Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Economie-Politica 346p
Economie-Politica 346p
Autorul
2
CAPITOLUL I
9
Neokeynes-ismul este un curent de gândire economică
specific perioadei de după cel de-al doilea război mondial. Unii
dintre reprezentanţii acestui curent sunt continuatorii direcţi ai
concepţiei lui Keynes, alţii au contribuit la regândirea unor
postulate formulate de Keynes (ex: Roy Harrod - Anglia; J. K.
Galbraith - S.U.A.; Gunar Myrdal - Suedia; L. Stoleru - Franţa
etc.). Spre deosebire de Keynes, care susţinea intervenţia
statului în economie, ca factor de echilibru prin reglementarea
creditului şi a dobânzii, precum şi controlul acestuia asupra
întreprinderilor particulare, neokeynesiştii acordă o mare
atenţie investiţiilor de stat, împrumuturilor de stat, utilizării
politicii impozitelor şi controlului asupra salariilor, preţurilor şi
pieţei de stat. În această optică, bugetul de stat ar reprezenta un
„stabilizator organic al economiei”.
O formă de adaptare a keynesismului la condiţiile
perioadei contemporane o reprezintă teoria despre economia
mixtă, denumită de către autorul ei - P. A. Samuelson - ca
„sinteza neoclasica”. Economia mixtă implică, pe lângă
îmbinarea analizei microeconomice neoclasice cu teoria
macroeconomică Keynesistă şi împletirea pieţei cu măsuri de
intervenţie statală. În cadrul acestei forme de echilibru sunt
cuprinse, pe lângă cheltuielile de consum şi investiţii şi
cheltuielile publice, precum şi influenţa progresului tehnic.
În condiţiile economiei postbelice un curent de gândire
ce se bazează pe teoria clasică a liberalismului economic este
neoliberalismul. Acesta se opune colectivismului, sub orice
formă s-ar manifesta, proclamând credinţa în mecanismul
preţurilor, concurenţa şi proprietatea privată. În gândirea
neoliberală concurentă liberă nu este un act spontan, ci trebuie
să se sprijine pe o ordine legal realizată, lucru ce implică
intervenţia statului, care însă trebuie să creeze doar cadrul
juridic al manifestării concurenţei, funcţionării armonioase a
preţurilor şi limitarea rolului marilor monopoluri. Unii
reprezentanti ai acestui curent (Milton Friedman - S.U.A.;
10
Henry Lapage - Franţa ş.a), care sunt adepţi ai ofertei sau „noii
economişti” explică disfuncţionalităţile din economiile
occidentale, nu prin mecanismele economiei de piaţă şi prin
liberalismul economic, ci prin insuficienţa pieţei şi a libertăţii
acesteia, prin intervenţia excesivă a statului şi prin manipularea
permanentă a masei monetare şi a bugetului.
Spre deosebire de curentul de gândire Keynes-ist, care
pune accentul pe cerere, neoliberalismul mută accentul pe
ofertă, solicitând reducerea substanţială a intervenţiei statului
în economie. Ei accentuează spontaneitatea şi puterea
indivizilor raţionali care îşi bazează deciziile pe calcule privind
raportul costuri/avantaje, urmărind maximizarea satisfacţiilor
pe baza informaţiilor obţinute.
Gândirea economică în România, înscriindu-se în
principalele orientări doctrinare economice europene, a
reflectat ansamblul de idei, concepţii, teze referitoare la
procesele economice care au avut loc pe teritoriul ţării noastre.
Primele scrieri economice (sec. XVIII -XIX) au aparţinut lui
Dimitrie Cantemir, Teodor Diamant şi Nicolae Bălcescu. În
cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, G. Bariţiu, B. P.
Haşdeu, A. Xenopol, C. D. Gherea, au pus în centrul atenţiei
problema dezvoltării industriei şi importanţa independenţei
economice a ţării. În prima jumătate a secolului al XX-lea,
gândirea economică a beneficiat de contribuţia unor mari
personalităţi precum: Virgil Madgearu, Victor Slăvescu,
Mihail Manoilescu ş.a. Un alt mare economist de origine
română, acum stabilit în S.U.A., este prof. Anghel M. Rugină,
în a cărui lucrare „Principia economica, Baze vechi şi noi ale
analizei economice”, ajunge la concluzia că ştiinţa economică
actuală se află în faţa unei a treia revoluţii. În acest scop, el
introduce un nou program de cercetare denumit „Abordarea
simultană a echilibrului şi dezechilibrului” .
Viaţa economică, în evoluţia ei, ridică în continuare
probleme economice noi, cum vor fi: stagnarea economică
11
combinată cu inflaţia; noi forme de crize economice şi, în
special, apariţia de fenomene economice globale. Este vorba de
criza energetică şi de materii prime, criza alimentară, creşterea
explozivă a populaţiei globului, problemele ecologice,
perspectivele pe care le ridică noile tehnologii şi, în special,
problematica decalajelor economice între statele lumii. La
toate acestea, în ultimul deceniu al secolului XX, se mai
adaugă încă o problemă majoră, necunoscută până în prezent şi
deci neabordată de teoria economică, şi anume - tranziţia de la
o economie totalitară la o economie de piaţă de înaltă eficienţă.
Toate aceste probleme noi nu îşi găsesc nici explicaţia şi nici
soluţii în teoria Keynes-istă sau teoriile postkeynes-iste.
De aceea, în prezent, teoria economică aşteaptă
deschideri noi, corespunzătoare realităţilor actuale, iar în lipsa
lor se apelează la redescoperirea clasicilor şi interpretarea lor
într-o formă modernă, respectiv tendinţa de revenire la
liberalismul economic. Se aşteaptă de la ştiinţa economică noi
generalizări şi cristalizări teoretice, precum şi o mai bună
comunicabilitate între noţiunile şi conceptele elaborate de către
numeroase curente de gândire economică.
Evoluţia ascendentă şi contradictorie a relaţiilor
economice, creşterea complexităţii vieţii economice,
progresele substanţiale în cercetarea economică au determinat
multiplicarea şi divizarea ştiinţei economice, respectiv
formarea sistemului ştiinţelor economice. Acesta reprezintă un
ansamblu interdependent de discipline, relativ autonome, ce au
ca obiect studierea, generalizarea şi previzionarea proceselor şi
fenomenelor dintr-o sferă dată a realităţii economice.
În prezent, oamenii dispun de un sistem de ştiinţe
economice din care fac parte trei categorii de ştiinţe:
ştiinţe teoretico-fundamentale, cum ar fi: economia
politică, istoria gândirii economice, istoria economiei;
ştiinţe teoretico-aplicative, din care fac parte: ştiinţa
finanţelor, managementul, marketingul, contabilitatea,
12
statistica economică, analiza economică, previziunea
macroeconomică etc;
ştiinţe de graniţă, cum ar fi: geografia economică,
protecţia mediului natural, cibernetica economică, matematica
economică, sociologia economică etc.
În ansamblul ştiinţelor economice contemporane,
economia politică ocupă un loc central, fiind ştiinţa celor mai
generale legi ale întregii vieţi economice, ea asigurând baza
teoretică şi metodologică pentru toate celelalte ştiinţe
economice. Plecând de la categoriile economice (ex: marfă,
utilitate, valoarea, banii, profitul, capitalul, salariul, preţul etc),
legile, principiile şi metodele elaborate de economia politică,
celelalte ştiinţe economice asigură aprofundarea anumitor
aspecte ale activităţilor şi relaţiilor economice. La rândul lor,
aceste ştiinţe oferă numeroase elemente pentru aprofundarea
unor teorii, principii şi metode ale economiei politice. În
lucrarea „Modul economic de gândire. Mersul economiei de
piaţă libere”, E. D. P, Bucureşti, 1991, Paul Heine spunea:
„Fără teorie ar trebui să ne căutăm, pe dibuite, ca orbul, calea
printre problemele economice, opinii conflictuale şi propuneri
politice opuse”.
13
Pentru definirea economiei politice prezintă o importanţă
deosebită precizarea obiectului de studiu şi a finalităţii pe care
o urmăreşte această ştiinţă.
Obiectul de studiu al teoriei economice este tocmai
activitatea economică. Activitatea economică este o relaţie
socială complexă reprezentând un ansamblu de acţiuni
privitoare la producţie, schimb,repartitie şi consum de bunuri şi
servicii, prin care se urmareşte satisfacerea, cu resurse limitate,
a trebuinţelor nelimitate ale indivizilor şi societăţii. Activitatea
economică se caracterizează prin acţiunea unor factori
obiectivi şi a altora subiectivi. Acţiunea economică bazată pe
raţiune apare motivată, cauzal, prin interesul oamenilor.
Analiza fenomenelor şi proceselor economice scoate în
evidenţă existenţa unor legi economice, care reprezintă
raporturile cauzale, esenţiale şi funcţionale, existente în
desfăşurarea activităţii economice.
Elementele specifice ale obiectului de studiu al
economiei politice permit evidenţierea următoarelor trăsături
ale acestei ştiinţe:
economia politică este o ştiinţă teoretică fundamentală,
deoarece ea cuprinde un ansamblu coerent de cunoştinţe
despre realitatea economică, o reflectare generalizată şi
universalizată a acestei realităţi. Economia politică
fundamentează noţiunile, categoriile şi principiile (legile)
aplicabile tuturor domeniilor economice;
economia politică este o ştiinţă socială, deoarece, spre
deosebire de ştiinţele naturii (care cercetează fenomene şi
procese cu caracter obiectiv), economia politică studiază
realităţi cu dublu caracter: obiectiv şi subiectiv. Aceasta
înseamnă că activităţile şi relaţiile economice sunt
determinate de anumite condiţii, inclusiv de ordin material,
iar oamenii se implică în aceasta în mod conştient. Deoarece
viaţa economică are rolul determinant în ansamblul vieţii
14
sociale, economia politică este una dintre cele mai
importante ştiinţe contemporane;
fiind „ştiinţa intereselor materiale, economice ale
individului şi societăţii”1 care se realizează în cea mai mare
parte pe cadrul economiei naţionale, economia politică are
caracter naţional deosebindu-se, sub acest aspect, de ştiinţele
naturii şi de ştiinţele logico-matematice, care au caracter
universal. Desigur şi economia politică include o serie de
principii şi teorii cu valabilitate generală, dar acestea se
impune a fi tratate adecvat cu specificul şi interesele ficarei
ţări. Economiştii trebuie să ţină seama că aparţin unei
naţiuni, impunându-se o tratare riguroasă a intereselor
economice atât ale naţiunii respective, cât şi ale celorlalte
naţiuni. Renunţarea la caracterul de clasa specifică de partid
în economia politică şi afirmarea caracterului său naţional
are efecte favorabile pentru cercetarea şi slujirea economiei
româneşti actuale.
4
N. N. Constantinescu - Problema metodei de cercetare în ştiinţa
economică, Ed. Economică, Bucuresti, 1998
17
În prezent, elaborarea oricărei teorii economice (în sensul
de ansamblu coerent de idei şi concepte abstracte aplicabile
domeniului economic) nu mai porneşte de pe un teren gol,
neexplorat de ştiinţă; există numeroase cunoştinţe anterioare în
domeniu, validate de realitate sau practică, denumite definiţii.
Cercetatorul porneşte de la un ansamblu de definiţii şi emite, în
funcţie de posibilităţile sale intelectuale, un număr mai mare
sau mai mic de ipoteze. În demersul ştiinţific un rol esenţial
revine principiilor şi procedeelor folosite de metoda ştiinţei
respective, adică de soliditatea economică5.
Dintre procedeele ce caracterizează metoda în domeniul
ştiinţelor economice, mentionăm următoarele: abstractizarea;
analiza inductivă şi deductivă; îmbinarea metodei istorice cu
cea logică, teoretică; analiza cantitativă şi cea calitativă;
sinteza; experimentul economic; modelarea economico-
matematică.
Abstractizarea presupune ca, în cercetarea fenomenelor şi
proceselor economice, să se ia în considerare ceea ce este
dominant, caracteristic acestora, făcându-se abstractie (şi nu
negându-se) aspecte ale realităţii analizate, care sunt
nenecesare şi neesenţiale cunoaşterii esenţei.
Analiza economică este procesul de cunoaştere în cadrul
căruia, pe plan mintal, fenomenul sau procesul economic
studiat este descompus, în mod succesiv, în părţile sale
componente până la părţile elementare (care nu se mai pot
diviza). Fiecare parte elementară este cercetată în mod
complex, pentru a i se distinge natura (esenţa).
Inducţia constă în procesul de raţionare care porneşte de
la fapte economice concrete, singulare şi avansează treptat spre
un grup de fenomene (procese) economice care au trăsături
esenţiale comune.
5
J.M. Albertini, A. Silem - Comprendre les theories economique. Cles de
lectures, Economie, Editions du Seuil, 1986
18
Deducţia este procedeul de cunoaştere în care drumul
cercetării porneşte de la trăsăturile generale ale unui ansamblu
de fenomene (procese) economice spre fapte individuale
(particulare). Aşadar, analiza inductivă este modul de a raţiona
de la particular la general iar analiza deductivă este modul de a
raţiona de la general la particular.
Metoda istorică presupune luarea în cosiderare a faptelor,
realităţilor, în desfăşurarea lor istorică, cu detaliile şi
amănuntele care au avut loc, chiar dacă ele nu concordă
întotdeauna cu ceea ce reprezintă logica mişcării economice.
Se porneşte de la adevărul că orice fapt economic are evoluţia
sa istorică, cu geneza, dezvoltarea şi finalitatea sau
transformarea acestuia.
Metoda logică face abstracţie de elementele
întâmplătoare şi reproduce pe plan conceptual numai acele
elemente din istoria procesului economic care sunt esenţiale
pentru a reda configuraţia şi sensul de mişcare ale acestuia.
Metoda logică opereaza concomitent şi interdependent cu
abstracţia şi generalizarea. Abstracţiile ştiinţifice care exprimă
aspectele esenţiale ale vieţii economice se numesc categorii
economice (ex: salariu, profit, marfă, capital).
Analiza cantitativă şi calitativă ocupă un loc important în
sistemul metodelor şi procedeelor de cercetare ştiinţifică.
Analiza cantitativă presupune determinări cantitative,
măsurare, evaluare în expresie bănească, precum şi în unităţi
naturale, a cheltuielilor şi rezultatelor, a dimensiunilor
activităţii economice.
Analiza calitativă presupune ca, pornind de la
schimbările cantitative, de la creşteri, de exemplu, ale
producţiei, productivităţii, produsului intern brut, cercetarea
ştiinţifică să surprindă şi trecerea la o nouă etapă calitativă,
adică la un nou nivel de dezvoltare economică etc.
Sinteza este procesul de cunoaştere care urmează un
drum invers în raport cu analiza, adică reunirea (pe plan
19
mental) a elementelor analizate, în vederea descoperirii
legăturilor cauzale şi funcţionale ce fac din respectivele
fenomene (procese) economice un întreg, care are o lege
(regularitate) proprie de mişcare.
Experimentul economic presupune, în esenţă, ca înainte
de extinderea sau generalizarea unor măsuri de perfecţionare a
organizării, conducerii, gestiunii etc., la nivelul firmelor sau
ramurilor, să aibă loc experimentarea lor, prin care se verifică
oportunitatea, eficacitatea aplicării lor. Scopul experimentului
economic este prefigurarea viitorului economic, în condiţiile în
care în viaţa economică reală se introduc, în mod intenţionat,
anumiţi factori suplimentari, care să o modifice pozitiv, în
bine. Tehnicile experimentale trebuie sa producă o realitate
economică virtuală care se implementează apoi în viata
economică propriu-zisă.
Modelarea economico-matematică (sau metodele
statistico-matematice) constă într-un sistem de ecuaţii şi
inegalităţi, alcătuit din mărimi variabile (volumul producţiei, al
capitalului, al forţei de muncă s. a. ) şi parametrii, ca relaţii
cantitative între diferite mărimi economice (cum ar fi
consumurile de materii prime, energie, capital fix, munca etc.,
la o unitate de produs). Dacă modelele pun în evidenţă
conexiunea inversă şi sunt capabile de autoreglare, ele devin
modele cibernetice.
În condiţiile actuale asistăm la abordarea fenomenelor şi
proceselor economice într-o viziune integratoare, deplasarea
tot mai mult spre interdisciplinaritate şi multidisciplinaritate,
acordarea unui rol tot mai important cauzalităţii,
determinismului şi probabilităţii, modelării cibernetice a
fenomenelor economice. De aceea, în metodologia generală de
cercetare ştiinţifică a domeniului economic trebuie să se ţină
seama de aceste schimbări. Omul, în economia politică, apare
sub două aspecte: omul ca mijloc social şi omul ca scop social.
Omul ca mijloc social este producătorul, iar ca scop social este
20
consumatorul. În ambele ipostaze omul este cea mai
importantă unitate pentru economia politică6. De aici decurge
cerinţa abordării raporturilor de interdependenţă şi
condiţionare între economie şi societate.
CAPITOLUL II
Noţiuni introductive
6
Mihail Manoilescu - Încercări în filozofia ştiinţelor economice, 1938
21
2.1. Nevoi umane şi interese economice
Procesele economice şi sociale care au loc, gândirea şi
activitatea oamenilor, în mişcarea lor continuă, sunt
inseparabile de nevoile existente. Acestea sunt determinate de
faptul că omul se prezintă, în acelaşi timp, ca fiinţa biologică,
socială şi raţională. Pentru existenţa şi dezvoltarea sa, omul
trebuie să-şi satisfacă multiple şi variate nevoi (preferinţe,
trebuinţe). Consumul de bunuri şi servicii impune o acţiune
transformatoare a omului asupra naturii. De aceea, tendinţa
obiectivă a omului de a-şi satisface cât mai deplin nevoile
orientează creativitatea sa, îi stimulează şi determină
comportamentul în relaţiile cu semenii săi şi faţă de natură.
Economia defineşte aceste multiple trebuinţe prin
noţiunea de nevoi umane. Nevoile umane exprimă dorinţele,
aspiraţiile, asteptările şi cerinţele oamenilor de a fi, de a avea,
de a şti, de a crede, de a-şi însuşi şi consuma bunuri. Dorinţele
oamenilor de a avea şi consuma bunuri reprezintă latura
subiectivă a trebuinţelor. Întipărite în conştiinţa oamenilor şi
intrate în obiceiurile lor, ca şi în tradiţiile de consum ale
popoarelor, nevoile umane au o determinare obiectivă.
Având în vedere diverse criterii, nevoile umane se
clasifică astfel:
1. În funcţie de caracterul tridimensional al fiinţei umane-
biologic, social şi spiritual (raţional) – avem:
nevoi fiziologice (de hrană, locuinţă,
îmbrăcăminte etc).
nevoi sociale (participarea la viaţa socială,
comunicarea etc).
nevoi spirituale (nevoia de a se instrui, de a se
informa etc).
2. În raport de gradul de dezvoltare economică şi de
nivelul de cultură şi civilizaţie avem:
22
nevoi de bază sau inferioare (cuprind îndeosebi nevoile
biologice).
nevoi complexe sau superioare (cuprind îndeosebi nevoi
spirituale care, pe masura progresului societăţii, devin tot
mai importante).
Mai sintetic, sociologul american Maslow a reprezentat
ierarhia calitativă a necesităţilor situând între necesităţile de
bază, aşezate la partea inferioară a acesteia, şi nevoile care ţin
de aspiraţii, necesităţile de consum, cele sociale şi de
recunoaştere a valori (vezi figura nr.1). Astfel, el reconstituie
grafic istoria dezvoltării umanităţii şi, în egală măsură, evoluţia
spirituală a fiecarui individ pe parcursul vieţii sale, în funcţie
de gradul şi ritmul satisfacerii nevoilor.
Figura nr.1
Piramida nevoilor a lui Maslow
5. aspiraţii
4. nevoia de recunoaştere a valorii
3. necesităţi sociale
2. necesităţi de consum
1. necesităţi de bază
24
intensitate limitată, care presupune că intensitatea unei
nevoi individuale este în descreştere pe măsură ce ea este
satisfăcută continuu, dar este în creştere în cazul nevoilor
sociale şi raţionale;
substituibilitate, care presupune extinderea unor nevoi în
detrimentul altora.
Toate aceste principii economice determină un proces
continuu de atragere în circuitul economic a noi cantităţi de
resurse şi diversificarea acestora. Tot mai mult se conturează
faptul că între tendinţa de creştere nelimitată a trebuinţelor şi
limitele fireşti ale resurselor apare şi se adânceşte o
contradicţie, care se manifestă în planul rarităţii resurselor
economice.
27
Să presupunem că un producător poate produce, cu
resursele de care dispune, două bunuri A şi B. În urma
calculului economic, producătorul ajunge la următoarele
concluzii (fig. nr.2):
dacă ar alege numai primul bun, ar putea realiza 50 de
bucăţi;
dacă ar alege numai bunul „B”, ar putea realiza 30 de
bucăţi;
ar putea produce ambele bunuri, dar în proporţii diferite.
Figura nr.2
Frontiera posibilităţilor de producţie
28
combinaţii este posibilă o dată cu creşterea volumului de
resurse şi/sau sporirea eficienţei folosirii lor.
29
vederea asigurării nevoilor alese de oameni, spre a fi
satisfăcute în schimbul celor sacrificate.
Activitatea economică nu există şi nu se desfăşoară în
stare pură. Ea se află în relaţii de intercondiţionare cu alte
activităţi sociale, cum ar fi: acţiuni politice şi culturale,
sportive, protecţia mediului etc. Aceasta constituie suportul
existenţei vieţii omeneşti, condiţionând progresul general al
societăţii. Pe măsura dezvoltării şi perfecţionării activităţii
economice, aceasta dobândeşte o importanţă crescândă,
influenţând decisiv desfăşurarea şi eficienţa celorlalte acţiuni
sociale, satisfacerea mai bună a nevoilor oamenilor şi
societăţii.
De-a lungul timpului, sfera acţiunilor sociale s-a lărgit şi
diversificat. Unii oameni au început să se preocupe cu acţiuni
economice, alţii cu acţiuni de natură socială, politică, culturală,
artistică, ecologică etc. Aceste schimbări, concretizate în
diversificarea, specializarea şi integrarea acţiunilor umane,
sunt rezultatul unui proces istoric, obiectiv, cunoscut sub
denumirea de diviziune sociala a muncii.
Diviziunea socială a muncii este procesul obiectiv de
desprindere, diferenţiere, separare şi combinare a diferitelor
genuri de activităţi ce se constituie, ca domenii distincte, de
sine stătătoare, ale acţiunii sociale.
În timp, aceste multiple funcţii ale economiei s-au
autonomizat, s-au constituit în sfere distincte ale activităţii
economice astfel:
1) producţia = constituie o componentă a activităţii
economice, a cărei funcţie esenţială constă din combinarea,
utilizarea şi consumul factorilor de producţie în unităţi
specializate, ale căror rezultate se concretizează în crearea de
noi bunuri economice destinate satisfacerii nevoilor umane în
mod direct şi/sau indirect, respectiv în sporirea utilităţii
acestora. Cuprinde atât producţia de bunuri materiale cât şi
producţia de bunuri incorporale (servicii);
30
2) schimbul (circulaţia) = cuprinde acele activităţi
economice care asigură deplasarea în spaţiu a bunurilor
materiale, treceea lor de la o persoană la alta, prin actele de
vânzare- cumpărare sau alte căi de transfer, păstrarea şi
depozitarea bunurilor, unele prestări de servicii între
participanţii la activitatea economică. Altfel spus, se compune
din servicii distributiv-comerciale, comunicaţii-telecomuni-
-caţii, depozitarea şi păstrarea bunurilor materiale;
3) repartiţia (distribuţia) = include acele acţiuni economi-
-ce prin care bunurile sunt orientate spre destinaţiile lor,
precum şi operaţiunile care privesc distribuţia şi redistribuirea
veniturilor între agenţii economici şi între membrii societăţii.
Principalele operaţiuni de repartiţie sunt cele legate de plata
salariilor, a profitului, impozitelor şi taxelor, de formare a
resurselor investiţionale şi de orientare a lor pe domenii de
activitate, antrenând astfel şi repartiţia resurselor de muncă şi
de capital;
4) consumul = reprezintă actul final al activităţii
economice. Constă în folosirea efectivă a bunurilor, prin
intermediul căruia se verifică utilitatea acestora, concordanţa
lor cu nevoile şi interesele oamenilor, ale societăţii, în general.
Este format din consum intermediar (productiv) şi consum
final (farfuria consumatorului).
Unii economişti consideră că la cele patru mari domenii
ale activităţii economice se mai pot adăuga încă două şi
anume: activitatea de cercetare ştiinţifică şi cea de protecţie şi
ameliorare a mediului.
Ca urmare a diversificării activităţii economice,
componentele acesteia au devenit preocupări specifice ale unor
agenţi economici. Agenţii economici (elementari şi agregaţi)
reprezintă persoane fizice şi/sau juridice ce îndeplinesc funcţii
distincte în viaţa economică.
31
Potrivit Sistemului Conturilor Naţionale, agenţii
economici sunt grupaţi în următoarele unităţi economice
(actori economici):
societăţi comerciale nefinanciare, a căror funcţie principală
constă din producerea de bunuri economice nonfinanciare
destinate pieţei;
instituţii bancar - financiare, care prestează servicii
financiare comerciale;
societăţi de asigurare care se caracterizează prin garantarea
unor despăgubiri în caz de realizare a unui risc asigurabil
sau asigurat;
administraţii publice - prestează servicii nonfinanciare
întregii colectivităţi sub forma instruirii, asistenţei
medicale etc, exercitând şi funcţii de redistribuire a
veniturilor şi a bogăţiei;
administraţii private (Crucea Roşie Internaţională,
organizaţii sindicale, organizaţii sportive, culte religioase
etc.) a căror funcţie principală este de a pune la dispoziţia
populaţiei servicii nemarfare sau comerciale;
familiile (menajele) exprimă generic pe toţi consumatorii a
căror funcţie principală este consumul de bunuri de consum
şi, eventual, ca întreprinzător particular, să ofere bunuri
economice comerciale nefinanciare;
restul lumii (exteriorul) care nu are o funcţie specifică.
Deoarece componentele activităţii economice au devenit
preocupări specifice ale agenţilor economici în virtutea
diviziunii sociale a muncii, acest lucru se repercutează asupra
participanţilor la activitatea economică prin interdependenţa
dintre ei, actorii economici.
Diviziunea muncii prezintă atât avantaje (folosirea
maşinilor, creşterea randamentului muncii) cât şi dezavantaje
(monotonia activităţii, creşterea riscului de şomaj, pierderea
dexterităţii de a executa un produs complet) iar complexitatea
32
ei constă în separarea diferitelor activităţi şi meserii şi
specializarea unităţilor economice din diferite regiuni sau zone
în executarea bunurilor de un anumit gen. De asemenea
diviziunea muncii prezintă şi limite generate de: dimensiunile
pieţei, natura muncii şi libertatea schimbului.
Între unităţile economice în decursul unei perioade, de
regulă un an, se realizează legături, tranzacţii sau transferuri
numite flux economic. Fluxurile economice pot fi monetare
atunci când se referă la bani, şi reale atunci când se referă la
bunuri materiale şi servicii. Totalitatea fluxurilor economice
dintr-o economie formează circuitul economic de bază.
Activitatea economică constituie un sistem complex şi
indestructibil, structurat după anumite criterii astfel:
1) după nivelul la care se desfăşoară acestea avem:
a) microeconomia = se structurează la nivelul
unităţilor economice şi al verigilor administrativ -
teritoriale de bază (comună, oraş etc) între care se
desfăşoară o multitudine de relaţii şi fluxuri economice;
b) mezoeconomia = se referă la activitatea economică
desfăşurată la nivelul ramurilor, subramurilor, judeţelor şi
zonelor economice;
c) macroeconomia = reprezintă ansamblul activităţilor
economice la nivelul economiei naţionale privite în
interdependenţele lor tehnice, tehnologice şi economico-
sociale, generate de comportamentele individuale ale
participanţilor la viaţa economică;
d) mondoeconomia = cuprinde economiile naţionale,
în unitatea şi interdependenţele lor multiple. Pe plan
mondial, se manifestă tendinţa de globalizare
(mondializare) a economiilor ţărilor lumii.
2) dupa structura materială - reflectă compartimentarea
activităţilor corespunzător specializării producţiei în cadrul
societăţii.
3) după structura tehnologică:
33
a) economii naţionale cu structuri tehnologice avansate
(economii informatizate);
b) economii naţionale cu structuri tehnologice în curs de
modernizare;
c) economii naţionale cu structuri tehnice perimate.
4) după structura demo-economică (sau de ramură):
a) economie agrară - când agricultura deţine o pondere
ridicată în produsul intern brut şi în ceea ce priveşte
populaţia ocupată;
b) economie agrar-industrială - când industria începe să aducă
o contribuţie însemnată dar nu preponderentă, la
dezvoltarea economiei naţionale;
c) economie industrial-agrară;
d) economie industrială, când industria devine preponderentă
în economia naţională;
e) economie industrială şi de servicii (denumită şi economie
tehnologică sau informatizată), când sectorul serviciilor,
bazat pe înalte tehnologii, inclusiv cele informatice, are rol
hotărâtor în dezvoltarea economică.
5) după structura sectorială avem:
a) sectorul primar care cuprinde: agricultura, silvicultura,
piscicultura, industria extractivă;
b) sectorul secundar - care cuprinde ramurile industriei
prelucrătoare şi de construcţii;
c) sectorul terţiar, care cuprinde serviciile de toate categoriile.
6) structura teritorială - reflectă compartimentarea economiei
naţionale pe zone şi regiuni economice, ca părţi ale
teritoriului naţional;
7) structura de proprietate - pune în evidenţă alcătuirea internă
a economiei naţionale după forma de proprietate.
2.4. Proprietatea
34
Proprietatea, în funcţiunea ei socio-economică, se
prezintă sub forma unităţii şi intercondiţionării a două
componente, obiectul şi subiectul proprietăţii.
Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile, sub forma
unor entităţi identificabile şi măsurabile economic, care aparţin
unui anumit subiect al proprietăţii. În sfera obiectului
proprietăţii intră şi forţa de muncă a producătorului
direct, ca persoană fizică, liberă din punct de vedere
economic şi juridic (îşi pune la dispoziţie forţa de muncă pe
o anumită perioadă de timp).
Subiectul proprietăţii îl constituie persoanele fizice
(indivizi, familii) şi persoanele juridice (grupuri, organizaţii),
care dispun, în exclusivitate, de anumite bunuri economice şi
îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestor bunuri.
De asemenea, subiect de proprietate este şi statul. Prin
intermediul administraţiilor publice locale şi centrale, statul
deţine, gestionează şi utilizează anumite bunuri, precizate prin
legi juridice.
Proprietatea în general, reprezintă ansamblul relaţiilor
dintre oameni cu privire la bunurile economice, care sunt
reglate de norme sociale, specifice diferitelor perioade istorice.
Sub aspect economic, exprimă relaţiile între indivizi şi grupuri
sociale, în legatură cu însuşirea bunurilor existente în societate.
Conţinutul relaţiei economice de proprietate este relevat
prin atributele acesteia, care se manifestă sub forma dreptului
de: dispoziţie, posesiune, utilizare, însuşire a rezultatelor,
gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului.
Exercitarea acestor atribute este un monopol al producătorului;
transferarea lor altor persoane fiind un drept exclusiv al
acestuia; înstrăinarea atributelor proprietăţii se poate face fie
prin acte de vânzare-cumpărare pe bază de contraechivalent,
fie fără contraechivalent atunci când este vorba de donaţie, de
moştenire a proprietăţii de către urmaşii legali, respectiv de cei
35
testamentari. Înstrăinarea priveşte unul, mai multe sau toate
atributele proprietăţii.
Transferarea separată a anumitor atribute ale proprietăţii
generează relaţii specifice între oameni astfel: transmiterea
atributelor de posesiune şi utilizare, pe diferite durate,
generează relaţii de închiriere, locaţie de gestiune,
concesionare, arendare, credit etc; cedarea unui specialist a
atributului de administrare a obiectului proprietăţii naşte
raporturi manageriale; înstrăinarea temporară a atributului de
culegere a roadelor unui bun generează raporturi de uzufruct,
etc.
Istoria economică atestă existenţa concomitentă a mai
multor forme de proprietate, în toate timpurile şi în toate ţările.
Privite în unitatea lor, ansamblul acestor forme concrete de
manifestare a proprietăţii este definit prin termenul de
pluralismul proprietăţii.
Formele proprietăţii sunt următoarele:
a. publică (de stat) - se caracterizează prin aceea că
bunurile, îndeosebi cele investiţionale, se află la dispoziţia
diferitelor instituţii publice, care exercită funcţia de subiect de
proprietate (poate fi proprietatea administraţiei centrale sau
proprietatea administraţiei locale).
b. mixtă - se manifestă într-un cadru naţional şi/sau
internaţional şi poate fi:
privat - publică naţională;
privat - publică multinaţională.
c. privat-particulară: ocupă locul central în sistemul
proprietăţii în ţările cu economie de piaţă şi pote fi:
individuală;
individual-asociativă;
privat particulară de familie;
privat asociativă organizată sub forma unor societăţi
de capitaluri.
36
Multiplele forme de proprietate, coexistente în societate,
sunt compatibile, ele nu se exclud una pe alta. Între aceste
forme de proprietate se desfăşoară un proces concurenţial
permanent, rolul şi ponderea lor în economie fiind condiţionate
de progresul general al societăţii şi de gradul eficienţei folosirii
obiectului lor.
Pluralismul proprietăţii constituie o trăsătură principală a
economiei de piaţă, care generează libera iniţiativă şi
competiţia între subiecţii de proprietate. Libera iniţiativă
reflectă dreptul oamenilor de a alege orice formă de
proprietate, obiectul activităţii lor, partenerii de afaceri etc,
dacă răspund intereselor sale.
Ca expresie a libertăţii economice, libera iniţiativă se
manifestă:
pe deplin şi neîngrădit;
în condiţiile dominaţiei proprietăţii private.
Proprietatea privată conferă titularilor ei o largă
autonomie în luarea deciziilor economice, conforme cu
propriile lor interese, prin asumarea riscului pentru acţiunile
iniţiate, în condiţiile respectării regulilor pieţei, a legilor
juridice.
37
în vederea obţinerii de bunuri şi servicii necesare existenţei
umane. Procesul de adâncire a diviziunii sociale al muncii şi al
autonomizării proprietăţii a determinat apariţia întreprinderii,
ca organism complex, promotor al liberei iniţiative economice
în societate. Fiecare întreprindere îşi desfăşoară activitatea în
mod independent, dar, în acelaşi timp, întreprinderile sunt
legate între ele prin schimbul de activităţi efectuate în cadrul
economiei naţionale. În acest sens, întreprinderea poate fi
privită ca o „asociere sub conducere unitară a diferiţilor factori
de producţie - muncă, capital, forţe naturale - pentru un scop
economic anumit, într-o organizare închisă şi independentă, al
cărui conducător, maistru, fabricant sau orice alt patron are
dreptul să dispună după propria sa chibzuinţă de forţele date”7.
În economia contemporană, îndeplinirea rolului
întreprinderii de a asigura coerenţa deciziilor privitoare la piaţa
factorilor de producţie şi managementul intern depinde de
numeroşi factori cum ar fi: nivelul înzestrării tehnice, calitatea
personalului, modul de integrare în sistemul pieţei, competenţa
şi flexibilitatea conducerii proprii ş.a. Buna funcţionare a
întreprinderii implică „preluarea din mediul ambiant a unor
valori economice, transformarea acestora în alte valori mai
mari, redarea (furnizarea) valorilor astfel transformate
mediului economic ambiant”8. În acest context, întreprinderea,
în economia contemporană, este un centru de organizare a
afacerilor, caracterizat prin:
gen specific de activitate;
organizare tehnologică specifică;
capacitate de a produce anumite bunuri sau servicii;
management unic economico-financiar.
7
Virgil Madgearu - Curs de economie politică, Bucuresti, 1944
8
Ion Puiu - Organizarea întreprinderii-baze şi aplicaţii, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
38
Principalele trăsături ale întreprinderii, ca centru de
organizare a afacerilor, sunt:
1) existenţa patrimoniului, care permite întreprinderii
asumarea riscului producţiei şi a unităţii ei (dacă întreprinderea
are mai multe componente cu autonomie tehnică);
2) obţinerea profitului şi maximizarea acestuia, ca scop
fundamental al oricărei întreprinderi;
3) autonomie şi independenţă deplină în gestionarea
patrimoniului, întreprinderea manifestându-se ca un organism
economic, care dispune de întreaga capacitate de a participa la
circuitul economic naţional şi internaţional de valori materiale
şi spirituale;
4) caracterul dinamic al întreprinderii în economia
contemporană, care permite acesteia, sub impulsul progresului
tehnico-ştiinţific şi tehnologic, integrarea organică a ei în
structura de ansamblu a economiei nationale.
Conceptul de întreprindere, ca centru de organizare a
afacerilor, cuprinde şi noţiunea de firmă, prin care se înţelege,
în sens juridic, un nume sub care o persoană juridică exercită o
activitate economică şi sub care trebuie înscrisă în Registrul de
Comerţ, prin aceasta obligându-se să respecte normele înscrise
în acest registru. Firma poate fi un nume care defineşte
domeniul de activitate al întreprinderii sau un nume aleatoriu
care sa servească la identificarea ei. Dreptul la firmă este
protejat prin reglementări care prevăd imposibilitatea
înregistrării, pe un anumit teritoriu, a altei firme cu o denumire
identică sau foarte apropiată de cea a unei firme deja
înregistrate, dacă urmează să desfăşoare o activitate economică
asemănătoare. Firma trebuie să fie înscrisă în toate actele şi
documentele emise de întreprinderea respectivă. În condiţiile
economiei de piaţă, formele de manifestare a pluralismului
economic se manifestă şi în multitudinea de forme ale
întreprinderii, pe baza unor criterii economice şi juridice
diferite. Drept urmare, întreprinderile corespunzătoare
39
sistemelor economice de piaţă existente, specifice fiecărei ţări,
cunosc mai multe tipuri grupate dupa anumite criterii: a) după
ramura de activitate se disting: întreprinderi industriale,
agricole, comerciale, de transport, de construcţie etc.; b) după
volumul factorilor de producţie folosiţi şi mărimea rezultatelor
economico-financiare, întreprinderile pot fi: mici, mijlocii şi
mari, fiecare dintre ele dispunând de avantaje dar şi de limite
inerente9.
Astfel, avantajele întreprinderilor mici şi mijlocii sunt
multiple, după cum urmează:
sunt mai adaptabile la nevoile schimbătoare ale pieţei,
mai ales în domeniul unor servicii (proiectare, reparaţii,
vopsitorii, turism etc) şi al unor produse din ramurile
producătoare;
anumite condiţii naturale şi chiar economice pot fi
valorificate superior în aceste întreprinderi (ex: agricultura
montană, datorită dispersării terenului cultivat; execuţia unor
piese şi subansamble necesare produsului final şi de serie
mare al unor mari întreprinderi);
determină un grad mai mare de interes, iniţiativă şi
inovare atât la producător, cât şi la comerciant;
pot asigura un grad sporit al forţei de muncă locale, cu
implicaţii pozitive, economice şi sociale, pentru comunitatea
respectivă;
ajută la păstrarea unor tradiţii în anumite meserii,
dezvoltând profesionalismul lucrătorilor şi calitatea
produselor sau serviciilor create etc.
Printre limitele acestor întreprinderi se pot reţine:
posibilităţi mici de asistenţă tehnică, tehnologică şi
ştiinţifică, datorită potenţialului lor mai redus;
acces mai restrictiv la creditele bancare;
9
Gh. Zaman, S. Sandu - Eficienţa economică şi formele de proprietate,
Tribuna Economică, 1990, nr. 31,32
40
un risc mai mare în lupta de concurenţă, care se extinde
asupra întregului patrimoniu etc.
Întreprinderile mari cunosc şi ele anumite avantaje, cum
ar fi:
permit o adâncă specializare şi o cooperare mai amplă
în producţie, cu rezultate notabile în planul eficienţei;
beneficiază de tehnici şi tehnologii moderne, de roadele
cercetării ştiinţifice, de studii de marketing pentru sondarea
cerinţelor schimbătoare ale pieţei;
organizează cercetări ştiinţifice proprii şi pot valorifica
patente şi licenţe;
au un acces mai facil la creditele bancare, datorită
patrimoniului sporit;
au posibilitatea participării pe piaţa de capital, în
vederea procurării surselor de finanţare;
se situează pe poziţii mai puternice în lupta de
concurenţă etc.
Limitele mai importante ale întreprinderilor mari sunt:
mobilitatea mai redusă la nevoile dinamice ale pieţei,
crescând astfel riscul economic al afacerii;
conducere mai rigidă şi mai costisitoare;
implicaţii ecologice negative, în anumite condiţii,
determinând cheltuieli mari pentru prevenirea şi înlăturarea
lor etc.
În aceste condiţii, nu se poate absolutiza întreprinderea
de o anumită dimensiune. În condiţii contemporane, trebuie să
se asigure o îmbinare a întreprinderilor în proporţii adecvate,
potrivit condiţiilor concrete din economia natională din fiecare
perioadă, tendinţelor din economia mondială, specificului
fiecărei ramuri şi fiecărui domeniu de activitate, în aşa fel încât
eficienţa economică ridicată să se îmbine cu cea socială şi
ecologică.
41
După forma de proprietate, întâlnim: întreprinderi
private, întreprinderi publice şi întreprinderi mixte. În cadrul
întreprinderilor private există întreprinderea individuală sau
personală (persoana fizică) şi societatea comercială, iar în
cadrul întreprinderilor publice există regiile autonome
(societăţile publice).
întreprinderea individuală (familială, persoana fizică) se
caracterizează prin faptul ca proprietarul (care îndeplineşte şi
rolul de întreprinzător) îşi asumă integral responsabilitatea
managementului activităţii, asumându-şi riscul deciziilor, în
cazul unui faliment putând pierde total sau parţial averea de
care dispune, deoarece răspunderea este nelimitată
(proprietarul întreprinzător răspunde cu întreaga sa proprietate,
nu numai cu capitalul investit).
societatea comercială este o întreprindere formată din cel
puţin doi asociaţi, persoane fizice sau juridice (afară de cazul
când legea prevede altfel), având cel puţin o trăsătură comună,
exprimată printr-un interes comun şi care participă la formarea
patrimoniului şi capitalului social, în scopul desfăşurării unei
anumite activităţi economice.
În ţările cu economie de piaţă, societatea comercială este
principala formă de întreprindere, numită şi întreprindere
societară. Societăţile comerciale pot fi societăti de persoane,
(care reprezintă forme simple de asociere, în care răspunderea
este nelimitată şi solidară) şi societăţi de capitaluri (forme
superioare de asociere, atunci când volumul activităţilor
propuse a se organiza este mare şi foarte mare, fapt ce necesită
un volum sporit de capital şi în cadrul cărora întalnim atât
răspunderea nelimitată şi solidară, cât şi răspunderea limitată la
aportul social subscris).
Corporaţiile sau societăţile pe acţiuni constituie în fapt
forme superioare de asociere a capitalurilor. Cotele de
participare ale asociaţilor sunt prezentate prin titluri numite
acţiuni. Acţiunea este documentul care conferă dreptul de
42
proprietate al acţionarilor asupra unei cote părţi din capitalul
corporaţiei. Aceasta este o hârtie de valoare emisă de
corporaţie, corespunzător capitalului real existent. De regulă,
pe fiecare acţiune este înscrisă valoarea nominală. Valoarea
nominală a tuturor acţiunilor emise trebuie să corespundă cu
mărimea capitalului corporaţiei. Alături de valoarea nominală,
acţiunea are şi o valoare reală, care reprezintă preţul la care ea
se vinde şi se cumpără pe piaţă, la un moment dat. Principalul
avantaj al corporaţiei, ca formă de organizare a afacerilor, este
limitarea răspunderii proprietarilor, tot ce se poate pierde fiind
investiţia iniţială.
Cooperaţia este cuprinsă şi ea în cadrul societăţilor
comerciale, ea fiind o întreprindere formată prin asocierea liber
consimţită a unui grup de persoane, care concentrează mijloace
de producţie şi forţă de muncă (procurate în comun), necesare
unor activităţi de producţie, consum, desfacere, de credit,
prestări de servicii etc. Este o formă de asociaţie bazată pe
ideea mutualităţii care înlesneşte forţa de acţiune şi de
rezistenţă a unităţii cooperatiste în lupta de concurenţă.
Drepturile fiecărui cooperator la gestiune sunt egale, iar
profitul obţinut este împărţit între membrii asociaţi,
proporţional cu activitatea lor şi cu contribuţia la formarea
capitalului. Tot ca forme de asociere a întreprinderilor, în viaţa
economică întâlnim: cartelul, trustul şi holdingul.
Cartelul este o formă de înţelegere între mai multe
întreprinderi independente care produc aceleaşi mărfuri,
stabilită în legatură cu:nivelul producţiei sau nivelul preţului de
desfacere al produselor; zona geografică de aprovizionare şi
desfacere; înfiinţarea unui oficiu comun care asigură vânzarea
mărfurilor, iar, în unele situaţii, se ocupă şi de aprovizionare.
Trustul apare prin fuziunea unor întreprinderi,
proprietarii acestora devenind acţionari ai noii structuri.
Holdingul reprezintă o companie care deţine cea mai
mare parte sau totalitatea acţiunilor a două sau mai multe
43
companii subsidiare (filiale). Fiecare filială îşi păstrează
identitatea şi forma de organizare, precum şi punctele de
aprovizionare şi desfacere, legăturile dintre companiile-filiale
şi compania principală derulându-se numai în domeniul
financiar şi investiţional.
Regia autonomă (regia publică) este o formă de
întreprindere, persoana juridică , ce are ca obiect exploatarea,
valorificarea, în scop de profit, a unor bunuri aflate în
proprietatea publică (de stat); în practica economico-juridică
din România (conform legii nr.15/1990, privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale), întâlnim următoarele tipuri de întreprinderi:
întreprinderi personale, societăţi comerciale şi regii autonome.
întreprinderile personale (individuale, familiale) sunt
întreprinderi particulare organizate de cei care dispun de
capital în diverse domenii ale economiei (industrie, comerţ,
servicii etc). Volumul lor de activitate este mic, ca şi
capacitatea lor de a se dezvolta. În etapa actuală, rolul lor în
ansamblul economiei naţionale este aproape nesemnificativ. În
viitor, pe măsura consolidării economiei de piaţă, se vor crea
condiţii pentru creşterea rolului economic al acestor
întreprinderi.
societăţile comerciale au personalitate juridică şi se împart
în următoarele trei tipuri: de persoane, de capitaluri, cu
răspundere limitată.
În cazul societăţilor comerciale de persoane, capitalul
este format din părţi sociale, care reprezintă aportul, în formă
bănească sau naturală la constituirea patrimoniului. Partea
socială este atestată prin emiterea de către administratorii
societăţii a unor certificate speciale, iar posesorii părţilor
sociale au dreptul la încasarea unei părţi din profitul unităţii
respective. Partea socială nu este negociabilă şi ea poate fi
transmisă în condiţiile în care asociaţii sunt de acord sau în caz
de succesiune. Societăţile comerciale de persoane cunosc două
44
tipuri: societăţi în nume colectiv (S.N.C.) şi societăţi în
comandită simplă. Departajarea are la bază criteriul
responsabilităţii asociaţilor (subiecţi de proprietate) faţă de
obligaţiile sociale.
Societatea în nume colectiv este constituită dintr-un
singur fel de asociaţi, aportul lor sub formă de părţi sociale
fiind netransmisibil. Toţi asociaţii răspund solidar şi nelimitat,
cu toată averea lor prezentă şi viitoare, pentru obligaţiile
societăţii. Ea se constituie prin contract între persoane care se
cunosc, dată fiind răspunderea mare pe care o au toţi asociaţii.
Aşadar, obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Societatea în comandită simplă este formată în temeiul
unui contract din două categorii de membrii: comanditaţii, care
răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile asumate de
societate, şi comanditarii, care au o răspundere limitată faţă de
datoriile societăţii, până la cuantumul părţilor sociale subscrise
de ei la capital. Aportul asociaţilor nu este cesionat şi
negociabil.
În cazul societăţilor de capitaluri, capitalul social este
format din vărsămintele acţionarilor, care posedă un anumit
număr de acţiuni, corespunzător sumei investite de fiecare. Şi
societăţile comerciale cunosc două tipuri: societăţi în
comandită pe acţiuni şi societăţi pe acţiuni.
Societatea în comandită pe acţiuni are capitalul împărţit
în acţiuni, iar societarii (asociaţii) sunt de două categorii:
comanditaţii, care răspund solidar pentru obligaţiile societăţii,
şi comanditarii, care răspund pentru obligaţiile societăţii în
limita acţiunilor subscrise şi deţinute.
Societatea pe acţiuni este cea mai reprezentativă formă
de societate comercială. Capitalul este format prin contribuţia
acţionarilor, care pot fi persoane fizice sau juridice, sub formă
de acţiuni. Asociaţii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor.
45
Obligaţiile sociale ale societăţii sunt garantate cu patrimoniul
social.
Societatea cu răspundere limitată este o formă principală
de societate comercială care îmbină elemente ale societăţilor
comerciale de persoane cu ale societăţilor comerciale de
capitaluri. Capitalul social este divizat în părţi sociale
netransmisibile, iar numărul de asociaţi este limitat (ca în
societatea comercială de persoane). Asociaţii răspund pentru
pasivul social numai în limita aportului de capital (asemănări
cu societatea comercială de capital), numai cu plata părţilor
sociale.
Regiile autonome cuprind întreprinderile rămase în
proprietatea statului, care funcţionează în ramurile strategice
ale economiei naţionale, cum ar fi: industria de armament,
energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poşta,
transporturi feroviare etc. Regia autonomă este proprietara
bunurilor din patrimoniul ei, funcţionează pe baza gestiunii
economice şi are autonomie financiară. Regia autonomă este
condusă de un Consiliu de Administraţie, în frunte cu un
director numit de ministerul de resort sau de către Consiliul
local (judeţean sau municipal).
11
D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, - Economie-manual universitar,
Editura Economică, Bucureşti, 1999
47
economică occidentală, se demonstrează faptul că, în
ultimă instanţă, nu forma de proprietate decide eficienţa
economică a întreprinderii, ci managementul, modul de
conducere, de gestiune. Rolul managerilor este deosebit în
cadrul firmelor mari şi puternic organizate. ”În firmele
mari şi puternic organizate, autoritatea trece asupra
organizaţiei însăşi, asupra tehnostructurii corporaţiei…
Puterea proprietarilor de capital, adică a acţionarilor este
nulă”12. De regulă, există o anumită divizare a atribuţiilor
între întreprinzător şi manager, chiar dacă uneori apar
puncte de interferenţă pe parcursul activităţii acestora.
Împreună, ei acţionează pentru îndeplinirea obiectivelor
întreprinderii, pentru maximizarea venitului.
întreprinzătorul colectiv este reprezentat de Consiliul
de Administraţie, Comitetul de Direcţie şi alte asemenea
organe de decizie la nivel microeconomic. Acestea sunt
formate din cei mai importanţi acţionari, împreună cu
specialişti din domeniul economic, juridic, tehnic, al
relaţiilor umane, asigurând activitatea generală de
administrare a afacerilor firmei.
49
consumul curent. A apărut astfel un prisos de bunuri, denumit
plusprodus.
Mai mult, oamenii au început să se gândească la
consumul lor viitor, economisind o parte a surplusului, care era
folosită pentru sporirea continuă a producţiei. În aceste
condiţii, economia a devenit o activitate umană raţională. Unii
producători au început să agonisească, impunându-şi dreptul de
proprietate particulară asupra produselor acumulate. Pe baza
diviziunii sociale a muncii, a rodniciei sporite a muncii, ca şi a
proprietăţii private asupra bunurilor acumulate, apare şi se
dezvoltă schimbul regulat de produse. Producţia şi consumul
se autonomizează, devin activităţi economice distincte, între
ele interpunându-se o nouă activitate economică, denumită
schimb (circulaţie). Pe măsura atragerii în circuitul economic a
noi resurse, relaţiile de schimb s-au dezvoltat şi perfecţionat.
Unii producători s-au specializat în producerea unor bunuri
pentru piaţă denumite mărfuri. Marfa este un bun economic
destinat satisfacerii nevoilor altor agenţi economici decât
producătorul, la care ajunge prin acte de vânzare-cumpărare,
având deci un preţ. A apărut astfel economia de schimb,
denumită şi economie marfară. Economia de schimb o
reprezintă acea formă de organizare şi de desfăşurare a
activităţii economice în care producătorii specializaţi şi
autonomi produc bunuri pentru piaţă.
Economia de schimb se manifestă sub două forme
principale:
economia de piaţă, bazată pe proprietatea privat-
particulară;
economia de comandă (centralizat-planificată), bazată pe
proprietatea publică;
Pentru satisfacerea nevoilor lor multiple, producătorii
specializaţi oferă şi solicită la piaţă bunurile de care au nevoie,
procurându-le prin acte de comerţ (vânzare-cumpărare).
50
Treptat, pe măsura dezvoltării schimbului de mărfuri, a
extinderii actelor de comerţ, economia de schimb a devenit
forma principală de economie.
Fiind rezultatul a două condiţii cumulative - diviziunea
socială a muncii şi autonomia, independenţa producătorilor -
economiei de piaţă îi sunt proprii anumite trăsături definitorii:
specializarea agenţilor economici;
autonomia, independenţa unităţilor economice, care
asigură producătorilor libertate în luarea deciziilor şi în
asumarea riscului pentru acţiunile iniţiate. Autonomia
se bazează pe o anumită formă de proprietate, cea mai
largă autonomie fiind asigurată de proprietatea privat-
particulară;
polarizarea economiei în jurul pieţei;
monetarizarea economiei, economia de schimb
contemporană funcţionând ca o economie de schimb
monetară;
tranzacţiile bilaterale între agenţii economici.
În anumite condiţii istorice economia de schimb s-a
generalizat, devenind economie de piaţă monetară. Ea
constituie un sistem economic caracterizat prin mecanisme
specifice de fundamentare şi asigurare a coerenţei deciziilor,
privind problema fundamentală a economiei şi rarităţii. Pentru
a evidenţia trăsăturile mecanismului specific economiei de
piaţă care sunt luate în considerare în fundamentarea deciziilor
privind alocarea resurselor impuse de raritatea lor, economiştii
au elaborat un model de organizare şi funcţionare a economiei
de piaţă, caracterizat printr-o serie de trăsături. Trăsăturile
formulate de către economişti sunt doar un model de
funcţionare a economiei de piaţă. Sistemul real al economiei de
piaţă este o combinaţie între elementele modelului economiei
de piaţă şi elemente ale dirijismului, ale intervenţiei în
51
economie a statului, monopolurilor sau diferitelor grupuri de
presiune.
Principalele caracteristici ale economiei de piaţă sunt:
existenţa pluralismului formelor de proprietate, în care
proprietatea privat-particulară este preponderentă;
prezenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care
asigură activităţilor economice o eficienţă ridicată;
descentralizarea economiei, fundamentată pe decizii
individuale, a căror coerenţă se asigură prin mecanismul
pieţei, pârghii economico-financiare şi cadrul legislativ
stabil;
existenţa unui sistem de pieţe concurenţiale, bazate pe
reguli clare, care selectează agenţii economici;
concurenţa constituie cel mai important factor al
progresului economic;
pentru majoritatea bunurilor marfare, preţurile se formează
prin negocieri libere între purtătorii cererii şi ai ofertei, fără
intervenţii administrative;
statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei,
adoptă măsuri de completare sau de corectare a funcţionării
pieţei, folosind cadrul legislativ, pârghii economico-
financiare şi alte instrumente.
Afirmarea valenţelor pozitive ale trăsăturilor comune,
dominante în ţările cu economie de piaţă modernă, le situează
pe acestea în postura de model, de punct de atracţie şi pentru
celelalte ţări ale lumii. Dar, şi în aceste ţări, în anumite condiţii
de timp şi de spaţiu, se manifestă şi unele fenomene negative,
punându-şi amprenta asupra evoluţiei economice şi sociale,
unele din ele generând disfuncţionalităţi în viaţa economică.
De exemplu, în activitatea de reducere a costurilor,
producătorii fac presiuni asupra cheltuielilor legate de
remunerarea lucrătorilor şi de protecţia mediului natural, ceea
ce afectează salariul şi afectează poluarea. Cu toate că se
autoproclamă o economie a “consumatorului rege”, unii
52
producători sacrifică interesele cumpărătorilor. Pe de altă parte
procesul creşterii economice este însoţit şi de recesiuni,
inflaţie, şomaj, sărăcie, etc, fenomene negative care afectează
stabilitatea şi echilibrul economic, având consecinţe directe
asupra majorităţii populaţiei sau asupra anumitor categorii ale
populaţiei.
În lume există mai multe tipuri concrete de economie de
13
piaţă :
1) Economia socială de piaţă are ca principale ţări de
referinţă Germania, Austria, şi Olanda. Caracteristicile acestui
tip de economie sunt următoarele: îmbinarea elementelor pieţei
cu armonia socială; armonizarea intereselor şi acţiunilor
diverselor categorii sociale printr-o intervenţie (directă sau
indirectă) a statului, dar nediminuând rolul predominant al
pieţei, asigurarea unui nivel de echitate socială corelată cu
criterii de eficienţă economică; asigurarea unui grad ridicat de
securitate economică a populaţiei faţă de riscuri ( boală, şomaj,
dezechilibre familiale etc); protecţie socială de nivel ridicat
(pensii, alocaţii familiale, ajutoare sociale); intervenţia statului
pentru eliminarea abuzurilor şi corijarea disfuncţiilor
inevitabile, printr-un contact permanent între administraţia
publică şi firme etc.
2) Tipul nordic al economiei de piaţă se întâlneşte în
Suedia, Norvegia, Danemarca (denumite şi „blocul nordic
socializat”). Ca o caracteristică, acest tip de economie
reprezintă o economie contractuală, în sensul unei cooperări
între sectorul privat şi cel de stat, cu angajamente reciproce în
vederea realizării unei repartiţii echitabile a veniturilor,
asistenţei sociale pentru toţi membrii societăţii, accesului
echitabil la toate serviciile sociale.
3) Economia paternalistă de piaţă se întâlneşte în Japonia.
13
Michael Albert - Capitalism contra capitalism, Editura
Humanitas,
Bucureşti, 1994
53
Ca principale caracteristici, ea reprezintă economia de piaţă cu
puternice elemente tradiţionale şi naţionale ce favorizează
dezvoltarea competenţei şi spiritului de liberă iniţiativă şi de
competitivitate ale agenţilor economici. Eficienţa acestui
model de funcţionare a economiei este rezultatul următorilor
factori: promovarea liberei iniţiative; conducerea meritocratică
la nivel micro şi macroeconomic; intervenţia guvernamentală;
înalta calitate a construcţiei generale şi a pregătirii
profesionale; importanţa supremă a informaţiei; planificarea
japoneză este neautoritară, flexibilă şi de perspectivă,
promovând un pronunţat optimism economic.
4) Tipul anglo-saxon de economie de piaţă se întâlneşte în
S.U.A, Canada, Marea Britanie ş.a. Principalele caracteristici
ale acestui tip de economie sunt: sectorul public deţine cea mai
mică pondere în comparaţie cu celelalte state occidentale; piaţa
are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la producător la
consumator; baza politicii economice o constituie stimularea
ofertei; fiscalitate redusă; implicarea directă a statului în
economie este neglijabilă; clasa mijlocie este relativ redusă
(50% în S.U. A) ; sistemul de învăţământ este elitist şi tinde să
funcţioneze după regulile pieţei; există un grad scăzut de
securitate economică faţă de riscuri (şomaj, boală, sărăcie),
problema protecţiei fiind mai mult o chestiune individuală şi
nu una socială.
5) Tipul vest-european al economiei de piaţă are ca ţări de
referinţă Italia şi Franţa. Acest tip de economie reprezintă
economia de piaţă cu o pronunţată tentă dirijistă, concurenţială,
flexibilitatea mecanismelor de piaţă fiind mai mult sau mai
puţin afectată de intervenţia statului. Statul intervine activ în
economie, atât prin sectorul public (puternic reprezentat), cât şi
prin planificare, conferindu-le acestor ţări trăsătura specifică a
economiei mixte.
6) Economia orientată puternic spre exterior este un tip
54
specific de economie de piaţă, pentru care au optat cu
deosebire unele state mici, independente sau foste colonii,
dezvoltate sau subdezvoltate, acestea din urmă în ideea
depăşirii într-o perioadă relativ scurtă a situaţiei lor, prin
valorificarea pe plan internaţional a unor resurse naturale
proprii (ex: Coasta de Fildeş, cel mai mare producător şi
exportator de ulei de palmier, importantă materie primă
strategică).
55
bancă au început să mijlocească, ele însele, schimbul de
mărfuri, fără a mai apela la aurul pe care îl reprezentau.
La început, aceste bancnote erau convertibile în aur,
adică se schimbau liber, fără restricţii şi discriminări. În
condiţiile în care rezerva de aur a băncilor, care emiteau
biletele de bancă, şi-a pierdut caracterul de stoc de acoperire a
bancnotelor emise, acestea au devenit neconvertibile în aur. S-
au creat astfel condiţii de apariţie a banilor de hârtie. Banii de
hârtie sunt simboluri ale banilor cu valoare deplină. Ei au un
curs forţat şi se emit, de regulă, de către stat, prin Banca de
Emisiune (Centrală). Aceştia îşi îndeplinesc funcţiile lor în
sfera circulaţiei, pe baza încrederii spontane în ei, manifestată
de populaţia unei ţări. O dată cu dezvoltarea sistemului bancar,
a extinderii operaţiunilor bancare, băncile au creat bani de
credit, care mijlocesc actele de vânzare-cumpărare. Astfel de
instrumente de credit sunt cambia, trata, biletul la ordin
denumiţi bani bancari. În prezent au apărut bani contemporani
sub forma cărţilor de credit şi a unor instrumente electronice.
Banii reprezintă un instrument social, general acceptat,
de măsurare şi comparare a schimburilor, de mijlocire directă
şi indirectă a acestora, de transferare a drepturilor de
proprietate de la o persoană la alta. Banii şi diferitele
instrumente băneşti se prezintă sub forma de:
numerar (bancnote şi monede metalice);
moneda scripturală (bani în cont sau înscrisuri în conturi
bancare).
Banii exprimă dreptul deţinătorilor lor de a cumpăra
bunuri sau alte monede naţionale pe teritoriul ţărilor emitente.
În calitate de instrument general al economiei de schimb, banii
îndeplinesc următoarele funcţii:
etalon general de măsurare şi comparare a activităţii
economice;
mijloc de schimb;
mijloc de plată;
56
mijloc de economisire (bani de rezervă);
bani universali.
Prin intermediul banilor, bunurile economice, drepturile
şi obligaţiile, consumurile şi factorii de producţie sunt
măsurate, evaluate şi comparate. Unitatea monetară din fiecare
ţară (leu, dolar, EURO, yen etc.) reprezintă etalonul general cu
ajutorul căruia se măsoară, în expresie valorică, activităţile
economice, cheltuielile şi rezultatele acesteia. În calitate de
mijloc de schimb, banii intermediază efectuarea actelor de
vânzare-cumpărare. De exemplu, dacă cumperi un telefon
mobil trebuie să cedezi vânzătorului lui o anumită sumă de
bani. În situaţia în care trebuie să achiţi un credit sau să plăteşti
impozitele, salariile, profiturile, dividentele etc. banii
îndeplinesc funcţia de mijloc de plată. Depunând la o bancă o
anumită sumă de bani, în vederea cheltuirii ei ulterioare, banii
respectivi îndeplinesc funcţia de economisire.
Pentru a-şi putea îndeplini funcţiile, banii trebuie să
existe în societate, să fie creaţi şi puşi în circulaţie, într-o
anumită structură şi cantitate. Cantitatea de bani aflată în
circulaţie la un moment dat, în posesia diverşilor agenţi
economici, formează masa monetară.
Atunci când cantitatea de bani în circulaţie nu este în
concordanţă cu nevoile economiei se manifestă inflaţia, ceea
ce duce la scăderea puterii de cumpărare a monedei. Puterea de
cumpărare a banilor (Pcb) reprezintă cantitatea de bunuri
materiale şi servicii ce poate fi cumpărată la un moment dat cu
o anumită sumă de bani, la un nivel dat al preţurilor. Aceasta
(Pcb) se poate determina fie prin raportarea unei unităţi
monetare la preţul bunurilor de consum (PC), fie prin
raportarea masei monetare (M) la nivelul preţurilor bunurilor
de consum.
Pcb = 1 / PC ; Pcb = M / PC
57
Pentru determinarea cantităţii optime de bani în
economie trebuie să se ia în considerare şi viteza de rotaţie a
banilor (v). Aceasta reprezintă numărul mediu al operaţiunilor
de vânzare-cumpărare care se realizează cu o unitate monetară
în decursul unei perioade.
P ×Q
v= unde: P = preţul bunurilor economice;
M
Q = cantitatea de bunuri economice;
M = masa bănească din circulaţie.
58
CAPITOLUL III
Comportamentul consumatorului
3.1. Marfa – utilitate şi valoare de schimb
Satisfacerea oricărei trebuinţe umane necesită un anumit
consum de bunuri. Bunul, în general, reprezintă orice element
al realităţii apt să satisfacă o trebuinţă umană. În teoria
economică se cunosc mai multe clasificări ale bunurilor astfel:
1) după modul de acces la ele şi provenienţa lor avem:
a) bunuri relativ libere - sunt bunuri naturale (aer, căldură
şi lumina solară, imagini etc) la care accesul este gratuit,
virtual nelimitat pentru oricine, în anumite condiţii de timp
şi spatiu;
b) bunuri economice-sunt rezultat al activităţii economice,
accesul la ele este limitat, obţinerea lor presupunând efort
sau cheltuială; principala lor caracteristică este raritatea.
2) după destinaţia lor finală avem:
a) prodfactori (factori de producţie) – sunt bunuri cu care
se produc alte bunuri (maşini, materii prime etc);
b) satisfactori (bunuri de consum final) – bunuri care
satisfac direct nevoi umane: hrană, locuinţe, îmbrăcăminte,
etc.
3) după modul în care ajung de la producător la consumator:
a) bunuri marfare;
b) bunuri nonmarfare (nemarfare).
Astfel, bunurile destinate consumului producătorilor
înşişi (autoconsum), precum şi acele produse şi servicii
59
prestate de administraţiile publice şi particulare, fie gratuit, fie
la preţuri şi tarife reduse, sunt bunuri nonmarfare.
Marfa se defineşte ca fiind acel bun care rezultă dintr-o
activitate economică şi este destinat satisfacerii unor folosinţe
ale altor persoane fizice şi juridice decât cele ale
producătorilor, prin actul vânzarii-cumpărării, pe piaţă. Din
definiţie rezultă că un bun devine marfă efectivă numai prin
procesul schimbului, ca urmare a vânzării-cumpărării acestuia.
Altfel, bunul economic rămâne doar o marfă potenţială.
Noţiunea de marfă cuprinde multe categorii de bunuri
cum ar fi:
bunuri corporale de consum curent (alimente, încălţăminte,
îmbrăcăminte, articole de igienă personală etc);
bunuri corporale de consum îndelungat (mobila, locuinţa,
aparatura electronică, autoturisme etc);
bunuri necorporale, de consum personal şi social (servicii
de poştă, radio, telefon, televiziune, gospodărie comunală
etc);
factori de producţie (forţa de muncă, pământul, maşini,
instalaţii, materii prime şi materiale, serviciile manageriale
etc);
bunuri rezultate din cercetarea ştiinţifică (cărţi, brevete,
programe de calculator, mărci de fabrică etc);
Orice marfă este expresia unităţii organice a două
trăsături (laturi): utilitate şi valoare de schimb. Categoria
economică de utilitate reflectă capacitatea unui bun marfar de a
satisface o anumită nevoie umană, satisfacţia pe care i-o
creează consumatorului folosirea unui bun.
În economia de piaţă, utilitatea are o mare importanţă
practică, deoarece ea constituie o variabilă ce influenţează
volumul şi dinamica cererii pentru un anumit bun marfar sau
pentru ansamblul bunurilor produse. Orice analiză a utilităţii
economice implică următoarele cerinţe:
60
stabilirea unei relaţii între caracteristicile bunurilor şi
nevoile individuale sau sociale, pentru care aceste bunuri
au fost create. Astfel, deşi utilitatea este o proprietate
intrinsecă a fiecărui bun (decurgând din caracteristicile
fizice, chimice, naturale, etc ale acestuia), se manifestă şi
primeşte sens economic doar în corelaţie cu o anumită
nevoie socială. Pe măsura progresului cunoaşterii umane,
se descoperă noi legături între caracteristicile bunurilor şi
nevoile umane, având loc o tendinţă obiectivă de
amplificare a nevoilor;
capacitatea oamenilor de a folosi utilitatea intrinsecă,
potenţială, a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor proprii,
pe baza conştientizării relaţiei între caracteristicile bunului
respectiv şi nevoi. În acest context, important este ca
oamenii să creadă că bunurile au anumite calităţi utile
pentru ei. Oamenii trebuie să fie conştienţi că, prin
caracteristicile lor, bunurile economice le aduc un serviciu
real, o satisfacţie personală sau contribuţie la creşterea
bogăţiei sociale.
Aprecierea utilităţii se poate face sub două aspecte:
tehnic şi economic. Sub aspect tehnic, utilitatea unui bun este
dată de proprietăţile corporale intrinseci ale acestuia (fizice,
chimice, naturale) de a satisface o nevoie concretă. Pe piaţă
există o mulţime de exemplare de mărfuri de acelaşi fel.
Fiecare exemplar se deosebeşte de celelalte exemplare din
aceeaşi marfă prin nivelul parametrilor tehnici, economici,
funcţionali, estetici etc. Aceasta face ca fiecare exemplar dintr-
o marfă omogenă să satisfacă, în grade diferite, nevoia de
consum.
Măsura în care o marfă oarecare, în raport cu celelalte
mărfuri de acelaşi fel, satisface nevoia pentru care a fost
produsă, poartă numele de calitate. Calitatea mărfurilor nu se
confundă sau nu se suprapune cu utilitatea acestora. Astfel,
dacă utilitatea arată capacitatea bunurilor sau serviciilor de a
61
satisface nevoi concrete ale consumatorului, calitatea reflectă
gradul, măsura, intensitatea în care respectivul bun sau
serviciu, datorită proprietăţilor sale (fizice, chimice, naturale
ş.a) satisface aceste nevoi. De asemenea, dacă cu ajutorul
utilităţii se asigură diferenţierea bunurilor materiale şi
serviciilor unele de altele, cu ajutorul calităţii asigurăm
diferenţierea bunurilor din aceeaşi clasă, care satisfac aceeaşi
trebuinţă.
Spre deosebire de aspectul tehnic al utilităţii, sensul
economic al acesteia include raportarea la o nevoie sau
trebuinţă a individului nonposesor, deoarece numai în măsura
în care prin însuşirile sale, un bun răspunde unei nevoi
concrete, se face posibil raportul economic de piaţă (vânzare-
cumpărare). În acest sens, utilitatea economică apare ca unitate
a proprietăţilor intrinseci ale bunului şi a nevoii sau preţuirii de
care se bucură din partea individului nonposesor. Utilitatea
economică sintetizează, deci, preţuirea pe care o persoană o
acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei
unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice; ea exprimă
intensitatea dorinţei, a nevoii pe care, la un moment dat, o
resimte un individ de a dobândi bunul respectiv, în condiţiile
existente.
Aprcierea utilităţii economice a aceluiaşi bun este diferită
de la un individ la altul, deoarece consumatorii au gusturi
diferite, moduri de viaţă, preferinţe, convingeri, intensităţi ale
nevoilor, abilităţi, posibilităţi de procurare a bunului, nivel de
cultură şi informare diferite. De aceea, măsurarea (aprecierea)
utilităţii economice are un caracter concret individual şi
subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul; un bun
poate avea utilitate economică pentru un individ şi nu poate
avea pentru altul. Mărimea utilităţii economice depinde de
raportul pe care fiecare îl stabileşte între proprietăţile unui
anume bun şi intensitatea nevoilor sale. În aprecierea utilităţii
economice trebuie avută în vedere o cantitate dintr-un bun.
62
Doze egale din acelaşi bun au utilităţi diferite pentru un
individ, pentru că intensitatea nevoii scade pentru acel bun,
până când dispare, pe măsura ce se consumă continuu şi
neîntrerupt din acesta - legea utilităţii marginale descrescânde,
prima lege a lui Gossen, formulată în anul 1854.
63
UT Umg
Umg UT
Cantitatea consumată
0 (unităţi)
65
d) sunt luate în considerare condiţiile de producţie diferite
de la un agent economic la altul (înzestrarea tehnică,
calificarea lucrătorilor, nivelul organizării etc), care produc
acelaşi bun şi, corespunzător, se disting noţiunile de valoare
individuală şi valoare socială a mărfii, aceasta din urmă
determinată de timpul de muncă socialmente necesar, ce are ca
bază de determinare condiţiile de producţie medii, dominante
la un moment dat (definit de K. Marx).
Marx a extins cercetarea făcând distincţia necesară între
cele două laturi ale muncii producătoare de marfă: munca
concretă şi munca abstractă. Munca concretă se manifestă ca
o muncă ce se desfăşoară într-o formă specială, consacrată prin
diviziunea muncii, care presupune o anumită specializare şi
calificare, precum şi utilizarea unor instrumente adecvate
producerii valorilor de întrebuinţare (utilităţilor) de un anumit
fel (haine, mobilă etc). Munca abstractă este definită ca o
simplă cheltuială de energie omenească, în general, constând în
eforturi fizice, nervoase şi intelectuale, ca fiind omogenă şi
comună tuturor producătorilor de marfă.
Teoria subiectivă a valorii constituie acea concepţie
ideologică care explică valoarea bunurilor economice prin
utilitatea şi raritatea acestora; ea abordează substanţa şi
mărimea valorii ţinând seama de factorul psihologic, adică din
punct de vedere al cumpărătorului, al utilităţii pe care o are
pentru el, marfa respectivă. Drept urmare, un bun preţuieşte
mai mult sau mai puţin decât altul în măsura în care este mai
mult sau mai puţin util, abundent sau rar, din punctul de vedere
al individului. În această teorie, gradul de utilitate a bunului
pentru o persoană îi conferă acestuia valoare, mărimea valorii
pentru individ depinde de intensitatea trebuinţei pe care o
satisface bunul, valoarea manifestandu-se doar când bunurile
devin rare sau limitate cantitativ, dorinţa de a consuma şi nu
caracteristicile obiective ale bunului constituie fundamentul
valorii. Această teorie a fost susţinută în scrierile lui K.
66
Menger, L. Walras, Fr. von Weisaer, V. Pareto, P. Samuelson,
J. Robinson s.a.
Realitatea contemporană a vieţii economice confirmă că
formarea şi mişcarea valorii trebuie privite ca nişte acte ale
unui proces integral, iar teoriile obiectivă şi subiectivă ale
acesteia trebuie considerate ca fiind complementare; este
necesară o abordare teoretică unitară a valorii, care să ia în
considerare elementele raţionale din cele două teorii
tradiţionale astfel:
analiza valorii trebuie extinsă la toate sferele
reproducţiei sociale, nu numai la producţie sau la sfera
circulaţiei;
formarea valorii trebuie privită atât pe termen
scurt (unde un rol hotărâtor îl au utilitatea bunurilor şi
intensitatea nevoilor), cât şi pe termen lung (unde rol
hotărâtor îl au condiţiile de producţie, consumul de
factori de producţie).
În acest context, în fapt, valoarea apare ca fiind
determinată atât de consumul de factori de producţie, cât şi de
utilitatea bunurilor obţinute. Valoarea trebuie să se formeze pe
baza cantităţii şi calităţii muncii depuse, corelată cu abundenţa
sau raritatea, în raport cu nevoia socială manifestată prin
cererea pe piaţă. De asemenea, în condiţiile contemporane,
valoarea are un caracter dinamic, datorită în special,
progresului ştiinţifico-tehnic şi tehnologic, cu implicaţii directe
asupra bunurilor economice produse.
3.4. Cererea
Cererea reprezintă acea parte a trebuinţelor care se
satisfac prin intermediul schimbului, adică prin actul de
vânzare-cumpărare. Ea se concretizează în cantitatea de bunuri
materiale şi servicii pe care agenţii economici-producători şi
consumatori o solicită, ţinând seama de preţurile existente, la
un moment dat. Cererea se prezintă ca fiind voinţa şi
capacitatea cumpărătorului de a achiziţiona un produs sau
serviciu. Voinţa de cumpărare reprezintă latura subiectivă a
deciziei de cheltuire a disponibilităţilor băneşti pentru
cumpărarea de bunuri şi depinde de factori precum:
intensitatea şi structura nevoilor, anticipări în evoluţia
veniturilor şi preţurilor etc. Capacitatea de cumpărare
reprezintă latura obiectivă a cererii şi constă în resursele
băneşti disponibile ce vor fi alocate conform voinţei
consumatorului, generându-se astfel cererea solvabilă.
71
În funcţie de natura bunurilor care fac obiectul cererii,
distingem: cerere pentru bunuri substituibile, cerere pentru
bunuri complementare şi cerere derivată.
Cererea poate fi, de asemenea, analizată şi sub
următoarele aspecte:
a. cererea individuală - reprezintă cantitatea dintr-un
bun pe care un agent economic (menaj, firmă etc) este dispus
să o achiziţioneze într-o perioadă de timp, în anumite condiţii
economice şi pe baza preferinţelor subiective, în raport de
intensitatea treuinţelor sale;
b. cererea pieţei - exprimă cantitatea dintr-un bun pe
care toţi agenţii economici individuali sunt dispuşi s-o
achiziţioneze într-o perioadă de timp, în anumite împrejurări
economice şi în baza preferinţelor subiective ale acestora. Ea
apare ca o sumă a cererilor individuale pentru un anumit bun;
c. cererea agregată - reprezintă suma cererilor pieţei
pentru toate bunurile materiale şi servicii.
Cererea are caracter dinamic. Nivelul şi structura
cerinţelor de consum se schimbă, de la o perioadă la alta, sub
influenţa, în principal, a trei factori: nevoile, venitul şi preţul.
Nevoile oamenilor se schimbă în mod frecvent, prin apariţia
unora noi, prin restrângerea sau prin extinderea altora, sub
influenţa progresului ştiinţei şi tehnicii, a dezvoltării producţiei
şi a societăţii în general, determinând schimbări
corespunzătoare şi în sistemul cererii. Nivelul veniturilor
disponibile transformă nevoile potenţiale de consum în nevoi
reale, iar cererea potenţială de bunuri în cerere reală.
Modificarea preţului (tarifului) unitar al produselor şi
serviciilor determină o relaţie inversă: creşterea preţului are ca
efect contracţia (micşorarea) cererii, iar scăderea preţului
determină extinderea (sporirea) cererii. Corelaţia dintre
modificarea preţului unitar al unui bun şi variaţia cantităţii
cerute din bunul respectiv este fundamentată şi are caracter de
72
lege. Legea generală a cererii exprimă raporturile esenţiale de
determinare dintre modificarea preţului mărfii oferite pe o
piaţă liberă şi dinamica cererii pentru această marfă. În virtutea
acestei legi economice obiective, când preţul creşte are loc o
diminuare a cererii de bunuri, iar când preţul scade, atunci
cererea creşte.
Cererea nu este o mărime fixă, ea este rezultatul relaţiei
dintre diferitele preţuri posibile ale unui produs şi cantităţile
din produsul respectiv ce vor fi cumpărate la fiecare din
preţurile oferite. Cererea este curba care face legătura între
cantitatea cumpărată de către consumatori şi preţul practicat de
către producători (fig. nr.4).
Figura nr. 4
Curba cererii în funcţie de preţ
75
d) cerere perfect elastică (infinit elastică), când | Ec/p| → ∞,
deoarece variaţia slabă a preţului unui produs (preţul rămâne
relativ constant) se combină cu creşterea continuă a cererii la
acel produs, care tinde către infinit;
e) cerere perfect inelastica (rigidă), atunci când | Ec/p| → 0,
respectiv, când cantitatea cerută dintr-un produs este constantă
iar modificarea preţului nu are nici o influenţă asupra cererii
pentru acel produs. Ultimele două forme au mai mult o valoare
teoretică decât practică, ele întâlnindu-se foarte rar şi numai în
anumite condiţii de piaţă.
În viaţa reală se manifestă şi aşa-numita cerere atipică
care contravine legii generale a cererii în sensul că, atunci când
preţul creşte, cererea va creşte şi ea.
Variaţia cererii în raport cu venitul se măsoară cu ajutorul
coeficientului de elasticitate cerere-venit care reprezintă
raportul dintre procentul modificării cantităţii cerute dintr-o
marfă şi procentul modificării venitului, când ceilalţi factori ai
cererii rămân neschimbaţi:
Capitolul IV
Producătorul
4.1. Factorii de producţie
Factorii de producţie sunt acele resurse economice sau
elemente atrase şi utilizate în activitatea economică din care
rezultă bunuri economice.
Factorii de producţie tradiţionali necesari desfăşurării
oricărei activităţi economice sunt: munca şi natura (factori de
producţie primari, originari), capitalul (factor derivat).
În condiţiile economiei de piaţă moderne, iniţierea,
organizarea, desfăşurarea şi dezvoltarea unei afaceri profitabile
depind de comportamentul economic al întreprinzătorului. În
timp, creşterea şi diversificarea nevoilor sociale, dezvoltarea şi
sporirea complexităţii activităţilor economice, în contextul
caracterului limitat al resurselor, au determinat necesitatea
multiplicării şi perfecţionării factorilor de producţie. Pe fondul
78
acestor schimbări cantitative şi calitative înregistrate de muncă,
natură şi capital, unii economişti consideră că au aparut noi
factori de producţie, denumiţi neofactori (abilitatea
întreprinzătorului, tehnologia, informaţia, activitatea de
management şi marketing etc). Aceştia au calitatea de a spori
eficienţa utilizării celor trei factori de producţie tradiţionali şi,
deci, a activităţii economice.
Factorii de producţie formează un tot unitar, se află în
interdependenţă, acţiunea lor determinând particularităţile
activităţii economice, aspectele ei cantitative şi calitative.
Factorii de producţie sunt generaţi în permanenţă de
potenţialul economic oferit de avuţia naţională. Totalitatea
resurselor de producţie şi de trai de care dispune o ţară la un
moment dat, definind potenţialul şi nivelul dezvoltării
economice în momentul respectiv, formează avuţia naţională a
unei ţări; ea include resursele (ca potenţial latent), factorii de
producţie (potenţial activ) şi potenţialul de consum. Avuţia
naţională reprezintă cadrul care dimensionează potenţialul de
creştere economică atins la un moment dat, iar amplificarea
avuţiei naţionale reprezintă, în acelaşi timp, efectul direct al
creşterii economice.
Munca - factor activ şi determinant de producţie
Pentru a consuma bunuri, pe care în cea mai mare parte
nu le găsesc de-a gata în natură, oamenii trebuie să muncească,
să le producă. Munca, factor de producţie, este o activitate de
transformare de către om a factorilor materiali ai producţiei, cu
ajutorul unor instrumente de muncă specifice, în scopul
obţinerii de bunuri şi servicii utile.
“Producţia nu este posibilă fără muncă. Munca este
numitorul comun al tuturor produselor”, spunea economistul
Michel Didier. Munca are două laturi, fizică şi intelectuală.
Munca fizică exprimă consumul de energie fizică, musculară
în activitatea de creare a bunurilor economice. Din punct de
79
vedere economic, nu orice activitate desfăşurată de om este
muncă, ca factor de producţie. Din această perspectivă,
activitatea unui dulgher nu este sinonimă cu activitatea unui
sportiv care-şi efectuează antrenamentele. Pentru a participa la
procesul muncii, oamenii trebuie să dispună de forţă de muncă
(cele două noţiuni nu se confundă). Forţa de muncă reprezintă
totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale proprii omului,
precum şi experienţa sa acumulată într-o activitate social-utilă,
pe care le pune în funcţiune în procesul de creare a bunurilor
materiale şi spirituale. Munca apare ca o cheltuială de forţă de
muncă, fiind forţa de muncă în acţiune. Oamenii cu
aptitudinile şi deprinderile lor, cu experienţa şi cunoştinţele
dobândite sunt producătorii celei mai mari părţi a bogăţiei, a
avuţiei naţionale.
Caracteristicile muncii, ca factor de producţie, sunt
urmatoarele: fiind cel mai important factor de producţie,
munca joacă un rol activ şi determinant în activitatea
economică şi în progresul societătii omeneşti; ea condiţionează
existenţa, combinarea, consumarea şi perfecţionarea tuturor
factorilor de producţie; prin muncă, omul îşi îmbunătăţeşte
cunoştinţele, aptitudinile şi experienţa; are un caracter
conştient, raţional: omul, înaintea desfăşurării ei, îşi stabileşte
scopul activităţii, mijloacele de realizare a acesteia, anticipează
volumul, structura şi calitatea bunurilor ce urmează a fi
produse; desfăşurarea ei implică un consum de forţă de muncă,
adică de aptitudini fizice şi intelectuale, abilităţi, experienţă etc
necesare producerii de bunuri şi servicii utile; sporirea
complexităţii şi creativităţii sale în timp a determinat creşterea
capacităţii oamenilor de a produce în mod eficient bunuri
economice, deci le-a sporit productivitatea muncii. Din această
perspectivă i se mai spune şi capital uman. Creşterea
productivităţii a avut drept urmare obţinerea într-un timp mai
scurt a bunurilor economice şi de o calitate superioară, ceea ce
a condus la creşterea timpului liber necesar menţinerii şi
80
refacerii capacităţii de muncă, instruirii, etc, la sporirea
veniturilor şi la mărirea gradului de satisfacere a nevoilor.
Aşadar, munca se poate defini, în funcţie de criteriul care
stă la baza analizei sale, în sens restrâns - ca factor de
producţie, sau în sens larg - ca orice activitate umană social-
utilă. Deşi într-o serie de activităţi munca a fost parţial
înlocuită cu maşini, cu mecanisme de autoreglare şi roboţi,
rolul ei activ şi determinant nu a dispărut, ci a crescut chiar şi
în domeniile de maximă creativitate intelectuală.
81
acţiunea asupra solului, prin lucrări de drenare, irigaţii,
amenajări, ameliorări etc. devenind pământ-capital;
este un factor principal de obţinere a bunurilor
economice, fiind sursa principală de materii prime agrosilvice
pentru industrie şi de produse alimentare pentru om;
oferă elemente nutritive, substanţă şi energie pentru toate
fiinţele vii;
ca suprafaţă, este limitat; aceasta nu înseamnă că, pe
măsura progresului societăţii, nu pot fi descoperite şi atrase în
activitatea economică noi resurse naturale, dincolo de spaţiul
terestru; comportamentul omului trebuie orientat spre utilizarea
raţională, eficientă a acestor resurse;
are o mare capacitate de regenerare şi de creştere a
randamentului său;
83
se consumă dintr-o dată, în întregime;
înlocuirea se face odată cu reluarea unui nou ciclu;
consumul de capital circulant pe unitatea de produs (pe o
bucată) se numeşte consum specific (tehnologic);
are ca elemente componente: materii prime, materiale,
combustibili, apă tehnologică, seminţe, furaje etc.
Pe parcursul folosirii sale în activitatea economică,
capitalul fix se depreciază datorită uzurii fizice cât şi uzurii
morale a acestuia.
Uzura fizică a capitalului fix constă în pierderea treptată
a proprietăţilor sale tehnice şi economice de funcţionare, ca
urmare a folosirii în producţie şi/sau acţiunii factorilor naturali.
Ea se reflectă în deprecierea valorică a capitalului fix, care este
introdusă în costul de producţie şi se recuperează treptat, prin
vânzarea produselor create cu ajutorul lui, adică se
amortizează.
Uzura morală a capitalului fix constă în deprecierea sa,
ca urmare a apariţiei unor echipamente de producţie mai
productive şi cu performanţe economice şi tehnice superioare
celor existente. Cauza principală a manifestării uzurii morale o
constituie progresul tehnic. El este însoţit de apariţia unor noi
tehnologii şi echipamente de producţie, cu randamente
superioare celor existente în funcţiune şi, eventual, mai ieftine.
Recuperarea cheltuielilor făcute cu achiziţionarea capitalului
fix se numeşte amortizare. Ea este expresia bănească a uzurii
capitalului fix care se include în costul produsului şi se
recuperează prin vânzarea lui. Amortizarea (A) se calculează
în mărimi absolute şi relative astfel:
A = Kf / T ; Ra = A / Kf x 100;
unde:
T = timpul total (număr ani) de funcţionare a Kf.
Ra = rata anuală de amortizare.
84
Formarea capitalului real (productiv) are loc prin
investiţii de capital, adică cheltuieli băneşti efectuate atât
pentru crearea de noi capitaluri fixe, înnoirea şi modernizarea
celor existente, cât şi pentru sporirea stocurilor de capital
circulant. Sursele investiţiilor de capital sunt: sume repartizate
din profitul net, valoarea reziduală a mijloacelor fixe, surse
externe - creşterea capitalului social, creditul obligatar, creditul
bancar, alocaţii bugetare etc. Investiţiile pot fi abordate prin
prisma investiţiilor brute şi investiţiilor nete de capital.
Investiţiile brute (Ib) reprezintă formarea brută a capitalului şi
se constituie din investiţiile nete (In) la care se adaugă
amortizarea, ca expresie a consumului de capital fix:
Ib = In + A
Investiţiile nete reprezintă formarea netă a capitalului şi
se concretizează în resursele băneşti alocate pentru a spori
volumul de capital fix. În urma procesului de producţie se
determină mărimea capitalului consumat, care este sinonimă cu
indicatorul costuri materiale, şi este suma dintre amortizarea
capitalului fix şi valoarea capitalului circulant. Capitalul real
are un rol esenţial în orice activitate economică, constituind
baza dezvoltării tuturor ramurilor economice, o componentă
esenţială a avuţiei oricărui agent economic şi a avuţiei
naţionale în ansamblul ei. Ţările care dispun de o puternică şi
modernă bază tehnico-materială, de o înzestrare mai mare de
capital real pe lucrător şi o productivitate a muncii superioară,
au o competitivitate sporită a produselor lor pe pieţele externe.
89
Din cauza schimbării permanente a raporturilor dintre
factorii de producţie, sub influenţa noilor tehnici şi tehnologii
şi a evoluţiei preţurilor lor, întreprinzătorul este nevoit, ca în
procesul combinării factorilor, să realizeze substituirea lor.
Substituirea constă în înlocuirea unei cantităţi dintr-un factor
de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de
producţie, în condiţiile menţinerii cel puţin a aceluiaşi nivel al
producţiei. Aceasta vizează latura economică a combinării
factorilor de producţie. Ea poate avea loc între factorul muncă
şi capital, între factorul natură şi capital sau între diferitele
elemente componente ale factorilor de producţie. Procesul
substituirii factorilor se bazează pe divizibilitatea şi
adaptabilitatea părţilor lor componente. Divizibilitatea arată
posibilitatea împărţirii unui factor de producţie în subunităţi
omogene fără a afecta însă calitatea factorului respectiv.
Adaptabilitatea arată proprietatea unui factor de producţie de a
se asocia cu un număr mai mare sau mai mic de unităţi dintr-un
alt factor de producţie.
În alegerea celei mai bune combinări a factorilor de
producţie intervine abilitatea întreprinzătorului de a face o
serie de calcule de eficienţă astfel:
productivitatea marginală a unui factor de producţie
(Wmg) reflectă sporul producţiei (∆ Q = Q1 - Q0) obţinut
prin creşterea cu o unitate a unui factor (∆ X = X1 - X0),
ceilalţi factori rămânând constanţi:
Wmg(x) = ∆ Q / ∆ X
rata marginală de substituire (Rms) reflectă numărul de
unităţi din factorul de producţie “Y”, care poate înlocui o
unitate din factorul “X”, volumul producţiei rămânând
acelaşi:
Rms = - ∆ Y/∆ X = Wmg(x) / Wmg(y)
90
Măsura în care poate fi menţinută producţia când un
factor este înlocuit cu altul este evidenţiată de elasticitatea
substituirii, care exprimă creşterea sau descreşterea utilizării
unui factor în comparaţie cu altul. Substituirea poate fi perfectă
şi imperfectă. Substituirea perfectă arată că volumul factorilor
suplimentari, necesari compensării reducerii cu o unitate a altui
factor, în toate combinaţiile posibile, rămâne constant.
Substituirea imperfectă constă în folosirea mai multor resurse
din cele abundente pentru a înlocui resursa deficitară, respectiv
are loc creşterea progresivă a volumului dintr-o resursă
abundentă pentru a substitui o unitate din resursa rară.
Pentru a aprecia valoarea rezultatelor obţinute la nivelul
firmei sale (microeconomice) întreprinzătorul calculează:
rezultatele economice globale - exprimă în formă
bănească totalitatea bunurilor economice obţinute de agenţii
economici producători într-o anumită perioadă de timp.
Principalul indicator de măsurare a lor este cifra de afaceri,
care reflectă suma încasărilor unui agent economic din
vânzarea bunurilor economice proprii la preţurile pieţei;
rezultatele economice finale - exprimă în formă bănească
totalitatea bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al
circuitului lor economic, principalul indicator utilizat în
măsurarea lor fiind valoarea adăugată. Ea se calculează ca
diferenţă între încasările totale şi plăţile făcute către furnizori
şi este de două feluri: valoarea adaugată brută (reflectă
totalitatea veniturilor ce revin posesorilor factorilor de
producţie utilizaţi) şi valoarea adaugată netă (se calculează ca
diferenţă între valoarea adaugată brută în preţurile pieţei şi
consumul de capital fix, precum şi impozitele indirecte);
rezultatele nou create reprezintă surplusul bănesc peste
preţul factorilor de producţie materiali utilizaţi (de exemplu
salariul plus profitul);
91
rezultatele băneşti nete se exprimă şi se măsoară prin
profitul firmei. El poate fi brut şi net. Primul se determină ca
diferenţă între cifra de afaceri şi costul de producţie, iar al
doilea, ca diferenţă între profitul brut şi impozitele aferente.
Eficienţa combinării factorilor de producţie poate fi
realizată pe termen scurt, activitatea desfăşurându-se cu un
volum dat de factori de producţie disponibili, şi pe termen
lung, în condiţiile progresului factorilor de producţie. În prima
situaţie, întreprinzătorul utilizează ca instrument principal
costul de producţie, iar în a doua situaţie, productivitatea.
93
cheltuielile cu reclamă, ambalarea, sortarea, depozitarea,
transportul etc.
CGT= CGP + CD
Figura nr.6
Evoluţia costului global total, global fix, global variabil
şi mediu fix
Figura nr.7
Evoluţia costului marginal, total mediu şi variabil mediu
95
În raport de variaţia producţiei, evoluţia diferitelor
costuri medii şi a costului marginal este neuniformă, ea fiind
rezultatul acţiunii legii randamentelor neproporţionale. La
început, evoluţia CMT, CMV şi Cmg este descrescătoare, ele
ating un minim, după care încep să crească pe măsura sporirii
producţiei. Sporirea producţiei este eficientă, prin prisma
costurilor, până în momentul în care curbele CMT şi Cmg se
întâlnesc (CMT = Cmg). Acesta este numit timpul economic al
costului, adică secvenţa de timp al costului în care se
realizează producţia optimă şi, deci, profitul este maxim. Dacă
Cmg > CMT, producţia nu ar mai fi eficientă, deoarece sporul
de cost antrenat de creşterea producţiei ar determina o creştere
a costului fiecărei unităţi de produs obţinută în plus şi, deci,
reducerea profitului.
Nivelul şi structura costului, total şi unitar, au un caracter
dinamic, întreprinzătorul fiind sub influenţa unor factori
multipli, cum sunt:
preţul şi randamentul factorilor de producţie;
înzestrarea tehnică a producţiei şi a muncii;
volumul, structura şi calitatea producţiei;
modul de combinare a factorilor de producţie;
nivelul de calificare şi cointeresare a factorului
muncă;
96
etc.
Aceşti factori vor influenţa comportamentul
întreprinzătorului în procesul decizional de reducere a costului.
Principalele căi de reducere a costurilor sunt:
1) Reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de
produs, prin:
achiziţionarea mijloacelor de producţie
la preţuri mai mici;
normarea ştiinţifică a consumurilor
specifice;
aprovizionarea ritmică cu materii
prime de calitate;
recuperarea şi valorificarea
materialelor refolosibile;
modernizarea şi reînnoirea produselor,
perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie;
modernizarea şi îmbunătăţirea
utilizării maşinilor şi a instalaţiilor;
perfecţionarea conducerii şi
organizării producţiei şi a muncii.
2) Creşterea productivităţii muncii care determină:
reducerea costurilor salariale pe
unitatea de produs, în condiţiile creşterii salariului
nominal, datorită sporirii mai rapide a productivităţii
muncii decât cea a salariului mediu nominal;
reducerea costurilor materiale pe
unitatea de produs, când dinamica productivităţii
muncii devansează dinamica înzestrării tehnice a
muncii;
3) Diminuarea cheltuielilor administrativ-
gospodăreşti, de aprovizionare şi desfacere.
Întreprinzătorul va folosi aceste căi de reducere a
costurilor în funcţie de specificul activităţii proprii. În primul
97
rând, el va avea în vedere promovarea progresului ştiinţifico-
tehnic, cu diversele sale efecte pe termen lung.
ATENŢIE !: Am tratat costul producţiei din punct de vedere
contabil. Cheltuielile măsurabile în bani de către agentul
economic, reprezintă costul contabil sau costul explicit (materii
prime, materiale, combustibil, energie, salarii, amortizare etc) .
Dar din punct de vedere economic, în componenţa costului mai
intră şi costul implicit, adică acea cheltuială ce nu presupune
plata către terţi, cum ar fi consumul de muncă al proprietarului
firmei care îndeplineşte activităţi de organizare, coordonare şi
conducere, la care se adaugă chiria sau dobânda care s-ar
cuveni capitalului propriu. Costul implicit se găseşte reflectat
în profitul normal. În acest caz costul de producţie este mai
mare decât costul contabil, incluzând în structura sa şi ceea ce
constituie profitul normal, ca o recompensă a consumului de
factori de producţie ai întreprinzătorului, neevidenţiat în costul
contabil. Deci, din punct de vedere economic, costul de
producţie cuprinde costul contabil (explicit) plus costul aferent
consumului de factori de producţie ai proprietarului
întreprinzător (costul implicit). Schematic, lucrurile se prezintă
astfel (figura nr.8):
Figura nr.8
Corelaţia dintre cifra de afaceri, diferite tipuri de costuri şi
profitul care rezultă
C.A.=cifra de afaceri
COST ECONOMIC PROFIT ECONOMIC
COST EXPLICIT COST IMPLICIT
COST CONTABIL PROFIT NORMAL
PROFIT CONTABIL
98
PROFITUL ECONOMIC = se mai numeşte profit pur sau
supraprofit.
Costul de producţie, prin mărimea sa, este un indicator
sintetic al activităţii întreprinderii, reflectând eficienţa acesteia
pe durata întregului ciclu, de la aprovizionare până la
desfacere. Prin raportarea rezultatelor la costuri, întreprinderea
poate cunoaşte eficienţa resurselor cheltuite.
14
I. Kant - Critica facultăţii de judecare, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981
99
În literatura economică se consideră că noţiunea
(categoria) de eficienţă economică a apărut în secolul XX, în
urma utilizării matematicii în analiza economică.
Eficienţa economică, de regulă, este legată de numele
economistului italian Vilfredo Pareto, care prin formalizare
matematică defineşte eficienţa ca raport de echilibru între
optimul consumului şi optimul producţiei. Cercetările privind
optimizarea folosirii economice a resurselor au permis şi
dezvoltarea cercetării teoretice, au condus la stabilirea unor noi
categorii economice cum sunt preţurile optime şi normativele
optime de eficienţă. În sens general, eficienţa se referă la
ansamblul activităţilor social-economice, reprezentând
maximum de efecte cu minimum de eforturi. Eficienţa
economică exprimă raportul dintre efectul util (rezultatul) şi
efortul necesar pentru obţinerea lui sau invers, raportul dintre
consumul de factori de producţie, pe de o parte, şi rezultatele
obţinute pe de altă parte astfel:
Ee = efecte / eforturi sau Ee = eforturi / efecte
În primul caz eficienţa reflectă: randamentul (productivi-
-tatea) factorilor de producţie, rata rentabilităţii, cursul de
revenire la import etc. Al doilea raport se poate exprima cu
ajutorul: costurilor medii, consumului specific, costului
marginal, cursului de revenire la export etc.
Compararea efectelor (rezultatelor) cu eforturile
(cheltuielile) făcute pentru obţinerea lor conduce la
următoarele concluzii:
I. efectul util trebuie apreciat din punct de vedere
material, valoric şi social. Orice absolutizare a unui
aspect în defavoarea altuia conduce la apariţia unor
urmări negative asupra dezvoltării economice;
II. consumul celor trei factori de producţie (muncă,
natură, capital) poate fi privit ca un consum efectiv
100
sub forma salariilor, de materii prime, de capital
sub forma amortizării, care se reflectă în cheltuielile
de producţie, sau ca un consum de resurse sub
forma alocării (repartizării) lor într-un anumit
sector de activitate.
Criteriul general de apreciere a eficienţei oricărei
activităţi economico-sociale îl reprezintă minimizarea
volumului resurselor avansate şi cheltuite pentru obţinerea
fiecărei unităţi de efect. Aceasta este soluţia de optimizare a
dezvoltării în condiţii de raţionalitate şi eficienţă pe care le
impune competitivitatea practică. În această apreciere, cei doi
termeni ai raportului rezultate-cheltuieli pot fi sintetizaţi în
următoarele cerinţe pentru economia modernă:
Maximizarea atragerii populaţiei apte de muncă la
desfăşurarea unor activităţi socialmente utile;
Maximizarea productivităţii muncii;
Maximizarea gradului de utilizare a tuturor capacităţilor
de producţie;
Maximizarea gradului de valorificare a resurselor
naturale;
Maximizarea efectelor nou-create la fiecare unitate de
efort integral depus;
Minimizarea cheltuielilor de resurse pentru atingerea
efectelor dorite;
Realizarea unei cantităţi optime în raport cu exigenţele
consumului intern şi extern şi cu restricţiile care se ridică în
alocarea resurselor;
Avantajul comparativ care este un criteriu subiectiv de
judecare a eficienţei; a urmări avantajul comparativ înseamnă a
sacrifica ceea ce este mai puţin valoros pentru ceva considerat
mai mult valoros.
Indiferent de optica adoptată în analiza eficienţei
economice, de criteriile de judecare a acesteia, activitatea unui
101
agent economic este eficientă atunci când încasările din
valorificarea rezultatelor, pe piaţă, sunt mai mari decât
cheltuielile făcute pentru aceste rezultate. La nivelul firmei,
forma principală de apreciere a eficienţei economice este
rentabilitatea (capacitatea firmei de a obţine profit). Pentru a
alege cea mai bună variantă de combinare a factorilor de
producţie, pe termen scurt, întreprinzătorul trebuie să cunoască
pragul de rentabilitate sau “punctul mort” (unde veniturile
totale sunt egale cu costurile totale) şi să găsească acel volum
al producţiei care maximizează încasările totale în condiţiile
minimizării costurilor totale.
La nivelul economiei naţionale, forma principală de
apreciere a eficienţei economice este raţionalitatea muncii, cel
mai important factor al creşterii economice intensive. În acest
sens, profesorul Mihail Manoilescu spunea că “… adevăratul
progres al economiei unui popor constă în ridicarea nivelului
productivităţii medii a muncii sale, în ridicarea nivelului sau de
bogăţie”. Cerinţă esenţială economiei, sporirea eficienţei
trebuie urmărită prin prisma compatibilităţii efectelor
economice (când se obţine profit), cu cele sociale (când creşte
gradul de satisfacere a nevoilor) şi ecologice (când este
protejat mediul natural). Producătorul (întreprinzătorul) este
supus permanent unor constrângeri cum ar fi: resursele băneşti
limitate, preţurile de vânzare ale bunurilor, numărul şi puterea
concurenţilor. Pentru a depăşi aceste constrângeri, activitatea
lui trebuie să fie eficientă. De accea, el va compara rezultatele
obţinute cu factorii de producţie utilizaţi, în acest caz fiind
vorba despre productivitatea sau randamentul factorilor. Deşi
au o esenţă comună-ambele exprimând un raport între
rezultatul obţinut şi cheltuiala facută-eficienţa activităţii
economice şi productivitatea nu sunt identice, între ele
existând deosebiri de sferă de cuprindere şi de efectele pe care
le implică.
102
Productivitatea factorilor de producţie (W) exprimă
legatura dintre efecte şi eforturi astfel: W = Q / FP unde:
Q - volumul producţiei în unităţi fizice sau valorice;
FP - factorii de producţie consumaţi, exprimaţi în unităţi
specifice.
Exprimat în unităţi fizice şi valorice, nivelul
productivităţii se calculează atât la nivel de firmă, cât şi la
nivel de ramură şi economie naţională şi putem avea:
1. Productivitate parţială - exprimă eficienţa utilizării fiecărui
factor de producţie şi se determină ca raport între producţia
obţinută (Q) şi fiecare factor utilizat (M, P, K);
WM = productivitatea muncii;
WP = productivitatea pământului (naturii);
WK = productivitatea capitalului.
Productivitatea parţială poate fi privită ca:
a. productivitate parţială medie - reflectă eficienţa, rodnicia cu
care este folosită o unitate din fiecare factor de producţie
implicat:
WM = Q / M; WP = Q / P; WK = Q / K;
b. productivitate parţială marginală (Wmg) - exprimă raportul
dintre variaţia absolută a rezultatelor (ΔQ = Q1 - Q0) şi variaţia
absolută, cu o unitate, a unui factor consumat (ΔM; ΔP; ΔK),
ceilalţi factori rămânând constanţi.
Wmg(M) = ΔQ / ΔM; Wmg(P) = ΔQ / ΔP;
Wmg(K) = ΔQ / ΔK;
2. Productivitatea globală – se determină la nivelul firmei sau
al economiei naţionale şi reflectă eficienţa agregată a tuturor
factorilor de producţie utilizaţi. Poate fi:
a. productivitate globală medie - exprimă eficienţa cu
care este folosită o unitate din toţi factorii de producţie
implicaţi. Ea se determină ca raport între volumul total
103
al producţiei (ΣQ) şi volumul tuturor factorilor de
producţie (ΣFP) exprimaţi valoric.
WG = ΣQ / ΣFP
b. productivitatea globală marginală (WGmg) - reflectă
eficienţa ultimei unităţi consumate din toţi factorii de
producţie antrenaţi în activitatea economică. Ea se
determină ca raport între variaţia totală a producţiei
obţinute şi variaţia totală a factorilor de producţie
utilizaţi.
WGmg = Σ(ΔQ) / Σ(ΔFP)
Ţinând cont că munca este cel mai important factor de
producţie, productivitatea muncii ocupă un loc principal în
ansamblul formelor productivităţii. De ea depind:
I. Nivelul şi dinamica salariului;
II. Eficienţa şi competitivitatea unei firme, unei ramuri, a
economiei naţionale.
Mărimea productivităţii muncii se măsoară fie prin
cantitatea şi calitatea producţiei (Q) obţinute pe unitatea de
muncă cheltuită (L), fie prin cheltuiala de muncă ce revine pe o
unitate de produs. Producţia obţinută (Q) se exprimă în unităţi
fizice (naturale), natural-convenţionale şi/sau valorice, iar
munca cheltuită (M) este reflectată de numărul de
lucrători/salariaţi (L), precum şi de timpul total de muncă
consumat (T). Astfel, ea se determină ca productivitate medie
şi productivitate marginală. Productivitatea medie a muncii
exprimă producţia obţinută de un lucrător sau producţia
obţinută într-o unitate de timp.
Productivitatea marginală a muncii arată cu cât sporeşte
producţia la creşterea cu o unitate a consumului de muncă
(numărul de lucrători sau timpul de muncă), ceilalţi factori
rămânând constanţi. Productivitaea muncii se exprimă în
unităţi fizice şi valorice putându-se calcula pe oră, zi, lună,
104
trimestru, an, pe un lucrător, pe întreprindere, ramură,
economie naţională. Pentru că productivitatea muncii este un
criteriu principal de apreciere a eficienţei economice la nivel
de firmă, întreprinzătorul este preocupat să o sporească. Acest
lucru se realizează atunci când:
I. se obţine o producţie mai mare cu acelaşi consum de
muncă sau cu un consum mai mic de muncă;
II. aceeaşi cantitate de produse se realizează cu un consum
mai mic de muncă.
Productivitatea muncii creşte şi atunci când se obţine
acceaşi producţie, dar de o calitate superioară, în condiţiile
menţinerii consumului de muncă pe unitatea de produs sau
chiar al scăderii lui.
Dinamica productivităţii muncii se exprimă în mărimi:
a) absolute: ΔWM = WM1 - WM0;
b) relative, cu ajutorul indicelui productivităţii muncii:
Δ%WM = (WM1 - WM0) / WM0 • 100 = IWM - 100%; unde:
IWM = WM1 / WM0 • 100.
Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt
influenţate de o serie de factori:
a) naturali - climă, fertilitatea solului, adâncimea
zăcământu- -lui etc;
b) tehnici - dezvoltarea tehnicii, ştiinţei şi tehnologiei etc;
c) economici - nivelul de organizare a producţiei şi a
muncii, calificarea salariaţilor, cointeresarea materială
etc;
d) sociali - condiţiile de muncă şi de viaţă, spiritul de
responsabilitte, legislaţia etc;
e) structurali - structură pe produse, structură pe ramuri a
economiei naţionale etc;
f) psihologici - motivaţia în muncă, satisfacţia muncii,
climatul social de muncă, atmosfera vieţii de familie.
105
Sporirea productivităţii muncii (ca şi a celorlalţi factori
de producţie) are efecte la nivelul firmei şi al economiei
naţionale, al producătorului şi consumatorului astfel:
1) la nivel de producător: economisirea factorilor
consumaţi, reducerea costurilor, sporirea profiturilor,
creşterea capacităţii concurenţiale, sporirea competitivităţii
bunurilor economice pe piaţa internă şi externă etc.
2) la nivelul consumatorului: sporirea salariului nominal şi
real, economisirea timpului de muncă, creşterea timpului
liber, creşterea gradului de satisfacere a nevoilor, sporirea
nivelului de trai etc.
3) la nivel macroeconomic: reducerea tensiunii nevoi-
resurse, sporirea nivelului dezvoltării şi progresului
economico-social, sporirea eficienţei comerţului exterior,
scăderea dependenţei economice faţă de alte ţări, creşterea
PIB / locuitor etc.
În condiţiile sporirii producţiei, ca şi în cazul costului
mediu şi al costului marginal, evoluţia productivităţii medii şi a
celei marginale se află sub influenţa legii randamentelor
descrescătoare neproporţionale, astfel (fig.nr.9):
Figura nr.9
Evoluţia productivităţii medii şi a celei marginale a muncii
106
Această situaţie apare pentru că pe măsura angajării de
noi lucrători, capacitatea de producţie a capitalului fix este
folosită cât mai aproape de maximum. Fiecare unitate de
muncă angajată va aduce o contribuţie din ce în ce mai mică la
creşterea producţiei, şi aceasta deoarece fiecare unitate de
muncă nu-şi poate utiliza întreaga sa capacitate de muncă, fiind
nevoită să aştepte eliberarea unor maşini pentru a putea lucra
(capacitatea de producţie a capitalului fix fiind depăşită prin
angajarea unui număr suplimentar de lucrători).
4.6. Oferta
Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun economic
disponibilă spre vânzare la diferite niveluri ale preţului
existente la un moment dat; din multitudinea de factori care o
influenţează, preţul se detaşează ca importanţă. Definirea
ofertei presupune să se facă distincţie între mai multe noţiuni,
strâns legate între ele, dar nu sinonime, cum ar fi: cantitatea
oferită şi oferta, cantitatea oferită şi cantitatea vândută.
Cantitatea oferită dintr-un bun economic este doar o valoare a
ofertei corespunzătoare unui anumit preţ al pieţei. Rezultă că,
oferta sau funcţia ofertei reflectă multitudinea de cantităţi
oferite la diferitele preţuri ale pieţei. De asemenea, nu
întotdeauna cantitatea oferită este sinonimă cu cantitatea
vândută.
107
Oferta reflectă ce cantitate doresc firmele să vândă într-o
perioadă de timp şi nu ce cantitate vând în realitate.
Oferta de bunuri economice îmbracă mai multe forme, în
funcţie de criteriul sub care se doreşte a fi analizată, astfel:
1. după natura bunurilor supuse vânzării avem:
oferta de bunuri independente - reflectă oferta unor
bunuri între care nu există o relaţie directă de influenţare
(oferta de autoturisme, celulare, biciclete etc);
oferta de bunuri complementare - reflectă oferta unui
bun principal care se află în legătură cu oferta altor bunuri
secundare (un animal crescut pentru producţia de carne
generează, în subsidiar, şi producţia de piele);
oferta mixtă - reflectă oferta mai multor bunuri care
satisfac aceeaşi cerere (lapte, ceai, cafea).
2. după nivelul subiectului la care se referă, avem:
oferta individuală - arată cantitatea dintr-un bun
economic pe care un producător este dispus să o vândă la
diferite niveluri ale preţului, existente la un moment dat;
oferta totală a unui bun economic (sau a pieţei) - se
obţine însumând ofertele individuale corespunzătoare
fiecărui nivel al preţului;
oferta agregată - reflectă cantitatea totală de bunuri
economice disponibile spre vânzare într-o economie, la un
anumit nivel mediu al preţurilor, într-o perioadă
determinată.
Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ, ea aflându-
se în raport direct proporţional cu acesta, în sensul că se
măreşte atunci când preţurile cresc şi se micşorează când
preţurile scad. Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea
preţului şi cantitatea oferită constituie conţinutul legii generale
a ofertei. Între evoluţia preţului şi cantitatea oferită există o
relaţie directă, pozitivă, dacă ceilalţi factori care determină
108
modificarea ofertei (condiţiile ofertei) nu se schimbă
(fig.nr.10).
Figura nr.10
Curba ofertei în funcţie de preţ
110
Figura nr.11
Deplasarea curbei ofertei sub influenţa factorilor acesteia
111
importantă a ofertei, aceasta crescând continuu, tinzând
către infinit;
e) oferta perfect inelastică, când Eo/p —> 0 este
un alt caz extrem, conform căruia la orice modificare a
preţului, în orice sens şi cu orice procent, oferta nu se
modifică, rămânând constantă.
În practica economică se pot întâlni şi situaţii când, deşi
preţul scade, oferta creşte, dând naştere aşa numitei oferte
atipice.
Analiza elasticităţii ofertei trebuie raportată la condiţiile
specifice ale fiecărui întreprinzător, la strategia de piaţă
promovată de către firmă şi tactica de marketing adoptată, la
domeniul de activitate şi conjunctura generală a economiei, dar
şi la factorul timp. De regulă, pe termen scurt, oferta unui bun
pe piaţă este inelastică/rigidă. Pe o perioadă îndelungată de
timp, când toţi factorii devin variabili, oferta unui bun este
elastică. În ultimul caz, producătorii pot să-şi mărească oferta
datorită posibilităţii extinderii capacităţilor de producţie prin
intermediul procesului investiţional. Elasticitatea ofertei are o
deosebită importanţă în procesul decizional luat de către
întreprinzător deoarece veniturile sale sporesc cu cât oferta faţă
de preţ este mai elastică şi o adaptează mai rapid la
modificările preţului.
112
CAPITOLUL V
114
b) piaţa satisfactorilor - piaţa bunurilor materiale şi
serviciilor de consum personal;
2) După existenţa sau inexistenţa obiectului în momentul
tranzacţiilor:
a) piaţa reală - a factorilor de producţie, a bunurilor de
consum;
b) piaţa fictivă - bursa de valori;
3) După locul desfăşurării relaţiilor de schimb: pieţe locale,
regionale, naţionale, internaţionale şi piaţa mondială;
4) În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun:
a) piaţa vânzătorului (absorbţia);
b) piaţa cumpărătorului (presiunea);
5) După numărul, puterea economică a participanţilor la
schimb şi modul de formare a preţurilor avem:
a) piaţa cu concurenţă perfectă (pură);
b) pieţe reale cu concurenţă imperfectă: piaţa
monopolistică, piaţa de oligopol, piaţa de oligopson;
c) piaţa de monopol/monopson;
6) După gradul de transparenţă:
a) piaţa transparentă;
b) piaţa caracterizată de opacitate.
Perspectivele pieţei sunt diferite, în funcţie de gradul
dezvoltării economice a ţărilor, de sistemul economic existent.
În prezent asistăm la acţiuni a numeroase ţări de trecere la
organizarea şi funcţionarea economiilor lor după sistemul
economiei de piaţă de înaltă eficienţă, însă numai generalizarea
pieţei nu este suficientă pentru a exista economie de piaţă.
Mecanismul economiei de piaţă nu poate fi explicat fără
înţelegerea categoriei economice de preţ. Complexitatea şi
multitudinea factorilor care influenţează formarea şi evoluţia
preţurilor au determinat apariţia unor puncte de vedere diferite
privind problematica preţurilor.
Teoria contemporană a preţului pleacă de la premisa că la
baza formării preţului unui bun economic stau atât consumul
115
factorilor de producţie, cât şi utilitatea marginală şi raritatea
bunului. În prima situaţie, preţul exprimă interesele
producătorului, iar în a doua situaţie, exprimă interesele
cumpărătorului. Deci, formarea preţului este rezultatul
confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi
ofertei. După Alexandru Tobă, preţul de vânzare al fiecărui
bun sau serviciu rezultă dintr-un compromis între două riscuri
contradictorii: pe de o parte riscul ca producătorul (vânzătorul)
să-şi piardă clienţii, dacă preţul creşte prea mult; pe de altă
parte, riscul de a-şi compromite profitul, dacă preţul scade prea
mult15.
Preţul constituie modalitatea cea mai complexă de
măsurare economică, denumită şi măsurare monetară
(bănească). Preţul, în sens general, reflectă cantitatea de
monedă cerută sau oferită în schimbul unei unităţi dintr-un bun
economic, marfa; preţul asigură transferarea, prin vânzare-
cumpărare, a atributelor dreptului de proprietate de la o
persoană la alta. Formarea preţului este rezultatul acţiunii unei
multitudini de factori astfel:
1) factorii interni, specifici mecanismului pieţei concurenţiale:
a)din partea cererii: utilitatea bunurilor aduse pe piaţă;
puterea de cumpărare a populaţiei; nevoile cumpărătorilor;
structura cererii etc.
b)din partea ofertei: costurile unitare; preţurile bunului
respectiv pe alte pieţe; abilitatea întreprinzătorului şi
capacitatea lui de a obţine un profit cât mai mare; structura
ofertei etc.
2) factori externi (exogeni pieţei, dar subordonaţi ei) :
a)intervenţia indirectă guvernamentală pe linia reducerii
sau sporirii ofertei şi cererii pentru a asigura buna funcţionare a
mecanismului pieţei;
15
Alexandru Tobă - Cunoştinţe economice, Editura Sitech, Craiova, 1998,
p. 48
116
b)măsurile specifice adoptate de stat pentru a asigura unele
echilibre social-economice (pe piaţa muncii; pentru protecţia
producătorilor agricoli etc.);
c)comportamentul unor mari organizaţii economice de tip
monopolist.
Formarea preţului, pe baza confruntării celor două grupe
de factori, depinde de factorul timp. Pe termen scurt, cererea
este factorul principal care influenţează nivelul preţului, iar pe
termen lung, factorul principal este oferta.
În economia de piaţă, nivelul şi evoluţia unor preţuri sunt
determinate fie de jocul liber al cererii şi al ofertei, fie de
intervenţia guvernamentală, la care se adaugă politica marilor
firme. Astfel, după modul de formare, există şi se folosesc în
practica economică următoarele tipuri de preţuri:
I. preţuri libere -se formează la piaţă, prin confruntarea
cererii şi a ofertei, nefiind influenţate de nici un participant la
schimb. Ele sunt, de fapt, preţuri de echilibru. Specifice pieţei
cu concurenţă perfectă şi pură, preţurile libere se pot întâlni şi
în realitate, cum ar fi pe pieţele bursiere;
II. preţuri administrate - sunt rezultatul deciziilor luate de
puterea publică sau de firme cu o poziţie favorabilă, puternică
pe piaţă (este cazul pieţei cu concurenţă de oligopol şi a pieţei
de monopol) .
III. preţuri mixte - se formează în economia de piaţă reală,
concurenţială, prin împletirea mecanismului pieţei, care joacă
rolul de “mână invizibilă” cu intervenţia statului şi/sau a unor
firme cu o anumită forţă economică pe piaţă.
Preţul îşi manifestă rolul său economic de a influenţa
deciziile şi comportamentul agenţilor economici prin
intermediul funcţiilor pe care le îndeplineşte, acestea fiind:
funcţia de a transmite informaţii participanţilor
la schimb privind evoluţia condiţiilor pieţei,
care să le permită adoptarea celor mai bune
răspunsuri la întrebările referitoare la ce, cât,
117
cum şi pentru cine să producă?, respectiv să
cumpere;
funcţia de stimulare a intereselor producătorilor/
întreprinzătorilor (de a produce bunuri necesare,
de calitate şi rentabile) şi cumpărătorilor (de a-
şi satisface într-un grad ridicat nevoile
nelimitate cu venituri limitate);
funcţia de recuperare a costurilor şi de
recompensare a întreprinzătorilor - preţul unui
bun economic va fi astfel stabilit încât, prin
vânzarea mărfii, să se obţină şi un câştig pentru
riscurile asumate;
funcţia de măsurare a puterii de cumpărare a
veniturilor nominale, care se află în raport
invers proporţional cu dinamica preţurilor (vezi
subcapitolul “Banii”);
funcţia de redistribuire a veniturilor şi a
patrimoniului între agenţii economici, între
ramuri, subramuri şi categorii ale populaţiei.
Cei care nu pot să impună preţuri mai ridicate
înregistrează pierderi, iar patrimoniul se
transferă la alte categorii de agenţi economici, şi
invers. O scădere relativă a preţurilor
produselor unor anumiţi agenţi economici,
dintr-o anumită ramură sau sector, determină
scăderea veniturilor acestora, fapt ce
echivalează, însă, cu o creştere a veniturilor
reale ale altor agenţi, aflaţi în postura de
cumpărători (consumatori) ai respectivelor
bunuri/servicii.
118
Deşi în teoria economică este tratată drept o variantă a
pieţei cu concurenţă imperfectă, în fapt, în viaţa de zi cu zi,
piaţa de monopol este un tip de piaţă reală, neconcurenţială.
Economistul francez Michel Didier spunea: “Când un monopol
stăpâneşte piaţa, acesta îşi impune consumatorilor, dezarmaţi şi
neputincioşi, propriile produse şi preţuri”. Piaţa operelor de
artă (sculptură sau pictură) ale unor renumiţi artişti este
comparată cu o piaţă de monopol. Plecând de la etimologia
termenului din limba greacă (monos = singur, unic şi polein =
vânzător), firma aflată în poziţie de monopol produce numai ea
un bun economic şi satisface întreaga cerere pentru acesta.
Monopolul se caracterizează prin:
unicitatea producătorului/vânzătorului care se
adresează unui număr mare de cumpărători;
firma oferă un bun omogen care, pe termen scurt, nu
are un înlocuitor apropiat;
existenţa unor puternice bariere de intrare pe piaţa
concurenţilor (secretul de producţie, tehnologia
superioară, brevetul, controlul asupra unor materii
prime importante etc) ;
firma domină oferta prin preţ şi cantitate, pe care le
stabileşte simultan, în funcţie de tipul cererii, dar ea nu
determină şi cantitatea cerută. Aceasta depinde de
voinţa şi puterea de cumpărare a oamenilor, reflectate
în curba cererii pieţei;
firma de monopol îşi stabileşte preţul care-i
maximizează profitul (preţul de monopol este mai mare
decât preţul de pe piaţa monopolistică sau de oligopol)
în funcţie de costul ultimului produs (CMg – costul
marginal) şi de vânzarea lui (VMg – venitul marginal). Dar,
monopolul îşi maximizează profitul practicând preţuri
mai mari decât costul marginal. Preţul de monopol va
duce astfel la o insuficienţă relativă de bunuri (scăderea
119
ofertei) care-i permite firmei, în viitor; să crească
preţul;
producţia este optimă şi, deci, profitul de monopol
maxim, atunci când Cmg = Vmg, situaţie în care firma
poate deveni interesată să sporească preţul şi să-şi
diminueze oferta. Aceasta, numai dacă încasările
suplimentare obţinute prin creşterea preţului
compensează pierderea clientelei din cauza acestei
măsuri.
Monopolul pur nu există, el trebuie analizat în anumite
condiţii de timp şi spaţiu. Conform caracteristicilor de mai sus,
o firmă are o poziţie de monopol dacă ar fi singura pe piaţa
internă şi internaţională, n-ar exista înlocuitori apropiaţi pentru
bunurile sale, nici reglementări care să protejeze cumpărătorii
şi producătorii interni şi nici modificări ale preferinţelor şi
dimensiunilor cererii. Este greu de imaginat că toate acestea se
manifestă pe termen lung. În funcţie de cauzele care temporar
pot genera apariţia unei situaţii de monopol şi de barierele de
intrare practicate pentru a proteja, în practica economică există
următoarele tipuri de monopol:
1.monopol natural - apare ca rezultat al eliminării
producătorilor mici şi nerentabili şi înlocuirii lor cu mari firme,
care au randamente tehnice sau naturale superioare, capabile să
susţină costurile ridicate ale activităţii practicate;
2.monopol inovaţional (know-how) - este deţinut de
firmele care păstrează secretul unei inovaţii sau al unui nou
produs, fiind, temporar, unicul ofertant pe piaţă;
3.monopolul legal - se manifestă în condiţiile în care se
practică reglementări legislative menite să protejeze invenţiile
şi inovaţiile, dreptul de autor, pe consumatori (în cazul unor
servicii care satisfac nevoi vitale), pe producătorii interni (prin
mărirea taxelor vamale, menite să-i descurajeze pe
importatori), “marca” unui produs fabricat de către o firmă
pentru a nu fi folosită de o altă firmă (ex. Samsung) etc.
120
O situaţie simetrică monopolului este cea a
monopsonului (un singur cumpărător care determină stabilirea
preţului unui bun economic omogen, oferit de un mare număr
de vânzători. De exemplu, statul prin achiziţiile de armament
pe care le face). O reechilibrare a poziţiilor dintre producător şi
consumator în influenţarea preţului pe o anumită piaţă (de
exemplu, cea a muncii) se realizează în cazul monopolului
bilateral (sindicat-patronat). Cu toate avantajele pe care le are
ca “motor al progresului”, monopolul are efecte negative certe
asupra consumatorului şi economiei, în general. De aceea,
guvernele ţărilor în care se practică poziţii de monopol pe
diferite pieţe elaborează şi folosesc legi antitrust (antimonopol)
pentru a le limita acţiunea şi pentru a stimula concurenţa.
5.3.1. Concurenţa
Concurenţa este o formă specifică a relaţiilor dintre
agenţii economici care acţionează pe aceeaşi piaţă pentru
realizarea propriilor interese, în condiţii de libertate
economică.
Confruntarea, întrecerea, competiţia, rivalitatea dintre
agenţii economici sunt termeni sinonimi cu cel al concurenţei.
Rolul concurenţei în procesul decizional al actorilor economici
reiese din principalele ei caracteristici în economia de piaţă:
concurenţa este o rivalitate economică, o confruntare
deschisă care se manifestă pe piaţa unui bun între agenţii
economici. Aceştia, în calitate de producători (vânzători) şi
consumatori (cumpărători), doresc obţinerea unor condiţii mai
bune de producere, desfacere etc, pe de o parte, de
121
achiziţionare a bunurilor dorite în condiţii de satisfacţie
maximă, pe de altă parte;
libertatea de acţiune este baza manifestării concurenţei
loiale. În această competiţie pe care o presupune concurenţa,
fiecare agent economic are libertatea de a iniţia afaceri
economice, de a derula, administra şi dezvolta, de a încheia
tranzacţii de schimb conform propriilor interese, fără a
contraveni dispoziţiilor legale. Ei sunt conştienţi că nu pot să
se menţină pe piaţă şi să progreseze decât în detrimentul altora.
Deci, concurenţa este o luptă dură în care unii câştigă şi alţii
pierd, ea nu exclude însă şi posibilitatea cooperării între agenţii
economici, sub diferite forme, pentru a atrage clientela. De
asemenea, concurenţa presupune şi libertatea de alegere de
către cumpărător a vânzătorului care-i satisface cel mai bine
preferinţele sale, sub aspectul cantităţii, al preţului şi serviciilor
prestate;
sistemul concurenţial şi libertatea de acţiune determină
formarea liberă a preţului, respectiv reducerea lui. Producătorii
(vânzătorii), pentru a fi competitivi, vor fi stimulaţi să
realizeze performanţe tehnico-economice superioare, să obţină
bunuri diverse, de calitate şi la preţuri mai mici. Aceasta va
determina extinderea pieţei sub aspectul cantităţii solicitate de
consumatori, care se vor îndrepta spre vânzătorii care practică
cele mai mici preţuri. Rezultă că, privită ca un comportament
loial, deschis, între parteneri, concurenţa acţionează diferit
asupra agenţilor economici - îi şi constrânge, îi şi stimulează;
având ca premisă libertatea preţului, concurenţa asigură
pieţei cele mai bune răspunsuri la întrebările ce, cât, cum şi
pentru cine să producă şi să cumpere?, precum şi alocarea
eficientă a resurselor, adoptarea ofertei la cerere, reglarea
pieţei şi a vieţii economice;
concurenţa este o cale principală de satisfacere a intereselor
tuturor participanţilor la viaţa economică, deoarece cu cât este
122
mai mare numărul vânzătorilor care practică preţuri mai mici,
cu atât creşte cererea de bunuri şi concurenţa este mai
puternică şi mai benefică atât agenţilor economici individuali,
cât şi economiei în ansamblul ei;
concurenţa asigură şi o distribuţie justă a veniturilor în
societate spre cei competitivi, care sunt preocupaţi de sporirea
eficienţei propriei activităţi şi, în acelaşi timp, de satisfacerea
în cele mai bune condiţii a nevoilor de consum.
Din aceste perspective, concurenţa poate fi privită ca o
legitate obiectivă a funcţionării şi evoluţiei economiei de piaţă,
care are rol dinamizator asupra activităţii fiecărui agent
economic în parte, cât şi asupra economiei în ansamblul său.
Fiind o confruntare, o luptă între agenţii economici, concurenţa
presupune utilizarea unor mijloace şi instrumente specifice,
sofisticate, din ce în ce mai perfecţionate. Dintre acestea
distingem:
a) instrumente de natură economică:
reducerea reală a preţului de vânzare prin scăderea
costului de producţie;
îmbunătăţirea calităţii bunurilor economice;
diversificarea structurii sortimentale prin producerea de
noi bunuri;
acordarea unor avantaje cumpărătorilor etc.
b) instrumente de natură extraeconomică:
şantajul;
reclama;
corupţia;
spionajul economic;
sponsorizarea;
furtul de informaţii şi de documente;
acte de diversiune;
presiuni morale asupra cumpărătorilor.
123
Instrumentele folosite în lupta de concurenţă sunt
numeroase, dar ele pot fi folosite diferit, mai mult sau mai
puţin legal. Folosirea nediscriminatorie a lor, care să permită
accesul liber pe piaţă al tuturor participanţilor la schimb în
condiţii de transparenţă a pieţei, imprimă concurenţei un
caracter loial. Concurenţa este neloială (incorectă) şi, deci,
sancţionată legal, când se folosesc mijloace extraeconomice de
pătrundere, menţinere şi acaparare a unui segment important al
pieţei. Concurenţa, în economia de piaţă are nu numai un rol
complex, dar şi contradictoriu asupra dezvoltării şi progresului
economiei. Uneori, folosirea unor practici şi instrumente
concurenţiale poate avea o serie de efecte negative, cum ar fi:
creşterea preţurilor, creşterea şomajului, deprecierea calităţii
bunurilor, poluarea, reducerea sau limitarea producţiei,
alocarea neraţională a resurselor, apariţia unor ciocniri
puternice de interese şi a unor comportamente ale agenţilor
economici care se situează în afara reglementărilor legale etc.
Concurenţa şi piaţa pe care ea se manifestă îmbracă
forme diverse, existând mai multe criterii de diferenţiere a ei,
astfel avem:
1.piaţa cu concurenţă perfectă (pură) – reflectă acea situaţie a
pieţei, în care producătorii îşi vând întreaga producţie la preţul
pieţei, fără a-l influenţa, iar consumatorii pot cumpăra tot ceea
ce-şi doresc la preţul pieţei, fără a-l influenţa;
2.piaţa cu concurenţă imperfectă - desemnează acea situaţie a
pieţei în care fie vânzătorii, fie cumpărătorii, individual sau în
grup, pot influenţa raportul cerere-ofertă, şi, deci preţul;
presupune încălcarea uneia, mai multor sau a tuturor
condiţiilor concurenţei perfecte şi pure.
Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în
următoarele forme (variante):
a. piaţa cu concurenţă monopolistică;
b. piaţa de oligopol;
c. piaţa de oligopson.
124
5.3.2. Piaţa cu concurenţă perfectă şi preţul de echilibru
Piaţa cu concurenţă perfectă (pură) este o piaţă
competitivă, în care cererea şi oferta tind spre echilibru,
interesele tuturor participanţilor la tranzacţii sunt satisfacute
într-un grad ridicat iar resursele sunt alocate sau folosite cu
eficienţă maximă. Ea este un model teoretic, ideal de piaţă,
spre care tind agenţii economici, precum şi un reper de
raportare, comparare şi analizare a pieţelor reale concurenţiale.
Deşi este o abstracţie ştiinţifică, piaţa cu concurenţă perfectă
are şi reale valenţe practice. Ea oferă agenţilor economici
elemente fundamentale necesare înlăturării obstacolelor din
calea concurenţei, astfel încât piaţa reală să se apropie cât mai
mult de cadrul teoretic al concurenţei perfecte, asigurându-se
utilizarea optimă a tuturor resurselor.
Caracterizarea acestui tip de piaţă presupune îndeplinirea
simultană a următoarelor condiţii:
a) atomicitatea participanţilor la tranzacţii - se caracterizează
prin număr foarte mare de vânzători şi cumpărători, cu o
putere concurenţială mică, egală sau apropiată, care
acţionează independent, niciunul dintre ei neputând
influenţa piaţa; rezultă că pe această piaţă preţul se
formează liber prin confruntarea cererii şi ofertei;
b) omogenitatea produsului - toate firmele produc bunuri de
acelaşi fel, identice sub aspectul proprietăţilor, calităţii,
modului de prezentare, de comercializare şi de plată etc.
Această caracteristică determină libertatea de alegere a
produsului de către cumpărător, indiferent de vânzător;
c) transparenţa perfectă a pieţei - toţi agenţii economici sunt
perfect informaţi privind cantitatea, calitatea şi structura
cererii şi ofertei, preţul produsului etc, astfel încât să
adopte un comportament raţional pentru satisfacerea
125
propriilor interese; rezultă că pe această piaţă există preţuri
de echilibru;
d) fluiditatea perfectă a cererii şi ofertei - adică adaptarea
rapidă, eficientă şi fără limite a cererii la ofertă şi invers, în
funcţie de modificarea preţului;
e) mobilitatea perfectă a factorilor de producţie - presupune
orientarea şi utilizarea factorilor de producţie (capital şi
muncă) în activităţi şi zone cu cea mai înaltă eficienţă;
f) libertatea de acţiune pe piaţă - reflectă lipsa unor bariere
juridice, economice, instituţionale etc, care ar putea
împiedica pe un agent economic să producă, să vândă sau
să cumpere.
Ca urmare, orice firmă intră, respectiv, iese de pe piaţa
unui bun în mod liber, fără dificultăţi, pe baza criteriului
eficienţei economice astfel:
vânzătorul intră pe o piaţă când costul ultimului produs
este inferior sau cel mult egal cu preţul la care se vinde pe
piaţă, respectiv, când Cmg < P, şi iese în caz contrar;
cumpărătorul va intra pe piaţa unui bun când raportul
dintre utilitatea marginală a bunului respectiv (UmgA) şi
preţul acestui bun (PA) este mai mare decât acelaşi raport
obţinut pentru un alt bun dorit (B), adică:
UmgA / PA > UmgB / PB.
În caz contrar, el se va orienta spre o altă piaţă.
Înfăptuirea efectivă a acestor condiţii conferă concurenţei
calitatea de a fi perfectă, iar cererii şi ofertei, fluiditate. În
realitate, una sau mai multe condiţii nu sunt respectate, situaţie
care caracterizează piaţa cu concurenţă imperfectă, cererea şi
oferta fiind, de fapt, rigide.
O premisă a pieţei cu concurenţă perfectă şi pură constă
în imposibilitatea vânzătorilor şi cumpărătorilor de a influenţa
preţul pieţei prin acţiunile lor individuale sau de grup.
Pentru că agenţii economici se adaptează prin intermediul
126
cantităţii la preţul pieţei, obiectul competiţiei este cantitatea
produsă şi oferită care să maximizeze profitul. Dar aceasta
depinde de preţ. El se formează pe baza legii generale a cererii
şi ofertei, care reflectă legătura dintre variaţiile celor două forţe
ale pieţei şi modificarea preţului. Potrivit acestei legi, orice tip
de piaţă şi preţul ei specific tind spre un nivel de echilibru când
există compatibilitatea deciziilor luate de participanţii la
schimb. La punctul de intersecţie a curbei cererii şi a ofertei se
formează preţul de echilibru, denumit şi preţul pieţei (fig.
nr.12).
Figura nr.12
Preţul de echilibru
128
permite autoechilibrarea pieţei unui bun economic în
funcţie de preţul de echilibru al altora (substituenţi,
factori de producţie etc).
Echilibrul pieţei este temporar şi dinamic. Cunoaşterea
modificării echilibrului pieţei şi cantităţii de echilibru este
esenţială în procesul decizional. Ea permite întreprinzătorilor
(managerilor) să anticipeze modificările viitoare ale situaţiei
pieţei şi să se adapteze prompt şi eficient la acestea.
129
unei zone geografice de desfacere a mărfurilor sau
acapararea unei anumite clientele;
b) strategia elitei (Mercedes) - reflectă specializarea
producătorului în obţinerea unui bun de o calitate
deosebită, cu performanţe superioare, dar scump şi care se
adresează unei clientele avute, percepându-l ca un produs
unic;
c) strategia costurilor (japoneză) - se bazează pe atragerea
clientelei prin vânzarea unor bunuri, la preţuri mai mici
decât cele ale concurenţei, obţinute la un cost redus, dar
fără deprecierea calităţii lor sau a serviciilor prestate;
d) strategia de produs presupune diferenţierea produsului, prin
anumite însuşiri sau caracteristici ale acestuia (model,
culoare, formă etc) prin care agentul economic îşi atrage
cumpărătorii etc.
Deşi acestea apar ca strategii distincte, ele sunt utilizate
alternativ sau simultan în anumite proporţii în funcţie de
particularităţile fiecărei firme. Delimitarea lor este doar
teoretică, ea fiind folosită pentru a înţelege tendinţa dominantă
a unui agent economic la un moment dat.
Tipuri de pieţe cu concurenţă imperfectă:
I. Piaţa cu concurenţă monopolistică
În condiţiile creşterii numărului de firme mici şi mijlocii
în ţările cu o economie modernă, piaţa cu concurenţă
monopolistică ocupă un loc important în ansamblul pieţelor cu
concurenţă imperfectă. După aprecierea economiştilor, ea se
situează între piaţa de monopol şi cea cu concurenţă perfectă
sau pură, dar este mai apropiată de cea de-a doua. Ea păstrează
toate premisele pieţei cu concurenţă perfectă, mai puţin una, şi
anume omogenitatea produselor. Aceasta din urmă este
înlocuită cu diferenţierea bunurilor, ceea ce permite libertatea
de alegere a produsului dorit de către cumpărător şi o relativă
mobilitate a vânzătorului de a-şi impune preţul şi chiar
130
cantitatea prin politica noilor sortimente, diferite de cele vechi.
Deci, elementul esenţial care deosebeşte piaţa cu concurenţă
monopolistică de alte tipuri de pieţe este promovarea
concurenţei mai ales prin produs, care este diferit de cel al
concurenţilor.
Diferenţierea produsului firmelor se pune în evidenţă, în
special, prin calitatea serviciilor sau a bunurilor oferite
cumpărătorului, amplasarea magazinului, posibilitatea de a
acorda credite sau a serviciilor de comercializare etc.
Faptul că produsul unei firme este diferit, sub aspect
calitativ, faţă de produsul similar al altei firme, face din ea un
ofertant unic, ceea ce apropie acest tip de piaţă de situaţia de
monopol. Producătorul unui asemenea produs nu poate decât,
pe termen scurt, să se comporte ca un monopolist, deoarece,
deşi există mai multe produse de acelaşi fel, dar cu
caracteristici calitative diferite, ele însă se pot substitui între
ele şi de aici caracterul temporar al poziţiei de monopol.
Multitudinea vânzătorilor şi cumpărătorilor face ca deciziile
fiecăruia, privind preţul şi cantitatea de produse, să nu
influenţeze foarte mult pe ceilalţi sau piaţa, dar o firmă suportă
consecinţele deciziilor luate de ceilalţi.
Deşi au o mare flexibilitate în stabilirea preţului, fiecare
firmă ţine cont de preţul mediu al concurenţilor mai apropiaţi,
cât şi de reacţia cererii la modificarea preţului. În situaţia în
care o firmă apreciază că este mai avantajos să reducă
producţia pentru a determina mărirea profitului, ea poate spori
preţul peste medie, dar nu prea mult, deoarece, o creştere prea
mare a preţului ar putea reorienta pe viitorii clienţi spre
bunurile similare ale altor firme. Dimpotrivă, dacă apreciază că
profitul ar fi mai mare în situaţia inversă, firma va reduce
preţul, ceea ce va atrage noi clienţi.
Ca şi monopolul, firma de tip monopolistic maximizează
profitul pentru o producţie la care costul marginal este egal cu
venitul marginal (Cmg=Vmg). Pe această piaţă există o relativă
131
libertate privind intrarea şi ieşirea noilor firme de pe piaţă,
deoarece dificultăţile tehnice, economice, instituţionale sunt
foarte reduse sau chiar inexistente. Numărul mare de
producători-vânzători, care pun în centrul luptei lor
concurenţiale calitatea şi inovaţia, face ca gradul de satisfacere
a nevoilor consumatorilor să fie ridicat.
Ca exemple de pieţe cu concurenţă monopolistică putem
da: piaţa cărţilor, piaţa încălţămintei, piaţa florilor, piaţa
cosmeticelor etc.
II. Piaţa caracterizată de o concurenţă de tip oligopol
O formă principală a piaţei cuconcurenţă imperfectă, şi
cea mai răspândită în ţările dezvoltate economic, este
oligopolul. Denumirea de oligopol provine din limba greacă,
de la cuvintele “oligos” şi “polein” care, în traducere,
înseamnă “câţiva vânzători”.
Oligopolul reflectă acea structură a pieţei în care un
număr mic de firme mari (3-4 firme) produc bunuri omgene
sau diferenţiate şi asigură cea mai mare parte a ofertei unui
bun, influenţând formarea preţului.
Deosebirea esenţială între firmele de tip oligopol, pe de o
parte, şi cele perfect competitive, monopolistice şi monopoluri,
pe de altă parte, constă în interdependenţa dintre deciziile şi
reacţiile concurenţilor. Astfel, orice acţiune majoră a unei
firme afectează vânzările şi preţul firmelor competitive de pe
piaţă, dar ea nu poate cu certitudine să prevadă reacţia
celorlalţi, care poate fi şi asemănătoare cu a sa. Faţă de
monopol (care nu are concurenţi), cât şi faţă de firmele aflate
în concurenţă monopolistică (care au mulţi competitori), firma
de tip oligopol se confruntă cu puţini concurenţi, dar cu putere
economică mare. Ea are o putere economică destul de mare
încât să nu preia preţul de pe piaţă, ca în cazul concurenţei
perfecte. De obicei, preţurile sunt impuse, administrate fie de
firma leader în ramură, fie în urma unor înţelegeri între firme.
132
În funcţie de tipul bunurilor produse, firmele de oligopol
practică strategii concurenţiale specifice astfel:
opentru bunuri omogene (petrolul, oţelul, mineralele, ţigări,
energia electrică şi termică sunt aceleaşi oriunde) se aplică o
strategie concurenţială bazată pe preţ, pe baza sporirii
productivităţii şi reducerii costului;
opentru bunuri diferenţiate sub aspect funcţional
(autovehicule, tehnica de calcul, audiovizualul etc) concurenţa
este bazată pe existenţa unor performanţe superioare (tehnice,
funcţionale, constructive) privind utilizarea şi întreţinerea
eficientă a produselor noi care le înlocuiesc pe cele vechi.
Dacă produsele sunt omogene şi deci substituibile, o
firmă are şanse mici de a influenţa preţul şi de aceea ea trebuie
să se alinieze la preţul concurenţilor şi să-l modifice odată cu
aceştia.
Firma de oligopol îşi stabileşte preţul în funcţie de cerere
şi de cantitatea produsă, plecând de la costul total mediu.
Producţia este optimă când sporul de cost antrenat de
producerea ultimului bun este acoperit de sporul de venit
obţinut prin vânzarea acelui bun (Cmg = Vmg). În stabilirea
preţului un rol important revine reclamei şi în stimularea
concurenţei dintre cumpărători şi deci consumul lor, precum şi
concurenţa dintre vânzătorii aceluiaşi produs. Reclama se
practică sub forma unor anunţuri publicitare prezentate la radio
şi televiziune, pe panourile de pe şoşele, imprimate pe
automobile, publicate în ziare şi reviste, folosirea comis-
voiajorilor etc.
Folosirea reclamei de către o firmă de tip oligopol poate
constitui o barieră la intrare a noilor veniţi deoarece costurile
cu pătrunderea şi instalarea acestora în ramură sunt ridicate. De
regulă, pe o piaţă în care există puţine firme, dar care domină
piaţa produsului respectiv, intrarea unor noi firme este foarte
dificilă, mai ales dacă acestea nu deţin brevete şi licenţe de
fabricaţie. Ca variantă a oligopolului este duopolul în cadrul
133
căruia se confruntă două firme care produc acelaşi bun,
omogen sau nu.
O formă principală de piaţă cu concurenţă cu concurenţă
imperfectă, opusă oligopolului, este oligopsonul, care are ca
variantă duopsonul. Oligopsonul este acea piaţă pe care câţiva
cumpărători solicită o mare cantitate dintr-o marfă în condiţiile
de atomicitate a ofertei. Ei au o putere economică destul de
mare astfel încât pot influenţa condiţiile de vânzare-cumpărare
pe piaţă.
Analizând formele reale de piaţă concurenţială se poate
aprecia că principalul beneficiar al concurenţei este
consumatorul, final sau intermediar. El percepe funcţionarea
normală a concurenţei prin preţuri, cantitate, calitate,
diversitatea bunurilor, prin facilităţile de care beneficiază, în
condiţii de raţionalitate economică, pentru a-şi realiza interesul
- maximizarea satisfacţiei. De aceea, firmele producătoare
trebuie să înţeleagă că realizarea propriului lor interes
-maximizarea profitului - se obţine, indirect, prin satisfacerea
cumpărătorilor. În acest scop, firmele vor urmări atragerea
clientelei prin practicarea unor preţuri de vânzare accesibile,
îmbunătăţirea calităţii produselor, diversificarea structurii
sortimentale, asigurarea unor servicii suplimentare
cumpărătorilor, pe scurt, folosirea unor instrumente
concurenţiale loiale.
136
neregenerabil, prestaţia de muncă fiind ireversibilă, după
cum şi timpul de muncă neutilizat este irecuperabil;
oferta şi cererea de muncă nu sunt omogene, diferitele lor
segmente sunt neconcordante. Caracterul relativ rigid,
inelastic al ofertei face ca diferitele ei componente să fie
slab concurenţiale sau total neconcurenţiale, substituirea
lor find redusă, iar în unele cazuri, chiar imposibilă;
singurul mijloc de asigurare a subzistenţei factorului
muncă nonproprietar este angajarea lui într-o activitate
umană. În anumite situaţii, acesta este constrâns să accepte
condiţii care nu-i satisfac, pe deplin, dorinţele, aspiraţiile
personale.
Evoluţia raportului între cererea şi oferta de muncă este
influenţată şi de gradul de informare privind locurile de muncă
disponibile. O informare corectă, completă şi oportună dă
posibilitatea fiecărei persoane să se angajeze într-o activitate
oferită de utilizatori.
Procesul de formare a cererii şi ofertei de muncă
parcurge două faze. În prima fază se formează condiţiile
generale de angajare ale salariaţilor, se conturează principiile
care stau la baza stabilirii salariului. În cea de-a doua fază,
confruntarea cererii şi ofertei de muncă se desfăşoară pe fondul
condiţiilor concrete existente în unităţile economice şi ale
salariaţilor potenţiali
Pe piaţa muncii, în urma confruntării cererii şi ofertei de
muncă rezultă gradul de ocupare a populaţiei active
disponibile, în mărimea, structura şi calitatea cerute de
activitatea umană.
Mărimea populaţiei ocupate (Po) se determină prin
scăderea din populaţia activă disponibilă (Pad) a numărului
şomerilor (Ş) şi a populaţiei apte neocupate (Pan). Aceasta din
urmă include categorii de populaţie care nu doresc să se
angajeze sau nu sunt disponibile. Populaţia activă disponibilă
se determină ca diferenţă între numărul populaţiei totale
137
(resursele totale de forţă de muncă - RT) şi numărul populaţiei
inapte de muncă (Pi), precum şi populaţia aflată în afara vârstei
legale de muncă (copii şi pensionari) - Pîvlm.
RT ─ Pi ─ Pîvlm ═ Pad; Pad ─ Ş ─ Pan ═ Po;
Raportul procentual dintre populaţia ocupată şi populaţia
activă disponibilă exprimă gradul de ocupare sau rata de
activitate:
r'oc = Po/Pad x 100
În evoluţia ocupării resurselor de muncă sunt evidente
unele mutaţii, cum ar fi: creşterea ponderii salariaţilor în totalul
populaţiei ocupate; modificări în structura resurselor de muncă
pe sectoare, ramuri etc.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, în cadrul
populaţiei ocupate sunt evidente următoarele modificări:
creşterea ponderii populaţiei ocupate în sfera serviciilor,
concomitent cu reducerea sau menţinerea ponderii celei
ocupate în sectorul secundar şi primar; creşterea accentuată a
numărului intelectualilor; creşterea ponderii femeilor şi a
tineretului în totalul populaţiei ocupate şi al ofertei.
138
resursei de muncă - modul de interpretare a salariului este
diferit. Pentru primul, salariul este o componentă a costului
unui bun economic, iar al doilea consideră salariul ca fiind
preţul muncii sale, care-i recompensează munca depusă într-o
anumită activitate umană şi care îmbracă forma de venit.
În sens larg, se consideră salariu orice venit ce provine
din muncă, inclusiv cel al întreprinzătorului, micilor fermieri,
meseriaşilor, liberilor profesionişti etc. În sens restrâns, salariul
reprezintă venitul care recompensează munca salariaţilor ce
este închiriată pe un anumit termen, fiind destinat satisfacerii
nevoilor personale şi ale familiei sale.
În general, salariul este considerat venitul însuşit de cea
mai mare parte a populaţiei ocupate în ţările cu economie
consolidată şi care deţine ponderea principală între veniturile
fundamentale specifice economiei de piaţă. După formele sale
de existenţă şi semnificaţia lor practică, se disting două forme
de salariu: salariu nominal (brut şi net) şi salariu real.
Salariul nominal (Sn) reprezintă suma de bani pe care o
primeşte salariatul de la angajatorul său, exprimată în preţurile
curente de piaţă. Salariul brut cuprinde toate veniturile
provenite din muncă (salariul de bază şi alte adaosuri). Salariul
net rezultă prin diminuarea salariului nominal brut cu
impozitul pe salariu, cu contribuţiile la asigurări sociale şi alte
obligaţii prevăzute de lege.
În ţările cu economie de piaţă se stabileşte prin lege un
nivel minim al salariului nominal (salariul minim garantat).
Acesta constă dintr-o anumită sumă de bani necesară asigurării
subzistenţei, fiind o măsură de protecţie socială a salariaţilor.
Mărimea lui diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
Salariul real (Sr) exprimă, în formă bănească, cantitatea
de bunuri, materiale şi servicii care poate fi procurată de un
salariat sau o familie de salariaţi, la un moment dat, cu salariul
nominal net încasat. Mărimea salariului real se află sub
influenţa a doi factori şi anume: mărimea salariului nominal
139
net şi nivelul preţurilor bunurilor destinate consumului
populaţiei.
Dacă salariul nominal (Sn) creşte mai repede decât cresc
preţurile, atunci salariul real creşte; dacă preţurile cresc mai
mult decât salariul nominal, atunci salariul real scade. Altfel
spus, salariul real reprezintă salariul nominal corectat cu
indicele preţurilor bunurilor de consum (Ipc):
Sr = Sn / Ipc x 100
În practică, evoluţia salariului nominal şi a celui real se
calculează prin indici. Indicele salariului nominal (Isn) se
determină prin raportarea salariului nominal din perioada
curentă (Sn1) la salariul nominal din perioada de bază (Sn0);
indicele salariului real (Isr) se determină prin raportarea
salariului real din perioada curentă (Sr1) la salariul real din
perioada de bază (Sr0) sau prin raportarea indicelui salariului
nominal la indicele preţurilor bunurilor de consum (Ipc), astfel:
Isn = Sn1/Sn0; Isr = Sr1/Sr0 x 100; Isr = Isn/Ipc x 100.
Mărimea şi evoluţia salariului real au o semnificaţie
deosebită, care se reflectă în comportamentul salariatului în
muncă. Dacă salariul real corespunde aspiraţiilor sale,
salariatul poate renunţa la munca suplimentară şi uneori chiar
la o parte a muncii desfăşurate în condiţiile normale. Acest
fenomen poartă numele de efect de venit. În schimb, dacă
salariul real nu corespunde dorinţelor sale, salariatul este
dispus să muncească suplimentar pe seama timpului său liber
(efect de substituire) sau să-şi schimbe locul de muncă.
În structura complexă a salariului nominal, locul
principal îl ocupă salariul de bază, mărimea acestuia fiind
produsul dintre salariul tarifar-orar negociat şi numărul de ore
efectiv lucrate. Alături de salariul de bază mai există şi alte
forme de salariu: familial, colectiv şi social.
140
Salariul familial constă din alocaţii pentru copii, ajutoare
pentru naşteri, căsătorie etc; salariul colectiv se atribuie tuturor
salariaţilor dintr-o firmă sub forma participării la profit
(beneficiu) sau alte facilităţi făcute la serviciile sociale (creşe
de copii, cantine, etc); salariul social reprezintă o parte a
cheltuielilor administraţiilor publice destinată sporirii
veniturilor unor grupuri de salariaţi, elevi sau studenţi, sau
anumitor categorii ale populaţiei afectate de şomaj, accidente
de muncă, boli profesionale, etc, în vederea asigurării
securităţii economico-sociale a acestora.
Remunerarea muncii se realizează prin mai multe forme
de salarizare, acestea fiind: pe unitatea de timp; în acord;
mixtă.
Mărimea salariului, ca şi evoluţia acestuia, diferă de la o
ţară la alta, de la o perioadă la alta, pe domenii de activitate şi
unităţi economice şi chiar în interiorul acestora. Nivelul şi
dinamica salariilor sunt influenţate de o multitudine de factori;
importanţă deosebită având următorii:
raportul dintre cererea şi oferta de muncă;
mărimea costului muncii (dimensiunile cheltuielilor legate
de instruirea şi calificarea profesională a salariaţilor);
nivelul productivităţii muncii;
nivelul preţurilor la bunurile de strictă necesitate;
raporturile ce se stabilesc între veniturile posesorilor
factorilor de producţie.
Când cererea de muncă într-un anumit domeniu de
activitate este mai mare comparativ cu oferta, salariile au
tendinţa de creştere; dacă oferta de muncă este mai mare decât
cererea, salariul tinde să se reducă.
Pe lângă forţele economice specifice pieţei muncii,
asupra mărimii şi dinamicii salariului acţionează, mai ales
indirect, şi forţe din afara pieţei, cum sunt:
gradul scăzut de mobilitate a resurselor de muncă;
discriminările în angajare;
141
presiunea organizaţiilor sindicale şi capacitatea lor de a-şi
impune revendicările în cadrul negocierilor colective;
legislaţia privind salarizarea şi protecţia socială a şomerilor
adoptată de puterea publică.
Multiplele aspecte ale salarizării - nivelul salariului
tarifar orar, premii, alocaţii, ajutoare, modalităţi de plată,
indexările salariale, normele de muncă, etc. - sunt amplu
discutate în cadrul negocierilor colective dintre sindicat şi
patronat. Hotărârile adoptate în legătură cu aceste probleme se
regăsesc în contractul colectiv de muncă. Prin confruntarea
forţelor pieţei şi a celor din afara pieţei se desfăşoară procesele
de diferenţiere, apropiere şi “egalizare” a mărimii salariului.
Pe termen scurt, pe fondul unor evoluţii pozitive sau
negative nesemnificative, nivelul salariului poate să crească, să
scadă sau să nu se modifice; pe termen lung, pe fondul unor
oscilaţii de la o perioadă la alta, mărimea salariului are o
tendinţă de creştere.
Comparativ cu celelalte categorii de pieţe, piaţa muncii
se caracterizează prin aceea că, pe ansamblul economiei
naţionale, oferta depăşeşte cererea, în condiţiile în care în
anumite domenii de activitate, specializări, meserii sau zone
economice se poate manifesta o tendinţă inversă. Această
caracteristică generală a pieţei muncii influenţează evoluţia
mărimii salariului. În timp, se manifestă o tendinţă de
încetinire a creşterii salariului sau chiar de regres, nu atât sub
forma scăderii salariului nominal cât mai ales prin diminuarea
salariului real.
142
Creditul implică două categorii de persoane: creditorul şi
debitorul. Creditorul este o persoană fizică sau juridică, care dă
cu împrumut o anumită sumă de bani, iar debitorul beneficiarul
împrumutului. Creditul exprimă un act de încredere al
creditorului faţă de debitor şi se referă la transferul unui bun, în
natură sau în bani, care urmează să fie rambursat la un termen
stabilit, contra unei sume de bani sau a altui avantaj.
Prin credit se corelează posibilităţile de finanţare existente în
societate cu nevoile producţiei şi ale consumului. Apariţia
relaţiei între debitori şi creditori este legată de existenţa
concomitentă a unor agenţi economici care dispun temporar de
resurse băneşti şi a altor agenţi economici care au nevoie de
astfel de resurse financiare. Întâlnirea dintre aceste două
categorii de agenţi economici este facilitată de iniţiativa
băncilor, care au rol intermediar. Astfel, băncile colectează
disponibilităţile băneşti temporar libere din economie, pe care
le pun la dispoziţia agenţilor economici care au nevoie de
resurse băneşti suplimentare, sub formă de împrumut. Prin
multitudinea serviciilor prestate, băncile îndeplinesc funcţii
active şi pasive. Principala funcţie a banilor constă în
acordarea de împrumuturi solicitanţilor, care inspiră încredere
şi au bonitate financiară, adică capacitate economică de a
rambursa creditul la scadenţă. Operaţiunile de creditare se fac
fie pe seama resurselor băneşti proprii, fie pe cea a soldului
pozitiv dintre depunerile clienţilor şi restituirile solicitate de
aceştia.
În economie, creditul îndeplineşte o serie de funcţii
social-economice pozitive, printre care:
facilitează sporirea capitalului real;
contribuie la concentrarea dimensiunii întreprinderilor;
accelerează tranzacţiile comerciale;
sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuie la
dimensionarea masei monetare;
influenţează consumul personal.
143
Relaţiile de credit s-au dezvoltat şi s-au diversificat
continuu, în prezent manifestându-se printr-o mare varietate de
forme. Creditul poate fi grupat pe baza mai multor criterii
astfel:
1) după durata pentru care se acordă creditul întâlnim:
a) credit la vedere;
b) la termen care poate fi: pe termen scurt (până la un an), pe
termen mediu (între unu şi cinci ani) şi pe termen lung
(peste cinci ani).
2) după destinaţia sa, avem:
a) credit de consum - acordat gospodăriilor familiale pentru
susţinerea nevoilor lor de consum;
b) credit de producţie - solicitat de agenţii economici
nonfinanciari pentru satisfacerea unor nevoi curente şi/sau
de modernizare şi de investiţii;
3) din punct de vedere al modalităţii de garantare a creditului,
acesta poate fi:
a) credit personal (în alb) - fără garanţii;
b) credit real (cu garanţii) care poate fi lombard (se foloseşte
drept garanţie titlurile de valoare - acţiuni şi obligaţiuni),
pe amanet sau ipotecar.
Apreciind rolul deosebit al monedei în viaţa economică,
unii economişti compară moneda cu sângele care irigă corpul
social al oricărei ţări, considerând-o premisa primară a tuturor
categoriilor de piaţă şi liantul original al mecanismului
concurenţial general. Beneficiind de facilităţile monedei,
fiecare agent economic este liber să cumpere sau să vândă
atunci când doreşte şi acolo unde schimbul se desfăşoară cel
mai avantajos pentru el.
Pentru ca moneda să-şi îndeplinească funcţiile sale este
necesar ca în societate să existe o anumită cantitate de bani,
denumită masă monetară. Masa monetară este analizată în
formă de stoc şi flux. Privită ca stoc, masa monetară cuprinde
totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune o economie
144
la un moment dat. Acestea sunt destinate cumpărării de bunuri,
achitării datoriilor, constituirii de economii, în vederea
investiţiilor sau a altor plasamente. Sub formă de flux, masa
monetară reprezintă masa medie de bani care funcţionează într-
o anumită perioadă de timp (trimestru, an). Masa monetară
existentă sub formă de stoc şi de flux se măsoară prin
lichiditate monetară. Lichiditatea monetară se concretizează în
totalitatea mijloacelor de plată care pot fi folosite imediat,
pentru a face faţă angajamentelor financiare asumate.
De-a lungul timpului, s-au conturat două componente ale
masei monetare, deosebite calitativ:
a) banii propriu-zişi (M1) - care include numerarul în afara
sistemului bancar şi disponibilităţile băneşti constituite în
conturi bancare la vedere; se caracterizează prin lichiditate
perfectă, adică poate stinge imediat o datorie sau să
mijlocească direct o tranzacţie fără ca deţinătorul să
cheltuiască timp şi fără diminuarea resurselor sale băneşti;
b) cvasi-bani (aproape bani) - cuprinde economiile populaţiei;
depozitele bancare la termen şi condiţionate; depozitele în
valută ale rezidenţilor. Aşadar cuprinde instrumente băneşti
a căror transformare în bani lichizi (cash) necesită consum
de timp, fără a exista însă pericolul diminuării cantităţii de
monedă deţinută.
În ultimele decenii, s-au produs modificări substanţiale în
mărimile celor două componente şi în raportul dintre ele,
modificări analizate şi aprofundate cu ajutorul conceptului de
agregat monetar. Termen asimilat de Sistemul Contabilităţii
Naţionale, agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a
masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin
funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit
instrumentele de schimb şi de plată, prin instituţiile bancar-
financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale
pe care le mijlocesc.
145
Includerea disponibilităţilor băneşti în agregatele
monetare se face după criteriul uşurinţei sau al dificultăţii
transformării lor în bani lichizi, în funcţie de încetineala sau
rapiditatea cu care se face aceasta, de riscul mai mare sau mai
mic de a pierde o parte a activelor. Astfel, prima componentă
(agregat monetar M1) împreună cu cea de-a doua componentă
(cvasi-bani) formează agregatul monetar M2.
Instrumentele monetare îşi îndeplinesc funcţiile lor prin
circuitele economice specifice pe care le mijlocesc, prin
fluxurile pe care le parcurg. Fluxurile monetare reflectă, în
general, fluxurile reale ale energiei şi materiilor prime, ale
resurselor de muncă şi informaţiei ştiinţifice etc. Desfăşurarea
activităţii economice depinde tot mai mult de cantitatea de
monedă aflată în circulaţie şi de fluxurile monetare, de cererea
şi oferta de monedă care se manifestă pe piaţa monetară.
146
încadrează în categoria pieţiei oligopoliste, având un număr
mic de ofertanţi de monedă şi numeroşi solicitanţi.
Cererea de monedă, componentă a pieţei monetare, este
legată de existenţa unor agenţi economici care, în anumite
momente, nu dispun de resurse băneşti suficiente, fiind nevoiţi
să apeleze la credite. Purtătorii cererii de monedă sunt:
a) întreprinderile, care solicită credite pentru finanţarea
afacerilor pe termen scurt, sau pentru investiţii;
b) trezoreria statului - solicită credite pentru a acoperi
deficitele bugetare;
c) diferite instituţii financiar-bancare - solicită credite pentru
satisfacerea unor nevoi specifice, de lichidităţi;
d) populaţia - solicită credite pentru consum.
Printre factorii obiectivi şi subiectivi care condiţionează
cererea generală de monedă regăsim:
1)volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă
şi viteza de rotaţie a acesteia. Masa monetară (M) se află în
raport direct cu volumul valoric al schimburilor (Q x P) şi
invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (v). Volumul
valoric al schimburilor se determină ca produs între volumul
fizic al bunurilor şi serviciilor tranzacţionate (Q) şi preţurile şi
tarifele acestora (P). Viteza de rotaţie a banilor exprimă
numărul mediu al actelor de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe
care le mijloceşte unitatea monetară, într-o anumită perioadă.
Masa monetară în circulaţie se determină prin relaţia
matematică:
M = (Q x P) / v => v = (Q x P) / M => Q x P = M x v
147
corespunde un anumit volum de bunuri economice oferite pe
piaţă. Raportul între cantitatea de bani în circulaţie şi cantitatea
de bunuri economice oferite la piaţă exprimă preţul mediu al
bunurilor economice.
2) amploarea creditului de consum, legătura dintre valoarea
bunurilor vândute pe credit (Cr), scadente într-o perioadă
ulterioară, şi mărimea plăţilor făcute în contul creditelor
scadente (Ps), în perioada de referinţă. Prin luarea în
consideraţie şi a acestor factori, masa monetară în circulaţie se
determină pe baza relaţiei:
M = (Q x P – Cr + Ps) / v
3) posibilităţile oferite de sistemul financiar-bancar,
exprimate prin volumul de credite ce pot fi acordate, pe termen
scurt, agenţilor economici nonfinanciari.
4) comportamentul agenţilor economici faţă de monedă -
poate fi sintetizat prin intensitatea înclinaţiei spre lichiditate.
Preferinţa pentru lichiditate, ca factor contemporan, subiectiv
al cererii de monedă, se bazează pe următoarele mobiluri: al
venitului, al afacerilor, al prudenţei, al speculaţiei.
Oferta de monedă constă în punerea în circulaţie a
monedei, sub forma diferitelor instrumente băneşti, de către
instituţiile monetare specializate, în special prin operaţiuni de
creditare. Principalele instituţii monetare care oferă monedă
sunt:
a) băncile comerciale - oferă monedă scripturală (în cont) prin
acordarea de credite agenţilor economici nonfinanciari,
numite operaţiuni de finanţare. Într-un sistem multibancar,
băncile comerciale îşi corelează activitatea cu Banca
Naţională.
Soldurile care nu se compensează între băncile comerciale
impun deschiderea de către acestea de conturi curente la
148
Banca Centrală (Naţională), pe baza cărora solicită monedă
(este o operaţiune de refinanţare).
b) trezoreria, denumită şi casieria centrală a statului,
efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin
intermediul băncilor comerciale şi al Băncii Naţionale.
Aceasta are însă şi capacitatea de a crea monedă, prin
trecerea unei sume de bani dintr-un cont bugetar într-un
cont la vedere sau pe termen scurt.
c) Banca Naţională ocupă locul central, strategic, în cadrul
sistemului financiar-bancar, îndeplinind funcţia de casier
general al circuitelor monetare, de ultim rezervor de
lichiditate. Prin mecanismele sale specifice, Banca
Naţională oferă monedă, punând la dispoziţia economiei
numerar în următoarele situaţii:
acoperirea deficitului bugetar, prin negocierea bonurilor de
tezaur;
evoluţia nevoilor de valută;
susţinerea băncilor comerciale pentru acoperirea nevoilor
lor de resurse băneşti suplimentare.
Bonul de tezaur reprezintă un titlu de valoare emis de stat
pentru finanţarea temporară a deficitului bugetar.
Banca Centrală reglează, prin intermediul pieţei
monetare, cantitatea de monedă în circulaţie. În acest sens sunt
folosite două căi:
a) emisiunea sau retragerea de monedă (sub formă de
numerar) de către Banca Centrală;
b) crearea de cantităţi suplimentare de bani în cont
(scripturali) sau diminuarea acestora, operaţiuni
realizate de orice bancă.
Emisiunea de monedă de către Banca Naţională este
legată de apariţia unor nevoi suplimentare de bani, generate de
creşterea volumului de bunuri economice pe piaţă, de
acoperirea deficitului bugetar sau de cumpărări de valută de la
agenţii economici şi populaţie, prin intermediul băncilor
149
comerciale autorizate şi a caselor de schimb valutar autorizate.
În condiţiile scăderii cantităţii de bunuri de pe piaţă, a formării
excedentelor bugetare şi ale vânzărilor de valută, Banca
Centrală retrage numerar din circulaţie, ceea ce conduce la
diminuarea masei monetare. Băncile, la rândul lor, modifică
masa monetară în circulaţie, aflată sub formă de bani în cont,
prin extinderea sau restrângerea creditului. În primul caz are
loc o creştere a masei monetare, în cel de-al doilea, o
diminuare a masei monetare.
Punerea în circulaţie a unei cantităţi mai mari de monedă
sau insuficienţa acesteia în raport cu nevoile economiei
naţionale generează fenomene inflaţioniste sau deflaţioniste,
ambele fiind forme de manifestare a dezechilibrelor
economice.
5.6.3. Dobânda
În sens larg, dobânda este un venit însuşit de proprietarul
oricărui capital prin care se recompensează serviciile aduse
prin folosirea acestuia, în condiţii normale, într-o activitate
economică. Acest venit este obţinut fie prin folosirea oricărui
element de capital real, fie prin folosirea capitalului bănesc
împrumutat de către o altă persoană, pe bază de garanţie.
În sens restrâns, dobânda este o sumă de bani, plătită
creditorului pentru cedarea dreptului de folosinţă a unei sume
de bani sub formă de împrumut acordată altei persoane
(denumită debitor), pe o perioadă determinată.
Astfel, prin dobândă se recompensează serviciile aduse
utilizatorului de credite. Indiferent de forma sa de manifestare,
mărimea dobânzii depinde de cererea şi oferta de monedă, de
150
forţele economice specifice pieţei. Aceasta se măsoară în
expresie absolută şi relativă. Mărimea absolută a dobânzii se
măsoară prin masa dobânzii. În accepţiune restrânsă, masa
dobânzii se calculează ca diferenţă între suma totală plătită
creditorului şi suma împrumutului acordat debitorului.
Prin conţinutul său, activitatea bancară, desfăşurată sub
forma unei multitudini de servicii, are un caracter lucrativ.
Pentru dreptul de folosire a resurselor băneşti date cu
împrumut, inclusiv pentru alte servicii, băncile încasează
dobândă, şi comision după caz, ca formă a dobânzii. Pentru
sumele depuse, ca şi pentru alte servicii de specialitate ce le
sunt prestate, băncile plătesc dobândă. Diferenţa dintre
dobânda încasată de bănci (Dî) şi dobânda plătită (Dp)
reprezintă profitul brut bancar numit şi câştig bancar (Cb). Prin
scăderea din profitul brut a cheltuielilor legate de funcţionarea
băncii şi a impozitelor rezultă profitul bancar net.
Sub aspectul modalităţilor de calcul distingem:
a) dobânda simplă – care se aplică numai la nivelul iniţial al
creditului acordat, în condiţiile în care dobânda nu se
capitalizează, situaţie rar întâlnită în practica bancară.
Mărimea dobânzii simple (Ds) se determină prin
următoarea relaţie matematică:
Ds = Cr · d' · n unde:
Cr - mărimea creditului;
d' - rata anuală a dobânzii;
n - durata împrumutului.
b) dobânda compusă - se calculează şi la sumele capitalizate
pe seama dobânzilor încasate, fiind denumită şi dobândă la
dobândă. Mărimea dobânzii compuse (Dc) se calculează pe
baza formulei:
Dc = Sn – Cr unde Sn = Cr (1 + d')n
151
Sub aspect relativ, dobânda se exprimă prin rata dobânzii
(preţul monedei), a cărei mărime diferă în funcţie de modul de
interpretare a dobânzii, în sens larg sau restrâns. Rata dobânzii,
în sens restrâns, se calculează după formula:
d' = D/Cr × 100
Mărimea ratei dobânzii diferă în funcţie de natura
operaţiunilor efectuate, fiind dependentă de durata creditului,
de dimensiunile riscului şi de posibilitatea de plasare a acestuia
pe diverse pieţe ale capitalului, de evoluţia raportului dintre
cererea şi oferta de credite, de starea economiei etc. De
asemenea, mărimea ratei dobânzii diferă de la o ţară la alta, se
modifică în timp, fiind influenţată de o mulţime de factori.
Unii factori au o acţiune generală şi directă, alţii au o influenţă
indirectă. Pe perioade scurte de timp, modificările în mărimea
ratei dobânzii depind de evoluţia activităţii economice.
În economia de piaţă, nivelul şi dinamica dobânzii au o
semnificaţie deosebită, care decurge din funcţiile acesteia:
influenţează repartizarea factorilor de producţie,
orientându-i spre activităţi ce asigură folosirea cea mai
eficientă a lor;
stimulează populaţia în a economisi, prin renunţarea la
unele consumuri curente, sporind astfel capitalul bănesc în
economie.
În general, evoluţia ratei dobânzii se află sub influenţele
creşterii economice şi ale dinamicii preţurilor. Pe o perioadă
relativ îndelungată de timp, factorii care duc la o scădere a
ratei dobânzii, privită în accepţiune restrânsă, sunt:
creşterea generală a masei economiilor;
scăderea relativă a productivităţii capitalului deoarece
inovaţiile au fost generalizate într-o măsură mai mare sau
mai mică;
creşterea gradului de autofinanţare a întreprinderilor.
152
În direcţia creşterii ratei dobânzii acţionează:
a. creşterea costurilor serviciilor, inclusiv a celor bancare;
b. aplicarea în practică, în proporţie mare, a importantelor
descoperiri ştiinţifice;
c. apariţia de noi nevoi, care stimulează interesul agenţilor
economici pentru investiţii.
Mărimea ratei dobânzii este influenţată hotărâtor de
evoluţia raportului dintre cererea şi oferta de credite. Dacă
cererea de credite creşte, rata dobânzii şi masa monetară cresc,
şi invers. În schimb, dacă oferta de credite creşte, rata dobânzii
scade, iar masa monetară în circulaţie creşte, şi invers. Factorii
care influenţează nivelul şi dinamica ratei dobânzii acţionează
concomitent, uneori contradictoriu. Evoluţia concretă a ratei
dobânzii este rezultatul intensităţii acestor factori şi a
tendinţelor lor diferite. Rata dobânzii are o semnificaţie
practică deosebită în viaţa economică, fiind un instrument
esenţial al politicii economice. Ea constituie un barometru care
reflectă starea economică a unei ţări la un moment dat.
155
În funcţie de natura eforturilor depuse, exprimate prin
parametrii de referinţă, în practica economică, ratat profitului
(Pf’) se determină prin mai multe modalităţi, cele mai utilizate
fiind:
rata profitului în funcţie de cifra de afaceri (CA) -
exprimă eficienţa actelor de vânzare-cumpărare
efectuate de firmă, şi se calculează pe baza formulei:
Pf ' = Pf / CA x 100
rata profitului în funcţie de capitalul propriu utilizat
(KT) - reflectă gradul de valorificare a capitalului aflat
în proprietatea agenţilor economici; se calculează pe
baza formulei: Pf ' = Pf / KT x 100
rata profitului în funcţie de costuri (CT), denumită şi
rata rentabilităţii. Se calculează pe baza relaţiei
matematice: Pf ' = Pf / CT x 100 şi exprimă eficienţa
consumului de factori de producţie.
Rezultatele acestor modalităţi de calcul al ratei profitului
sunt diferite, deoarece mărimea eforturilor este diferită. Astfel,
cifra de afaceri, în funcţie de viteza de rotaţie a capitalului, este
mai mare decât capitalul utilizat, iar mărimea capitalului poate
fi mai mare decât a costurilor de producţie, ultimul cuprinzând
numai o parte a capitalului fix utilizat, sub forma amortizării.
Mărimea şi dinamica masei profitului şi a ratei profitului
sunt influenţate de o serie de factori, şi anume:
nivelul productivităţii factorilor de producţie. Cu cât
productivitatea factorilor de producţie este mai mare cu atât
masa şi rata profitului vor fi mai mari, şi invers;
nivelul costului unitar. Cu cât nivelul costului unitar
este mai mare, cu atât masa şi rata profitului pe produs vor fi
mai mici, şi invers;
nivelul preţului de vânzare al bunurilor economice. Cu
cât nivelul preţului de vânzare al unui bun economic va fi mai
mare, cu atât masa şi rata profitului vor fi mai mari, şi invers.
156
Deci, la un anumit nivel al preţului de vânzare masa şi rata
profitului vor fi cu atât mai mari cu cât nivelul costului unitar
al bunurilor economice va fi mai mic, şi invers;
volumul, structura şi calitatea producţiei (activităţii
economice). Dacă structura producţiei şi calitatea bunurilor
economice rămân neschimbate, masa şi rata profitului sunt
direct proporţionale cu volumul producţiei. Agenţii economici
îşi orientează producţia spre bunurile economice solicitate de
piaţă şi care au o rentabilitate mai ridicată. De aceea, cu cât
ponderea sortimentelor de bunuri cu rentabilitate ridicată este
mai mare, cu atât masa şi rata profitului vor fi mai mari, şi
invers. Produsele de calitate superioară au preţuri mai ridicate,
obţinându-se astfel o masă şi o rată a profitului mai mari;
viteza de rotaţie a capitalului (propriu şi împrumutat).
Cu cât timpul afectat de agentul economic proceselor de
aprovizionare, producţie şi desfacere a bunurilor economice
este mai mic, adică cu cât viteza de rotaţie a capitalului
(propriu şi împrumutat) este mai mare, cu atât masa şi rata
profitului vor fi mai mari, şi invers. Asupra vitezei de rotaţie a
capitalului real influenţează structura acestuia şi economisirea
elementelor sale componente. Dacă partea fixă a capitalului
este mai mare, viteza de rotaţie a capitalului real este mai mică,
şi invers. În primul caz, se manifestă tendinţa de scădere a
masei şi ratei profitului; în cel de-al doilea caz, dimpotrivă,
tendinţa de creştere a acestora. Economisirea componentelor
materiale ale capitalului real este posibilă prin introducerea
progresului ştiinţifico-tehnic, utilizarea unor echipamente de
producţie performante, substituirea unor resurse naturale cu
cele sintetice şi mai ieftine etc. În această situaţie, se reduce
costul unitar al producţiei şi, în consecinţă, sporeşte masa şi
rata profitului;
proporţia repartizării veniturilor între posesorii
factorilor de producţie. Dacă partea de venit însuşită de
157
posesorii capitalului este mai mare, comparativ cu părţile
însuşite de posesorii celorlalţi factori de producţie, masa şi rata
profitului vor fi mai mari, şi invers.
16
Niţă Dobrotă (coord.) - ABC-ul economiei de piaţă modernă, Casa de
Editură şi Presă “Viaţa Românească”, Bucureşti, 1991, pag. 158
158
a) renta funciară a pământului;
b) renta minieră;
c) renta din construcţii;
d) renta de raritate;
e) renta de transfer;
f) renta de abilitate.
Ca formă a rentei economice, renta funciară (renta
pământului) reprezintă suma de bani plătită de utilizator
(arendaş) proprietarului de terenuri agricole şi silvice pentru
dreptul de a exploata, pe un anumit termen, o suprafaţă de
teren care aparţine acestuia din urmă.
Posibilitatea însuşirii (formării) rentei funciare (Rf) este
legată de monopolul natural asupra pământului care aparţine
proprietarului de pământ. Însuşirea rentei de către proprietarul
funciar, de la persoana care foloseşte temporar o anumită
suprafaţă de teren, este generată de mecanismul formării
preţurilor la produsele agricole.
Formarea preţurilor la produsele agricole este sub
influenţa monopolului natural al pământului şi a rigidităţii
ofertei faţă de cererea crescândă de produse agricole. Pe piaţă,
oferta de produse se dovedeşte insuficientă în raport cu
cererea. Această situaţie duce la creşterea preţurilor până la un
asemenea nivel, pe baza căruia se obţin încasări băneşti care
acoperă cheltuielile legate de folosirea factorilor de producţie,
se asigură profitul normal ce revine întreprinzătorului agricol
(arendaşului), precum şi un venit suplimentar sub formă de
rentă. Acest venit suplimentar este însuşit şi de proprietarul
funciar în virtutea monopolului său asupra pământului,
constituind o parte a preţului de vânzare a produselor agricole.
Venit sub formă de rentă obţin şi posesorii unor factori
de producţie care au însuşiri naturale deosebite şi a căror ofertă
este, de regulă, inelastică. Astfel, acei agenţi economici care
exploatează terenuri cu însuşiri speciale obţin de pe aceste
suprafeţe o cantitate redusă de produse, dar cu calităţi
159
excepţionale, care sunt foarte solicitate de cumpărători (ex:
vinuri excepţionale produse de podgorii renumite - Jidvei,
Cotnari, Pietroasele, Murfatlar etc).
În aceste condiţii, producătorii vând produsele respective
la preţuri de monopol, preţuri care cuprind şi supraprofitul.
Acest supraprofit este însuşit de proprietarul funciar sub forma
rentei de monopol.
Ca oricare alt bun economic, pământul este o marfă, se
vinde şi se cumpără pe piaţa resurselor naturale (a pământului).
Pe piaţa pământului, prin confruntarea între cererea şi oferta de
terenuri se formează preţul pământului (Pp).
Preţul pământului este renta capitalizată la dobânda
pieţei, curentă (d'). Aceasta înseamnă că preţul pământului este
egal cu suma de bani, care dacă ar fi depusă la o bancă ar
aduce proprietarului acestuia o dobândă anuală egală cu renta
încasată prin transferarea unei suprafeţe de teren în folosinţă
temporară altei persoane.
Pp = Rf / d'
Preţul pământului reprezintă suma de bani ce se plăteşte
pentru cedarea dreptului de proprietate al unei persoane fizice
şi/sau juridice asupra unei suprafeţe de teren altei persoane
fizice şi/sau juridice, pe baza actului de vânzare-cumpărare.
Deoarece oferta de terenuri este inelastică, preţul
pământului are o tendinţă de creştere. În condiţiile actuale
această tendinţă de creştere a preţului pământului este
influenţată de anumiţi factori, care acţionează direct sau
indirect: cererea şi oferta de terenuri agricole, mărimea şi
evoluţia rentei, folosirea alternativă a pământului, rata dobânzii
bancare, ameliorarea poziţiei terenurilor agricole.
În ţara noastră, piaţa pământului este în formare,
extinderea şi consolidarea ei fiind condiţionată de finalizarea
160
retrocedării terenurilor agricole şi silvice, conform legilor în
vigoare.
CAPITOLUL VI
161
c) indicatori de eficienţă - productivitate, rata profitului,
cost unitar.
2) După modul în care surprind realitatea:
a) indicatori de nivel (de mărime);
b) indicatori de dinamică (indici, sporuri);
c) indicatori de structură-exprimă ponderea părţii în
întreg.
3) După modul de exprimare:
a) în unităţi absolute - fizice şi valorice;
b) în unităţi relative - în procente.
4) După nivelul de calcul:
a) microeconomic – la nivelde firmă, consumator;
b) mezoeconomic - unităţi teritoriale, ramură, sector;
c) macroeconomic - economie naţională.
Rezultatele activităţii la nivel macroeconomic într-o
perioadă determinată, de regulă un an, obţinute de către toţi
agenţii economici din economia naţională, se reflectă cifric şi
cantitativ prin indicatori sintetici agregaţi. Indiferent de natura
rezultatelor (bunuri materiale şi servicii) şi fluxurilor din
economia naţională, aceşti indicatori se calculează numai în
expresie valorică, prin intermediul preţurilor şi tarifelor. În
funcţie de scopul urmărit, ei pot fi evaluaţi la preţurile pieţei
(preţurile cumpărătorilor) sau la preţurile factorilor de
producţie (preţurile producătorilor). Preţurile factorilor de
producţie comparativ cu preţurile pieţei, nu include impozitele
indirecte nete (impozitele indirecte minus subvenţiile de
exploatare). De obicei, indicatorii sintetici de rezultate
macroeconomice se determină la preţurile pieţei, ceea ce
permite cunoaşterea dimensiunii rezultatelor activităţii din
intervalul de timp avut în vedere, corelarea resurselor alocate şi
consumate cu rezultatele obţinute, studierea principalelor
corelaţii care s-au manifestat în perioada de calcul.
Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor
macroeconomice îndeplineşte, prin indicatorii utilizaţi, o serie
162
de funcţii esenţiale cum ar fi: instrument de evidenţă statistică,
instrument de analiză a activităţii economice, suport de bază al
fundamentării deciziilor în economie, asigurarea posibilităţii
comparaţiilor internaţionale.
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în
economia de piaţă contemporană pot fi calculaţi prin una din
următoarele trei metode:
a) metoda de producţie (metoda valorii adăugate) - prin
această metodă, din valoarea totală a producţiei sau
valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau
economie naţională), se elimină consumul intermediar
(respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor
produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri), iar în cazul
indicatorilor în expresie netă, se elimină şi consumul de
capital fix (amortizarea), rezultând valoarea adăugată netă.
b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii
veniturilor), care constă în agregarea cheltuielilor totale ale
agenţilor economici cu bunurile materiale şi serviciile care
compun producţia finală. Concret, prin această metodă se
însumează: cheltuielile gospodăriilor (menajelor),
cheltuielile publice guvernamentale, cheltuielile pentru
bunuri de investiţii (investiţiile brute), exportul net (export
minus import).
c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care
constă în însumarea elementelor ce reflectă recompensarea
factorilor de producţie, concretizate în venituri încasate de
proprietarii acestor factori (salarii, profituri, dobânzi, rente)
şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizările).
În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai
rezultatelor macroeconomice, se îmbină cele trei metode.
Astfel, pentru determinarea producţiei pe ramuri ale
economiei, se utilizează metoda de producţie, pentru domeniul
serviciilor se aplică metoda cheltuielilor.
163
În economia de piaţă, principalii indicatori de rezultate
macroeconomice calculaţi în Sistemul Conturilor Naţionale
sunt: produsul global brut (P.G.B.), produsul intern brut
(P.I.B.), produsul intern net (P.I.N.), produsul naţional brut
(P.N.B.), produsul naţional net (P.N.N.), venitul naţional
(V.N.).
Produsul global brut (P.G.B.) reflectă valoarea totală a
bunurilor materiale şi a serviciilor, cu caracter marfar şi
nemarfar, obţinute într-o perioadă de timp, de regulă un an, în
cadrul subsistemelor economiei naţionale. Acest indicator
include înregistrări repetate, fapt pentru care are o utilizare
redusă. Cu toate acestea, P.G.B. răspunde unor cerinţe reale de
cunoaştere macroeconomică privind corelaţiile care se
formează între diferite ramuri, subramuri şi activităţi. P.G.B. se
calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi
servicii din toate sectoarele, adică prin însumarea consumului
final şi a celui intermediar.
Produsul intern brut (P.I.B.) reflectă, valoric, producţia
finală de bunuri şi servicii obţinute de către toţi agenţii
economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea
în interiorul ţării, destinate consumului final. Acest indicator
exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor şi
serviciilor produse în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al
circuitului economic. P.I.B. se determină fie prin însumarea
valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii
economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau
ramură), într-o perioadă determinată (un an), fie prin scăderea
din P.G.B. a consumului intermediar (Ci), astfel:
164
combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producţie) cu
metoda repartiţiei (a însumării veniturilor).
Utilizările finale ale PIB-ului sunt:
consumul final privat (Cp);
consumul final guvernamental (G);
formarea brută a capitalului (Ib);
exportul net (Ex.n.).
PIB = Cp + G + Ib + Ex.n.
Consumul personal şi cel guvernamental formează consumul
final: Cf = Cp + G.
Produsul intern net (P.I.N.) sintetizează suma valorilor
adăugate nete ale bunurilor materiale şi serviciilor finale
produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini)
care acţionează în interiorul ţării, într-o perioadă de timp (de
regulă un an), astfel:
PIN = ΣVANi.
De asemenea, P.I.N. se mai poate calcula scăzând din
produsul intern brut consumul de capital fix = amortizarea (A),
astfel: PIN = PIB - A.
Produsul naţional brut (P.N.B.) reprezintă valoarea
adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale
provenite din activităţile agenţilor economici naţionali,
obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia, în decursul unei
perioade de timp (un an). PNB se determină prin scăderea din
P.I.B. a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de
către agenţii economici străini (V.A.B.S.), la care se adună
valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici
naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe teritorul altor state
(V.A.B.N.S.), astfel: PNB = PIB – VABS + VABNS.
Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB,
în funcţie de soldul pozitiv sau negativ (+M sau –M) dintre
VABNS şi VABS: PNB = PIB ± M. Dacă acest indicator este
evaluat pe baza preţurilor pieţei, denumit şi PNB nominal, el
165
oglindeşte oferta naţională, iar dacă se calculează pe baza
fluxului de cheltuieli ale naţiunii, apare ca indicator al cererii
agregate. Atât PIB, cât şi PNB nu oferă, totuşi, imaginea
producţiei finale nete, deoarece include şi alocaţia pentru
consumul de capital fix, respectiv amortizarea (A).
Produsul naţional net (P.N.N.) reprezintă expresia
bănească a valorii adăugate nete obţinute de agenţii economici
naţionali, atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara acesteia şi se
determină prin scăderea din P.N.B. a amortizării capitalului fix
(A), astfel:
PNN = PNB - A.
Produsul naţional net se mai poate calcula adăugând la
P.I.N. soldul, pozitiv sau negativ, (+M sau –M) dintre VAN
obţinută de agenţii străini pe teritoriul ţării astfel:
PNN = PIN ± M.
Dacă PNN este evaluat la preţurile factorilor, atunci el
reflectă venitul naţional.
Venitul naţional (V.N.) sintetizează veniturile obţinute de
către proprietarii factorilor de producţie prin care se
recompensează aportul acestora la producerea bunurilor
materiale şi serviciilor. V.N poate fi considerat şi ca indicator
ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate care decurg
din producţia bunurilor eonomice. De asemenea, el reflectă şi
utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii
de consum şi pentru economisire. Ţinând seama de cheltuielile
agenţilor economici determinarea venitului naţional porneşte
de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpr.p) din care se scad
alocaţiile pentru consumul de capital fix (A), precum şi
impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare
(Se). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB,
exprimat în preţurile factorilor (PNBpr.f), a alocaţiilor pentru
consumul de capital fix (A). Deci:
VN = PNB pr.p – A – Ii + Se sau VN = PNB pr.f - A.
166
Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile
factorilor de producţie, adică veniturile provenite din munca
angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi
cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate
nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi
în alte ţări. Adică, în venitul naţional se includ: salarii, rente,
profituri, dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi
dobânzile plătite), toate aceste venituri fiind supuse impozitării
directe.
Trebuie precizat că orice ţară efectuează o serie de plăţi
către străinătate, plăţi ce nu sunt legate de activitatea de
producţie (transferuri curente privind: cotaţii la organismele
internaţionale, ajutoare, daune, penalizări, taxe etc) şi, totodată,
încasează plăţi efectuate de străinătate către ea, astfel că
venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi
plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi soldul transferurilor
curente cu străinătatea (S.T.C.S.). Se obţine astfel venitul
naţional disponibil (V.N.D.) conform relaţiei:
VND = VN ± STCS.
În funcţie de acest sold, VND poate fi mai mare sau mai
mic decât VN. Dacă din VND se scad veniturile ce nu revin
populaţiei (contribuţia la asigurările sociale, profiturile
nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile
populaţiei care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse,
alocaţii etc) se obţine venitul personal al populaţiei (menajelor)
– V.P.M. Dacă din venitul personal al menajelor se deduc
impozitele şi taxele plătite de populaţie se obţine venitul
disponibil al menajelor – V.D.M., indicator ce exprimă
posibilităţile populaţiei pentru consum (C) şi economii (S).
Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi
dezvoltării economice este condiţionată de doi factori:
a) creşterea volumului factorilor de producţie;
b) creşterea productivităţii factorilor de producţie.
167
Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general,
pentru determinarea dinamicii economice. Creşterea
economică este relevată de creşterea indicatorilor
macroeconomici. Întrucât aceşti indicatori sunt exprimaţi
monetar (valoric), iar creşterea lor se poate datora atât creşterii
preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice
a activităţii economice, indicatorii macroeconomici se exprimă
în preţuri constante (sau comparabile) şi se numesc indicatori
reali (PIB real, PNB real etc). Dacă sunt exprimaţi în preţurile
curente ale anului de calcul, indicatorii se numesc indicatori
nominali sau monetari. Raportul dintre PIB nominal şi PIB
real se numeşte deflatorul PIB(Def.) şi exprimă indicele mediu
al preţurilor pe întreaga economie, în perioada analizată astfel:
Def = PIB nominal / PIB real x 100, de unde rezultă:
PIBreal = PIBnominal / Def.
După calcularea PIB real, se poate trece la stabilirea
dinamicii (evoluţiei) indicatorului respectiv, prin calcularea
indicelui produsului intern brut:
IPIB = PIB real1 / PIB real0 x 100.
Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau
actual. Produsul potenţial se referă la mărimea maximă a
acestuia care poate fi obţinută într-o perioadă în condiţiile
ocupării depline a forţelor de muncă. Produsul actual poate fi
mai mare sau mai mic decât produsul potenţial, în raport de
nivelul productivităţii muncii medii, de rata de activitate a
populaţiei, precum şi de alte condiţii conjuncturale. Diferenţa
dintre PNB potenţial şi PNB actual se numeşte ecartul PNB şi
are o mare importanţă în studiile de echilibru macroeconomic.
168
Într-o economie de piaţă modernă, deschisă spre exterior,
comportamentele agenţilor economici se concretizează, în
ultima instanţă, sub forma cererii agregate (globale, totale) şi
ofertei agregate (globale, totale).
Cererea agregată (globală) reprezintă totalitatea cerinţelor
solvabile (adică care au capacitate de plată) de bunuri şi
servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la
un nivel mediu general al preţurilor acestora. Structura cererii
agregate cuprinde următoarele elemente:
a) cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii,
efectuate de către populaţie (menaje);
b) venituri alocate şi cheltuite de întreprinderi (firme) pentru
investiţiile brute;
c) achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum şi bunuri
investiţionale, pe seama veniturilor bugetare;
d) cheltuielile (în valută) agenţilor economici străini pentru a
importa dintr-o ţară, respectiv pentru a plăti exporturile
acelei ţări.
Mărimea cererii agregate este influenţată de nivelul
general al preţurilor, care este o marime ponderată a preţurilor
tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse într-o
economie. Dacă nivelul general al preţurilor creşte
(considerând că ceilalţi factori nu se modifică), puterea de
cumpărare a banilor scade, astfel că se va putea cumpăra o
cantitate mai mică de bunuri şi servicii cu un venit nominal
dat, adică va avea loc o reducere a cererii agregate. De
asemenea, creşterea nivelului general al preţurilor dintr-o
economie va conduce spre o scumpire a bunurilor şi serviciilor
produse pe plan intern, comparativ cu cele străine. Ca urmare,
consumatorii interni vor avea tendinţa să cumpere mai puţine
bunuri economice autohtone, ele fiind relativ mai scumpe faţă
de cele străine, cu efecte asupra creşterii importurilor şi
scăderii exporturilor de astfel de bunuri. Totodată, sporirea
nivelului general al preţurilor va avea ca rezultat şi reducerea
169
cheltuielilor guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de
consum şi bunuri investiţionale.
În concluzie, o creştere generalizată a preţurilor în
economie va avea ca rezultat reducerea cererii agregate, prin
reducerea tuturor componentelor acesteia. Invers, scăderea
nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii
agregate.
Considerând, însă, că nivelul general al preţurilor rămâne
relativ constant pe o anumită perioadă de timp, atunci cererea
agregată variază în raport cu acţiunea unor factori care poartă
denumirea de condiţiile cererii agregate, precum:
a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la
evoluţia stării economice în ansamblul ei. Anticipările
optimiste vor determina populaţia să cumpere o cantitate mai
mare de bunuri, în special de folosinţă îndelungată, iar
întreprinzătorii să sporească investiţiile, deoarece creşte gradul
de certitudine privind eficienţa acestora, ceea ce va însemna
creşterea cererii agregate. Anticipările pesimiste vor conduce
la creşterea incertitudinilor consumatorilor finali, fapt ce se va
reflacta în reducerea cererii agregate, adică a cheltuielilor
pentru bunuri de consum şi de capital;
b) natura politicilor guvernamentale care, dacă urmăresc
creşterea cheltuielilor pentru investiţii, reducerea fiscalităţii
sau sporirea masei monetare, au ca efect creşterea cererii
agregate, iar dacă stimulează creşterea ratei dobânzii sau a
fiscalităţii, au ca efect reducerea cererii agregate;
c) starea generală a economiei mondiale care, dacă se află
într-o perioadă de boom economic, va determina creşterea
exporturilor din economia naţională, crescând cererea agregată,
iar dacă se află într-o perioadă de criză, partenerii de afaceri
străini vor importa mai puţin, scăzând astfel cererea agregată.
Oferta agregată cuprinde ansamblul bunurilor şi
serviciilor oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii
economici autohtoni şi străini. Altfel spus, oferta agregată
170
reprezintă producţia totală internă de bunuri economice, la
care se adaugă oferta străinătăţii (importurile).
Cel mai important factor de influenţare a ofertei agregate
este nivelul general al preţurilor care, după cum ştim, se află
într-o relaţie direct proporţională cu mărimea acesteia. Acest
lucru este valabil, însă, dacă nivelul preţurilor se referă la
bunurile marfare care constituie oferta agregată, fără a avea
legătură cu costul acestora. Modificarea nivelului general al
preţurilor se reflectă în oferta agregată şi prin intermediul
costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi. Astfel, o
creştere a acestor costuri poate determina o reducere a ofertei,
iar o scădere a lor, mărirea ofertei agregate.
Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind relativ
constant, oferta agregată poate fi influenţată şi de alţi factori,
numiţi condiţii ale ofertei, precum:
a) productivitatea factorilor de producţie care, dacă
sporeşte, va antrena, pe lângă o reducere a costului mediu, şi
creşterea volumului producţiei şi, deci, a ofertei agregate. O
scădere a acestei productivităţi va conduce, însă, la creşterea
costului mediu şi reducerea producţiei pe unitatea de factor
consumat şi, deci, a ofertei agregate;
b) volumul factorilor de producţie utilizaţi care poate spori
oferta agregată, atunci când oferta lor creşte, şi poate reduce
oferta agregată, atunci când oferta lor pe piaţă se diminuează.
Echilibrul economic reprezintă starea spre care tinde
fiecare tip de piaţă în parte şi piaţa naţională în ansamblul ei, în
sensul egalizării cererii cu oferta sau al existenţei unor
asemenea diferenţe dintre ele care să nu genereze dificultăţi
economice şi sociale grave. Echilibrul economic poate fi
general sau parţial (al unui domeniu sau pieţe). Echilibrul
economic general reprezintă o situaţie spre care tind pieţele
interdependente, caracterizată prin inexistenţa excesului de
cerere sau de ofertă.
171
Dacă echilibrul economic general are în vedere
interdependenţa pieţelor, cel parţial se referă la un domeniu
considerat teoretic izolat pentru a putea fi studiat. Echilibrul
economic parţial se referă la tendinţa spre echilibru a cererii cu
oferta pe o anumită piaţă, astfel: echilibrul pe piaţa bunurilor
materiale şi serviciilor se realizează când cererea agregată
(Cag = D + Ex) este egală cu oferta agregată de bunuri
(Oag = Y + H). Deci: D + Ex = Y + H sau
C + I + Ex = C + S + H;
adică I + Ex = S + H, sau Ex - H = S - I,
unde:
“H” - import;
“Ex” - export;
“D” - cerere internă;
“Y” - ofertă internă;
“C” - cererea şi oferta de bunuri de consum;
“I” - cererea de bunuri de investiţii;
“S” - oferta de economii.
Deci, condiţia de echilibru pe această piaţă este ca
diferenţa dintre export şi import să fie egală cu diferenţa dintre
economii şi investiţii, luându-se în considerare şi relaţiile
economice ale ţării respective cu exteriorul.
Condiţia de echilibru pe piaţa monetară este ca cererea de
monedă (Cm) să fie egală cu oferta de monedă (Om):
Cm = Om.
Cererea reală de monedă depinde de volumul global al
tranzacţiilor pe piaţă (Q) şi nivelul general al preţurilor (P):
Cm = Q x P.
Oferta reală de monedă depinde de masa monetară (M) în
circulaţie şi de viteza de rotaţie a banilor (v):
Om = M x v.
Deci, condiţia teoretică a echilibrului pe piaţa monetară
este Q x P = M x v.
172
Echilibrul pe piaţa muncii se realizează când cererea de
muncă este egală cu oferta de muncă: C = O .
L L
177
subunitar, pentru că o parte a creşterii venitului măreşte
economiile şi astfel: ΔV > ΔC => 0 < c’ < 1.
A doua utilizare a venitului este economisirea. Precum
cheltuielile de consum şi economiile depind atât de mărimea şi
dinamica venitului, cât şi de ponderea lor în venit. Aceasta din
urmă se exprimă prin rata economiilor “e”. Rata economiilor
reprezintă o cifră care indică relaţia funcţională dintre nivelul
venitului şi cel al economiilor şi se calculează după relaţia:
e = S / V x100.
Înclinatia marginala spre economii arată cu cât cresc
economiile (ΔS) la creşterea cu o unitate a venitului (ΔV):
e` = ΔS / ΔV
De regulă, creşterea venitului este însoţită, de la un
anumit nivel, de creşterea economiilor. Atunci: ΔV = ΔS + ΔC
şi ΔV > ΔS, => 0 < e’ < 1.
Între rata economiilor şi rata consumului există
următoarea relaţie: C / V + S / V = V / V = 1 => c + e = 1.
La un venit dat, cu cât este mai mare rata consumului, cu
atât este mai mică partea economisită din venit. Relaţia dintre
înclinaţia marginală spre consum şi spre economii poate fi
exprimată astfel:
c’ + e’ = ΔC/ΔV + ΔS/ΔV = ΔV/ΔV = 1 => c’ + e’ = 1.
Conform economistului englez John Maynard Keynes,
relaţiile dintre creşterea venitului şi cea a consumului,
respectiv a economiilor, se află sub incidenţa unor legi
psihologice şi anume: legea psihologică fundamentală a
consumului şi legea economisirii. Definind legea psihologică
fundamentală a consumului, Keynes susţine că: ”Psihologia
colectivităţii este de aşa natură încât, atunci când se măreşte
venitul real global, consumul global creşte dar nu cu aceeaşi
mărime”. Reversul acestei legi este legea economisirii,
conform căreia modificarea venitului va fi însoţită de o
modificare în acelaşi sens a economiilor, dar într-o proporţie
mai mare. Aceasta înseamnă că:
178
de la un anumit nivel al venitului şi al bunăstării, de regulă,
dacă venitul creşte, consumul va creşte, dar mai lent decât
venitul. În schimb, economiile cresc mai rapid decât
venitul;
dacă venitul scade, scade şi consumul, dar mai încet,
întrucât oamenii tind să cheltuie pentru consum atât cât să-
şi asigure standardul normal de viaţă. Pe perioade mai
lungi, consumul poate depăşi chiar venitul (se produce
dezeconomisirea, adică se consumă din economii
acumulate în trecut sau pe datorie). În schimb, economiile
scad şi ele, dar într-o proporţie mai mare decât venitul.
Toate aceste relaţii se pot exprima cu ajutorul variaţiilor
relative ale venitului, consumului şi economiilor:
Δ%C < Δ%V < Δ%S.
Nivelul şi dinamica consumului şi economiilor depind de
influenţa conjugată a numeroşi factori obiectivi şi subiectivi
(care ţin de înclinaţiile psihologice ale oamenilor). Dintre
factorii obiectivi ai consumului deosebit de important este
nivelul şi dinamica veniturilor nete (după plata impozitului) şi,
în special, ale salariului. Consumul şi economiile evoluează, de
regulă, în acelaşi sens cu veniturile nete. Numai de la un
anumit nivel al creşterii venitului, oamenii îşi permit şi
creşterea economiilor, aşa cum cei cu un venit ridicat, de
regulă, economisesc mai mult decât cei cu venituri modeste.
La acelaşi nivel al venitului brut, însă, înclinaţia spre
consum sau economisire poate fi diferită în funcţie de alte
condiţii, precum:
a) impozitarea - impozitele pot frâna cererea de consum (dacă
sunt mari) sau o pot stimula (dacă sunt mici). De fapt, ceea
ce noi economisim sau consumăm sunt veniturile personale
disponibile. În consecinţă, cu cât impozitele directe sau
indirecte sunt mai mari, cu atât posibilităţile de consum şi
de economisire vor fi mai mici, şi invers;
179
b) anticipările privind evoluţia veniturilor - anticipările de
creşteri ale veniturilor pot mări consumul prezent. De
exemplu, anticiparea scăderii venitului în viitor poate mări
economiile prezente, pentru asigurarea unor rezerve;
c) anticipările privind evoluţia preţurilor influenţează
opţiunile de consum. Anticiparea creşterii preţurilor poate
determina o creştere a consumului prezent şi, implicit, o
diminuare a economiilor prezente. În acest caz se ia în
consideraţie riscul diminuării puterii de cumpărare a
economiilor;
d) preferinţa pentru economisire, în vederea achiziţionării
unor bunuri în viitor, conduce la sacrificarea unei părţi din
consumul curent care, la rândul ei, depinde de asumarea
riscului: fie cel al devalorizării economiilor prin inflaţie, fie
riscul de a trăi prea puţin pentru a mai beneficia de bunuri
în viitor;
e) modificările neprevăzute ale valorii capitalului (a părţii din
venit destinate investiţiilor) pot micşora consumul prezent
prin scumpirea capitalului sau îl pot mări prin ieftinirea
bunurilor de investiţii. Uzura morală sau scumpirea
resurselor naturale solicită cheltuieli suplimentare de
investiţii, la acelaşi venit, micşorând astfel posibilităţile de
consum în momentul realizării investiţiilor;
f) creditul de consum poate reduce cheltuielile de consum
prezente în condiţiile unor datorii mari, contractate în
trecut, sau poate mări consumul prezent al unui bun care va
fi plătit în viitor, diminuând astfel consumul viitor al altor
bunuri.
Între mobilurile subiective care stimulează consumul,
diminuând economiile, amintim: nesaţietatea, nechibzuinţa,
ostentaţia, risipa.
Ca mobiluri psihologice ale înclinaţiei spre economisire
avem:
180
nevoia de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute
sau pentru viitor (bătrâneţe, întreţinerea unor persoane);
calcul - dorinţa de a beneficia de dobânzi şi sporuri de
valoare, care presupun însă un plasament de economii,
adică un efort de economisire a venitului;
independenţa economică conferită de existenţa unor
economii băneşti;
dorinţa de a investi în afaceri viitoare, ceea ce
presupune existenţa unor sume economisite în acest scop;
dorinţa de a lăsa o situaţie economică prosperă
moştenitorilor;
avariţia.
Toate aceste înclinaţii ale oamenilor sunt foarte
importante pentru fundamentarea deciziilor agenţilor ofertanţi
şi ale investitorilor.
181
care se adaugă cele pe termen lung. Altfel spus, avem de-a face
cu active bancare şi active financiare.
Activele bancare sunt rezultatul operaţiunilor specifice
băncilor şi instituţiilor de credit specializate. Ele nu au caracter
negociabil şi prezintă un grad ridicat de siguranţă (riscul este
scăzut). Activele financiare sunt cele care rezultă din diferite
plasamente concretizate în titluri de valoare cu caracter
negociabil şi cu un grad mai scăzut de siguranţă, cum ar fi:
a) activele de capital (acţiuni şi obligaţiuni) rezultate din
plasamente pe termen lung. Ele dau dreptul deţinătorului
(cumpărătorului) la obţinerea unor venituri viitoare
(dobânzi şi dividente), dar îl asociază la riscul afacerii în
care a investit şi sunt negociabile în cadrul unei pieţe
speciale;
b) activele monetare, ca rezultat al plasamentelor pe termen
scurt (cambii, bonuri de tezaur, certificate de depozit, bilet
la ordin). Ele sunt negociabile pe piaţa monetară şi au un
grad ridicat de lichiditate, adică, în mod continuu şi
operativ se transformă în bani.
Piaţa financiară (a capitalurilor) reprezintă cadrul în care
disponibilităţile băneşti ale populaţiei sau ale altor agenţi se
întâlnesc cu nevoile de resurse băneşti pe termen lung ale
întreprinderilor sau administraţiilor publice. Administraţiile
publice şi întreprinderile emit spre vânzare titluri de valoare
(mobiliare sau fiduciare) în scopul completării resurselor
proprii de investiţii cu resurse atrase de la alţi agenţi. Ca pe
oricare altă piaţă, şi pe piaţa financiară se manifestă agenţi, în
calitate de vânzători şi cumpărători. Primii sunt posesorii de
economii, iar ceilalţi sunt posesorii de titluri. Obiectul
tranzacţiilor este reprezentat de titlurile de valoare pe termen
lung, cele mai răspândite fiind acţiunile şi obligaţiunile.
Acţiunea este un titlu de valoare care conferă
deţinătorului ei calitatea de proprietar asupra unei părţi din
capitalul social al unei firme organizate ca societate pe acţiuni.
182
Acţiunea este purtătoarea unor însemne speciale cum sunt:
numele firmei, valoarea nominală, seria, data emiterii.
Majoritatea acţiunilor sunt la purtător, adică nu au înscrise pe
ele numele posesorului, ele putându-se înstrăina prin
moştenire, donaţie sau vânzare.
Acţionarii (persoane fizice sau juridice) au următoarele
atribute:
participă prin vot la alegerea consiliului de administraţie, la
adoptarea unor decizii de către adunarea generală a
acţionarilor;
au dreptul de a fi informaţi asupra gestiunii şi situaţiei
economico-financiare a firmei;
obţin părţi din capitalul firmei, în cazul când aceasta este
lichidată;
suportă o parte din pierderi, atunci când se obţin rezultate
necorespunzătoare;
au dreptul la un venit care depinde de mai multe condiţii
(printre care foarte important este profitul firmei la care au
cumpărat acţiuni), venit numit dividend.
Dividendul este o parte a profitului net al unei societăţi
pe acţiuni care revine pentru o acţiune emisă de aceasta.
Dividendul reprezintă, aşadar, un venit variabil iar mărimea lui
depinde şi de alte condiţii, precum:
partea din profitul firmei pe care adunarea generală a
acţionarilor decide să o repartizeze între aceştia;
numărul de acţiuni deţinute;
tipul de acţiuni cumpărate: ordinare sau preferenţiale.
Acţiunile ordinare sunt titluri care conferă posesorilor lor
dreptul la dividende variabile în funcţie de profitul net al
firmelor. Acţiunile preferenţiale asigură posesorilor lor
prioritatea (în raport cu acţiunile ordinare) în acordarea unui
dividend specificat şi în asigurarea despăgubirilor în cazul
lichidării firmei. Aceasta înseamnă că posesorii acestor acţiuni
183
îşi vor încasa dividendele sau despăgubirile înaintea
deţinătorilor de acţiuni ordinare.
Pe piaţa financiară economiile pot fi plasate şi în
obligaţiuni. Obligaţiunea este un titlu de valoare care atestă
angajarea unui împrumut pe termen lung, iar cumpărătorii
obligaţiunilor devin obligatari, pentru că au calitatea de
creditori faţă de emitent.
Emitenţii de obligaţiuni pot fi:
I. administraţiile publice, care urmăresc, prin vânzarea de
obligaţiuni, să constituie resurse pentru acoperirea
deficitului bugetar (venituri mai mici decât cheltuielile)
sau pentru investiţii;
II. firmele importante, cu reputaţie bună, care prin
vânzarea obligaţiunilor îşi finanţează diferite investiţii.
Încasând bani din vânzarea obligaţiunilor, emitenţii
acestora devin debitori. Ei pot utiliza banii încasaţi din
vânzarea obligaţiunilor până la o anumită dată, numită
scadenţă, când trebuie să îşi răscumpere obligaţiunile restituind
creditul obligatarilor. În calitate de creditori, obligatarii au
dreptul de a încasa până la scadenţă, periodic (la un termen
specificat), o dobândă fixă, numită cuponul obligaţiunii.
Titlurile de valoare pe termen lung pot fi tranzacţionate
pe cele două forme ale pieţei financiare: piaţa primară şi piaţa
secundară.
Pe piaţa financiară primară se tranzacţionează titluri nou
emise, de regulă la valoarea nominală înscrisă pe acestea (în
anumite împrejurări, preţul perceput la emisiunea de
obligaţiuni poate fi stabilit subpari - sub valoarea nominală,
răscumpărarea urmând să aibă loc alpari - adică la valoarea
nominală). Pe această piaţă agenţii intermediari sunt în special
băncile, acestea putând subscrie sau achiziţiona integral
titlurile emise, pe care, apoi, le revând altor agenţi economici.
Pe piaţa financiară secundară se tranzacţionează titlurile
achiziţionate anterior de pe piaţa primară. Acţiunile şi
184
obligaţiunile sunt vândute, de regulă, la preţuri diferite de
valoarea lor nominală, preţuri determinate de raportul cerere-
ofertă. În acest caz preţul titlurilor poartă numele de curs al
titlurilor de valoare.
La rândul ei, piaţa financiară secundară se manifestă sub
două forme: Bursa de valori şi Piaţa extrabursieră.
Tranzacţiile la bursă se desfăşoară pe baza unor reguli
clare, obligatorii, bine cunoscute. Astfel, pe baza ordinelor
clienţilor, intermediarii pot vinde sau cumpăra numai titlurile
admise la cotare. Aceste titluri aparţin unor emitenţi care
îndeplinesc anumite condiţii, precum dimensiunea capitalului
sau rentabilitatea.
Titlurile neadmise la bursă pot fi tranzacţionate pe piaţa
secundară extrabursieră (în cazul României - piaţa RASDAQ-
Romanian Association of Securities Dealers Automated
Quatation System).
Indiferent de forma pieţei financiare secundare, cererea şi
oferta se adresează prin intermediul unor agenţi numiţi brokeri.
Aceştia pot acţiona în calitate de angajaţi ai unei firme de
brokeraj sau în mod independent.
Plasarea economiilor pe piaţa capitalurilor este motivată
de obţinerea unor venituri pe termen mediu sau lung (cuponul
obligaţiunii) sau fără termen (dividendul acţiunii), dar şi de
obţinerea unui câştig potenţial. Acesta din urmă poate fi
rezultatul creşterii preţului de vânzare a titlurilor de valoare, în
comparaţie cu preţul lor de cumpărare (mai mic).
Modificările cursului titlurilor de valoare pe termen lung
are la bază raportul cerere-ofertă, determinat la rândul său de
factori de natură economică sau extraeconomică, astfel:
a) mărimea venitului - există o corelaţie pozitivă între
mărimea venitului anterior sau estimat al titlului şi cererea
acestuia sau cursul lui. De exemplu, creşterea dividendului
unei acţiuni poate mări cererea pentru aceasta şi, prin
intermediul ei, cursul;
185
b) dinamica ratei dobânzii în economie se află în corelaţie
negativă cu sensul modificării cursului valorilor mobiliare.
În condiţiile creşterii ratei dobânzii, agenţii economici pot
prefera plasamente ale economiilor lor în sistemul bancar şi
nu pe piaţa capitalurilor. În felul acesta, scăzând cererea de
titluri, poate scădea şi cursul lor. Relaţia dintre venitul
titlului (V), rata dobânzii în economie (d’) şi cursul titlului
(Cs) se exprimă astfel: Cs = V/d’;
c) inflaţia, respectiv creşterea preţurilor în economie, poate
determina creşterea cursurilor valorilor mobiliare;
d) conjunctura economică poate influenţa, la rândul ei, cursul
titlurilor. Când economia trece prin stări de recesiune,
cursul poate scădea brusc, odată cu diminuarea profiturilor
firmelor emitente. În schimb, în perioadele de expansiune a
economiei, când veniturile agenţilor cresc, cursurile au o
tendinţă ascendentă;
e) stabilitatea socio-politică poate favoriza cererea pentru
titluri şi, astfel, creşterea cursului, în timp ce instabilitatea
socio-politică, măreşte riscul investiţiilor în titluri de
valoare şi se reflectă în pierderea interesului pentru acestea,
conducând la scăderea cursului:
Bursa de valori are următoarele caracteristici:
loc public unde se vând şi se cumpără titluri de valoare;
se apropie cel mai mult de modelul pieţei cu concurenţă
perfectă;
piaţa organizată, supusă unor reguli şi uzanţe clare de
funcţionare;
organizată ca societate pe acţiuni;
are ca organ de conducere operativă Consiliul bursei;
activitatea ei este strict supravegheată de autoritatea
publică;
asigură transformarea operativă, în termen scurt, a
capitalului real în capital bănesc şi invers;
mobilizează rapid importante resurse pentru investiţii;
186
piaţă indispensabilă pentru transferarea unor capitaluri
individuale dintr-o întreprindere în alta şi dintr-o ţară în
alta;
favorizează procesul de concentrare a puterii economice,
asigurând preluarea controlului asupra unei societăţi pe
acţiuni prin deţinerea pachetului acţiunilor de control care
se realizează fie prin cumpărări treptate de acţiuni, fie
rapid, prin operaţiunea numită ofertă publică de cumpărare;
barometru sensibil al stării economiei, deoarece adeseori
scăderea bruscă a cursurilor este semnalul declanşării unei
crize, şi invers, a unui reviriment;
joacă rolul de intermediar între agenţii economici, de
transferare a economiilor de la o persoană la alta;
câştigul realizat în urma tranzacţiilor bursiere trebuie
considerat legal, cuvenit, fiind un rezultat firesc al operaţiei
respective;
prin intermediul operaţiunilor speculative (bani fierbinţi),
sustrage importante resurse pentru investiţii pentru că, de
fapt, pe ansamblul economiei, prin aceste operaţiuni se
redistribuie venituri fără ca ele să crească, aşa cum se
întâmplă în cazul investiţiilor în active reale.
Tranzacţiile cu titluri de valoare care au loc pe piaţa
financiară secundară se pot realiza ca:
1) operaţiuni la vedere – în cadrul cărora schimbul titlurilor
(cantitatea, preţul şi alte condiţii de livrare) trebuie
îndeplinite în cel mult două zile lucrătoare după încheierea
înţelegerii (aceste operaţiuni deţin până la 80% din totalul
tranzacţiilor);
2) operaţiuni la termen - în momentul încheierii tranzacţiei se
stabilesc cursul şi numărul de titluri iar executarea
contractului are loc ulterior, la o dată convenită, numită zi
de lichidare sau scadenţă. Aceste operaţii sunt în esenţă
speculative pentru că una dintre părţi câştigă pe seama
pierderii celeilalte părţi, astfel:
187
a) vânzătorul acţionează potrivit principiului “vinde azi
scump şi cumpără mâine ieftin” mizând pe scăderea
cursului în viitor (el se numeşte “speculator a la baisse” sau
“bear”). Asfel, el va achiziţiona titlurile de pe piaţă la
scadenţă, când mizează că va scădea cursul lor, dar le va
ceda cumpărătorului la cursul prevăzut în contract, mai
ridicat;
b) cumpărătorii se conduc după principiul “cumpără azi ieftin
şi vinde mâine scump”, ei fiind speculatori “bull” sau “a la
hausse” şi mizează pe creşterea cursului astfel încât, la
scadenţă, achiziţionează titlurile la preţul din contract (mai
mic) şi le vor revinde la preţul pieţei (mai mare) realizând
astfel un câştig.
În mod evident, în cadrul operaţiunilor la termen câştigă
agentul speculator a cărui anticipare privind cursul se
adevereşte. Cei doi agenţi nu au libertatea de a renunţa la
tranzacţie decât cu condiţia de a suporta urmările care decurg
din acest refuz.
Din cele prezentate mai sus am putut constata că
economiile pot fi investite pe piaţa capitalurilor, pe piaţa
monetară şi în active reale. Alegerea activului în care se
plasează economiile pe piaţa capitalurilor se fundamentează
raţional pe criterii precum: venitul adus de plasament, riscul
asumat, lichiditatea şi randamentul titlului de valoare .
Venitul unui titlu - în aceleaşi condiţii de risc şi
lichiditate, se preferă plasamentul pentru care se estimează un
venit mai mare. Agenţii economici raţionali compară profitul
estimat a se obţine prin plasarea banilor în investiţii reale, cu
dobânda pe care ar putea să o obţină de pe piaţa monetară şi cu
venitul estimat al titlurilor pe care le-ar putea cumpăra de pe
piaţa capitalurilor.
Riscul se referă la situaţiile în care anticipările nu sunt
unice, dar pot fi apreciate probabilităţile de realizare a lor.
Unele plasamente sunt mai puţin riscante, asemenea celor pe
188
termen scurt sau celor pentru care veniturile sunt garantate. În
această situaţie, însă, venitul este de multe ori mic, astfel:
obligaţiunile guvernamentale sunt mai puţin riscante
decât cele ale societăţilor comerciale;
acţiunile preferenţiale sunt mai sigure, având
prioritate în raport cu cele ordinare;
plasamentele pe termen scurt sunt mai sigure decât
cele pe termen lung.
Lichiditatea se referă la posibilitatea vânzării rapide, cu
cheltuieli minime, a titlurilor de valoare. De exemplu, titlurile
de valoare ale celor mai importante societăţi comerciale pe
acţiuni sau ale autorităţilor publice sunt admise pe piaţa
secundară, la bursă. Din acest motiv ele pot fi mai uşor
vândute, având lichiditate mai mare comparativ cu cele
tranzacţionate pe piaţa secundară extrabursieră.
Randamentul titlurilor de valoare pe termen mediu şi
lung reprezintă, de fapt, un fel de rată a profitului sau rată a
dobânzii pentru deţinătorul lor. Acesta se poate determina ca
un randament actual (curent) şi un randament final, astfel:
ηa = Va / Pa x 100; ηf = Vt Pa + Pv / Pa x 100
unde:
Va = venitul anual (dividend sau dobândă) adus de titlul de valoare;
Vt = venitul total (dividend sau dobândă) pe care l-a adus titlul de valoare pe
întreaga perioadă în care a fost deţinut;
Pa = preţul de achiziţie a titlului de valoare;
Pv = preţul de vânzare a titlului de valoare.
189
În sens larg, investiţiile se identifică cu plasamentele
economiilor persoanelor fizice şi juridice în diferite domenii.
În sens restrâns, ele reprezintă totalitatea cheltuielilor
care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital, în vederea
sporirii avuţiei naţionale. Astfel se fac cheltuieli pentru
înlocuirea capitalului fix uzat, dar şi cu creşterea şi
modernizarea capitalului fix şi a celui circulant.
Ca urmare, cumpărarea unor bunuri de consum de
folosinţă îndelungată, de acţiuni şi obligaţiuni, a unor suprafeţe
de pământ nu reprezintă investiţii în sens economic deoarece
folosirea lor nu contribuie la creşterea capitalului tehnic şi
implicit a avuţiei naţionale, ci doar schimbă proprietarul lor.
Distingem mai multe tipuri de investiţii diferenţiate după
destinaţiile lor şi după sursele de finanţare. Din punct de
vedere al sursei (agentului investitor), investiţiile se pot realiza
din surse proprii (interne – acestea putând fi amortizarea şi
profitul reinvestit) sau din surse externe (creditele de pe piaţa
monetară, emisiunea de obligaţiuni, aport de capital prin
emisiunea şi vânzarea de acţiuni).
Din punct de vedere al destinaţilor avem:
investiţii de înlocuire (Iî) care au ca sursă de finanţare
amortizarea: Iî = A.
investiţii de dezvoltare sau nete (In) care se finanţează din
profitul reinvestit şi din surse externe:
In = profit reinvestit + surse externe.
Investiţiile de înlocuire însumate cu investiţiile nete
formează investiţiile brute (sau formarea brută a capitalului).
Factorii care stau la baza incitaţiei pentru investiţii sunt:
Cererea de investiţii - depinde de venitul pe care îl aduce
investiţia comparativ cu venitul adus de alte plasamente ale
economiilor. Aceste venituri depind la rândul lor de
raportul dintre rata dobânzii (d’) şi rata profitului la
investiţii (Pf’i). De pildă, incitaţia spre investiţii creşte când
profitul estimat că se va obţine în urma investiţiei va fi mai
190
mare decât dobânda rezultată din plasamentele bancare.
Totodată, profiturile rezultate din investiţiile finanţate din
credite trebuie să fie superioare dobânzilor plătite la aceste
credite. Rata dobânzii influenţează, deci, invers
proporţional volumul invetiţiilor. Rezultă că incitaţia
pentru investiţii se manifestă atunci când: Pf’i > d’;
Riscul - când un agent economic îşi investeşte economiile
el îşi asumă riscul de întreprinzător, risc legat de
incertitudinile privind profitul viitor. Când preferă să-şi
plaseze economiile pe piaţa monetară sau în obligaţiuni, el
îşi asumă riscul creditorului, risc legat de posibilitatea
insolvabilităţii debitorului. Asumarea riscului de
întreprinzător măreşte incitaţia pentru investiţii în
economie;
Stabilitatea şi sensul modificării profitului şi ratei
profitului la investiţiile existente influenţează incitaţia spre
investiţii. Când tinde să crească profitul şi rata profitului,
poate creşte şi incitaţia spre investiţii. Scăderea eficienţei
investiţiilor, existente în diferite domenii, poate diminua
interesul pentru noi investiţii;
Statul poate încuraja, prin cheltuielile sale publice,
creşterea investiţiilor în sectorul public. Prin subvenţii sau
prin mărimea impozitelor el poate influenţa incitaţia pentru
investiţii a agenţilor economici privaţi;
Conjunctura economică naţională şi mondială. În situaţia
în care în economia naţională sau pe piaţa mondială creşte
cererea pentru produsele rezultate în urma investiţiilor,
incitaţia de a mări investiţiile în domeniile producătoare
creşte, şi invers.
Economiile, ca şi investiţiile, reprezintă un excedent al
venitului peste cheltuielile de consum şi de aceea, la nivel
macroeconomic în condiţii de echilibru, pot fi considerate ca
fiind egale, venitul utilizându-se pentru cheltuielile de consum
şi pentru investiţii: S = I şi V = C + I. Astfel, economiile
191
reflectă comportamentul colectiv normal al consumatorului
individual, iar investiţiile comportamentul colectiv al
întreprinzătorului individual care îşi plasează economiile
acumulate. În această situaţie, un spor al venitului poate genera
o creştere a economiilor care la rândul lor măresc şi mai mult
posibilitatea de a investi în viitor:
ΔV = ΔC + ΔS dar ΔS = ΔI => ΔV = ΔC+ΔI.
Astfel, o investiţie suplimentară realizată în prezent (ΔI)
dintr-un spor de economie acumulată într-o perioadă anterioară
(ΔS) poate mări de mai multe ori producţia obţinută şi, deci,
venitul realizat pe seama ei în viitor (ΔV). Multiplicatorul
investiţiilor (K) reprezintă indicatorul care arată sporul
producţiei şi al venitului ca urmare a unui spor al investiţiei în
prezent: K = ΔV/ΔI.
Utilizând relaţiile dintre sporul economiilor şi sporul
investiţiilor, precum şi dintre înclinaţia marginală spre consum
şi cea spre economii, putem demonstra relaţia dintre
multiplicator şi înclinaţia marginală spre consum, respectiv,
spre economii, astfel:
ΔS = ΔI; c’+e’ = 1; e’ = ΔS/ΔV; K = ΔV/ΔS =>
=> K = 1/e’ sau K = 1/1- c’
După cum se poate observa, multiplicatorul este inversul
înclinaţiei marginale spre economii. Cum în mod normal,
înclinaţia marginală spre consum şi spre economii sunt
pozitive şi subunitare, multiplicatorul investiţiilor este
supraunitar: K >1. Multiplicatorul arată că, atunci când faţă de
situţia iniţială investiţiile cresc, venitul creşte cu o mărime de
“K” ori mai mare decât sporul investiţiilor: ΔV = K x ΔI.
Sporul venitului viitor va conduce la noi creşteri ale
consumului care vor stimula noi investiţii permise de noile
sporuri de economii. Aceste noi investiţii pot mări şi mai mult
veniturile şi aşa mai departe. Legătura dintre sporul investiţii-
-lor şi sporul consumului este evidenţiată de principiul
192
acceleratorului care într-o formă mult abstractizată are
expresia: a = ΔI / ΔC. Acest principiu al acceleratorului acţio-
-nează în faza de expansiune economică şi într-un orizont de
timp mai mare de un an.
Ca efecte directe pe care investiţiile le pot avea amintim:
creşterea şi diversificarea ofertei şi a calităţii ei;
înlocuirea capitalului fix uzat şi modernizarea
echipamentelor de producţie;
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
îmbunătăţirea condiţiilor de trai.
Efectele pozitive ale investiţiilor se pot realiza nu doar
prin creşterea volumului lor, dar şi prin asigurarea unei
structuri corespunzătoare pe surse şi pe obiective. În ceea ce
priveşte structura investiţiilor pe obiective, investiţiile pentru
creşterea productivităţii, cele în echipamentele tehnice şi
tehnologii moderne au cele mai puternice efecte de antrenare
în economie. Prin toate aceste efecte investiţiile devin un factor
esenţial al creşterii economice.
193
relaţiile economice şi financiare cu celelalte economii
naţionale etc.
Ca indicatori de apreciere a creşterii economice se pot
utiliza: creşterea valorii reale totale sau pe locuitor a
produsului intern brut, a produsului naţional brut sau a
venitului naţional.
Nu putem spune că există proces de creştere economică
în următoarele situaţii:
a) rata de creştere a produsului intern brut real (sau producţia
reală) este devansată de cea a populaţiei. În acest caz
venitul naţional pe locuitor scade;
b) produsul intern brut real pe locuitor creşte ca urmare a
scăderii populaţiei.
Creşterea economică este numai o condiţie, este adevărat
esenţială, a dezvoltării economice durabile sau viabile.
Dezvoltarea economică durabilă (sau sustenabilă) reprezintă o
formă de manifestare a dinamicii macroeconomice care îmbină
armonios, echilibrat creşterea economică cu protecţia mediului
înconjurător, cu justiţia socială şi democraţia.
Creşterea economică reprezintă, totodată, o componentă
a dezvoltării economice, aceasta din urmă presupunând
numeroase alte aspecte legate de calitatea vieţii, gradul de
civilizaţie şi cultură, mentalităţile şi comportamentul uman.
Creşterea economică are la bază acţiunea conjugată a unui
complex de factori cu acţiune directă şi indirectă. Fiecare
factor şi toţi împreună influenţează creşterea economică prin
cantitatea, calitatea şi structura lor.
Factorii cu acţiune directă asupra creşterii economice
sunt: munca, natura, capitalul, progresul tehnic. Factorii cu
acţiune indirectă sunt: cererea agregată, partea din venit
economisită sau investită de agenţii economici, creditul,
mediul de afaceri internaţional, exportul şi importul.
În funcţie de contribuţia aspectelor cantitative şi
calitative ale factorilor la creşterea economică putem întâlni
194
următoarele tipuri de creştere economică: extensivă, intensivă,
intermediară.
Tipul de creştere extensivă este cel în care creşterea
P.I.B.-ului se realizează preponderent pe seama creşterii
cantităţii factorilor utilizaţi, însă raritatea resurselor face ca
acest tip de creştere economică să fie limitat în timp şi spaţiu.
Tipul de creştere intensivă se realizează preponderent pe
seama creşterii eficienţei utilizării factorilor, mai ales prin
contribuţia aspectelor lor calitative. Deci, cu acelaşi volum de
factori sau cu o cantitate mai redusă de factori se produce mai
mult şi de calitate superioară. Această creştere se realizează
prin creşterea randamentelor factorilor, reducerea consumurilor
specifice şi a costurilor unitare, creşterea gradului de
valorificare a capitalului circulant etc.
În cazul creşterii economice de tip intermediar,
contribuţia aspectelor cantitative şi calitative este apropiată,
aproximativ egală.
Creşterea economică constituie condiţia esenţială a
sporirii bunăstării. Dar acest lucru nu este posibil fără o
dezvoltare economică durabilă deoarece dintr-un produs final
superior se poate consuma mai mult, în condiţiile în care nu
este afectată calitatea mediului natural.
De multe ori preţul creşterii economice, mai ales a celei
extensive, a fost şi este consumul neraţional al unor resurse
neregenerabile şi pagubele ireversibile aduse mediului natural,
aceste efecte negative reprezentând o povară pentru generaţiile
viitoare.
196
Ca expesie a evoluţiei economice fluctuante, ciclitatea
economică a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării
economiei. Aceasta este marcată de maturizarea aparatului
tehnic de producţie şi se manifestă în forme, intensităţi şi
consecinţe diferite de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta.
Aceste schimbări se regăsesc în cadrul unor cicluri economice.
Ciclul economic reprezintă perioada de la începutul unei
contracţii a activităţii economice până la începutul altei
contracţii. Într-un ciclu economic se încadrează mişcarea
ondulatorie a economiei, se succed stările pozitive cu cele
negative, cu toate consecinţele economice şi sociale ce le
caracterizează. Succesiunea în timp şi schimbarea periodică a
condiţiilor şi rezultatelor procesului creşterii economice sunt
surprinse de evoluţia ciclică a economiei naţionale, evidenţiată
de ciclurile economice pe termen mediu, denumite şi ciclul
afacerilor, comercial sau decenal.
Ciclul afacerilor exprimă fluctuaţiile la nivelul
activităţilor economice agregate, măsurate prin Produsul Intern
Brut, căruia îi corespunde o expansiune a activităţii economice
urmată de contracţie (recesiune) căreia îi succede, în
continuare, o nouă expansiune.
Ciclul afacerilor se încadrează într-un interval de timp ce
variază în funcţie de condiţiile istorice concrete, de fazele
ciclului pe termen lung pe fondul căruia se desfăşoară şi de
politicile promovate de guvernele diferitelor ţări. De regulă,
periodicitatea medie a unui ciclu economic este de 8 - 10 ani,
interval în care alternează şi se succed faze distincte prin
conţinutul şi funcţiile lor. Opiniile economiştilor privind
numărul fazelor ciclului afacerilor şi denumirea lor sunt
diferite. Cea mai cunoscută opinie este cea care împarte ciclul
economic în patru faze: expansiunea, criza, depresiunea,
reluarea expansiunii (înviorarea).
Fazele ciclului economic se succed, fiecare având
anumite caracteristici proprii. În procesul creşterii economice
197
reale, fazele ciclului îndeplinesc anumite funcţii. Fiecare fază
este rezultatul celei precedente, o pregăteşte pe următoarea şi
toate, laolaltă, pregătesc premisele schimbărilor calitative în
viaţa economică, deschizând noi perspective de progres
economic şi social (fig.nr.13).
Figura nr.13
Fazele ciclului economic decenal
198
stimularea artificială a creşterii cererii agregate prin
creşterea lentă a preţurilor;
reducerea ratei profitului la noile investiţii.
Atunci când se ajunge la această situaţie sunt luate
măsuri care privesc limitarea cererii agregate prin creşterea
ratei dobânzii.
Criza economică ciclică este marcată de punctele B şi E
(criza inflaţionistă) şi punctele C şi F (criza recesionistă). Criza
inflaţionistă este generată de epuizarea cauzelor care au
favorizat expansiunea sau de unele măsuri restrictive luate de
puterea publică ori de către partenerii străini. În aceste condiţii
apar şi se accentuează o serie de fenomene negative, cum sunt:
tendinţa de reducere a eficienţei economice, în primul rând
a ratei profitului;
formarea de stocuri mari de produse la producători şi în
circulaţie;
diminuarea investiţiilor şi accentuarea procesului de
economisire;
amplificarea operaţiunilor bursiere speculative;
neonorarea creditelor scadente de către debitori;
restricţionarea creditului şi creşterea ratei dobânzii.
Toate acestea conduc la apariţia de dezechilibre între
cererea agregată şi oferta agregată de bunuri economice, oferta
depăşind nevoile reale de consum. În consecinţă, agenţii
economici manifestă reţineri în afaceri, devenind extrem de
prudenţi. Ca urmare, producţia se restrânge, unii agenţi
economici îşi încetează activitatea, izbucnind astfel, în mod
evident, criza cu toate consecinţele ei pe plan economic şi
social.
Crizele economice ciclice sunt generate de o serie de
cauze de natură economică, declanşarea lor explicându-se prin
acţiunea, în timp, a unor factori economici interni cum ar fi:
particularităţile reproducerii factorilor de producţie;
îndeosebi a capitalului fix;
199
evoluţia eficienţei factorului capital;
creşterea excesivă a creditului în faza de expansiune
economică;
insuficienţa cererii de bunuri;
fluctuaţiile procesului investiţional;
conjunctura economiei mondiale.
La aceştia se adaugă şi factori de natură extraeconomică,
precum:
condiţiile climaterice;
psihologia oamenilor;
intervenţia statului în viaţa economică, ce poate duce la
dereglări în circulaţia monetară, etc.
Prin intensitate, formele de manifestare şi durata lor,
crizele economice diferă de la o ţară la alta, de la o perioadă la
alta. În prezent, pe fundalul accentuării interdependenţelor
economice dintre statele lumii, crizele economice de
supraproducţie, specifice economiei de piaţă moderne, se
împletesc cu crize cauzate de subproducţia şi subconsumul,
specifice economiilor în dezvoltare. Frecvent, crizele
economice ciclice se întrepătrund şi intercondiţionează cu crize
economice neciclice (crize ecologice, într-o ramură sau diferite
ramuri) inclusiv cu crize economice ale mecanismelor de
funcţionare a economiei naţionale şi a economiei mondiale.
Depresiunea este marcată de perioada de timp cuprinsă
între punctele B-C şi E-F. În această fază, dezechilibrele
apărute în timpul crizei se propagă în întregul sistem
economic. În această perioadă din cauza scăderii cererii şi/sau
creşterii costurilor, numeroase întreprinderi dau faliment, altele
întâmpină mari dificultăţi în desfăşurarea activităţii economice.
Cererea pentru bunurile de consum şi investiţionale scade,
volumul producţiei se reduce, masa şomerilor creşte. Prin
accentuarea tendinţei de reducere a producţiei se elimină
treptat excesul de ofertă şi de stocuri, se diminuează profiturile
200
şi scade gradul de autofinanţare, scad substanţial rata profitului
şi cursul acţiunilor, nivelul de trai se înrautateste. Depăşirea
depresiunii presupune eforturi din partea agenţilor şi a puterii
publice prin contracararea efectelor negative.
Reluarea expansiunii este marcată de perioada de timp
cuprinsă între punctele C-D şi F-G. Această fază a ciclului
afacerilor se caracterizează prin accentuarea procesului
investiţional, printr-o expansiune a politicii monetare,
reducerea ratei dobânzii şi eliminarea restricţiilor în acordarea
creditelor bancare. În consecinţă, se stimulează cererea de
bunuri economice şi de resurse de muncă, ceea ce duce la
creşterea producţiei. Pe această bază, cresc veniturile
populaţiei iar nivelul de trai se îmbunătăţeşte. Se creează astfel
condiţiile de trecere către o nouă expansiune economică.
Sintetic, caracterizarea fiecărei faze a ciclului economic
se poate face analizând un număr de cel puţin 17 factori
principali, a relaţiilor dintre aceştia şi a dinamicii lor pe
parcursul fluctuaţiei ciclice, factori care sunt prezentaţi în
tabelul următor:
201
Tabelul nr.1
Factorii care stau la baza analizei fazelor
ciclului economic decenal
Nr. Elemente Starea economică în faza de :
crt. (factori) Criză Reluarea Expansiune Depresiune
recesionistă expansiunii
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
1. Producţia(Q) Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
2. Forţa de muncă ocupată Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
(L)
3. Venitul total (R) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
4. Cererea (C) Scăzută Creşte Ridicat Descreşte
5. Preţurile (P) Scăzute Cresc încet Ridicate Descresc
6. Costurile (C) Scăzute În întârziere Cresc În întârziere
7. Profiturile (Pf) Scăzute Cresc Ridicat Descresc
8. Investiţii (I) Scăzute Cresc Ridicat Descresc
9. Inventarul(IN) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
10. Cerea pentru Scăzută Creşte Ridicat Descreşte
împrumuturi (RC)
11. Excesul de rezerve Ridicat Descreşte Scăzut Creşte
bancare (BR)
12. Rata dobânzii (RD) Scăzută Staţionară Creşte Staţionară
13. Preferinţa pentru Puternică În slăbire Slabă Se
lichidităţi (LP) întăreşte
14. Preferinţa pentru consum Ridicată Descreşte Scăzut Creşte
(CP)
15. Înlocuiri (SH) Scăzute Cresc Crescut Descreşte
16. Capacităţi nefolosite Ridicate Se reduc Scăzut Cresc
(UC)
17. Atitudinea agenţilor (AA) Reţinută Favorabilă Optimistă Pesimistă
Sursa: Adaptare dupa Ţigănescu I. Eugen, Roman M. Daniel – Macroeconomie,
Editura A.S.E.-Bucureşti, 2001
202
Trebuie evidenţiat faptul că în perioada de boom
economic nu sunt excluse unele dereglări sau scăderi parţiale
ale producţiei, însoţite de recuperări rapide. De asemenea, în
perioada de recesiune în unele ramuri sau zone economice se
pot înregistra creşteri parţiale de producţie.
Politici anticriză
Pentru a atenua fluctuaţiile ciclului economic, îndeosebi
în faza de recesiune, şi efectele negative generate, agenţii
economici şi puterea publică desfăşoară o politică activă
anticriză, prin care se urmăreşte o mai bună asigurare a
stabilităţii economice, influenţarea cererii agregate şi a ofertei
agregate. Aceste măsuri anticriză privesc:
1) politica monetară şi de credit care se realizează prin
intermediul ratei dobânzii, creditului şi al masei monetare,
astfel:
a) în perioada de recesiune se acţionează prin reducerea ratei
dobânzii, acordarea de facilităţi pentru sporirea volumului
de credit şi al masei monetare, diminuarea ratei rezervelor
obligatorii ale băncilor comerciale. Totodată, băncile
achiziţionează intens titluri de stat, prelungesc scadenţa
unor credite etc. În aceste condiţii, se stimulează consumul
şi investiţiile, ceea ce duce la sporirea producţiei, la
creşterea gradului de ocupare a resurselor de muncă;
b) în perioada de boom economic prelungit, de regulă, se duce
o politică monetară restrictivă prin creşterea ratei dobânzii,
promovarea de noi restricţii la acordarea creditelor, un
control riguros asupra masei monetare, majorarea ratelor
rezervelor obligatorii, supravegherea mai atentă a activităţii
financiar-bancare. Prin aceste măsuri se frânează cererea
agregată de bunuri de consum şi procesul investiţional,
ceea ce duce la restrângerea activităţii economice, sporirea
203
masei şomerilor, creşterea gradului de nefolosire a
factorilor materiali ai producţiei.
2) politica fiscală - este legată de utilizarea sistemului de
impozite şi taxe, astfel:
a) în condiţii de recesiune are loc o reducere a fiscalităţii;
b) în perioada de boom economic se acţionează prin
majorarea fiscalităţii, pentru a se frâna cererea de bunuri de
consum şi de investiţii, pentru a se atenua fenomenul
inflaţionist.
3) politica cheltuielilor publice - are în vedere majorarea
acestora în faza de recesiune în scopul menţinerii sau
impulsionării cererii agregate şi, pe această bază, a
producţiei, în vederea trecerii la faza de expansiune:
a) prin cheltuielile publice se stimulează achiziţiile de stat,
investiţiile cu caracter social-cultural şi cele destinate
sectorului public;
b) de asemenea, prin creşterea cheltuielilor legate de protecţia
socială se atenuează fluctuaţiile veniturilor anumitor
categorii ale populaţiei. Astfel, în condiţiile unei
conjuncturi nefavorabile, cotizaţiile pentru securitate şi
asigurări sociale se reduc, în timp ce volumul prestaţiilor şi
alocaţiilor cresc. Dacă conjunctura este favorabilă, se
procedează invers.
Măsurile anticriză luate de puterea publică sau de
instituţiile centrale sunt completate cu cele luate de agenţii
economici. Pe baza unei politici de gestionare a stocurilor şi a
programelor de investiţii pe termen lung, a capacităţii lor de
autofinanţare, marile firme lansează noi bunuri economice,
stimulând astfel consumul, investiţiile şi cercetarea.
Menţinerea în anumite limite a preţurilor, salariilor şi a altor
venituri nominale atenuează fluctuaţiile activităţii economice.
În raport de conjunctura economică agenţii economici dirijează
sistemul securităţii sociale, atenuând fluctuaţiile ciclice ale
consumului.
204
6.6. Şomajul - conţinut, forme, caracteristici, efecte.
Măsuri pentru diminuarea şomajului şi a efectelor sale
Economia defineşte acele persoane care nu au de lucru şi
caută noi locuri de muncă (uneori acceptând şi condiţii care nu
corespund aspiraţiilor lor) prin termenul de şomeri, iar
fenomenul de neocupare a persoanelor active disponibile, care
caută loc de muncă, prin termenul de şomaj.
Conform reglementărilor Biroului Internaţional al Muncii
(B.I.T.) şomerii sunt persoane apte de muncă, în vârstă de 15
ani şi peste, care, în perioadele de referinţă, întrunesc simultan
următoarele condiţii:
nu au loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul
obţinerii de venituri;
caută un loc de muncă salariat sau nesalariat;
sunt dispuşi să înceapă imediat să lucreze.
În ţara noastră se consideră a fi şomer – conform Legii
nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă – persoana care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
• este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de
minimum 16 ani şi până la îndeplinirea condiţiilor de
pensionare;
• starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă
pentru prestarea unei munci;
• nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează,
din activităţi autorizate potrivit legii, venituri mai mici
decat indemnizaţia de şomaj ce i s-ar cuveni potrivit
prezentei legi;
• este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat
următoare dacă ş-ar găsi un loc de muncă;
205
• este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea
Forţei de Muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare,
care funcţionează în condiţiile prevăzute de lege.
În sensul prezentei legi, persoanele care au lucrat dar nu
mai au un loc de muncă sunt considerate şomeri cu condiţia se
le fi încetat contractul individual de muncă din motive
neimputabile lor, adică să nu-şi fi pierdut locul de muncă
pentru abateri disciplinare.
Din punct de vedere economic, şomajul este expresia
dezechilibrelor existente pe piaţa muncii şi piaţa bunurilor
economice. Pe piaţa muncii, şomajul apare în condiţiile în care
oferta de muncă depăşeşte cererea de muncă. Pe această piaţă,
o parte din populaţia activă disponibilă nu-şi găseşte de lucru,
manifestându-se fenomenul de şomaj, opus celui de ocupare.
Intercondiţionările ce se manifestă între procesul creşterii
economice, populaţia activă şi productivitate, în funcţie de
sensurile mişcării lor, duc fie la apariţia sau creşterea
şomajului, fie la scăderea acestuia. Astfel, diminuarea ritmului
creşterii economice, în condiţiile în care populaţia activă şi
productivitatea nu se modifică, generează apariţia şomajului
sau amplificarea lui. Dacă creşterea economică se menţine la
nivelul anterior, iar populaţia activă şi productivitatea cresc,
şomajul va creşte dacă populaţia activă va creşte. Sau, în
condiţiile în care ritmul creşterii economice se menţine, iar
productivitatea şi populaţia activă scad, fenomenul de şomaj
fie nu se va manifesta, fie s-ar putea diminua, dacă acesta
există.
Evoluţia şomajului este influenţată şi de migrarea
internaţională a forţei de muncă, cauzată de căutarea unui loc
de muncă. Ca urmare a fluxului migratoriu, oferta de muncă va
scădea în ţara de origine şi va creşte în ţara care-i va asigura
loc de muncă. Deci, procesul migraţiei influenţează
206
dimensiunile şomajului fie în sensul creşterii, fie al reducerii
acestuia.
Piaţa muncii se poate afla fie în situaţia de echilibru
(ocupare deplină) caracterizată prin lipsa şomajului involuntar,
fie în cea de dezechilibru, adică subocupare sau supraocupare,
ultima fiind generatoare de şomaj involuntar.
Şomajul involuntar desemnează acele persoane
neocupate în muncă care ar fi dispuse să lucreze pentru un
venit mai mic decât cel existent, cu condiţia ca atunci când
cererea de muncă va creşte, să crească şi gradul de ocupare. De
aceea şomajul este apreciat şi tratat prin prisma celui
involuntar.
Ocuparea deplină este considerată acel volum şi structură
a ocupării forţei de muncă, ce asigură obţinerea cantităţii
maxime de bunuri economice, care să satisfacă nevoile sociale.
Ocuparea deplină a resurselor de muncă nu înseamnă lipsa
şomajului, ea presupune existenţa unui şomaj natural (normal),
denumit şi şomaj voluntar, care sub aspect relativ, se exprimă
prin rata naturală a şomajului. Această rată naturală a
şomajului cuprinde 1,5 - 4% din populaţia activă utilizată
efectiv, corelată cu o rată stabilă a inflaţiei. Şomajul voluntar
reprezintă neocuparea în muncă datorită refuzului unor
persoane sau a imposibilităţii acestora de a accepta salariul
oferit sau condiţiile de muncă existente. Şomajul natural are un
caracter permanent, nu poate fi resorbit, deoarece nu este
generat de factori monetari sau conjuncturali. Unii economişti
numesc acest gen de şomaj ca fiind un şomaj neinflaţionist,
deoarece nu este determinat de creşterea salariului.
Ca aspect esenţial al disfuncţionalităţilor economice,
şomajul este generat de fenomene care ţin de oferta şi cererea
de muncă.
În prima situaţie se înscriu:
solicitările noilor generaţii de a se angaja, generaţii care au
atins vârsta legală de muncă, dar care
207
nu-şi găsesc de lucru. Tânăra generaţie aptă de muncă care
solicită încadrarea într-o activitate întâmpină greutăţi în
găsirea unui loc de muncă, fie ca urmare a situaţiei
economice nefavorabile, fie a neconcordanţei dintre
nevoile de muncă în anumite domenii de activitate şi
pregătirea ei sau a reţinerii manifestate de unii agenţi
economici de a angaja salariaţi fără experienţă în muncă. În
consecinţă, o parte din tineret nu se poate angaja;
solicitările unor persoane apte de muncă, mai în vârstă,
care devin ofertante de muncă datorită unor condiţii
specifice personale. Unele persoane nu au mai lucrat
anterior, altele au întrerupt activitatea pe o perioadă relativ
îndelungată de timp. În condiţiile diminuării veniturilor
unor segmente ale populaţiei, considerate anterior sigure şi
eficiente, ale intensificării mişcării de emancipare a
femeilor sau ale ruinării micilor producători, o parte a
populaţiei apte de muncă, care nu a mai fost angajată
anterior, solicită încadrarea în muncă.
În a doua situaţie, şomajul este generat de pierderea
locurilor de muncă de către o parte a populaţiei active
disponibile ca urmare a unei evoluţii nefavorabile a activităţii
economice, a procesului de substituire a muncii prin capital sau
a măsurilor privind restructurarea activităţii economice. Sub
acest aspect se disting mai multe genuri de şomaj, printre care
se înscriu: şomajul ciclic, structural şi tehnologic.
Şomajul ciclic - este generat de fluctuaţiile ciclice pe
termen mediu, legate de alternanţa perioadelor de boom
economic şi de recesiune, precum şi de caracterul sezonier al
unor activităţi economice influenţate de factori naturali
(agricultură, construcţii, turism, unele ramuri industriale). În
perioadele conjuncturale nefavorabile dimensiunile acestuia
cresc, în cele favorabile este resorbit în mare măsură.
Şomajul structural - este urmarea unor procese de
restructurare economică, socială etc, ce se desfăşoară în
208
diferite ţări sub influenţa revoluţiei ştiinţifico-tehnice
contemporane, a crizelor energetice şi de materii prime etc.
Resorbţia acestuia necesită o perioadă lungă de timp,
presupune investiţii mari, recalificarea celor afectaţi etc.
Şomajul tehnologic - apare în urma înlocuirii vechilor
tehnici şi tehnologii cu altele noi, mai performante, precum şi a
reorganizării unor activităţi sau firme impusă de concentrarea
producţiei şi de centralizarea capitalului. Resorbţia acestui gen
de şomaj este dificilă, necesită recalificarea forţei de muncă în
concordanţă cu noile tehnici şi tehnologii şi crearea de noi
locuri de muncă.
În general, şomajul este analizat după caracteristicile
acestuia: nivelul, intensitatea, durata şi structura şomajului. În
ţările dezvoltate există sisteme naţionale de înregistrare a
modificărilor în nivelul şi structura şomajului. În ţara noastră
populaţia ocupată şi şomajul se calculează pe baza balanţei
forţei de muncă şi a anchetelor privind forţa de muncă.
Nivelul şomajului se exprimă prin mărimi absolute şi
relative. În mărime absolută se măsoară prin masa şomajului
(Ş), care exprimă numărul persoanelor ce întrunesc codiţiile
pentru a fi încadrate în categoria şomerilor. Deci, masa
şomerilor se determină prin scăderea din populaţia activă
disponibilă (Pad) a populaţiei ocupate (Po) şi, respectiv, a
populaţiei apte neocupate, care nu doreşte să se angajeze sau
nu este disponibilă (Pan), adică: Ş = Pad - Po - Pan.
Sub aspect relativ se măsoară prin rata şomajului (Rş),
care se determină ca raport procentual între masa şomajului şi
anumiţi parametri de referinţă: populaţia activă disponibilă,
populaţia ocupată, populaţia ocupată ca salariaţi etc. Dintre
aceşti parametri, cel mai concludent pare a fi populaţia activă
disponibilă, de unde: Rş = Ş / Pad x 100. Rata şomajului diferă
de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
După intensitatea cu care se manifestă şomajul, acesta
poate fi:
209
şomaj total = înseamnă pierderea definitivă a locurilor de
muncă şi încetarea totală a activităţii;
şomaj parţial = constă în diminuarea activităţii desfăşurate
de o persoană, pe seama reducerii duratei săptămânii de
lucru sub cea legală, mărimea salariului nominal
reducându-se corespunzător.
Durata şomajului exprimă perioada trecută din momentul
pierderii locului de muncă, până la reluarea activităţii. Această
caracteristică a şomajului nu este legiferată, existând doar
unele reglementări oficiale prin care se stabileşte perioada în
care şomerii beneficiază de indemnizaţie de şomaj. Se remarcă
o tendinţă de creştere a acestei durate care diferă pe ţări, în
prezent fiind de 18-24 de luni. În ţara noastră, durata şomajului
pentru care se acorda indemnizaţie de şomaj este de 6 -12 luni,
pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul de
cotizare la bugetul asigurărilor pentru şomaj. Trebuie
menţionat faptul că prelungirea duratei şomajului peste un an
de zile afectează puternic situaţia economică şi socială a
şomerilor.
Structura şomajului = se referă la categoriile de şomeri
diferenţiate după anumite criterii: vârstă, sex, mediu, grad de
calificare, domenii de activitate, grupuri socio-profesionale,
rasă etc. Din analiza structurii şomajului, reţine atenţia
ponderea însemnată a femeilor afectate de şomaj, comparativ
cu cea a bărbaţilor, precum şi cea a tinerilor până la 25 ani şi a
persoanelor cu vârsta de peste 50 de ani, comparativ cu restul
populaţiei active.
Ca disfuncţie structurală a evoluţiei economice, şomajul
generează o serie de efecte economice şi sociale resimţite atât
de către şomeri şi familiile lor, cât şi de societate, în ansamblul
ei. Printre aceste efecte negative se regăsesc:
irosirea resurselor de muncă, fapt care îşi pune
amprenta asupra procesului creşterii economice, în sensul
scăderii intensităţii acestuia;
210
afectează nivelul de trai, calitatea vieţii. Şomajul
provoacă o stare de nesiguranţă în rândurile populaţiei
active, exercită presiuni asupra mărimii salariului, în
sensul reducerii lui, duce la diminuarea veniturilor
salariaţilor, la sărăcirea unor categorii socio-profesionale;
sporirea costurilor suportate de societate sub forma
ajutoarelor de şomaj. Ajutorul de şomaj deţine pondere
însemnată în P.I.B.-ul şi în bugetele ţărilor.
Fiind un fenomen răspândit în proporţii diferite în toate
statele lumii şi având efecte destabilizatoare asupra economiei
şi situaţiei sociale a majorităţii populaţiei, atenuarea şomajului
şi a efectelor sale negative a devenit o preocupare generală a
tuturor forţelor sociale (salariaţi, sindicate, patronat) şi a puterii
publice. Măsurile promovate în diferite ţări privind ameliorarea
şomajului au un caracter complex şi formează conţinutul unor
reglementări denumite politici pentru diminuarea şomajului. Pe
termen scurt, aceste măsuri de politică socială vizează
atenuarea intensităţii efectelor provocate de şomaj, iar pe
termen mediu şi lung, reducerea dimensiunilor şomajului.
Măsurile pentru diminuarea şomajului îi privesc atât
şomeri, cât şi populaţia ocupată şi pot fi grupate în următoarele
categorii:
o mai bună repartiţie a fondului total de muncă, aspect
care se referă la: reducerea duratei săptămânii de lucru,
scăderea duratei vieţii active, prelungirea duratei de şcolarizare
obligatorie, extinderea locurilor de muncă cu program redus
şi/sau cu timp parţial de muncă;
înlăturarea de pe piaţa muncii a unor grupuri de ofertanţi,
prin acţiuni cum sunt: repatrierea lucrătorilor imigranţi
nenaturalizaţi, interzicerea imigrării sau restricţionării ei la
maximum;
211
substituirea factorului capital de către factorul muncă
prin extinderea, în principal, a activităţilor din domeniul
serviciilor;
creşterea mobilităţii populaţiei active, care poate fi
favorizată prin: îmbunătăţirea structurii învăţământului,
orientarea profesională a tineretului spre domenii economice
dinamice şi de interes, adoptarea de măsuri care să faciliteze
deplasarea salariaţilor în zonele şi localităţile cu perspectivă
economică;
crearea de noi locuri de muncă, îndeosebi în ramurile şi
sectoarele de perspectivă.
Spre deosebire de primele trei categorii de măsuri, care
au mai ales un caracter defensiv şi provoacă o stare de spirit
pesimistă, ultimele două sunt strategii ofensive, fiind
preferabile celorlalte. Ele corespund unor politici de ajustare a
numărului de locuri de muncă la populaţia activă şi la dinamica
ocupaţiilor. Toate aceste măsuri presupun investiţii şi de aceea
întâmpină piedici în realizarea lor.
În cadrul măsurilor de protecţie socială o importanţă
deosebită o are indemnizaţia de somaj. Mărimea şi durata pe
care persoanele şomere beneficiază de indemnizatie de şomaj,
precum şi ponderea acesteia din salariul nominal, diferă de la o
ţară la alta, în funcţie de anumite criterii.
Cheltuielile cu protecţia socială a şomerilor include
ajutorul de integrare şi cheltuielile cu plata absolvenţilor.
Ajutorul de integrare este destinat acoperirii cheltuielilor cu
calificarea şi recalificarea şomerilor. Cheltuielile cu plata
absolvenţilor reprezintă sumele de bani acordate de la buget
agenţilor economici care încadrează tineri absolvenţi cu
contract de muncă, pe o perioadă nedeterminată, prin care se
acoperă o parte din salariul acestora timp de câteva luni de la
angajare. În cadrul acestor măsuri de ameliorare a şomajului o
importanţă deosebită prezintă şi garantarea locurilor de muncă
212
pentru persoanele ocupate, obiectiv înscris în contractele
colective de muncă.
6.7. Inflaţia
6.7.1. Conţinut şi cauze
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru
structural monetaro-material, care reflectă existenţa în
circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale
economiei, ceea ce duce la deprecierea monedei şi la creşterea
durabilă şi generalizată a preţurilor.
Inflaţia este un dezechilibru macroeconomic, care se
manifestă cu intensităţi diferite de la o ţară la alta, de la o
perioadă la alta, afectând procesul creşterii economice şi
condiţia socială a oamenilor. Interpretările date de economişti
conţinutului inflaţiei sunt diferite: creşterea generală a
preţurilor; o formă specială a creşterii preţurilor exprimată prin
depăşirea creşterii preţurilor internaţionale de către preţurile
naţionale; evoluţia înclinaţiei marginale spre consum;
confruntarea specifică între mărimile nominale şi cele reale ale
indicatorilor macroeconomici.
Iniţial, procesul inflaţionist s-a manifestat sub forma
devalorizării banilor sau a semnelor băneşti convertibile în aur,
prin creşterea cantităţii lor în circulaţie, fără a avea o acoperire
în bunuri economice. În condiţiile actuale, inflaţia continuă să
fie un proces de depreciere a banilor aflaţi în circulaţie, având
însă trăsături specifice noi. Ea se manifestă ca o creştere
generală şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor, diferenţiată
pe categorii de bunuri economice şi pe servicii ale factorilor de
213
producţie. Apărută la punctele de interferenţă dintre fluxurile
reale şi cele monetare, inflaţia semnifică excedentul masei
monetare în raport cu oferta agregată de bunuri (satisfactori şi
prodfactori). Declanşarea şi evoluţia procesului inflaţionist
sunt explicate printr-o multitudine de cauze, fiecare dintre ele
având un rol principal într-o anumită ţară şi perioadă, generând
o formă specifică de inflaţie.
Principalele cauze ale declanşării inflaţiei pot fi:
1) emisiunea excesivă de semne băneşti, prin suplimentarea
ofertei de monedă de către organismele economice şi
monetare specializate (inflaţie prin monedă);
2) excesul de cerere, cererea agregată nominală menţinându-
se la un nivel mai ridicat decât oferta, ea fiind specifică
perioadelor de boom economic prelungit. Firmele răspund
la creşterea cererii îndeosebi prin majorări de preţuri la
bunuri de consum. De regulă, acest tip de inflaţie
antrenează sporirea producţiei şi a gradului de ocupare
(inflaţie prin cerere);
3) insuficienţa producţiei, situaţie caracterizată prin penurie
de bunuri economice (inflaţie prin ofertă). Un asemenea
dezechilibru este considerat de mulţi specialişti ca fiind
singura inflaţie reală;
4) sporirea costurilor de producţie, ca urmare a creşterii într-o
proporţie mai mare a salariilor nominale sau a profiturilor,
comparativ cu cea a productivităţii muncii (inflaţie prin
costuri). În acest caz firmele răspund parţial prin creşterea
preţului de vânzare şi parţial prin restrângerea volumului
activităţii lor. Acest tip inflaţionist antrenează scăderea
producţiei şi a gradului de ocupare, fiind specifică
perioadei de recesiune economică;
5) dezechilibrul pe care-l marchează inflaţia între preţul actual
al bunurilor importate, mai mare, şi preţul anterior al
acestor bunuri, mai mic, fapt ce determină creşterea
preţului lor de vânzare (inflaţie importată).
214
Aceste cauze, luate separat, duc la apariţia inflaţiei. Dar
indiferent de forma de manifestare a acesteia, inflaţia este
urmarea acţiunii unui complex de factori economici, sociali,
politici, interni şi externi, pe termen scurt şi pe termen mediu
etc., care afectează raportul necesar dintre oferta reală de
bunuri economice şi cererea efectivă.
Pentru aprecierea inflaţiei se utilizează, în principal,
următorii indici:
indicele general al preţurilor (deflatorul PIB sau PNB);
indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) numit şi
indicele costului vieţii;
modificarea puterii de cumpărare a banilor;
devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici
rezultativi (PIB, PNB etc.) de către masa monetară
existentă în circulaţie şi care este disponibilă spre a fi
cheltuită.
Cea mai largă utilizare în aprecierea mărimii inflaţiei o
are indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC). Acesta
reliefează modificarea cheltuielilor efectuate de o familie
reprezentativă pentru cumpărarea de bunuri de consum incluse
într-un coş. Coşul de bunuri reprezintă un număr de bunuri şi
de servicii selectate de organismele specializate pentru
aprecierea consumului personal, diferitele grupuri de bunuri şi
servicii având o anumită pondere, în funcţie de importanţa lor.
Indicele preţurilor bunurilor de consum se poate
determina ca un indice de tip Paasche sau ca un indice de tip
Laspeyres astfel:
indice tip Paasche IPC = Σ(q x p ) / Σ(q x p ) x 100
1 1 1 0
216
principalilor indicatori macroeconomici. În aceste condiţii,
intensitatea inflaţiei este exprimată prin termeni, cum sunt:
creşterea economică neinflaţionistă - semnifică o inflaţie
moderată, controlată de autoritatea publică centrală şi de
alţi factori de decizie macroeconomică. Aceasta se
caracterizează prin aceea că rata creşterii economice este
mai mare decât rata inflaţiei, situaţie explicată prin efectul
de antrenare pozitivă a inflaţiei asupra evoluţiei
economice;
creşterea economică inflaţionistă - se caracterizează prin
aceea că sporul producţiei naţionale este depăşit de rata
inflaţiei.
Inflaţia generează o multitudine de efecte economice şi
sociale, care diferă de la o ţară la alta, iar în interiorul ţării, de
la o perioadă la alta. Ele depind de forma şi intensitatea
inflaţiei, de capacitatea de anticipare a participanţilor la
activităţile economice şi a guvernelor de a o ţine sub control.
Sub acest aspect distingem efectele inflaţiei moderate şi
controlate, anticipate corect, şi efectele inflaţiei anticipate
eronat sau neanticipate, scăpate de sub controlul autorităţilor
economice şi monetare.
1. Pricipalele efecte restructurante ale inflaţiei moderate,
controlate sunt:
a) deprecierea inflaţionistă a banilor, ceea ce duce la scăderea
puterii de cumpărare a populaţiei. Această depreciere
afectează diferit şi inegal agenţii economici. Dacă preţurile
sunt în creştere, consumatorii sacrifică timp pentru a-i găsi
pe acei vânzători care practică preţuri mai rezonabile la
bunurile necesare satisfacerii nevoilor lor. Creşterea
inflaţiei atrage totodată şi sporirea ratei dobânzii;
b) deblocarea mecanismului economic. Prin eliminarea
unităţilor economice neperformante, slab concurenţiale sau
a capacităţii lor de producţie uzate moral, inflaţia
favorizează unităţile economice care au rezistat recesiunii
217
să se adapteze la cerinţele progresului tehnic şi tehnologic
şi ale mecanismului pieţei;
c) redistribuirea avuţiilor existente şi reorientarea utilizării
lor. Inflaţia stimulează înclinaţia spre consum şi îi
favorizează pe debitori, restricţionând totodată înclinaţia
spre economii, defavorizând creditorii. În condiţiile
deprecierii monedei, egală sau mai mare decât rata
dobânzii, debitorii de credite sunt avantajaţi, restituirea
împrumuturilor făcându-se în bani devalorizaţi. Şi statul, în
calitate de debitor, este avantajat, deoarece obligaţiunile
sale aflate în proprietatea populaţiei sunt devalorizate.
Favorizaţi sunt şi acei agenţi economici care au convertit
resursele lor băneşti în valute mai stabile. Aceştia le
transformă, după o anumită perioadă, în moneda naţională,
iar datorită diferenţei dintre rata inflaţiei interne, care este
mai mare, şi cea a inflaţiei care afectează moneda străină,
care este mai redusă, obţin un câştig. În schimb, agenţii
economici care procedează invers, sunt dezavantajaţi;
d) punerea de acord a capacităţilor de producţie existente cu
nevoile reale de consum. Această restructurare se
realizează prin presiunea exercitată cu anticipaţie de către
inflaţie asupra resurselor productive. Efectele negative ale
inflaţiei se fac resimţite în condiţiile manifestării unei
inflaţii anticipate eronat sau neanticipate, a hiperinflaţiei de
durată şi cu tendinţe crescătoare, insuficient cunoscută şi
controlată de firme şi autorităţile guvernamentale. Într-o
astfel de situaţie, inflaţia este un factor dezorganizant al
oricărei ţări, având efecte negative dure asupra economiei
şi condiţiei sociale a oamenilor, inclusiv asupra relaţiilor
economice dintre ţări. De aceea, ea este considerată
dezordinea dezordinilor oricărei economii.
2. Principalele efecte nagative ale inflaţiei anticipate eronat:
a) deformarea corelaţiilor dintre preţurile diferitelor bunuri,
prin creşterea excesivă a masei monetare, ceea ce
218
denaturează calculele privind nivelul real al indicatorilor
economici, inclusiv a celor de eficienţă;
b) descurajarea investiţiilor productive, prin orientarea
resurselor băneşti disponibile spre acţiuni speculative
imediate sau/şi spre un consum neraţional;
c) accentuarea oscilaţiilor cursurilor valutare, afectând
îndeosebi economiile naţionale cu monedă neconvertibilă,
ceea ce generează dezechilibre pe plan zonal şi mondial.
Dacă inflaţia dintr-o ţară este mai accentuată decât inflaţia
dintr-o altă ţară, parteneră de afaceri, va rezulta o
deteriorare a balanţei de plăţi a primei ţări, inclusiv a
cursului monedei sale naţionale;
d) antrenarea decăderii societăţii civile, în general, prin
sărăcirea clasei mijlocii, subminarea sistemului de
impunere fiscală, generarea corupţiei şi degradare în cadrul
instituţiilor sociale;
e) accentuarea deficitului bugetar, a cărui finanţare devine tot
mai dificilă.
Oricare ar fi însă forma de manifestare a inflaţiei, aceasta
redistribuie veniturile şi avuţia în favoarea persoanelor care
deţin puterea economică şi în defavoarea persoanelor cu
venituri fixe şi cu putere economică redusă. Se accentuează
astfel procesul polarizării populaţiei în bogaţi şi săraci. De
aceea, în vederea estompării efectelor negative ale inflaţiei,
atenuării dimensiunilor ei şi a încadrării acesteia în anumite
limite suportabile, agenţii economici şi puterea publică
acţionează prin măsuri antiinflaţioniste. În stabilirea acestor
măsuri antiinflaţioniste, economice şi extraeconomice, se ţine
seama de caracterul inflaţiei, dacă este anticipată sau
neanticipată.
În cazul inflaţiei anticipate, participanţii la activitatea
economică îşi adaptează comportamentele la starea, sensul şi
intensitatea inflaţiei în perspectivă, iau decizii privind
219
desfăşurarea activităţii lor în raport cu propriile anticipări şi cu
cele preconizate de factorii de decizie macroeconomică.
Inflaţia neanticipată se manifestă atunci când firmele şi
guvernele ţărilor respective nu ştiu şi nu se preocupă de
evoluţia ratei inflaţiei în perioada următoare, programele lor de
activitate fiind sub incidenţa unor factori inflaţionişti
întâmplători. Evident, o asemenea situaţie generează efecte
negative (costuri sociale) mai dure decât inflaţia moderată,
anticipată şi controlată.
Principalele măsuri antiinflaţioniste, de natură economică
şi extraeconomică, vizează controlul asupra mărimii şi
dinamicii cererii agregate şi stimularea ofertei agregate, astfel:
1) Politica cererii agregate are în vedere restrângerea acesteia
şi se realizează, preponderent, prin instrumente fiscale şi
monetare după cum urmează:
a) politicile fiscale privesc majorarea impozitelor şi taxelor,
reducerea şi temporizarea cheltuielilor guvernamentale şi
au ca efect reducerea cheltuielilor pentru consumul
personal, parte principală a cererii agregate;
b) politicile monetare au în vedere creşterea ratei dobânzii,
sporirea ratei rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale,
restricţii în acordarea creditului, reducerea masei monetare.
Dacă împrumuturile scad, cheltuielile de consum vor fi mai
mici, cererea de bunuri şi de servicii se va reduce.
2) Politica de susţinere a ofertei agregate are drept scop
reducerea ritmului de creştere a costurilor, ceea ce duce la
frânarea scăderii ofertei şi chiar la creşterea ei. Acest
proces poate fi susţinut fie prin restrângerea influenţei
monopolurilor asupra preţurilor şi veniturilor, stimularea
concurenţei, controlul asupra concentrării economice, fie
prin măsuri de sporire a productivităţii (stimulente fiscale,
încurajarea activităţilor de cercetare-dezvoltare, acordarea
de subvenţii firmelor care investesc în tehnologii
performante etc).
220
6.8. Statul în economia de piaţă contemporană
6.8.1. Implicarea statului în economie
Sistemul economiei de piaţă este, în realitate, un sistem
în care statul se implică în a rezolva probleme de felul celor
amintite până acum. Sistemul mixt al economiei de piaţă
cuprinde atât sistemul privat, cât şi sistemul public în care
statul intervine, respectând manifestarea libertăţii de acţiune a
agenţilor privaţi. Implicarea statului în economie este
determinată şi de alte cerinţe în afara celor legate de asigurarea
unor venituri, printre acestea numărându-se:
1) reglarea unor cazuri de eşec ale pieţei în reglarea unor
fenomene economice;
2) susţinerea economiei în momentele mai dificile prin care
aceasta poate trece şi atenuarea unor dezechilibre şi a
efectelor lor;
3) reglementarea funcţionării de ansamblu a economiei şi a
diferitelor ei paliere (sectoare, zone);
4) protecţia socială a unor categorii de populaţie.
Eşecul pieţelor se referă la situaţia în care pieţele nu
conduc la o alocare eficientă a resurselor, generând necesitatea
rolului corector al autorităţii publice. Asemenea forme de eşec
al pieţelor pot fi externalităţile şi bunurile publice.
Externalităţile reprezintă o formă de eşec a pieţelor care
constă în faptul că preţul pieţei nu reflectă în întregime
costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului,
221
existând costuri şi beneficii externe. De exemplu, costul social
al folosirii automobilului nu se reduce la preţul plătit de
proprietarul acestuia. Costul social cuprinde şi costul poluării
sonore sau chimice suportate de comunitate (cost extern).
Alteori, pe lângă beneficiile directe ale cumpărătorului sau
utilizatorului unui bun, pot apărea şi beneficii ale celor care nu
i-au suportat direct costul, adică beneficii externe. De exemplu,
beneficiul direct al crescătorului de albine care se alege cu
mierea culeasă de albine se extinde şi asupra posesorilor şi
utilizatorilor terenurilor agricole şi ale pădurilor deoarece
albinele, atunci când culeg polenul de pe florile culturilor şi ale
pomilor, asigură implicit polenizarea, ceea ce duce la sporuri
de producţie agricolă de până la 80%.
În concluzie, se poate aprecia că apare necesară
intervenţia statului pentru a reduce costurile externe şi a
stimula activitatea economică generatoare de beneficii externe.
Bunurile publice sunt bunurile economice care pot fi
utilizate simultan de mai multe persoane, colectivităţi, în mod
gratuit. Fiind bunuri nemarfare, ele nu pot face obiectul
activităţii agenţilor care acţionează pe principiul profitului
imediat. Statul asigură asemenea bunuri şi servicii gratuite,
precum: apărarea, securitatea populaţiei, servicii educaţionale
şi culturale, servicii medicale, servicii sociale pentru persoane
inapte de muncă, drumuri publice, iluminatul străzilor etc.
Cu toate virtuţile sale, sistemul de piaţă liberă este
ineficient în a oferi bunuri publice iar decizia privind alocarea
de resurse pentru producerea acestor bunuri de consum
colectiv se ia, de regulă, în afara mecanismelor pieţei.
Producerea de bunuri publice, în ţările dezvoltate economic,
este lăsată în seama unor întreprinderi private, care le produc
în baza unor contracte cu administraţia publică care plăteşte
contravaloarea contractelor.
Pentru susţinerea economiei în situaţii mai dificile, statul
se implică cu scopul de a diminua undele mişcării ciclice, dar
222
şi pentru a susţine economia în condiţii de recesiune. În acest
ultim caz, statul intervine utilizându-şi resursele financiare, dar
şi reducând impozitele şi favorizând creditele.
Atenuarea dezechilibrelor, în general, şi a efectelor lor
sau refacerea echilibrelor economice, la nivelul întregii
economii sau pe sectoare şi zone, nu se poate realiza doar prin
acţiunea separată a agenţilor privaţi, conform intereselor lor
individuale. Subvenţionarea unor credite pentru investiţii sau
facilităţile fiscale reprezintă, de exemplu, mijloace prin care
statul intervine în cadrul unor programe antişomaj, de reducere
a dezechilibrelor de pe piaţa muncii. Aceleaşi instrumente pot
fi utilizate şi pentru favorizarea unor zone mai puţin dezvoltate
şi pentru diminuarea unor dezechilibre la nivel teritorial.
Efectele sociale ale unor dezechilibre economice, precum
inflaţia sau şomajul, pot fi diminuate prin programe de
protecţie socială care utilizează instrumente de genul
indexărilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor sau subvenţiilor.
Statul intervine pentru asigurarea funcţionării normale a
activităţii economice atât prin intermediul reglementăriilor
juridice, cât şi prin utilizarea pârghiilor economico-financiare.
Prima modalitate se referă la reglementarea prin legi a
manifestării, în mod egal, a liberei iniţiative şi a funcţionării
normale a activităţii economice la toate nivelurile. Autorităţile
publice utilizează, însă, şi alte instrumente decât cele
legislative. De exemplu, subvenţiile de la bugetul central de
stat sau măsurile financiare ale administraţiilor locale pentru a
stimula economia locală sau anumite domenii ale ei.
Pentru protecţia socială a unor categorii ale populaţiei,
precum persoanele bolnave, pensionarii, copiii, familiile cu
venituri modeste, statul poate utiliza diferite instrumente
bugetare. Printre acestea se numără cheltuielile publice cu
asigurările sociale: pensii, alocaţii, indemnizaţii, burse.
Toate aceste direcţii de implicare a statului în economie
pot face obiectul programării economice.
223
În calitate de agent economic, statul intervine direct în
economia de piaţă, încadrându-se în mecanismul concurenţial
al pieţei alături de alţi agenţi ecomici privaţi. Fiind proprietar
de factori de producţie şi de resurse financiare, statul se
manifestă ca agent economic producător, consumator,
vânzător, cumpărător, întreprinzător-investitor, astfel:
ca producător, statul furnizează o serie de bunuri şi servicii,
mai ales în domenii de interes general: cercetare, apărare,
transport feroviar, industrie energetică, industrie extractivă.
statul este şi un consumator principal de bunuri pentru
administraţie, apărare şi alte domenii bugetare. Sectoarele
bugetare sunt cele care sunt susţinute prin cheltuieli publice
în cea mai mare parte. Asemenea domenii sunt:
învăţământul la anumite niveluri, cultura, cercetarea
ştiinţifică, asistenţa medicală şi socială;
întreprinderile de stat, dar şi administraţiile publice, se
manifestă şi în calitatea de cumpărător şi ofertant pe piaţă,
influenţând astfel forţele pieţei şi preţul;
statul este şi întreprinzător-investitor în domeniul public
sau mixt.
Însă, cel mai adesea statul intervine în economie în mod
indirect, influenţând activitatea celorlalţi agenţi economici prin
mecanisme de redistribuire de venituri şi prestaţii de servicii
sociale nemarfare. Activitatea conştientă de implicare a statului
în economie face obiectul politicilor economice. Acestea
utilizează strategii şi mijloace complexe, printre care bugetul
public reprezintă modalitatea cea mai amplă de intervenţie a
statului în economia de piaţă.
224
public este un document-program anual al statului, el fiind
constituit din bugetul central sau de stat, bugetele locale,
bugetul asigurărilor sociale, bugetul fondurilor speciale
extrabugetare şi creditul public.
Elaborarea şi execuţia bugetului central sau de stat se
realizează de către guvern, iar bugetul local este elaborat şi
executat de administraţiile publice de la nivel administrativ
teritorial. Indiferent de autoritatea publică responsabilă,
bugetul apare sub forma unei balanţe economice cu două părţi:
venituri şi cheltuieli. Partea de venituri este structurată pe surse
de provenienţă ale acestora, iar partea de cheltuieli, pe
obiective de cheltuieli publice. Aceste venituri şi cheltuieli
sunt stabilite pentru un an fiscal de către administraţia publică,
pe baza estimării evoluţiei economiei din anul respectiv.
Principalele capitole la veniturile statului sunt veniturile
curente, fiscale şi nefiscale, veniturile de capital şi încasări din
rambursarea împrumuturilor acordate. Veniturile nefiscale
provin din sectorul public, iar cele fiscale din impozite directe
şi indirecte. Impozitele au contribuţia cea mai mare la formarea
resurselor bugetului de stat. Impozitele reprezintă prelevări
obligatorii, sub forma bănească, ale statului asupra veniturilor
sau valorii bunurilor deţinute de indivizi sau colectivităţi.
Impozitele trebuie astfel stabilite încât să îmbine trei
funcţii:
fiscală, pentru că trebuie să asigure constituirea
veniturilor necesare statului;
socială, pentru că trebuie să permită solvabilitatea
contribuabilului, fiind diferenţiate în funcţie de situaţia lui
economică;
reglatoare a fenomenelor economice, prin stimularea
unor activităţi şi frânarea altora.
Impozitele pot fi grupate după mai multe criterii printre
care:
225
1) Din punct de vedere economic, în funcţie de agentul care le
suportă, impozitele pot fi:
a) impozite indirecte - sunt suportate de consumator pentru că
sunt incluse în preţuri, dar cedate de vânzător statului (taxa
pe valoarea adăugată, taxe vamale etc.);
b) impozite directe - sunt impozite suportate direct de către
cei care le plătesc. Ele pot fi impozite pe venituri (salarii,
profit, venit agricol, dividende) sau pe avere (clădiri,
locuinţe, terenuri, automobil etc). Această categorie de
impozite ocupă aproximativ 2/3 din veniturile fiscale ale
statelor dezvoltate. O formă de impozit direct este şi
impozitul pe venitul global, care reprezintă o formă de
impozit pe venitul anual cumulat (salariu, chirii încasate,
venituri din activităţi independente etc), realizat de o
persoană fizică. În ţara noastră acest tip de impozit a fost
introdus începând cu anul 2000.
2) În funcţie de principiul impunerii fiscale, impozitele pot fi:
a) Progresive - cota de impozitare este proporţională cu baza
de impunere. De exemplu, impozitul pe salariu sau pe
venitul global este un impozit progresiv;
b) Proporţionale - se referă la o cotă egală de impunere,
indiferent de mărimea venitului sau a averii. În această
categorie intră cotizaţiile sociale. În ţara noastră,
contribuţia unui salariat pentru constituirea fondului de
şomaj este de1%, indiferent de mărimea salariului său;
c) Regresive - reflectă o diminuare a cotei de impozitare pe
măsură ce venitul creşte. Aici intră, mai ales, impozitele
indirecte incluse în preţuri, taxa pe valoarea adăugată fiind
un asemenea impozit. În România, T.V.A are, în general, o
cotă de 19%. Dacă o familie cu un venit lunar de 6 000 000
lei, cumpără bunuri de consum în valoare de 4 000 000 lei,
va plăti statului un impozit indirect de 19% x 4 000 000 =
760 000 lei. Această sumă reprezintă 12,66% din venitul
său lunar. În schimb, altă familie, cu un venit lunar de
226
8 000 000 lei, cumpărând bunuri de aceeaşi valoare, va
plăti impozite indirecte de 760 000 lei care însă reprezintă
un procent mai mic din venitul său, respectiv 9,5%. Prin
urmare, realizarea funcţiei sociale a acestui impozit este
discutabilă.
La partea de cheltuieli, bugetul poate fi structurat pe
obiective, precum: cheltuieli social-culturale, de dezvoltare
publică, pentru acţiuni economice, administraţie publică,
datorie publică. În structura cheltuielilor publice ale ţărilor
dezvoltate, ponderea cea mai mare o au plăţile pentru servicii
sociale, urmate de cheltuielile pentru apărare şi nevoi
economice. În ţara noastră, atât la nivel central, cât şi în cadrul
bugetelor locale, pe primul loc se află cheltuielile social-
culturale.
Indiferent de structura sa, în funcţie de raportul dintre
veniturile şi cheltuielile publice bugetul poate fi: echilibrat,
deficitar, excedentar. Execuţia echilibrată a bugetului
corespunde situaţiei în care cheltuielile publice se realizează
din veniturile încasate în acelaşi an şi sunt egale cu acestea. În
teoria şi practica economică, se consideră că echilibrul bugetar
corespunde unei bune gestiuni economice. Bugetul excedentar
se caracterizează prin faptul că, în anul respectiv, veniturile
sunt mai mari decât cheltuielile. Dacă excedentul provine din
creşterea veniturilor în economie sau din eficientizarea
cheltuielilor publice, atunci el reflectă o activitate economică
pozitivă. Dacă excedentul este ridicat şi se menţine pe o
perioadă mai mare de timp, el are efecte negative în economie,
rămânând neutilizate resurse ale statului pentru asigurarea
creşterii producţiei şi consumului, sau pentru o protecţie
socială corespunzătoare. Bugetul deficitar se caracterizează
prin faptul că totalul cheltuielilor depăşeşte veniturile publice.
Surplusul de cheltuieli peste venituri poate fi susţinut prin
emisiune monetară şi/sau prin împrumuturi ale statului. În
ultimul caz se apelează la datoria publică. Datoria publică
227
reprezintă ansamblul obligaţiilor pe care şi le asumă statul
atunci când contractează împrumuturi interne şi/sau externe.
Împrumuturile pot fi destinate finanţării economiei, acoperirii
deficitului, completării rezervelor valutare insuficiente sau
diminuării altor dezechilibre. Datoria publică este în mare
măsură rezultatul deficitului bugetar. Efectul deficitului
bugetar în economie depinde de mărimea şi durata lui şi de
modul de utilizare a creditelor. Dacă prin datoria publică
prezentă se achiziţionează echipamente sau posibilităţi de
producţie şi consum în viitor, deficitul bugetar poate fi
stimulativ pentru economie. El poate fi astfel un instrument
prin care statul intervine în relansarea economiei. Atunci când
deficitul este persistent şi ridicat, el poate mări gradul de
îndatorare al ţării şi accentua inflaţia.
Indiferent de tipul de buget, creşterea cheltuielilor
publice reprezintă o tendinţă care se manifestă în toate ţările
lumii. Ea se explică şi prin amplificarea problemelor
economico-sociale pe care statul trebuie să le rezolve prin
intermediul bugetului. Necesităţile sporite de resurse financiare
pot fi acoperite, însă, prin creşterea impozitelor (creşterea
presiunii fiscale). Presiunea fiscală poate mări veniturile
statului, dar micşorează consumul privat. Peste o anumită
limită, ea poate conduce în viitor, prin diminuarea
posibilităţilor de investiţii ale agenţilor economici, la
diminuarea bazei de impozitare şi, astfel, chiar la diminuarea
veniturilor statului. Reducerea impozitelor, la rândul ei, poate
afecta realizarea obiectivelor de politică economică şi socială
ale statului, prin diminuarea posibilităţilor financiare de
susţinere a economiei şi consumului. De aceea, trebuie găsite
acele tipuri şi niveluri de impozite care să stimuleze atât
creşterea veniturilor agenţilor economici, cât şi creşterea
resurselor mobilizate la dispoziţia statului.
228
CAPITOLUL VII
Economia deschisă
7.1. Economia mondială
7.1.1. Definiţie, premise, componente
Unul dintre conceptele cu cea mai largă utilizare în
gândirea şi practica internaţională, economică şi socială, în
viaţa publică, îl constituie economia mondială. Economia
mondială cuprinde ansamblul economiilor naţionale între care
există relaţii de interdependeţă generate de participarea la
diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic
mondial. Formarea economiei mondiale este rezultatul unui
proces istoric complex şi îndelungat, influenţat de numeroşi
factori economici, tehnnici, sociali şi politici.
Ea s-a conturat ca o entitate de sine-stătătoare la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Economia
mondială reprezintă cea de-a treia etapă calitativă în evoluţia
relaţiilor economice externe, după prima treaptă care s-a
concretizat în schimbul de bunuri între popoare, ţări şi teritorii,
încă din antichitate, şi cea de-a doua etapă care s-a edificat prin
formarea şi consolidarea pieţei mondiale, spre sfârşitul Evului
Mediu.
Ca urmare, acestei etape calitative în relaţiile economice
externe - formarea şi dezvoltarea economiei mondiale - îi
229
corespund macroeconomiile deschise. Printre premisele princi-
-pale care au stat la baza economiei mondiale se delimitează:
dezvoltarea economiei de schimb şi a relaţiilor dintre
diferitele popoare şi zone ale globului, ca urmare a marilor
descoperiri geografice;
generalizarea primei revoluţii industriale (Anglia) a făcut
ca industria să devină “inima economiei mondiale”, iar
productivitatea muncii să înregistreze creşteri substanţiale, cu
implicaţii majore asupra schimbului de mărfuri dintre ţări;
formarea şi accentuarea diviziunii internaţionale a muncii,
adică specializarea economiilor naţionale în producerea şi
vânzarea peste graniţă a bunurilor economice;
revoluţiile politice (între secolele al XII-lea şi al XIX-lea în
Anglia, Franţa, Spania, Italia şi Germania) au favorizat
naşterea statelor centralizate independente, apariţia
economiilor naţionale, extinderea mecanismelor specifice
economiei de piaţă ;
formarea si diversificarea pietei mondiale, începând cu
secolul al XV1-lea.
La baza economiei mondiale stau următoarele
componente:
1) Economiile naţionale ale statelor lumii. Prin economie
naţională înţelegem ansamblul activităţilor economico-
sociale, privite în unitatea şi independenţa lor dinamică,
care se desfăşoară într-un cadru naţional-statal, istoriceşte
constituit;
2) Diviziunea internaţională a muncii - reflectă relaţiile dintre
statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi
comerţului mondial, locul şi rolul fiecărei ţări în circuitul
mondial de valori materiale şi servicii;
3) Fluxurile economice internaţionale - cuprind legăturile
dintre economiile naţionale, dintre agenţii economici de pe
glob privind bunurile economice, capitalul, resursele de
230
muncă. Ansamblul fluxurilor economice privite în unitatea
şi strânsa legătură, interdependenţă, formează circuitul
economic mondial;
4) Piaţa mondială - nu este o noţiune geografică, ci un
concept economic care reflectă ansamblul tranzacţiilor
dintre agenţii economici de pe glob.
În funcţie de obiectul tranzacţiilor care au loc între
agenţii economici din diferite ţări, piaţa mondială este formată
din:
a) piaţa bunurilor şi serviciilor, denumită şi comerţ
internaţional, care reflectă operaţiile de vânzare-cumpărare
de bunuri materiale şi servicii cu exteriorul;
b) piaţa muncii, a cărei apariţie este legată de migraţia
internaţională a muncii, care reflectă tranzacţiile
internaţionale cu resurse de muncă;
c) piaţa capitalurilor - reflectă fluxurile internaţionale de
capital care au loc sub forma investiţiilor de portofoliu
(titluri de valoare), a investiţiilor directe, precum şi a
creditelor externe. În prezent, aceste tranzacţii înregistrează
cea mai mare dinamică pe piaţa mondială;
d) piaţa valutară - evidenţiază operaţiunile de vânzare-
cumpărare de valută, operaţiuni care se realizează la un
curs de schimb al pieţei;
e) piaţa tehnologiilor de vârf - cuprinde transferurile de
tehnologii, cunoştinţe şi competenţele necesare folosirii lor
(brevete, invenţii, know-how), care se realizează prin
intermediul unor fluxuri comerciale între state. Astăzi,
această piaţă se dezvoltă foarte rapid, tinzând să devanseze
pieţele tradiţionale de bunuri materiale şi servicii.
231
Economiile reale nu pot exista fără a efectua comerţ
exterior (internaţional). Relaţiile economice internaţionale
reprezintă totalitatea legăturilor dintre economiile naţionale,
dintre agenţii economici de pe glob, legături care s-au format
odată cu dezvoltarea factorilor de producţie şi adâncirea
diviziunii sociale a muncii. În general, schimbul de bunuri
între ţările lumii sunt denumite exporturi şi importuri.
Exportul reprezintă o vânzare de bunuri materiale şi
servicii unui agent economic dintr-o altă ţară în schimbul unei
sume de bani recunoscută internaţional (valută convertibilă).
Exportul diminuează consumul final şi asigură o piaţă de
desfacere pentru o parte a producţiei interne.
Importul reprezintă o cumpărare de bunuri din străinătate
contra unei sume de bani. Acesta suplimentează consumul
personal şi asigură factori de producţie de care ţara nu dispune
sau pe care îi poate produce cu cheltuieli mult mai mari.
Comerţul exterior (internaţional) al unei ţări cuprinde
ansamblul tranzacţiilor de export şi de import, structurate pe
ţări şi grupe de ţări, pe categorii de bunuri şi pieţe etc.
Tradiţional, baza comerţului internaţional a constituit-o
tranzacţiile cu exteriorul, având ca obiect mărfuri cu existenţă
materială, de sine stătătoare. În prezent, pe lângă acestea,
comerţul internaţional cuprinde şi alte componente: prestările
de servicii şi vânzările/cumpărările de licenţe cu exteriorul,
turismul şi transporturile internaţionale, consignaţia
internaţională, asistenţa economică şi colaborarea ştiinţifico-
tehnică efectuată pe baze comerciale cu străinătatea etc. Ele
sunt numite generic comerţ invizibil (cu servicii) şi au o
importanţă deosebită, mai ales în comerţul internaţional al
ţărilor dezvoltate.
În prezent, participarea intensă şi eficientă la comerţul
internaţional devine o premisă fundamentală a progresului
economic pentru fiecare ţară. Prin intermediul comerţului
exterior, ţările îşi asigură:
232
• factori de producţie şi bunuri de consum de care nu dispun
sau le-ar putea produce cu cheltuieli exagerate;
• continuitatea, lărgirea şi modernizarea producţiei şi
satisfacerea unor nevoi de consum ale populaţiei;
• piaţă de desfacere pentru o parte din producţia internă;
• se poate organiza producţie pe scară mai mare, peste
dimensiunile pieţei interne, asigurând, astfel, o mai bună
utilizare a factorilor de producţie, creşterea productivităţii
muncii şi a venitului naţional;
• amplificarea concurenţei pe piaţa fiecărei ţări, mobilizând
agenţii economici la o activitate competitivă etc.
Principalele trăsături ale comerţului internaţional
contemporan sunt:
o dinamica accentuată şi de durată a tranzacţiilor cu bunuri
materiale şi servicii. Această dinamică devansează ritmurile de
creştere ale PIB, ale producţiei industriale globale şi ale altor
indicatori ai creşterii economice. În perioada 1950 - 1990
ritmul mediu anual de creştere a comerţului internaţional a fost
de 12% (crescând de peste 56 de ori, în timp ce PIB a sporit de
6 ori, iar producţia globală de 7 ori). În perioada 1950-1998,
comerţul internaţional a crescut de 80 de ori;
o accentuarea diversificării structurii comerţului internaţional
în perioada postbelică a dus la apariţia şi extinderea unor noi
pieţe internaţionale cum ar fi cea a calculatoarelor, a
microprocesoarelor şi, mai recent, a roboţilor industriali. Pe
termen lung, se observă o creştere a ponderii exportului de
produse manufacturate, care încorporează tehnologie de vârf,
cu grad ridicat de prelucrare. În prezent, ele deţin cca. 70% din
comerţul mondial, faţă de 43,7% cât reprezentau în anul 1950.
În ceea ce priveşte “comerţul invizibil”, ponderea acestuia în
ansamblul comerţului a crescut de la 5%, la începutul
secolului, la cca 20% în prezent;
233
o creşterea ponderii ţărilor industrializate în exportul
mondial, ca urmare a unei structuri moderne, eficiente şi
diversificate a economiilor lor;
o îmbinarea tendinţei de liberalizare a schimburilor
economice internaţionale cu afirmarea unor restricţii tarifare şi,
în special, a celor netarifare (restricţii cantitative, calitative,
norme fitosanitare, norme de ambalare, etichetare etc.) în
comerţul internaţional;
o tendinţa de “tripolarizare” a schimburilor economice
internaţionale (cca. ¾ din valoarea exportului mondial sunt
deţinute de U.E., S.U.A. şi Japonia) în contextul intensificării
concurenţei pe piaţa mondială. Centrul de greutate al
economiei mondiale s-a deplasat treptat, în ultima perioadă,
către Asia.
Evaluarea comerţului exterior şi adoptarea unor decizii
eficiente privind exportul şi importul unei ţări se poate realiza
pe baza analizei balanţei comerciale. Aceasta reprezintă un
tablou statistico-economic care cuprinde şi compară valoarea
exportului “Ex” şi importului “Imp” de mărfuri ale unei ţări,
într-o perioadă de timp determinată, de regulă un an. În funcţie
de rezultatele relaţiilor de comerţ exterior, balanţa comercială
poate fi:
a) activă (excedentară): Ex > Imp - ea trebuie să fie un
obiectiv pentru ţările care au datorii externe sau care doresc
să treacă la convertibilitate monetară;
b) echilibrată: Ex = Imp - ea trebuie să fie un obiectiv ce
trebuie realizat cumulativ pe mai mulţi ani;
c) pasivă (deficitară): Ex < Imp - aceasta reflectă evoluţii
economice nefavorabile. Deficitul se poate acoperi prin
împrumuturi externe (ceea ce duce la datorie externă) sau
apelând la rezervele valutare proprii.
O situaţie favorabilă nu presupune, în mod obligatoriu, o
balanţă comercială permanent excedentară, ci una echilibrată
234
în dinamică. Balanţa comercială este o componentă a balanţei
de plăţi externe. Toate încasările şi plăţile realizate de o ţară cu
exteriorul, din relaţiile economice, financiare şi monetare pe o
perioadă determinată de timp, de regulă un an, sunt incluse şi
comparate în balanţa de plăţi externe. Structura balanţei de
plăţi externe, deşi nu este un model unanim acceptat de ţările
lumii, se poate rezuma la trei conturi:
1) contul curent (balanţa de plăţi externe curente);
2) contul de capital şi financiar (balanţa mişcărilor de capital);
3) contul rezerve.
Tabelul nr.2
Schema structurii balanţei de plăţi
BALANŢA DE PLĂŢI
I. Cont curent
1. Mărfuri (import-export) Balanţa comercială
2. Servicii Balanţa invizibililor
3. Transferuri unilaterale
II. Contul de capital
1. Mişcarea de capital pe
termen scurt Balanţa mişcărilor de capital
2. Mişcarea de capital pe
termen lung
III. Rezerve
1. Aur
Balanţa
2. Drepturi speciale de
reglementărilor
tragere
oficiale
3. Valute
4. Relaţii cu F.M.I.
Sursa: Mecu Gh. şi colab. - Economie de piaţă contemporană, Macroeconomie,
Editura Genicod, Bucureşti, 2001
236
Eficienţa importului se exprimă cu ajutorul indicatorului
curs de revenire brut la import (Cri). El reflectă veniturile
obţinute prin vânzarea pe piaţa internă a mărfurilor importate
cu o unitate de valută cheltuită.
Cri = (Pi - Ti) / Piv
unde:
Pi = preţul produsului importat, pe piaţa internă, în monedă
naţională;
Ti = taxele de import percepute pentru marfa respectivă, în
monedă naţională;
Piv = preţul de import, în valută, plătit de importator.
Importul este apreciat ca fiind eficient dacă Cri > CV
sau, excepţional, Cri = CV. El reflectă, astfel, realizarea de
economii în ţara importatoare.
Modificarea cursului de schimb prin devalorizarea
monedei naţionale stimulează exporturile şi frânează
importurile, în schimb aprecierea (întărirea) monedei naţionale
acţionează invers, stimulând importurile şi frânând exporturile.
Eficienţa globală a comerţului exterior (rentabilitatea)
poate fi pusă în evidenţă prin intermediul profitului obţinut
(Pf) astfel:
1) când valuta obţinută la export este utilizată pentru import,
iar capitalul utilizat în activitatea de export/import este al
agentului economic, profitul obţinut este:
Pf = Pv x (Cri - Cre)
unde: Pv = preţul în valută.
2) când valuta obţinută la export este utilizată pentru import
iar capitalul utilizat în activitatea de export/import este
împrumutat şi se plăteşte pentru el dobândă, profitul se
determină astfel:
Pf = Sn - (Credit + Dobândă) iar Sn = So x (Cri/Cre)n
unde:
237
Sn = suma finală încasată;
So = suma iniţială folosită în activitatea de export/import, luată
sub formă de credit;
n = numărul de operaţii de export/import efectuate într-o
anumită perioadă.
Creşterea eficienţei comerţului exterior are implicaţii
directe asupra volumului, structurii şi dinamicii indicatorilor
macroeconomici (P.I.B., P.G.B., P.N.N.), asupra creşterii şi
dezvoltării economice a unei ţări, asupra nivelului de trai. Din
această perspectivă se consideră că un criteriu totalizator de
apreciere a eficienţei comerţului exterior este contribuţia
acestuia la PNN.
Principalele căi de creştere a eficienţei comerţului
exterior sunt:
• creşterea gradului de prelucrare a mărfurilor şi a
complexităţii serviciilor destinate exportului, precum şi
diversificarea lor;
• reducerea cheltuielilor de producţie ale bunurilor
economice exportate;
• îmbunătăţirea calităţii bunurilor şi serviciilor exportate;
• adâncirea specializării producţiei destinate exportului;
• creşterea substanţială a productivităţii muncii;
• modernizarea şi adoptarea modului de prezentare a
mărfurilor potrivit cerinţelor pieţei mondiale.
239
imobiliare, operaţii cu valori mobiliare specifice pieţei de
capital.
2) După natura operaţiilor avem:
a) la vedere (spot) - sunt operaţii de vânzare-cumpărare de
valută care implică decontarea în maximum 48 de ore
lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Ele au ca
scop facilitarea operaţiilor de export-import, precum şi
reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile
directe, investiţiile de portofoliu, anumite plasamente de
capital pe termen scurt;
b) operaţii la termen (forward) - sunt operaţii de vânzare-
cumpărare de valută care se finalizează la un termen
(scadenţă) mai mare de 48 ore lucrătoare şi sunt realizate la
un curs stabilit în momentul încheierii contractului; agenţii
economici îşi plasează capitalurile disponibile în străinătate
sau încearcă să-şi asigure suma valutară necesară în
momentul plăţii, conform înţelegerii stabilite în momentul
încheierii contractului, dar protejând-o împotriva riscului
valutar. Aceste operaţiuni la termen au, uneori, şi un
caracter speculativ pentru că urmăresc obţinerea unui
câştig în funcţie de evoluţia cursului valutar din momentul
încheierii contractului până la scadenţă.
Pentru ca moneda naţională a unei ţări să poată fi
tranzacţionată pe piaţa valutară, ea trebuie să fie convertibilă,
adică să aibă capacitatea legală de a fi schimbată cu o altă
monedă, a unei alte ţări. Preţul tranzacţiilor pe această piaţă se
numeşte curs valutar sau curs de schimb (CV sau CS), care se
stabileşte în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, printr-o
operaţie denumită cotaţie. Cursul de schimb mai este influenţat
şi de puterea de cumpărare a celor două monede naţionale care
se schimbă.
Cursul valutar exprimă raportul valoric dintre două
monede naţionale, respectiv, preţul unei unităţi monetare dintr-
o ţară exprimat în unităţile monetare ale altei ţări. Altfel spus,
240
cursul valutar reprezintă numărul de unităţi monetare străine
care revine pe o unitate monetară naţională.
În România, operaţiile valutare se efectuează la cursul de
schimb determinat liber de către intermediarii autorizaţi de
către B.N.R, care participă în nume propriu şi în cont propriu,
sau în nume propriu şi în contul clienţilor. B.N.R. are rolul de
a reglementa şi veghea piaţa valutară, de a autoriza şi
supraveghea intermediarii pieţei valutare şi de a comunica
zilnic lista cursurilor valutare oficiale.
Cursul valutar îmbracă următoarele forme:
• cursul oficial - este protejat administrativ de către
autoritatea monetară;
• cursul de piaţă - este preţul reprezentativ al pieţei valutare
determinat pe baza raportului cerere-ofertă, ori cu flotare
administrată, asupra căruia autoritatea monetară nu
intervine sau, dacă o face, foloseşte mijloace specifice
pieţei. Prin urmare, acesta este un curs variabil, flotant,
modificându-se chiar zilnic sub influenţa a numeroşi
factori;
• cursul la vedere – este preţul operaţiunilor valutare la
vedere şi constituie baza de formare a cursului la termen;
• cursul la termen - se stabileşte pe baza anticipărilor făcute
asupra preţului unei valute, faţă de cea la care se
raportează, în funcţie de situaţia economică a unei ţări, rata
inflaţiei, faza ciclului economic etc. Cursul de schimb la
termen este mai mare decât cel la vedere datorită
modificării lui (creşte sau scade) până la scadenţă, dar şi
din cauza dobânzii practicate pe piaţa monetară, dobândă
care este un venit alternativ celui ce ar putea fi obţinut pe
piaţa valutară.
Moneda naţională a României, leul, a fost o monedă cu
convertibilitate limitată intern şi la operaţiuni de cont curent,
până la 1 septembrie 2006. Aceasta înseamnă că moneda
241
noastră naţională era convertibilă doar pe teritoriul ţării noastre
şi numai pentru operaţiuni de comerţ exterior şi/sau de transfer
de venituri peste graniţă (de exemplu, repatrierea profitului din
România în Marea Britanie sau transferul salariului din Spania
în România). Leul era doar parţial convertibil pentru operaţiuni
de capital, cum ar fi, de exemplu, construirea unei fabrici în
Rusia sau în Tunisia. Începând cu data de 1 septembrie 2006
leul a devenit total convertibil.
Băncile, ca principali actori ai pieţei valutare din
România, au următoarele caracteristici:
afişează propriile cursuri de vânzare şi cumpărare, formate
pe baza cererii şi ofertei liber exprimate la nivelul băncii,
dar în stabilirea cărora se are în vedere, orientativ, şi cursul
oficial;
pot executa operaţiuni la vedere şi la termen, pe cont
propriu sau în contul clienţilor;
se pot refinanţa, dacă nu au suficiente resurse pentru a
onora cererile clienţilor.
Clienţii băncilor:
pot reţine integral încasările din exporturi;
nu sunt obligaţi să justifice ordinele de vânzare.
242
puterii economice internaţionale, care cuprinde toate laturile
vieţii economice. La baza acestui proces se află o serie de
factori economici, tehnici, social-politici care acţionează
simultan şi intercorelat la nivelul internaţional, regional şi
naţional. La nivel internaţional acţionează noile tehnologii
performante, expansiunea ramurilor industriale moderne,
ascensiunea sectorului de servicii, reducerea sau înlăturarea
barierelor naţionale în procesul derulării fluxurilor
internaţionale de bunuri, servicii, tehnologie şi capital. La nivel
regional, se constată tendinţa de concentrare a activităţii
economice în trei principale regiuni, respectiv America de
Nord, Europa Occidentală şi Asia. Nivelul naţional vizează
extinderea sectorului privat şi a pieţei, deschiderea lor spre
exterior.
Gradul de integrare economică globală se măsoară prin
creşterea comerţului mondial în raport cu cea a producţiei
mondiale şi creşterea accesului la pieţele de capital, relevante
fiind investiţiile, în special cele directe, concretizate în
cumpărări de active într-o ţară străină.
Principalii actori economici ai actualei etape a
globalizării sunt: Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), Banca
Mondială (B.M.), Organizaţia Mondială a Comerţului
(O.M.C.), Organizaţia pentru Coperare şi Dezvoltare
Economică (O.E.C.D.), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Comerţ şi Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), Grupul celor 7 (G.7),
Comisia Economică O.N.U. pentru Europa etc.
Procesul de globalizare constituie tema preferată a
cercurilor liberale de dreapta, care consideră piaţa drept unic
reglator al economiei atât pe plan naţional, cât şi la scară
mandială. În schimb, o serie de economişti, politologi şi
oameni politici de stânga privesc critic procesul globalizării,
evidenţiind laturile sale negative, contradictorii, care privesc
economicul şi socialul. Aceştia consideră globalizarea ca fiind
un proces de distribuire a puterii economice, de accentuare a
243
decalajelor economice şi a diferenţierilor sociale la nivel
mondial. În viziunea acestora, procesul gobalizării va duce, în
timp, la accentuarea inegalităţilor economice şi sociale pe plan
intern şi internaţional, la intensificarea concurenţei şi a unor
forme neloiale ale acesteia, la creşterea fără precedent a rolului
pieţelor de capital, în raport cu puterea organelor
administrative naţionale, ceea ce afectează suveranitatea
naţională.
Cu toate acestea, realităţile economice infirmă aceste
două opinii extreme, globalizarea fiind considerată un fenomen
benefic pentru omenire. În cadrul acesteia, însă, unii
participanţi se află în postura de câştigători, iar alţii, de
perdanţi. De aceea, pentru a răspunde cerinţelor, este necesar
ca acest proces să se desfăşoare pe baza unor reguli valabile
pentru toţi participanţii la fluxurile economice internaţionale şi
să se asigure o nouă configuraţie a schimburilor şi dezvoltării
economiei mondiale. În acest context, performanţele
economice şi sociale ale globalizării vor fi tot mai evidente,
repartizarea lor va fi mai echitabilă. În acest fel se va
demonstra necesitatea globalizării economice, se va înlătura
teama unor oameni faţă de acest proces, se vor percepe corect
consecinţele acesteia, faptul că nu este un pericol pentru
suveranitatea ţărilor. Dimpotrivă, globalizarea asigură progres
economic şi social tuturor ţărilor participante, acţionând astfel
ca un factor de sprijin al afirmării suveranităţii naţionale.
244
promotoare ale globalizării se încadrează în categoria
societăţilor comerciale lucrative, de regulă, private.
Societatea transnaţională reprezintă o societate
comercială constituită din mai multe firme controlate de un
sediu central situat, de regulă, în ţările dezvoltate şi care îşi
desfăşoară activitatea în mai multe ţări. Extinderea activităţii în
afara spaţiului naţional unde îşi are sediul societatea-mamă se
realizează prin constituirea, pe baza investiţiilor directe, a unei
reţele de filiale, răspândite în cele mai diverse locuri ale
planetei şi care sunt dependente de societatea principală. Orice
firmă transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii
economice: naţional (în cazul societăţii mamă), străin (în cazul
filialelor) şi internaţional (în cazul schimburilor economice
dintre filialele componente sau dintre acestea şi restul lumii).
Drept urmare, STN îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei
pieţe proprii internaţionale, al cărui obiect îl constituie
schimburile de mărfuri şi servicii, transferul de capital,
tehnologii sau forţă de muncă. Societăţile transnaţionale îşi
desfăşoară activităţile economice în cele mai diverse domenii-
industrie, agricultură, bănci, asigurări, publicitate, turism.
Păstrându-şi caracteristicile definitorii ale firmelor particulare,
STN apar sub o multitudine de ipostaze, de la întreprinderi
mici şi mijlocii, mai ales în domeniul serviciilor, la societăţi
mixte-particulare/publice/statale până la firme gigant-naţionale
şi/sau multinaţionale.
În acest context, ca urmare a inegalabilului lor potenţial
economic, prin capacitatea de a se adapta şi a inova în
procesele economice conexe, prin elasticitatea lor structurală şi
relaţională, prin flexibilitatea lor organizaţională sau
managerială, STN sunt considerate primii actori ai economiei
mondiale.
Particularităţile de ordin strategic care definesc profilul
economic şi financiar al companiilor transnaţionale au
245
determinat apariţia unor noi factori de natură să influenţeze
determinant evoluţiile din economia mondială:
a) companiile transnaţionale cunosc o creştere mai rapidă
decât cea a economiei mondiale;
b) câteva sectoare importante (tehnologia înaltă, producţia de
autovehicule, operaţiunile bancare), care constituie
domenii prioritare pentru activitatea companiilor
transnaţionale, cunosc un ritm de dezvoltare superior celui
înregistrat de economia mondială sau de economia
naţională a ţării de origine a companiei transnaţionale;
c) S.T.N. deţin unele avantaje concurenţiale specifice,
determinate de superioritatea tehnologică, poziţia specifică
pe piaţă, competenţa managerială şi organizatorică,
existenţa unui sistem informaţional dezvoltat şi, nu în
ultimul rând, facilităţile în accesul la resursele financiare
importante, în condiţii preferenţiale;
d) performanţele majorităţii S.T.N. sunt puternic condiţionate
de nivelul de competitivitate înregistrat de economia ţării
de origine, lucru care influenţează pozitiv procesele
economice de pe plan internaţional, în condiţiile adâncirii
procesului de globalizare a economiei mondiale.
Trebuie menţionat faptul că 90% din companiile
transnaţionale sunt localizate în ţările dezvoltate, dintre acestea
¾ avându-şi sediul în ţări precum S.U.A, Japonia, Germania,
Anglia şi Franţa.
În lume, se detaşează ca putere economică corporaţiile
Microsoft, General Electric, Coca-Cola, Royal Dutch Shell
(corporaţie anglo-olandeză), Alcatel, Nokia, Siemens, Nippon
Telegraph and Telephone, Société Générale, MobiFon etc. În
România operează, printre altele, corporaţiile Shell, Coca-
Cola, McDonald’s, Daewoo, Nestle, Tuborg, MobiFon etc.
Prin crearea şi extinderea unei veritabile reţele de agenţi
transnaţionali ia naştere şi se dezvoltă un vast proces de
transnaţionalizare care, pe termen lung, contribuie la
246
subminarea sistemului naţional a cărui infrastructură, pe
naţiune, nu mai poate să controleze şi să dirijeze procesele
naşterii noii civilizaţii - societatea informatizată18.
Accentuarea puterii economice şi extinderea STN au
declanşat dispute înverşunate între susţinătorii corporaţiilor
transnaţionale şi adversarii acestora. Primii susţin şi
promovează interesele STN, ceilalţi văd în aceste corporaţii
transnaţionale doar o sursă de apariţie şi de accentuare a
disfuncţionalităţilor economice şi sociale, atât în economia
ţărilor dezvoltate, cât şi a ţărilor în dezvoltare.
În ceea ce priveşte ţările dezvoltate, dominaţia
economică a STN duce la creşterea puterii capitalului asupra
muncii, la accentuarea şomajului şi inegalităţilor sociale, la
pierderea identităţii individului prin afectarea drepturilor sale.
De asemenea, devenind tot mai independente de ţara de
origine, din punct de vedere al activelor, vânzărilor şi
provenienţei angajaţilor, dominaţia STN afectează competenţe
ale statului naţional. Aceste disfuncţii sunt şi mai accentuate
pentru ţările în dezvoltare. Ponderea acestor ţări, în comerţul
internaţional, şi aşa mică, se reduce, preţul materiilor prime
scade, ceea ce afectează balanţa de plăţi a acestora. Investiţiile
străine sunt orientate prioritar în interiorul lumii industrializate,
ţărilor în dezvoltare revenindu-le o parte redusă, insuficientă
pentru a face faţă problemelor grave cu care se confruntă.
În aceste condiţii, reprezentanţii oficiali ai marilor puteri
economice, ai organismelor economice internaţionale,
participanţii la diferite reuniuni şi conferinţe pe probleme
economice internaţionale trebuie să militeze pentru crearea
unui cadru legislativ adecvat, care să creeze condiţii de
schimbare a mantalităţilor STN şi realizarea unei globalizări cu
faţa umană, responsabilă, şi limitarea influenţei reţelei de
afaceri.
18
C. Munteanu, C. Vâlsan - Investiţii Internaţionale, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, pag. 55-57
247
7.2.3. Cooperarea economică internaţională
Cooperarea economică internaţională a apărut în a doua
jumătate a secolului XX, ca o condiţie obiectivă în cadrul unui
proces de relansare şi modernizare a economiei mondiale.
Dinamismul care a caracterizat cooperarea economică
internaţională a fost determinat de interesul manifestat de firme
şi asociaţii, de organizaţiile internaţionale oficiale sau de cele
cu caracter regional, subregional, de cercurile guvernamentale
etc.
Abordarea acestui fenomen de largă percepţie face, încă,
obiectul unor profunde analize şi dezbateri în cadrul
colocviilor, reuniunilor ştiinţifice, politice, diplomatice şi la
nivelul celui mai reprezentativ for - Organizaţia Naţiunilor
Unite.
Primul document internaţional care a înscris cooperarea
printre principiile fundamentale ale dreptului internaţional
contemporan a fost “Carta Naţiunilor Unite” din anul 1945,
prin care se consacra obligaţia juridică a statelor de a coopera
între ele, fapt care conferă acestui principiu un caracter
normativ, cu aplicare universală.
În cadrul “Declaraţiei O.N.U. privind principiile
directoare ale cooperării economice internaţionale“ din anul
1990 se stipulează că “statele membre sunt ferm hotărâte să
promoveze o creştere suplimentară a economiei mondiale şi să
asigure relansarea economiilor statelor în curs de dezvoltare în
scopul garantării dreptului fundamental al oricărei fiinţe umane
de a trăi eliberată de spectrul sărăciei, foamei, ignoranţei”.
În contextul principiilor directoare ale prezentei
Declaraţii se evidenţiază o serie de angajamente pe care trebuie
să şi le asume statele, pentru concretizarea dezideratelor
majore ale cooperării:
• menţinerea unui sistem de relaţii comerciale deschis şi
credibil;
248
• sporirea gradului de stabilizare a pieţei, a produselor de
bază şi încurajarea eforturilor de diversificare a producţiei;
• examinarea unor noi modalităţi care să facilitaze accesul
ţărilor în curs de dezvoltare la cuceririle tehnologiilor
avansate;
• dotarea, cu resurse financiare corespunzătoare, instituţiilor
internaţionale specializate pentru susţinerea reformelor
structurale şi finanţării programelor destinate atenuării
efectelor sociale nefaste asupra grupurilor defavorizate;
• găsirea unor soluţii generale şi viabile problemelor vizând
datoria externă;
• promovarea procesului de cooperare şi integrare economică
la scară mondială;
• sprijinirea ţărilor est-europene în eforturile lor de integrare
în economia mondială.
Primul studiu amplu consacrat cooperării internaţionale
în literatura de specialitate din România aparţine
academicianului Costin Murgescu şi a fost prezentat în cadrul
colocviului organizat de Institutul de Cercetări Economice al
Academiei Române, în anul 1967. Autorul evidenţia că:
“implicaţiile cooperării internaţionale şi consecinţele ei asupra
tuturor domeniilor vieţii sociale impun o cercetare a
experienţei acumulate până acum, pentru a se cristaliza, în
cursul unui schimb de opinii, o doctrină cu privire la
obiectivele fundamentale spre care trebuie orientată cooperarea
şi cu privire la formele cele mai corespunzătoare pentru
atingerea obiectivelor fixate”.
Alt economist român, Petre Tănăsie, departaja clar
definiţiile cooperării: în sens larg, în sens restrâns şi pe un
anumit domeniu de activitate. “Într-un sens larg, coperarea
economică internaţională este schimbul de activitate din
diverse domenii şi dintre diverse ţări. Privită sub acest aspect,
cooperarea economică internaţională înglobează comerţul
249
internaţional, cooperarea în producţie, cooperarea ştiinţifică şi
tehnologică, transporturi internaţionale, turismul, relaţiile
financiare şi creditele externe, prestaţiile de servicii”. În sens
restrâns, “cooperarea economică internaţională este conlucra-
-rea, sub cele mai diverse forme, dintre două sau mai multe ţări
sau entităţi din diverse ţări, cu scopul de a realiza anumite
obiective industriale, agricole, comerciale, tehnico-ştiinţifice,
turistice sau de altă natură. În acest sens, cooperarea nu este un
schimb comercial, nu este simplu transfer de mărfuri, servicii,
capitaluri de la o ţară la alta. Ea este utilizarea în comun a
mijloacelor de care dispun diverse ţări sau entităţi din aceste
ţări”.
Una dintre cele mai complete definiţii ale cooperării
economice internaţionale aparţine profesorului Alex. D.
Albu19, potrivit căruia “cooperarea economică internaţională
reprezintă relaţiile bi- şi multilaterale dintre state sau agenţi
economici din ţări diferite, vizând realizarea prin eforturi
conjugate şi pe baze contractuale a unor activităţi conexe (de
producţie, de cercetare şi transfer tehnologic, comercializare şi
servicii) eşalonate în timp, în scopul obţinerii unor rezultate
comune, superioare sumei celor singulare”. Din această defini-
-ţie dată cooperării economice internaţionale rezultă anumite
trăsături:
în activitatea de cooperare, bilateralismul şi
multilateralismul nu se exclud, partenerii sunt autonomi în
dimensionarea şi organizarea relaţiilor lor;
partenerii îşi unesc eforturile (umane, financiare, tehnice),
unire sub forma unei strânse colaborări;
cooperarea poate fi atât un proces macroeconomic, cât şi
microeconomic, acestea două fiind legate între ele,
armonizate şi complementare;
19
Alex. D. Albu - Cooperarea economică internaţională, Editura Expert,
Bucureşti, 1995, p.19
250
relaţiile din cadrul cooperării sunt strict reglementate
juridic, printr-un contract cu titlu oneros;
operaţiile realizate în cooperare sunt conexe, înrudite,
având un caracter multidimensional, multiform;
cooperarea se caracterizează printr-o mare continuitate,
fiind eşalonată pe ani şi faze, pe timp îndelungat, ceea ce îi
conferă un caracter de stabilitate;
condiţia necesară şi justificativă, raţiunea de a fi a oricărei
acţiuni de cooperare se exprimă prin funcţia acesteia:
obţinerea unor rezultate economice superioare celor pe care
le-ar fi obţinut partenerii dacă ar fi acţionat singular.
În teoria economică, pentru a defini complet şi corect
conţinutul unui proces sau fenomen economic, el trebuie
comparat, pus în antiteză cu procese, fenomene ce aparţin
aceleiaşi sfere largi de activitate.
Pentru a defini cooperarea economică internaţională este
necesar să o comparăm, delimităm de alte procese din circuitul
economiei mondiale. Delimitarea cooperării trebuie să se facă
faţă de procesele cu care este cel mai des confundată:
colaborarea economică, integrarea economică şi comerţul
mondial.
Cooperarea internaţională nu este o altă denumire a
relaţiilor economice internaţionale sau a colaborării
economice, deşi cei doi termeni sunt folosiţi deseori prin
substituire. Între cei doi termeni, cooperare şi colaborare,
există un raport de parte la întreg, prima fiind totodată un
instrument şi un mijloc de realizare a celei de-a doua.
Cooperarea şi colaborarea presupun deosebiri privind gradul
de interdependenţă între subiecţii antrenaţi. O interdependenţă
mai pronunţată la nivel micro şi macroeconomic şi o
reglemetare strictă din punct de vedere juridic sub forma
contractelor sunt trăsături ale cooperării.
251
Colaborarea economică este condiţionată de tratate
generale ratificate la nivel guvernamental sau parlamentar. Ea
are un caracter multilateral, tinzând spre universalitate.
Cooperarea poate fi şi bilaterală.
Cooperarea economică nu reprezintă nici forma specifică
de comerţ internaţional. Cooperarea diferă de schimburile
tradiţionale de mărfuri prin caracterul ei mult mai complex,
presupune operaţii şi în domeniul schimburilor comerciale, dar
şi în domeniul producţiei, al aranjamentelor speciale de ordin
financiar, know-how şi tehnologie, livrări de echipament
industrial, activităţi de cercetare-dezvoltare. Spre deosebire de
comerţul clasic, în care elementul sporadic şi discontinuitatea
sunt frecvente, cooperarea economică are un pronunţat caracter
de continuitate, o mare durabilitate în timp şi spaţiu.
Cooperarea nu poate fi, deci, identificată cu nici una din
cele două noţiuni, are un caracter propriu, distinct, reliefându-
se ca un flux nou în cadrul circuitului economic mondial, cu
implicaţii economice şi sociale specifice.
252
ţările respective, în condiţiile adâncirii interdependenţelor
economice internaţionale, ale globalizării economiei.
Odată cu globalizarea, activitatea economică, chiar dacă
devine mai dispersată, este în schimb tot mai concentrată în
trei regiuni geografice, centrate în jurul celor trei poli ai puterii
lumii contemporane - S.U.A., Uniunea Europeană şi Japonia.
În condiţiile în care statele lumii au început să se confrunte cu
probleme globale, de interes general, a căror soluţionare
impunea cooperarea întregii comunităţi internaţionale (pacea,
securitatea, subdezvoltarea, sărăcia, dezechilibrele ecologice),
au fost înfiinţate organizaţii interstatale cu vocaţie universală,
unele din ele având caracter integraţionist interstatal.
Ca premise fundamentale ale apariţiei integrării
internaţionale se consideră că sunt două:
niveluri apropiate de dezvoltare economică ale ţărilor
“candidate”;
voinţa politică a acestora, liber exprimată.
Despre integrarea economică s-a discutat mult, cu
deosebire în ultimele trei-patru decenii. Diversitatea proceselor
integraţioniste face dificilă încadrarea corectă a acestui
fenomen. Formele integrării economice, într-o accepţiune
largă, ar putea consta în diferite forme de organizare pe plan
regional a activităţilor economice, precum zonele de liber
schimb (în care se aplică regimul naţional cu facilităţi vamale),
uniuni vamale (în care se aplică un tarif vamal comun faţă de
terţi), piaţa comună (când, în plus, există libera circulaţie a
capitalurilor şi persoanelor), uniune economică (atunci când se
aplică şi politici comerciale armonizate) şi, în fine, integrarea
economică.
În literatura de specialitate, noţiunii de “integrare
economică” i se dau mai multe accepţiuni. În limba română, “a
integra” înseamnă a se introduce într-un tot, devenind parte
componentă, a se îngloba, a se armoniza într-un tot. În sensul
253
strict al cuvântului, ea înseamnă “unire” a unor părţi într-un
întreg.20
Din analiza determinărilor privind acest proces, este
necesar să delimităm integrarea care există în interiorul unui
stat şi anume integrarea economică - factor important în
crearea pieţei interne şi constituirea statelor centralizate - şi
integrarea economică internaţională, care poate fi definită ca
fiind “crearea celei mai de dorit structuri economice mondiale,
prin suprimarea obstacolelor artificiale din calea funcţionării
optime şi prin introducerea deliberată a tuturor elementelor
necesare coordonării şi unificării”.21
Din varietatea de forme şi modalităţi de instituţionalizare,
care se manifestă în practica procesului integrării economice
interstatale, se detaşează, ca importanţă, Uniunea Europeană
(U.E.), singura organizaţie de acest tip.
Uniunea Europeană (U.E.) s-a dovedit şi se dovedeşte a fi
cea mai viabilă organizaţie integraţionistă, cu urmări pozitive
asupra dezvoltării economice şi sociale a statelor membre şi cu
consecinţe multiple pe planul relaţiilor economice
internaţionale.
Ideea unei unificări europene îşi are originile în
numeroase preocupări încă din preistorie pentru o Europă
Unită, care să se opună mai întâi cuceririlor musulmane sau
pentru a se opune pericolului otoman, toate acestea cu
pronunţat caracter religios. În preistorie, Dante prefigura o
unificare a continentului sub o monarhie unică, iar Pierre
Dubois propunea o federaţie europeană, idee sprijinită în
secolul XV (1461) şi de către George de Boemia, în vederea
combaterii pericolului otoman. La această idee a aderat, la
timpul său, şi Matei Corvin.
20
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti,
1973
21
Jean Tinbergen - Restructurarea ordinii internaţionale, Editura Politică,
Bucureşti, 1978
254
Mai târziu, când războaiele au măcinat bătrânul continent
tot mai mult, începând cu secolul XVIII, ideea unificării
Europei se leagă de scopul pacificării acesteia. În acest spirit,
George Washington vorbea deja de Statele Unite ale Europei.
Ideea transformării Europei într-un stat federativ a avut-o
şi Napoleon, care s-a referit la această posibilitate chiar în
testamentul său, iar unii filozofi, ca Saint Simon, au cerut
Angliei şi Franţei să iniţieze convocarea unui parlament
european.
Prima organizaţie economică vest-europeană cu caracter
integraţionist a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), care a început să funcţioneze din anul 1952,
la fondarea căreia au participat un număr de şase ţări (R.F.
Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg).
Aceste state au înfiinţat, pe baza Tratatului de la Roma din
anul 1957, Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.),
cunoscută şi sub numele de Piaţă Comună (P.C.). C.E.E. a
început să funcţioneze efectiv de la 1 ianuarie 1958, având
drept obiectiv integrarea, în timp, a tuturor sectoarelor
economice şi dezvoltarea lor armonioasă, formarea unei uniuni
vamale şi a unei pieţe comune, după care, printr-o apropiere
progresivă a politicilor economice ale statelor membre, să se
ajungă la înfăptuirea, în etape, a Uniunii Economice şi
Monetare şi, în final, Politice. Din anul 1967, în urma semnării
în anul 1965, la Paris, a Acordului de fuzionare a C.E.C.O.,
EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) şi
C.E.E., s-a constituit un ansamblu integraţionist intitulat
Comunitatea Europeană (C.E.), ceea ce a marcat o nouă etapă
a integrării economice vest-europene.
Pe baza Tratatului de la Maastricht (Olanda), intrat în
vigoare în anul 1994, a fost creată Uniunea Europeană (cu 15
membri - Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Anglia, Grecia, Spania, Portugalia, Danemarca,
Irlanda, Austria, Suedia şi Finlanda – ultimele trei state au
255
aderat la Uniune în anul 1995), organizaţie economică
integraţionistă suprastatală. În prezent se află în vigoare
Tratatul de la Amsterdam, semnat în octombrie 1997, în care
se stipulează lărgirea integrării interstatale şi acordarea unei
atenţii sporite problemelor sociale. Ulterior, U.E. a încheiat
acorduri de asociere cu mai multe state europene, ca o fază de
tranziţie a acestora spre aderarea la această organizaţie. Ţările
europene care şi-au manifestat opţiunea de a se integra în U.E.
a trebuit să îndeplinească anumite condiţii, pentru ca
extinderea U.E. să fie atât în beneficiul ţărilor care solicită
aderarea, cât şi comunităţii în ansamblul său, pe baza
armonizării sistemului de interese ale statelor respective, a
forţei compromisului în depăşirea divergenţelor.
Începând cu data de 1 mai 2004, istoria a înregistrat cea
de-a cincea extindere a U.E., cea mai mare de până acum, „Cei
15” transformându-se în „Cei 25” şi devenind „Cei 27”, prin
aderarea României şi Bulgariei în anul 2007. Astfel, Uniunea
Europeană a devenit a treia entitate demografică a planetei (cu
peste 450 de milioane de locuitori), a doua entitate economică
(după SUA) şi prima din punct de vedere comercial. „Europa
Mare” speră să ajungă până în anul 2010 cea mai dinamică şi
prosperă economie din lume, bazată pe dezvoltare durabilă şi
cunoaştere. Din cele doisprezece noi membre ale uniunii
(Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria, Republica Cehă,
Estonia, Lituania, Letonia, Malta, Cipru, Bulgaria şi România),
zece sunt foste ţări comuniste, care au perceput aderarea lor la
UE ca pe un final categoric al Războiului Rece, o revenire
ireversibilă la democraţie şi o perspectivă sigură de
prosperitate.
România, aflată în faza de integrare în U.E., prin
complementarităţile sale economice, prin istorie, tradiţie şi
spiritualitate, prin poziţia sa geografică, aparţine spaţiului
european. Raporturile României cu C.E. au început încă din
anul 1969, când au fost iniţiate negocieri privind încheierea
256
unor acorduri tehnice, ce au fost finalizate în anul 1970. Pe
parcursul anilor, relaţiile sau diversificat şi intensificat. În anul
1990, după recunoaşterea oficială a C.E., aceste relaţii cunosc
alte dimensiuni şi conţinuturi. În februarie 1995 a intrat în
vigoare Acordul de asociere a României cu U.E. În acelaşi an,
ţara noastră a depus cererea oficială de aderare la U.E.. De
asemenea, în anul 1992 a fost constituit Clubul Mării Negre,
prin participarea a 11 ţări, printre care şi România. Această
organizaţie are drept scop crearea unei zone de liber schimb şi
impulsionarea cooperării în transporturi, informatică,
comunicaţii, energie şi protecţia mediului. Din anul 1997,
România a devenit membră a zonei de liber schimb - CEFTA-
fondată în anul 1992 de către Cehia, Polonia, Slovacia şi
Ungaria.
Integrarea în U.E. presupune, însă, o competiţie într-o
lume concurenţială şi în plină ascensiune economică. În
consecinţă, pentru firmele româneşti, pentru economia
naţională în ansamblul său, competitivitatea şi eficienţa
economică, socială şi ecologică a devenit o problemă
fundamentală, decisivă. De aceea, îndeplinirea de către
România a condiţiilor esenţiale de integrare în U.E. presupune
accelerarea procesului de restructurare şi retehnologizare a
ramurilor, subramurilor şi întreprinderilor pentru a se adapta
sistemului concurenţial specific U.E., a putea beneficia
realmente de avantajele multiple ale pieţei unice şi de a atenua
efectele negative pe care le presupune această piaţă.
257
CAPITOLUL VIII
P IBc o m p = P IBc r t
D
unde:
259
crt
VAB - valoarea adăugată brută din industrie,
ind , agr ,..., ar
PB crt Ci crt
PIB comp = − Ci ,
I pPB Ip
unde:
PB crt - valoarea producţiei brute în preţuri curente;
Ci crt - valoarea consumului intermediar în preţuri curente;
I pPB ,Ci - indicele de preţuri corespunzător produselor şi
serviciilor incluse în producţia brută, respectiv în consumul
intermediar.
260
agregatului respectiv, prin calcularea indicelui produsului
intern brut (IPIB):
PIB1comp
IPIB = ×100
PIB0comp
261
8.2. Analiza structurii economiei naţionale
Pentru analiza structurii economiei naţionale se folosesc,
în principal, următorii indicatori:
structura produsului intern şi a venitului naţional pe
ramuri (valoarea adăugată, produsul net) – YVAB;
structura populaţiei ocupate pe ramuri – YT;
structura fondurilor fixe pe ramuri – YF;
Pe baza acestor indicatori se calculează contribuţia
ramurilor la formarea produsului intern, a venitului naţional,
precum şi proporţiile pe ramuri ale forţei de muncă ocupate şi
ale fondurilor fixe existente. Aceste proporţii se stabilesc pe
baza mărimilor relative de structură, ca raport între indicatorii
ramurilor (VABi, VANi, Ti, Fi) şi indicatorii globali pe economia
naţională (PIB, VN, ΣT,ΣF), astfel:
VAB
- structura de ramură a PIB: YVAB = x100 ;
PIB
VAN
- structura de ramură a VN : YVAN = x100 ;
VN
T
- structura de ramură a populaţiei ocupate: YT = x100 ;
∑T
F
- structura de ramură a fondurilor fixe: YF = x100 .
∑F
Aceste proporţii, care evidenţiază aspecte importante ale
structurii economiei unei ţări, sunt analizate în dinamică,
262
pentru o perioadă mai mare de timp. Modificările care se
desprind din analiza lor în dinamică pun în evidenţă ramurile
care deţin un rol important în economie, direcţia în care s-au
manifestat, nivelul lor de eficienţă etc.
263
IPIB < ICM ⇒ ICCM < 1(100 ) ,
unde:
ICCM – indicele eficienţei consumului de materiale;
CCM – eficienţa consumului de materiale determinată astfel:
PIB
CCM =
CM
264
8.4. Corelaţia dintre ritmul de creştere a PIB
şi rata şomajului
Privită la nivel teoretic, legătura este clară: când o
economie se află în faza de recesiune, caracterizată prin
scăderea ritmului de creştere a PIB (RPIB), rata şomajului (RŞ)
creşte; când are loc expansiunea economică, RPIB creşte, în
timp ce RŞ scade. Această corelaţie inversă (negativă) este
cunoscută sub denumirea de legea lui Okun. Analizată în
condiţiile economiei SUA, legea s-a concretizat în următoarea
relaţie:
RPIBt / t −1 = 3% − 2 × ( RSt − RS t −1 ) ,
unde:
RPIB t / t −1 = ritmul de creştere a PIB în perioada t faţă de
perioada t-1;
3% = trendul de creştere a PIB (tendinţa relativă în timp);
RS t ,t −1 = rata şomajului în perioada t, respectiv t-1.
RI %
RŞ %
RNS
RI t = RI t −1 − α ( RS − RNS ) + ε
268
8.6. Corelaţia dintre ritmul de creştere a PIB
şi rata inflaţiei
După cum PIB se calculează în preţuri curente sau în
preţuri comparabile, se poate vorbi de evoluţia nominală sau
reală a acestui indicator.
Evoluţia nominală este redată de relaţiile:
PIB1crt
IPIBn = ×100
PIB0crt
RPIB n = IPIB n −1
Evoluţia reală presupune recalcularea în preţuri
comparabile (ale perioadei de bază) a PIB din perioada
curentă, cu ajutorul deflatorului produsului intern brut (D):
PIB1crt
PIB comp
1 = ,
D
unde:
D = RI +1;
RI = rata inflaţiei calculată pe baza deflatorului.
Evoluţia reală este redată de relaţiile:
PIB1comp
IPIBr = × 100
PIB0comp
RPIB r = IPIB r − 1
271
Există şi o a treia secţiune „erori şi omisiuni (net)”, care
reprezintă un post rezidual, datorat diferitelor cauze (surse de
date nesigure, „fuga” valutei din ţară etc.).
Rezultatul tranzacţiilor curente este soldul contului
curent, în cadrul căruia principala componentă este soldul
balanţei comerciale. Soldul contului de capital şi financiar este
cel care indică modalităţile de finanţare externă a deficitului
contului curent, între care cele mai importante sunt creditele,
investiţiile şi deblocările de fonduri din rezerva oficială.
Pentru înregistrările în debit semnificaţiile sunt inverse.
Ecuaţia de echilibru a Balanţei de plăţi este:
SCC + SF + E = 0 sau SCC = - SF - E,
unde:
SCC = soldul contului curent al balanţei de plăţi; măsoară
transferurile nete de resurse reale (bunuri, servicii, venituri) şi
transferurile curente fără contrapartidă, între o economie
naţională şi restul lumii;
SF = soldul contului financiar al balanţei de plăţi; exprimă
economisirea netă străină sau, cu alte cuvinte, intrările de
fluxuri de economii ale nerezidenţilor, mai puţin ieşirile de
fluxuri de economii ale rezidenţilor;
E = erori şi omisiuni (net).
Între agregatele macroeconomice de rezultate şi
indicatorii balanţei de plăţi externe se realizează o serie de
conexiuni, pentru evidenţierea cărora este necesară trecerea în
revistră a unor relaţii cunoscute. Punctul de pornire îl
constituie identitatea între oferta şi cererea de bunuri şi servicii
finale. Oferta totală de bunuri şi servicii într-un an este
compusă din output-ul intern (PIB) şi importuri (Imp), în timp
ce distribuirea acestora este dată de cererea agregată internă
(consumul final - CF şi formarea brută de capital - FBC), la
care se adaugă cererea externă (adică exportul - Exp):
272
PIB + Im p = Cpv + Cpb + +
FBCF ∆S + Exp
CF FBC
273
În funcţie de semnul soldului, PNB poate fi mai mare sau
mai mic, comparativ cu PIB. Distrincţia între PIB şi PNB este
importantă atunci când o parte importantă a producţiei interne
este realizată cu ajutorul factorilor externi, precum şi atunci
când agenţii economici români obţin venituri din activităţi
desfăşurate în străinătate.
Venitul naţional disponibil se obţine dacă la produsul
naţional net calculat la preţurile factorilor (PNNpf) se adaugă
soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS).
VND = PNBpf – A + STCS = PNNpf + (TCIS – TCPS),
unde:
TCIS = transferuri curente din străinătate;
TCPS = transferuri curente plătite către străinătate;
VND = venitul disponibil al economiei; exprimă posibilităţile
economiei pentru consum final (CF) şi economisire (EN).
Deci:
VND = CF + EN = PNBpf – A + (TCIS - TCPS) =
= PIBpf – A + (VFIS – VFPS) + (TCIS – TCPS) =
= CF + FBC + (Exp – Imp) – A + (VFIS – VFPS) +
+ (TCIS – TCPS) =
= CF + FNC + (Exp – Imp) + (VFIS – VFPS) +
+ (TCIS – TCPS);
În final obţinem:
CF + EN = CF + FNC + (Exp – Imp) + (VFIS – VFPS) +
+ (TCIS – TCPS)
sau
EN – FNC = (Exp – Imp) + (VFIS – VFPS) +
+(TCIS – TCPS) = SCC = - SF
unde:
SCC = soldul contului curent al balanţei de plăţi; reflectă
diferenţa dintre economisirea netă şi investiţia netă;
SF = soldul contului financiar al balanţei de plăţi şi reflectă
modalităţile de finanţare externă.
274
Ultima relaţie mai poate fi scrisă sub forma: EN + SF = FNC,
adică investiţiile nete sunt finanţate fie din economisirea
internă, fie din finanţare externă (credite, investiţii străine,
deblocări din rezerva băncii naţionale). Decalajul economisire-
-investiţii în cadrul conturilor naţionale indică relaţiile
venitului naţional cu balanţa de plăţi externe. Mărimea
decalajului extern este dată de decalajul rezultat ca urmare a
faptului că economisirea internă acoperă numai parţial
investiţia internă.
Relaţia anterioară poate fi sectorizată suplimentar,
identificând indicatorii specifici sectorului privat (sectorul
„Firme” şi sectorul „Gospodăriile populaţiei”) şi sectorului
public. În acest scop se vor descompune consumul final şi
formarea brută de capital în câte două componente (Cpv şi
Cpb, respectiv FBCpv şi FBCpb), incluzându-se în calcul şi
veniturile guvernamentale nete „TX” (venituri guvernamentale
sub formă de impozite şi taxe, mai puţin transferurile
guvernamentale către sectorul privat).
Epv
VND − (CF + FBC ) = (VND − TX − Cpv − FBCpv +
Epb
+ (TX − Cpb − FBCpb =
= ( Epv − FBCpv ) + ( Epb − FBCpb ) = SCC = −SF
275
bugetul guvernamental şi contul curent al Balanţei de plăţi. Cu
alte cuvinte, suma dezechilibrelor interne este egală cu
dezechilibrul contului curent. Dacă economia absoarbe mai
multe resurse (ABS = Cpv + Cpb + FBCpv + FBCpb) decât
produce atunci, inevitabil, va exista un deficit în contul curent
al ţării.
În publicaţiile interne şi internaţionale relaţia de echilibru
dintre economisire, investiţii şi soldul contului curent al BP
(implicit soldul finanţării externe) este frecvent evidenţiată sub
forma ratelor, prin raportarea fiecăruia dintre indicatorii
enumeraţi la PIB sau PNB.
EB FBC SCC
− = sau REB − RFBC = RSCC
PIB PIB PIB
276
CAPITOLUL IX
282
18. Cursul de schimb dintre două monede convertibile
depinde de:
a) masa monetară din ţările respective;
b) puterea de cumpărare a celor două monede;
c) raportul dintre cerea şi oferta pentru monedele
respective;
d) inflaţia existentă în ţările respective;
e) conţinutul în aur al monedelor;
f) materialul din care sunt confecţionaţi banii.
283
22. Masa monetară este de 20.000 miliarde u.m. Ştiind că
25% din masa monetară este numerar, consecinţa constituirii
unui depozit bancar de 500 miliarde u.m. este:
a) creşterea cu 25% a puterii de cumpărare a masei
monetare;
b) scăderea cu 5.000 miliarde u.m. a masei monetare;
c) scăderea cu 10% a numerarului;
d) creşterea cu 10% a banilor din cont.
285
27. Încadrarea bunurilor economice în categoria capitalului
real are în vedere:
a) destinaţia lor;
b) provenienţa lor;
c) forma lor concretă de existenţă;
d) modul în care circulă în economie.
286
salariile muncitorilor sunt în valoare de 1,5
milioane u.m.;
salariile personalului administrativ sunt în valoare
de 0,3 milioane u.m.
Se cere să se calculeze: costul total al producţiei, costul
unitar, costul fix total şi unitar, costul variabil total şi unitar.
287
consumat pe total şi cel inclus în costurile fixe şi cele variabile,
ştiind că amortizarea capitalului fix este de 4.000 u.m.
288
35. Rata marginală de substituţie a factorului de producţie
capital prin factorul de producţie muncă se exprimă prin:
a) sporul de muncă necesar pentru obţinerea unei
unităţi suplimentare de producţie;
b) sporul de producţie obţinut cu o unitate
suplimentară de capital;
c) raportul dintre productivitatea marginală a muncii
şi productivitatea marginală a capitalului;
d) raportul dintre productivitatea marginală a
capitalului şi productivitatea marginală a muncii;
e) sporul de cheltuieli totale determinat de creşterea
numărului de salariaţi;
f) nici una din variantele de mai sus.
289
d) reducerea consumului total de factori este
devansată de diminuarea producţiei;
e) dinamica producţiei este devansată de evoluţia
consumului total de factori.
291
41. La momentul T0, productivitatea medie a unui lucrător
era de 250 produse. Dacă numărul lucrătorilor creşte cu 20%,
iar productivitatea totală cu 40%, calculaţi productivitatea
marginală a muncii.
293
decât preţul pepenilor raportat la preţul strugurilor. În acest
caz, pentru a ajunge la starea de echilibru, Andrei:
a) va consuma mai mulţi struguri;
b) va consuma mai mulţi pepeni;
c) va consuma mai puţini pepeni;
d) va consuma cantităţi egale de struguri şi pepeni.
294
50. Este întotdeauna fals enunţul potrivit căruia:
a) nevoile sunt o parte a cererii exprimate pe piaţă;
b) cererea şi oferta se formează sub influenţa unor
condiţii ale acestora;
c) cererea poate fi satisfăcută prin consumul de bunuri
materiale şi servicii;
d) de regulă, la o creştere a preţului cantitatea oferită
creşte.
297
59. Piaţa cu concurenţă perfectă şi monopolul se aseamănă
prin:
a) transparenţă;
b) intrarea liberă pe piaţă a producătorilor şi
cumpărătorilor;
c) atomicitatea cererii;
d) atomicitatea ofertei;
e) numărul mare de ofertanţi.
300
d) este rezultatul unei negocieri colective între
sindicate şi patronat;
e) poate fi şi negativ;
f) se obţine pe o piaţă de oligopol, pe când salariul se
obţine pe piaţa cu concurenţă imperfectă.
301
d) reducerea ponderii salariilor şi rentei în totalul
veniturilor factorilor de producţie;
e) mărirea duratei unei rotaţii a capitalului.
303
a) creşterea mai accentuată a productivităţii factorilor
faţă de sporirea preţului acestora;
b) reducerea consumurilor specifice într-o proporţie
mai mare decât creşterea preţurilor de achiziţionare a
capitalului circulant;
c) creşterea consumurilor specifice;
d) intervenţia guvernului pentru restrângerea formării
libere a preţului.
304
e) înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele
noi.
307
pentru sumele depuse în conturi, o dobândă de 12 miliarde
u.m. Cheltuielile administrativ – financiare ale băncii sunt de 5
miliarde u.m. Calculaţi profitul bancar.
311
a) diferenţa dintre încasările şi plăţile acelei economii;
b) diferenţa dintre produsul global brut şi consumul
intermediar;
c) diferenţa dintre P.I.B. şi consumul de capital fix;
d) suma tuturor profiturilor nete din acea economie;
e) suma tuturor rezultatelor intermediare şi finale
obţinute în interiorul ţării.
314
e) asigură finanţarea deficitului bugetar fără
emisiunea suplimentară de monedă.
315
112. La o creştere a venitului, de la un anumit nivel,
ponderea cheltuielilor pentru alimente:
a) scade, deoarece producţia alimentară este
insuficientă pe plan mondial;
b) creşte, deoarece cheltuielile de consum cresc odată
cu sporirea veniturilor;
c) creşte, deoarece alimentele sunt bunuri de strictă
necesitate;
d) creşte, deoarece cererea de alimente este inelastică
la preţ;
e) scade, deoarece consumul acestora creşte cu o rată
mai mică decât sporeşte venitul.
316
114. Dacă cheltuielile guvernamentale scad cu 2.000 u.m.,
investiţiile sporesc cu 4.000 u.m., iar consumul privat creşte cu
6.000 u.m., calculaţi cu cât creşte venitul şi care este mărimea
multiplicatorului investiţiilor.
317
118. Într-un an oarecare preţurile cresc cu 200%, iar
Guvernul hotărăşte ca pensiile să fie indexate cu 75% din rata
inflaţiei. Calculaţi ce pensie indexată va avea un pensionar cu
o pensie de 1,8 milioane lei pe lună.
318
9.2. Răspunsuri şi rezolvări
1. a, b, c, d, e.
2. b.
3. c.
4. d, e.
5. b, c, d.
6. a, c, d – nevoi superioare.
b, e – nevoi primare.
7. b, c.
8. d, e.
9. b.
10. a.
11. e.
12. e.
13. b.
14. a.
15. d.
16. c, d.
17. d.
18. b, c, d.
319
PxQ–C+S
M =
v
unde:
P x Q = valoarea mărfurilor pe piaţă;
C = valoarea mărfurilor vândute pe credit;
S = plăţi ajunse la scadenţă;
v = viteza de rotaţie a banilor.
100 mld – 15 mld + 15 mld
M = = 25 mld
4
20.
M nominală 500 mld
M reală = = = 250 mld
Ip 200%
21.
Pcb1 – Pcb0
∆% Pcb = x 100
Pcb0
100.000 100.000
Pcb0 = = = 100.000
Ip 100%
66.666,66 – 100.000
∆% Pcb = x 100 = - 33,33%
100.000
23. c.
24. b.
25. a.
26. d.
27. a.
28.
Kth = Kf + Kc
Kth = 5 mld
Kf = 60% x 5 mld = 3 mld
Kc = 2 mld
Kf 3 mld
Am = = = 0,6 mld
5 5
Kth consumat = Kc + Am = 2 mld + 0,6 mld = 2,6 mld
321
29.
CT = 1,2 + 0,8 + 0,4 + 0,2 + 0,6 + 1,5 + 0,3 = 5 mil;
CMT = 5 mil / 100 = 50.000;
CFT = 0,6 + 0,2 + 0,4 + 0,3 = 1,5 mil;
CFM = 1,5 mil / 100 = 15.000;
CVT = 1,2 + 0,8 + 1,5 = 3,5 mil;
CVM = 3,5 mil / 100 = 35.000.
30.
Aplicăm formulele costului;
Atunci când Q = 0 →CT = CF
CT CF CV CFM CVM CTM Cmg
Q
0 1000 1000 - - - - -
1 1500 1000 500 1000 500 1500 500
2 1800 1000 800 500 400 900 300
3 2500 1000 1500 333,33 500 833,33 700
4 3500 1000 2500 250 625 875 1000
31.
∆CT CT1 – CT0
Cmg = =
∆Q Q1 – Q0
∆CT
Cmg =
∆Q
323
CF0
CFM0 =
Q0
CV0
CVM0 =
Q0
În perioada t1 avem:
CT1 = CT0 + 300% CT0 = 4 CT0
Q1 = 8Q0
CT1 4CT0 1 CT0
CTM1 = = = x = 0,5CTM0
Q1 8Q0 2 Q0
CF1
CFM1 =
Q1
36. a, b, c
37. d
38. a, c
39. e
40.
Q
WL =
L
Q0 500
WL0 = = = 5 bucăţi/salariat
L0 100
Q1 840
WL1 = = = 7 bucăţi/salariat
L1 120
= 116,66% ≈ 117%
∆Q Q1 – Q0 1,4Q0 – Q0
Wmg = = = =
∆L L1 – L0 1,2L0 – L0
0,4Q0
=
0,2L0
Q1 = 1,4Q0 ; L1 = 1,2L0
0,4 Q0
Wmg = x = 2 x WL0 = 2 x 250
0,2 L0
= 500
=>Wmg = 500
42.
Q0
WL0 =
L0
=> Q0 = W0 x L0
Q0 = 10 x (8 x 6 x 300) = 144.000
326
Q1
WL1 =
L1
dar Q1 = Q0
144.000 144.000
WL1 = = = 12
5 x 8 x 300 12.000
WL1 – WL0 12 – 10
∆%WL = x 100 = x 100 =
WL0 10
= 20%
43.
I WV = I Wf x Ip x 100, pentru că Wf =Wv / p iar
I WV
I Wf = x 100
Ip
44. c, d.
45. b.
46. b.
47. b.
327
48.
∆UT
Umg =
∆Q
0 1 2 3 4 5 6
Q
UT 0 40 60 80 90 90 80
Umg 0 40 20 20 10 0 - 10
49.
Cantităţi 0 1 2 3 4 5 6
Umg A 0 55 50 45 40 35 30
Umg B 0 40 38 34 24 16 10
Umg A / PA 0 5,5 5 4,5 4 3,5 3
Umg B / PB 0 5 4,75 4,25 3 2 1,25
Un consumator raţional îşi va alege un program de
consum care să-i asigure o satisfacţie (utilitate) maximă şi care
să se încadreze în venitul său. Condiţia ca utilitatea
consumatorului să fie maximă este următoarea:
Umg A = Umg B
A PB
50. a
328
51.
∆%C C1 – C0 P1 – P0
K ec/P = - = - :
∆%P C0 P0
100 – 200 60 – 50 1 5
K ec/P = - : = x 5=
200 50 2 2
=> cererea este elastică.
52.
∆%C
K ec/P = - = 2
∆%P
53. c.
54. b.
55. c, pentru că preţul de echilibru este cel în care C = O;
unde: C = cererea
O = oferta
20 – 4P = 5 + P => 15 = 5P => P =3.
56. c.
∆%C
K ec/P = -
∆%P
57. b.
58. a.
59. c.
60. b.
61. d.
62. d.
63.
CA = CT + Pf
Pf
Pf’ = x 100
CA
10 mld
Am = = 2 mld
5
330
64.
CA = Pf + CT
Pf = CT / 4 => CT = 4 Pf
4 Pf + Pf = CA
5 Pf = 100 mld => Pf = 20 mld
20 mld
Pf’ = x 100 = 20%
100 mld
66.
Preţ = CTM + Pf unitar
Pf1
= 0,5 => Pf1 = 0,5 CTM1
CTM1
69. e.
70. c, d.
71. a, b, c, d.
72. d.
73. c, d.
74. b.
75.
Ra
PP =
d’
76. b.
77. a, b.
333
78. d.
79. d.
80.
Pa.d. = Po + Pa.n. + Ş
unde: Pa.d. = populaţia aptă disponibilă;
Po = populaţia ocupată;
Pa.n. = populaţia aptă neocupată;
Ş = şomari.
2.250.000
Rş = x 100 = 20%
11.250.000
sau
Ş
Rş = Pa.d x 100
.
2.250.000
Rş = x 100 = 15%
15.000.000
334
81.
Pa.d. = 7.000.000 + 500.000 + 15% Pa.d.
0,85 Pa.d. = 7.500.000
Pa.d. = 7.500.000 / 0,85 = 8.824.000
=> Ş = 15% x 8.824.000 = 1.324.000
82. d, pentru că
ISN
ISR = x 100
IP
ISN
100% = x 100
130%
83.
SN1 = SN0 + 20% SN0 = 3.000.000 + 20% x 3.000.000 =
3.600.000
SN1 3.600.000
SR1 = = = 2.400.000
IP 1,5
335
84. a, d, e, g
85. a, c, e
86.
∆s = C x d’x n ;
5.000.000 = C x 25% x 1 => C = 5.000.000 / 0,25 =
20.000.000
87.
Pentru “a” se apelează la tabelul următor:
Rata anuală Credit Suma anuală
Dobânda
scadentă nerambur- totală rambursată
An (D=C•d’•n)
( R.a.s.) -sat (Sa=D+Ra.s.)
1 50.000.000 150.000.000 30.000.000 80.000.000
2 50.000.000 100.000.000 20.000.000 70.000.000
3 50.000.000 50.000.000 10.000.000 60.000.000
88.
∆M = Mc x Disponibilităţi băneşti
unde: Mc = 1/ Rr;
Rr = rata rezervelor obligatorii.
1
∆M = x 10.000 mld = 40.000 mld.
25%
89.
Cb = ∆î - ∆p
unde: Cb = câştig bancar;
∆î = dobânda încasată;
∆p = dobânda plătită.
Cb – Ch.adm. = Pf.b.
unde: Ch.adm. = cheltuieli administrative;
Pf.b. = profit bancar.
Cb = 20 mld – 12 mld = 8 mld.
337
Pf.b. = 8 mld – 5 mld = 3 mld.
90.
Dobânda
CS =
d’
400.000
1.000.000 = => d’ = 40%.
d’
91.
Dvd. sau Dob. + P.v. – P.a.
Randament = x 100
P.a.
Unde:
Dvd. = dividend; P.v. = preţ de vânzare;
Dob. = dobândă; P.a. = preţ de achiziţie.
Dobânda anuală / obligaţiune = Valoare nominală x d’=
= 1.000.000 x 22% =
= 220.000
= 110.000.000
Dobânda pachetului pe 3 ani = 110.000.000 x 3 =
= 330.000.000
Preţ achiziţie pt. tot pachetul = 500 obligaţiuni x 900.000
= 450.000.000
Preţ vânzare pt. tot pachetul = 500 obligaţiuni x 1.100.000
338
= 550.000.000
330 mil + 550mil – 450 mil
Randament = x 100
450 mil
= ≈ 99,556%
93.
În momentul încheierii tranzacţiei, preţul unei obligaţiuni
era:
Dob 200.000
Cs0 = = = 2.500.000
d’ 0,08
339
Preţul tuturor obligaţiunilor = 2.000 obligaţiuni x 2.500.000
= 5.000 milioane
La scadenţă, preţul unei obligaţiuni este:
200.000
Cs1 = = 2.000.000
0,1
94. e.
95. d.
96. d.
97. d, f.
98. f.
99. f.
100.
∆ impozit 1,5 – 1 0,5
Rmgf = = = = 0,714
∆ venit 4,2 – 3,5 0,7
101. c.
102. c,f.
103. d.
340
104. c.
105.
P.I.B. = CM + CA+ FBCF + ∆SR + (EXP – IMP)
P.I.B. = CM + CA + I brută + Export net
P.I.B. = 60% P.I.B. + 20% P.I.B. + 10% P.I.B. + 20 mld
0,1x P.I.B. = 20 mld => P.I.B. = 200 mld.
I brută = 10% P.I.B. = 20 mld
I brută = I netă + Amortizare
Am = I înlocuire
I înlocuire = 5% x 20 mld = 1 mld.
106. d.
107. a, b, d.
108. e.
109.
500.000 Euro x 75% = 375.000 Euro.
110.
Pf = Sn – Credit – Dobândă
Sn = C x (Cri / Cre)n
unde: Sn = suma finală încasată;
C = credit;
Cri = cursul de revenire la import;
341
Cre = cursul de revenire la export;
n = număr operaţii de export/import pe an
Sn = 500.000.000 x (35.000 / 25.000)3 = 1.372 milioane
Pf = 1.372 milioane – 500 milioane – 100 milioane = 772
milioane.
111.
Pi + Cc
Cre = Pve
2,250 mld
=> Pve = = 90.000 USD
25.000
115.
∆V = ∆C + ∆S = 2.500 + 1.500 = 4.000
∆C 2.500
c’ = = = 0,62
∆V 4.000
342
∆S 1.500
s’ = = ≈ 0,38
∆V 4.000
∆I 1.500
a = = = 0,6
∆C 2.500
∆V 4.000
K = = = 2,667
∆I 1.500
116. Suma plătită pentru cele 2,4 milioane Euro
cumpărate la termen este 103,2 mld. Lei (2,4 mil. Euro x
43.000 lei).
Suma pe care ar fi plătit-o dacă ar fi cumpărat efectiv
valuta de pe piaţă în t1 este 108 mld. Lei (2,4 mil. Euro x
45.000lei).
Importatorul a evitat o pierdere de 4,8 mld. Lei (108
mld.lei – 103,2 mld.lei).
117.
Sn = S0 (1 + d’r)n
d’r = d’N – Ri = 16% - 14% = 2%
Sn = 50 mil x (1 + 0,02)2 = 50 mil x 1,04 = 52 mil.
118.
Ri = Ip – 100% = 300% - 100% = 200%
Indexare procentuală = 75% x 200% = 150%
343
Indexare absolută = 150% x 1,8 mil = 2,7 milioane
Pensie indexată = 1,8 mil + 2,7 mil = 4,5 milioane.
119.
ISN
ISR = x 100
Ip
Ri = Ip – 100%
ISN = ISR x Ip = 90% x 120% = 108%
=> Salariul nominal (SN) creşte cu 8%.
344
Bibliografie selectivă
346