Lup cenuşiu

Lupul, a cărui denumire ştiinţifică este Canis lupus, (Linne, 1821), este inclus din
punct de vedere sistematic în familia Canidae (Canide), alături
de câine, vulpe, şacal şi enot.
Lupul, deşi nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele
europene, s-a impus încă din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de  daci,
de licaoni şi de alte popoare antice, chiar
şi romanii avându-l ca semn al începuturilor lor
(legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus).
Este un animal robust şi suplu, lung de până la
aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca
0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 şi 50
kg, dar depăşind în unele cazuri 70 kg.
Blana este de o culoare brun-cenuşie cu variaţii
multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de
peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-
cenuşie şi un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful
negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate,
lupul are o "haină" de vară, mai închisă, şi alta de iarnă,
mai deschisă.
Lupul este un animal digitigrad, călcând pe
periniţele degetelor şi având unghii neretractile - spre
deosebire de râs - astfel încât acestea se văd clar în
urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă.
Alimentaţia şi dentiţia sunt tipice pentru un carnivor.
Deşi la nevoie este şi omnivor, putând supravieţui şi
cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar şi
scoarţă de copac -, lupul preferă totuşi carnea. El se
comportă atât ca vânător cât şi ca necrofag, fiind un
important factor în păstrarea echilibrului natural.
Acolo unde lupii au fost exterminaţi, indiferent de
motive, a avut loc o prăbuşire a echilibrului ecologic.
Acest lucru a făcut necesară reintroducerea sa în
multe din ţările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă
aproape orice fel de vietate, de la broaşte şi larve,
iepuri, pârşi şi alte animale mici,
la mistreţ, cerb, măgar domestic
sau colun, saigale, boi şi chiar urşi.
Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după
care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a creşte puii
împreună. După aceea, lupii, inclusivcăţelandrii, se adună în haite, care, mai ales în
iernile grele, se pot asocia între ele. După o gestaţie de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui,
orbi cca. 2 săptămâni, alăptaţi vreme de 6 săptămâni.
Performanţele fizice ale lupilor sunt cel puţin impresionante. În căutarea hranei ei
pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate
depăşi 60km/oră. Simţurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de
fin, dar şi auzul şi văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat
de vânătoare - cât şi ziua sau în perioadele de amurg şi dimineaţă. Are o mare
rezistenţă la durere şi un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanţele fizice,
lupul are şi o inteligenţă deosebită. La vânătoare foloseşte felurite tactici, de la strategia
de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori
izbuteşte să observe şi să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul
are minte cât un om şi putere cât şapte, iar lupul are putere cât un om şi minte cât
şapte".
Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de
pildă, un urs.
La români există o veche tradiţie în ceea ce priveşte
lupul, privit cu teamă şi admiraţie. În unele zone, ca de
pildă în Ţinutul momârlanilor, se păstrează încă tradiţiile
dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de lupi
sunt sub protecţia Sfântului Andrei şi, chiar dacă la
bătrâneţe trupul lor este plin de cicatrici de la
muşcăturile prea tari ale unor căţelandri sau lupi, nu se
cunoaşte nici un caz în care să fi fost sfâşiaţi ori mâncaţi
de aceste animale. Aceşti oameni au fost una din cele
două surse ale legendelor despre omul-
lup sau licantropi.
Deşi circulă nenumărate legende despre oameni
mâncaţi de lupi, nu se cunoaşte nici un caz concret în
care un adult să fi fost atacat şi mâncat de lupi. Deşi s-
au înregistrat cazuri de urmărire şi schiţare a atacului,
acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în
teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile celor îngheţaţi. Alte
atacuri înregistrate sunt ale câte unui lup
bolnav de turbare.
În România, lupul, vânat frenetic în
vremea lui Ceauşescu, nu mai prezintă
un areal continuu, nenumărate goluri fiind
create de vânarea necontrolată. În mod
natural lupul se găseşte în România
în Delta Dunării, în golul alpin,
prezentând o mare amplitudine
ecologică, datorată inteligenţei sale
deosebite, aşa cum se întâmplă şi în
cazul corbului.