentală, iar această lucrare a darurilor îi arată omului
profunzimile vieţii sacramentale şi îl sensibilizează la prezenţa şi lucrarea harului prin
Sfintele Taine. Noi primi prin Sfintele Taine toată puterea de a pune în lucrare
darurile primite de la Dumnezeu; trebuie doar să dăm voinţa noastră acestei lucrări,
iar pe măsură ce punem în lucrare darurile simţim tot mai mult prezenţa lui Dumnezeu
în actele văzute. Există un raport indestructibil între viaţa etico-ascetică (păzirea
poruncilor) şi viaţa sacramentală.

Scopurile sau funcţiile cultului ortodox

Scopul cultului ortodox este să-l apropie pe om de Dumnezeu. Şi aceasta se întâmplă

prin coborârea lui Dumnezeu la om care aduce cu sine urcarea omului la Dumnezeu şi
de aceea distingem trei funcţii ale cultului ortodox:

a) o funcţie harismatică sau sfinţitoare

b) o funcţie latreutică sau de laudă

c) o funcţie didactică

! Iniţiativa aparţine întotdeauna lui Dumnezeu; El aşteaptă răspunsul omului !

Scopul harismatic este funcţia principală a cultului ortodox. În biserică şi prin cult,
Dumnezeu a ales să creeze un mediu de comuniune între om şi Dumnezeu şi El a ales
acest mediu şi îl doreşte a fi un izvor de revărsare al darurilor Sale. Cultul este în
primul rând un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea şi El doreşte să-Şi reverse mila
Sa prin formele văzute ale cultului Bisericii.

Revărsarea harului prin actele văzute ale Bisericii (imne, ritualuri, ş.a.) arată nu doar
dragostea şi interesul viu al lui Dumnezeu pentru om, dar mai ales adaptabilitatea şi
coborârea lui Dumnezeu până la cele mai mici realităţi ale vieţii umane, pentru că
omul şi Dumnezeu îşi sunt reciproc modele (cf. Sf. Maxim) şi pentru că viaţa omului
este indestructibil legată de Dumnezeu.

Scopul latreutic al cultului este partea umană a sinergiei, adică este acea manifestare
a cultului care pleacă dinspre om spre Dumnezeu şi se arată prin răspunsul firesc al
omului la dragostea pe care o revarsă Dumnezeu în cult. Este o manifestare a
„personalităţii noastre religioase” prin care în primul rând Îl binecuvântăm pe
Dumnezeu, în al doilea rând Îi mulţumim şi abia în al treilea rând Îi cerem. Întâi Îl
binecuvântăm pe Dumnezeu, iar binecuvântarea exprimă sentimentul de adorare şi de
cinstire care I se cuvine doar lui Dumnezeu. A binecuvânta este echivalent cu a adora,
a slăvi. Lauda lui Dumnezeu este o laudă care izvorăşte din iubire. Noi Îl lăudăm pe
Dumnezeu pentru că gustăm din iubirea Lui. După laudă urmează imediat
mulţumirea. Mulţumirea personalizează lauda, iar apoi cererea împlineşte această
comuniune a omului cu Dumnezeu arătând dependenţa şi necesitatea stringentă a
omului de Dumnezeu.

Ortodoxia se distinge prin faptul de a acorda o importanţă mare în primul rând

scopului harismatic al cultului căci în această revărsare a iubirii lui Dumnezeu prin
actele cultice omul poate şi să mulţumească, şi să Îl laude pe Dumnezeu (scopul
latreutic), dar poate să şi cunoască pe Dumnezeu, voia Lui şi poruncile Lui (scopul
didactic).

Ortodoxia a pus întotdeauna accent pe caracterul personal şi personalizant al relaţiei

omului cu Dumnezeu. Harul, care este iubirea lui Dumnezeu este unica realitate şi
singura în care omul îşi află împlinirea vocaţiei sale, unica sa creştere şi îmbogăţire;
de aceea întâietatea o are întotdeauna harul. El este cel care îl mişcă, îl luminează, îl
hrăneşte şi îl învaţă pe om şi aşteaptă răspunsul omului, aşteaptă rezonanţa la această
iubire. Harul este ambianţa în care omul se poate arăta şi manifesta ca un partener de
dialog cu Dumnezeu.

Trăsăturile generale ale cultului ortodox şi caracterele sale specifice în comparaţie

cu cultul celorlalte confesiuni creştine

1. Vechimea formelor de cult

2. Caracterul sacrificial şi ierarhic
3. Uniformitatea şi stabilitatea cultului
4. Bogăţia, varietatea şi frumuseţea formelor sale externe
5. Caracterul eclesiologic sau comunitar
6. Simbolismul sau caracterul epifanic şi eshatologic
7. Caracterul universal sau cosmic al cultului

& Importanţa cultului în viaţa religioasă ortodoxă

Aceste trăsături stabilite sau identificate în literatura liturgică trebuie să fie înţelese
ca un tot unitar. Ele constituie „pietrele” unei arhitecturi de o profunzime şi o
frumuseţe unică şi sunt strâns legate între ele şi nu pot fi scolastic tratate separat.

I Vechimea formelor şi a rânduielilor de cult

Cultul este în esenţa lui un dat, căci esenţa lui constituie dialogul omului cu
Dumnezeu. Dar în acelaşi timp este ceva ce a evoluat, căci formele de manifestare au
cunoscut o evoluţie în decursul istoriei în funcţie de realităţile sociale, dar şi teologice
ale fiecărei epoci istorice în parte.

În formele sale fundamentale, cultul ortodox păstrează o vie legătură cu începuturile

creştinismului fiind structurat pe ceva săvârşit, pe actele săvârşite de Mântuitorul şi
Sfinţii Apostoli, acte care au fost îmbrăcate în mod diferit în cuvinte, în epoci şi arii
geografice diferite.

Istoria cultului creştin nu începe cu epoca Noului Testament. Rădăcinile lui trebuie să
fie căutate în profunzimea şi unicitatea cultului iudaic practicat de Mântuitorul şi de
Sfinţii Apostoli, cult pe care Mântuitorul l-a umplut de un sens nou dându-i un
caracter unic şi universal fiind destinat noului popor ales asupra căruia Dumnezeu îşi
revarsă toată atenţia Lui vrând astfel să-l atrag la fericita viaţă a comuniunii cu Sine.
Aceasta este noua şi unica perspectivă a cultului creştin. Dumnezeul poporului Său
este viu şi lucrător aşa cum a fost şi cu poporul ales şi în Biserică prin Întruparea,
Jertfa, Învierea şi Înălţarea Fiului lui Dumnezeu.

Vechimea formelor de cult arată exigenţele duhovniceşti care au stat la baza formării
lui, iar creştinii fiecărei epoci au menirea de a se ridica la măsura acestor exigenţe şi
nu de a coborî cultul la nivelul sărăciei spirituale prin care ei ar putea trece.

II Caracterul sacrificial şi ierarhic

Acesta se referă la un fapt fundamental afirmat de Sfântul Chiril al Alexandriei: „Noi

nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu decât în stare de jertfă”, adică de deplină
predare lui Dumnezeu aşa cum este umanitatea lui Hristos. Astfel, esenţa cultului este
această revărsare a iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu făcută posibilă nouă prin
moartea şi învierea lui Hristos, revărsare de iubire care vrea să ne atragă la sine, să ne
imprime şi nouă starea de jertfă a umanităţii lui Hristos. Dialogul de iubire între om şi
Dumnezeu este un dialog plin de exigenţe, dăruirea totală a lui Hristos ca om Tatălui
este modelul şi izvorul dăruirii noastre personale. Şi Dumnezeu nu se opreşte aici:
după înălţarea Mântuitorului la cer El a vrut să permanentizeze această chemare la
împroprierea jertfei Sale prin întemeierea ierarhiei bisericeşti. Apostolii şi urmaşii
acestora sunt cei care continuă lucrarea Mântuitorului ca unii care sunt primii care s-
au umplut de starea lui de jertfă şi astfel Îl propovăduiesc pe Cel căruia şi-au dăruit
toată viaţa.

IV Uniformitatea şi stabilitatea cultului

Până în secolul al IV-lea cultul era caracterizat de improvizaţie, rugăciunile fiind

rostite în mod liber fără a avea un text scris, dar ele respectau o anumită schemă
generală de rugăciune.
Odată cu apariţia ereziilor, textele liturgice sunt aşternute în scris dorindu-se astfel să
se creeze o uniformitate şi o stabilitate a cultului. S-a dorit ca acest dialog viu şi
personal cu Dumnezeu să fie exprimat prin forme definitiv stabilite, uşor accesibile şi
de înţeles pentru toţi creştinii ducând astfel la păstrarea unităţii de credinţă şi de
mărturisire a adevărului tradiţiei apostolice.

Se pune întrebarea: „E posibilă improvizarea în cult în ziua de astăzi?”

Totalitatea experienţei duhovniceşti pe care omul a avut-o şi o are cu Dumnezeu este

păstrată în tradiţia vie a Bisericii, iar acest tezaur s-a cristalizat în cărţile de cult,
slujbele Bisericii, scrierile părinţilor în care litera, forma văzută a fost atât de bine
aleasă încât aceasta să ridice pe om la simţirea lui Dumnezeu, la realitatea vieţii
veşnice.

A improviza sau a introduce ceva nou în aceste forme consacrate ale tradiţiei
bisericeşti presupune în primul rând împroprierea, trăirea şi experierea mai întâi a
acestor forme consacrate şi abia mai apoi exprimarea şi compunerea altor forme de
rugăciune.

Modelul clasic pentru aceste exigenţe este scrierea/compunerea anaforalei euharistice

ce poartă numele Sfântului Vasile cel Mare. Acesta a cunoscut, a trăit această tradiţie
şi a prelucrat textul unei liturghii mai vechi din Cesareea Capadociei adăugându-i
conţinut scripturistic şi dogmatic făcând din ea cel mai frumos conţinut al Răsăritului
Ortodox.

Uniformitatea şi unitatea cultului ortodox o dă prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh care

vine acolo unde se exprimă şi se trăieşte adevărul tradiţiei apostolice primare.

Bogăţia, varietatea şi frumuseţea formelor de cult

În esenţa sa, cultul are origine apostolică şi păstrează frumuseţea şi bogăţia cultului
primar, chiar dacă formele lui de exprimare (texte, imne, gesturi, acte liturgice) au
cunoscut o evoluţie continuă în decursul istoriei. Când vorbim despre bogăţie şi
varietate în cult ne referim în primul rând la o bogăţie esoterică, interioară pe care o
comunică cultul ortodox, bogăţie care şi-a găsit forme de exprimare adecvate
frumuseţii sufletului uman de aşa manieră încât prin cult omul participă cu toate
puterile sale sufleteşti la dialogul viu şi personal pe care Dumnezeu îl doreşte.
Icoanele, gesturile, acele liturgice, tămâierea, folosirea materiei în cult, arhitectura
bisericească, toate acestea au menirea să exprime bogăţia interioară a cultului şi să-l
atragă pe om la ea. DAR! Lipsa de fineţe spirituală poate duce la ne-simţirea
prezenţei lui Dumnezeu în cult prin intermediul acestei bogăţii atât interioare, cât şi
exterioare a cultului. Există riscul de a reduce frumuseţea şi bogăţia la sărăcia
spirituală a vremii privând astfel sufletul de bucuria la care oamenii vor fi părtaşi în
viaţa viitoare.

Caracterul eclesiologic şi comunitar al cultului

Cultul ortodox se distinge prin faptul că rugăciunile sau adresarea făcută lui
Dumnezeu sau dialogul în care suntem angajaţi cu Dumnezeu este făcut întotdeauna
în numele unui eu colectiv şi nu se au în vedere în primul rând nevoile personale ci
cele ale colectivităţii, ale comunităţii. Întotdeauna în biserică ne rugăm toţi pentru
nevoile tuturor. Raportul între aspectul personal al rugăciunii adresate lui Dumnezeu
în cult şi cel comunitar trebuie să fie unul complementar în sensul că relaţia vie
personală a omului cu Dumnezeu nu poate exclude relaţia cu semenii, precum şi
rugăciunea împreună cu ei. (Dacă doi sau trei se vor învoi pe pământ…) Sărăcia lumii
actuale constă în faptul că atomicizarea sau fragmentarea comunităţilor a dus şi la
dispariţia înţelegerii sensului comunitar al cultului ortodox. Celebrarea cultică
consacră o comunitate (! Cum ar trebui să fie la capelă), o sfinţeşte îi sensibilizează
pe membrii ei spre o atenţie şi mai mare faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de celălalt.
Raportul între spiritualitate şi comuniune, între desăvârşirea personală şi viaţa în
comunitate este dat în exclusivitate de sinceritatea şi atenţia apropierii de Dumnezeu.
Orice tip de formalism aduce cu sine individualizarea cultului, supunerea formelor
cultului intereselor materiale şi pierderea sensului comunitar al cultului, ceea ce se
arată în dispariţia parohiilor şi a comunităţilor.

Simbolismul sau caracterul epifanic şi eshatologic al cultului ortodox

Raportul între Dumnezeu şi lume este ajutat de a fi înţeles în cult prin intermediul
simbolului. Simbolul este ceva material ce trimite spre altceva spiritual. Simbolul este
o scară care ajută spiritul uman să urce la o realitate spirituală. Simbolul este
descoperirea a unui altceva real care depăşeşte realitatea văzută. Deci: SIMBOLUL
UNEŞTE DOUĂ REALITĂŢI: UNA VĂZUTĂ, EMPIRICĂ ŞI ALTA
NEVĂZUTĂ, SPIRITUALĂ. Aceste două realităţi nu sunt unite în chip logic, adică
aceasta înseamnă aceasta, şi nici prin asemănare, aceasta preînchipuie aceasta şi nici
prin raportul de cauză-efect adică aceasta este cauza aceleia, ci în simbol cele două
realităţi sunt unite în mod epifanic, în sensul că prin simbol realitatea văzută o
descoperă şi o face prezentă pe cea nevăzută. Cultul ortodox este plin de simboluri
căci prin fiecare act văzut se împărtăşeşte credincioşilor realitatea nevăzută a
Împărăţiei cerurilor. Astfel, simbolul liturgic (gesturile, actele preotului, icoanele,
picturile, etc.) sunt mai întâi de toate teofanii, descoperiri ale prezenţei lui Dumnezeu
în şi prin cult.

După Înălţarea la cer a Mântuitorului noi nu ne mai putem atinge de Hristos trupeşte,
ci Hristos îşi continuă lucrarea Sa asupra noastră prin intermediul materiei văzute care
devine un mediu de manifestare a prezenţei Sale. Prezenţa nevăzută a lui Dumnezeu
în Biserică poate fi sesizată şi se descoperă prin intermediul simbolului.

Caracterul universal sau cosmic al cultului

Prin această trăsătură se subliniază faptul că în cultul ortodox se cuprinde întreaga

viaţă a omului în momentele cele mai felurite şi cu momentele cele mai variate, astfel
încât cultul ortodox ajunge să îmbrăţişeze sau să înglobeze întreaga viaţă a omului în
toate aspectele ei asupra cărora Dumnezeu vrea să îşi reverse bunătatea.

Toate lucrările sacramentale sau văzute ale Bisericii sunt taine! Prin ele Dumnezeu
lucrează în Biserică şi prin Biserică în întreaga lume. Şi prin ele, Dumnezeu vrea să
transforme întreaga lume.
Importanţa cultului în viaţa religioasă

Ortodoxia mai înainte de toate este Ortodoxie prin cultul ei. În cult este cuprinsă
întreaga ei istorie, întreaga ei învăţătură dogmatică, întreaga ei experienţă spirituală,
iar prin cult Ortodoxia are marea misiune de a pregăti pe om pentru viaţa de veci.
Cultul este un tezaur de nepreţuit al Ortodoxiei căci are în centrul ei Sfânta Liturghie
prin care trecutul, prezentul şi viitorul sunt unite într-un prezent continuu care este
prezentul vieţii veşnice. Sărbătorile ortodoxe nu sunt nimic altceva decât înveşnicirea
timpului sau pregustarea încă de acum a bucuriei veacului viitor.

Istoria cultului

1. Cultul iudaic ca origine şi sursă a cultului creştin;

2. Cultul creştin în epoca apostolică;
3. Cultul creştin în epoca persecuţiilor;
4. Cultul creştin în perioada iconoclastă;
5. Cultul creştin după perioada iconoclastă

- Cultul Bisericilor din Orient

- Cultul Bisericilor din Apus

- Cultul Bisericilor protestante şi neoprotestante

1. Cultul iudaic ca origine şi sursă a cultului creştin

În căutarea originilor cultului creştin trebuie pornit de la structura şi conţinutul

cultului iudaic pe care Mântuitorul l-a practicat, dar l-a umplut de un sens nou,
marcând astfel transformarea unui ritual simbolic în Sfinte Taine (în cultul Legii celei
Vechi toate actele liturgice aveau o semnificaţie simbolică punându-l pe om în
legătură cu Dumnezeu şi aceasta întotdeauna din perspectiva unui legământ a lui
Dumnezeu cu poporul Său.) Mântuitorul împlineşte şi săvârşeşte toate aceste acte
cultice iudaice, dar El aduce şi desăvârşirea lor eshatologică umplându-le de un
conţinut şi un sens nou.

După Înălţarea la cer a Mântuitorului, apostolii nu s-au mai putut atinge trupeşte de
Hristos, dar repetând actele cultice lăsate de Mântuitorul au ajuns să se împărtăşească
de un nou mod de prezenţă a lui Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat. Sfinţii Apostoli şi
primii creştini, continuând ceea ce a făcut Mântuitorul se împărtăşeau de prezenţa Lui.
Cultul a păstrat sensul acesta nou, dar cu timpul i-a găsit alte forme de expresie, astfel
încât, foarte devreme, în primul secol, Biserica creştină a început să-şi alcătuiască
propria imnografie, propriile texte liturgice datorită improvizării care exista în cult. Se
improviza pe o schemă dată păstrată din epoca Sfinţilor Apostoli, iar cel care rostea
rugăciunea trebuia să aibă abilitatea de o face (în primul rând abilitatea
duhovnicească). Caracterul nocturn al cultului primar este evident din Faptele
Apostolilor.

În epoca persecuţiilor cultul nu şi-a dezvoltat formele lui de expresie, ci au început să

apară primele formulare sau texte liturgice scrise, apărând primele culegeri de texte
liturgice numite Rânduieli bisericeşti. Se remarcă o diversitate de texte liturgice care
cu timpul a ajuns să fie uniformizată dând naştere cultului pe care îl ave astăzi. După
Edictul de la Milan (313) cultul creştin a devenit cultul oficial public şi a cunoscut o
dezvoltare fără precedent a formelor lui de expresie. Acum, în secolul al IV-lea
diferitele familii liturgice create prin fixarea în scris a textului cultic, se unifică, iar
variantele textelor cultice mai puţin folosite sau mai puţin cunoscute sunt înlăturate,
iar bisericile locale se grupează în jurul scaunelor patriarhale care ajung să impună
cultul lor în toate regiunile asupra cărora şi-au exercitat jurisdicţia. La început nu a
existat o uniformitate de expresie cum s-ar putea crede, postulându-se existenţa unei
liturghii apostolice scrise (cea atribuită Sfântului Apostol Iacob), ci a existat o
uniformitate în structura cultului, dar o diversitate în formele lui de expresie, dat fiind
faptul că până în secolul al IV-lea cultul se baza pe improvizaţii. Abia după ce apar
textele scrise cultul începe să se uniformizeze, să se standardizeze de aşa manieră
încât acest proces de omogenizare al cultului început odată cu luptele anieretice din
secolul al IV-lea să fie împlinită prin impunerea de către împăraţii bizantini a cultului
metropolei de aşa manieră, încât numeroasele tradiţii liturgice locale au fost înlocuite
iar textele liturgice păstrate până în ziua de astăzi să fie cele consacrate, acceptate, dar
şi impuse de autoritatea bisericească, dar şi cea imperială.

Liturghiile păstrate până în ziua de astăzi sunt rezultatul unui lung proces de evoluţie
şi de cizelare căci ierarhi de seamă ai Bisericii precum Sf. Vasile sau Sf. Ioan Gură de
Aur au brodat pe schema liturghiei epocii lor îmbogăţind astfel pe textul liturgic cu
conţinut dogmatic. Liturghiile poartă numele acestor Sfinţi Ierarhi nu pentru că ei sunt
autorii lor, ci pentru că sunt cei care le-au dat forma finală de expresie. Liturghia, ca şi
cultul, izvorăşte din tradiţia Bisericii. Ea este operă a întregii Biserici, ale plinătăţii
eclesiale. Iar sarcina creştinismului zilelor noastre este de a regăsi şi retrăi plenar
această experiere a prezenţei Duhului Sfânt în şi prin textul cultic de aşa manieră încât
cultul ortodox să se impună de la sine şi să nu fie impus prin mijloace externe.

Rolul şi funcţiile liturgice ale celor trei trepte ale clerului în biserica veche şi cultul
ortodox de astăzi

Având o constituţie dihotomică, alcătuit fiind din trup şi din suflet, omul intră în
legătură cu Dumnezeu, atât prin lucrurile nevăzute, sau partea noetică a cultului, cât şi
prin lucrurile, actele sau slujitorii văzuţi. Şi aceasta pentru a da un caracter obiectiv
relaţiei cu Dumnezeu, pentru a-l scoate pe om din subiectivitatea personală şi a-l
ancora în stabilitatea şi consistenţa unei relaţii obiective cu Dumnezeu. Ierarhia
bisericească are menirea de a mijloci legătura cu Dumnezeu, de a duce jertfa
nesângeroasă pentru păcatele poporului şi mai ales de a-L face prezent pe Hristos prin
toate actele cultice văzute.

Rolul ierarhiei este în primul rând unul mistagogic de iniţia poporul în taina prezenţei
lui Hristos de aşa manieră încât percepţia creştinismului şi simţirea prezenţei lui
Dumnezeu să fie făcută într-un mod personal, bazându-se pe ascultare şi pe smerenie.
Arătând că progresul în creştinism înseamnă creşterea comuniunii între persoane prin
gustarea din comuniunea interpersonală a Sfintei Treimi. Relaţia omului cu
Dumnezeu este o relaţie personală, iar ierarhia bisericească trebuie să poată transmite
iubirea lui Dumnezeu într-o formă personalizată de aşa manieră încât prin toate
lucrările văzute să fie împărtăşit credincioşilor Hristos, Persoană vie care prin Sfântul
Duh ne face pe toţi fii ai Tatălui.
În Persoana preotului şi a arhiereului trebuie să coincidă atât autoritatea
duhovnicească, cât şi cea ierarhică de aşa manieră încât în toate lucrările ierarhiei să
fie prezent Hristos, iar credincioşii să vadă în ierarhie prezenţa şi lucrarea lui Hristos.

Câteva cuvinte despre clerul inferior:

Există o categorie ajutătoare a clerului alcătuită din ipodiaconi, cântăreţi şi citeţi.

Alături de ei pot fi menţionate şi diaconiţele care primeau şi ele o consacrare prin
hirotesire alături de fecioare şi văduve. Rolul acestor persoane ajutătoare era de a
facilita şi de a uşura sarcinile mereu crescânde ale clerului superior. Exorciştii,
cunoscuţi în secolul al III-lea erau cei ce aveau harisma deosebită de a alunga diavolii.
Uşierii stăteau la uşile bisericii şi le închideau în timpul persecuţiilor ca nimeni să nu
mai intre.

Rolul credincioşilor laici este acela de a se constitui în membre ale trupului Bisericii.
Clerul împreună cu laicii alcătuiesc Biserica. Preoţii sunt aleşi dintre cei laici, iar
laicii sunt sprijinul, dar şi cununa sau lauda preoţiei. Există o sinergie tainică între cler
şi popor căci grija pastorală a clerului sădeşte o viaţă spirituală deosebită în popor, iar
roadele acestei vieţi spirituale se întorc şi îl ajută pe preot în slujirea lui faţă de
Dumnezeu.