Abordarea eco-economică – premisă

a durabilităţii

Ultimele decenii au adus în atenţia opiniei publice şi a factorilor de

decizie o nouă dimensiune – dimensiunea ecologică. Considerat mult timp
o problemă de sine-stătătoare, mediul înconjurător se bucură astăzi de o
recunoaştere generală, ceea ce nu înseamnă decât faptul că se acceptă
integrarea unui nou aspect, a unei noi dimensiuni în orice activitate umană
pentru a preveni situaţii de dezechilibru care au condus la efecte dramatice,
cu multiple costuri economice şi sociale.
Cum s-a ajuns aici? Este o întrebare simplă, la care se poate răspunde
atât în termeni teoretici, plecând de la faptul că omul este şi o fiinţă
biologică, cât mai ales practici, demonstrând dependenţa activităţilor
noastre de activitatea celorlalţi „locuitori” ai planetei.
Erorile filosofice care au condus la criza mediului înconjurător
pornesc de la faptul că „... am presupus că viaţa noastră nu trebuie să aibă
nici o legătură cu lumea naturală, că mintea noastră este separată de trup şi
că, în calitate de intelecte neîntrupate, putem manevra lumea în ce fel vrem.
Tocmai pentru că nu simţim nici o legătură cu lumea fizică, minimalizăm
consecinţele acţiunilor noastre.”1
Faptul că suntem şi fiinţe biologice poate însă să aducă şi explicaţii
asupra modului în care omul s-a comportat sau s-a raportat la lumea în
care trăieşte, la celelalte forme de viaţă de care depinde direct sau indirect prin
alimentaţie sau alte nevoi. Astfel, în calitate de fiinţe biologice, acţiunile noastre
îndreptate spre satisfacerea nevoilor proprii, considerate singurele care trebuie
luate în considerare, sunt justificate, chiar dacă duc la autodistrugere.

1 Gore, A. (1994), Pământul în cumpănă. Ecologia şi spiritul uman, Bucureşti, Editura

Tehnică, p.138
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

O scurtă privire asupra modului cum se comportă alte specii,

indiferent de nivelul pe care l-au atins pe scara evoluţiei biologice sau de
complexitatea organismelor lor, devine edificatoare. Dacă nu sunt
împiedicate în înmulţirea lor de un „duşman”, respectiv o altă specie care
se hrăneşte, într-un fel sau altul, pe seama lor sau de condiţii de mediu
nefavorabile, îşi vor mări numărul de indivizi până la nivelul la care aceştia
consumă prea multă hrană, spaţiu sau altele necesare supravieţuirii, astfel
că numărul de indivizi începe să scadă ca urmare a insuficienţei resurselor.
Faptul că ignorăm limitele resurselor, dincolo de numeroasele explicaţii
economice, îşi găseşte rădăcinile şi în acest punct.
Epuizarea resurselor şi chiar poluarea pot fi identificate în
comportamentul populaţiilor oricărei specii. Dacă alţi factori nu acţionează,
creşterea populaţiilor va fi limitată de ea însăşi. Fie prin înfometare, atunci
când nu mai este suficientă hrană, fie prin intoxicare, în cazul în care
compuşii metabolici eliminaţi se acumulează până la nivelul care
determină autotoxicitate. În general, nici o specie nu „se îngrijeşte” de ce se
întâmplă cu produsele eliminate ca urmare a funcţionării organismului, cu
resturile alimentare etc. De acest lucru se ocupă alte specii care s-au adaptat
la utilizarea materialelor respective în diverse scopuri, astfel încât
acumularea lor nu este posibilă.
Prin urmare, latura biologică a omului justifică ignorarea nevoilor
celorlalte specii, utilizarea resurselor atâta timp cât sunt accesibile, precum
şi poluarea, respectiv eliminarea reziduurilor. „Viaţa este tocmai voinţa de
putere şi, în consecinţă, «exploatarea» aparţine nu numai societăţii corupte
sau imperfecte şi primitive: ea aparţine esenţei vieţii, ca funcţiune organică
fundamentală, ea este o consecinţă a voinţei de putere propriu-zisă, cea
care este însăşi voinţa de a trăi.”2 Însă omul nu poate fi acceptat numai ca
fiinţă biologică. El este şi fiinţă intelectuală, spirituală, care a fost înzestrat
de natură cu un avantaj remarcabil – posibilitatea de a gestiona informaţia
într-un timp mult mai scurt şi în modalităţi practic infinite.
Ca urmare, omul se află în prezent în poziţia speciei a cărei înmulţire
şi, implicit, consum nu sunt limitate de factori condiţionali. Ne putem
aştepta astfel la intervenţia celorlalte elemente în acest sens – epuizare,
intoxicare. Evaluarea costurilor, atunci când au fost exprimate în vieţi

2 Hagege, C. (1985), L’homme de paroles. Contribution linguistique aux sciences

humaines, Librairie Artheme, Fayard, p.396
Abordarea eco-economică – premisă a durabilităţii

umane, a reprezentat, însă, întotdeauna, un calcul dificil, dureros,

inacceptabil pentru om.
Putem spune, prin urmare, faptul că gândirea antropocentrică ne
influenţează prin prisma speciei care luptă pentru supravieţuire, indiferent
de mijloacele adoptate, aşa cum este cazul tuturor organismelor vii, în timp
ce gândirea egocentrică este de fapt obiectivul „urmărit” de natură, atunci
când l-a înzestrat pe om cu abilităţi specifice, care-l avantajează atât de
mult în lumea vie.
Desigur această perspectivă ecocentrică pune omul în faţa unor
provocări uriaşe, la începutul unui drum nou, în care adoptarea modelului
de comportament al celorlalte forme de viaţă nu mai este valabil, dar care
înseamnă supravieţuire. Lupta pentru supravieţuire nu a fost însă niciodată
uşoară pentru nici un organism viu, oricât de neînsemnat ar fi. Greşelile
s-au plătit cu preţul vieţilor individuale sau chiar ale speciilor. Pentru
asigurarea reuşitei, este necesară mobilizarea tuturor resurselor interioare până
la limită.
Provocările ecologice ale noului mileniu, în special, în ceea ce priveşte
principiile de funcţionare ale sistemului economic, conturează dimensiunea
eforturilor pe care le solicită această nouă cale. În acest context, este
interesant raportul comparabil dintre dimensiunea scoarţei cerebrale,
sediul activităţii intelectuale şi restul creierului uman şi dintre activităţile,
astăzi considerate distructive, dar care s-au realizat considerând exclusiv
interesul uman şi cele care se realizează pentru protecţia mediului
înconjurător pe toate planurile. „Omul, ca orice vieţuitoare, gândeşte
neîncetat, dar nu ştie acest lucru: gândirea conştientă este doar o foarte
mică parte a ei, să spunem partea superficială şi de slabă calitate.”3 Acest
raport este unul cantitativ, dacă aceasta poate să constituie o consolare.
Latura calitativă este însă mult mai semnificativă în ceea ce priveşte
motivaţiile acţiunilor umane, iar acest aspect se va regăsi în toate
activităţile viitoare, în eficienţa acestora, de la fenomene globale la
comportamente individuale.
O altă întrebare relevantă care trebuie adresată este legată de timp...
De ce în ultimele decenii? Răspunsul la aceasta este complex şi-l putem analiza
prin prisma semnificaţiilor pe care abordarea temporală le scoate în evidenţă.

3 Nietzsche, F. (1994), Ştiinţa voioasă [„la gaya scienza”]. Genealogia moralei. Amurgul
idolilor, Bucureşti, Editura Humanitas, p.228
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

Prima semnificaţie rezultă din caracteristicile ecologice şi economice

ale ultimelor decenii. Acestea reprezintă perioada în care pot fi enumerate
elemente faptice, cum sunt îmbolnăviri provocate de poluare, inundaţii şi
alunecări de terenuri, scăderea producţiei de peşte, deşertificarea,
diminuarea fertilităţii solului, dispariţia speciilor şi multe altele care s-au
amplificat. Pe de altă parte, argumente cum sunt profitul şi bunăstarea au
susţinut puternic activităţile economice a căror desfăşurare a contribuit în
mod hotărâtor la manifestarea efectelor enumerate mai sus.
Desigur, o astfel de condiţionare nu este deloc confortabilă, dar ea a
fost relevată şi argumentată mai mult decât elocvent în literatura de
specialitate. Modalităţile de tratare a problemelor, exemplele descrise şi
fundamentate prin analize ştiinţifice sunt deosebit de variate. Cu toate
acestea, se individualizează o linie centrală comună, exprimată sugestiv de
Mono (1991), pentru care exploatarea naturii într-o economie bazată pe
profit şi rentabilitate nu înseamnă altceva decât distrugere.
Dar, distrugerea unor ecosisteme, aflate, de multe ori, la mii de
kilometri distanţă faţă de cei care contribuie la realizarea ei, nu ar însemna
foarte mult, dacă nu am lua în considerare şi faptul că acumularea
distrugerilor din diferite localizări va conduce la autodistrugere în ceea ce
priveşte societatea. Practic, nu se distruge ceva alăturat, un „vecin”, un
animal nesemnificativ, o plantă sau o insectă, ceea ce este subminat este
însăşi sistemul care generează condiţiile necesare pentru a putea respira,
pentru a ne astâmpăra setea, foamea, a ne bucura sufletul cu privelişti
extraordinare, a ne menţine echilibrul interior, psihologic. Plantele cultivate
în vehiculele spaţiale pentru a genera oxigen şi a elimina dioxidul de
carbon sunt un exemplu relevant în ceea ce priveşte obligativitatea relaţiei
noastre cu sistemele vii ale planetei, oricât de abili am devenit în
gestionarea dezvoltării lor.
Scara temporală este relevantă şi dintr-un alt punct de vedere.
Timpul omului şi timpul biosferei nu sunt comparabile, nu au aceleaşi
unităţi de măsură. În timp ce noi identificăm şi valorificăm eficient
minutele, orele, pentru ecosferă ele sunt subunităţi nesemnificative. La
nivelul acesteia, trecerea timpului va putea fi măsurată începând cu unităţi
milenare. Diferenţa este sesizată şi subliniată de Georgescu-Roegen (1996)
Abordarea eco-economică – premisă a durabilităţii

în comparaţia realizată între agricultură şi industrie, extractivă sau

prelucrătoare. Astfel, se arată faptul că în agricultură nu putem valorifica
rezerva de energie solară în ritmul dorit în orice moment. „Agricultura îl
învaţă pe om, îl obligă chiar, să fie răbdător...” (s.n.)4
Rezultă astfel faptul că, deşi în agricultură omul direcţionează într-un
anumit sens procesele biologice, el nu poate influenţa desfăşurarea lor
decât într-o măsură foarte mică. Mai mult, această observaţie este încă
valabilă şi acum, în era ingineriei genetice, în care s-au înregistrat cele mai
spectaculoase progrese în ceea ce priveşte performanţele organismelor
gestionate, mergând până la regenerare de părţi ale organismelor animale
şi chiar ale omului. Totuşi, omul nu a reuşit încă să construiască o genă şi
performanţele sunt modeste şi în ceea ce priveşte sintetizarea a diferite
substanţe organice existente în natură prin tehnologii industriale.
Extinzând analiza asupra ecosistemelor naturale, influenţa antropică
din punct de vedere constructiv este şi mai puţin relevantă. În realitate, ea
nici nu se manifestă în acest sens. Nimeni nu a întreprins acţiuni care să
compenseze, într-un fel sau altul, biomasa exportată din bancurile de peşte
oceanic. La aceasta contribuie complexitatea ecosistemelor respective, încă
prea puţin cunoscute în ceea ce priveşte mecanismele productive, iar pe de
altă parte, impactul relativ redus sau cel puţin neperceput asupra
productivităţii al activităţilor de exploatare.
Totuşi, diferenţa dintre ritmul antropic şi cel biologic nu s-a produs
decât recent ... în ultimele decenii, iar efectele au fost nefaste. De altfel, în
căutarea soluţiilor pentru rezolvarea crizelor ecologice, primele variante
formulate au avut în vedere tocmai ajustarea celor două ritmuri sau cel
puţin diminuarea diferenţei dintre ele. Astfel, s-a propus stoparea creşterii
economice, creşterea zero, pentru ca procesele nedorite să nu se intensifice
în continuare. Ipoteza a fost combătută vehement, cu numeroase
argumente, între care cel mai relevant este legat de diferenţele majore între
ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare sau, altfel spus, prăpastia
dintre bogaţi şi săraci, dintre Nord şi Sud.

4 Georgescu-Roegen, N. (1996), Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti,

Editura Expert, p.290
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

Conceptul de dezvoltare durabilă, formulat la finele secolului al XX-

lea, aduce cadrul teoretic menit să armonizeze două realităţi paralele:
activităţile economice şi mecanismele ecologice. În plus, sunt relevate
valenţele utile şi pentru ameliorarea contrastelor economice dintre ţări.
Sintagma de “dezvoltare durabilă” a fost utilizată prima dată de
premierul Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, în anul 1987. Atunci, în
calitate de preşedinte al Comisiei Mondiale de Mediu şi Dezvoltare, el a
prezentat raportul “Viitorul nostru comun”, în care definea dezvoltarea
durabilă ca fiind “dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”.5
Din definiţie rezultă nevoia asigurării echităţii între generaţii, dar în
aceeaşi măsură este promovată echitatea în cadrul generaţiilor, subliniindu-se
nevoia de a asigura egalitatea şanselor. Astfel, dezvoltarea durabilă
presupune asigurarea progresului simultan pe patru planuri: economic,
social, ecologic şi tehnologic.
În acest context, abordarea eco-economică devine deosebit de
importantă pentru realizarea dezideratelor dezvoltării durabile. Rezultă
astfel nevoia de a suprapune ecologia economiei, respectiv nevoia de a
integra cerinţele ecologice în evaluarea activităţilor economice.6 Acest
lucru devine necesar dat fiind faptul că semnalele pe care le transmite piaţa
sunt incorecte, ele nu reflectă pagubele produse mediului, respectiv
costurile care vor trebui suportate de societate (cadrul 1.1).

Cadrul 1.1
„... o pădure localizată în bazinul superior al unui curs de apă poate furniza servicii cum sunt
controlul debitului şi reciclarea precipitaţiilor înspre interiorul uscatului, servicii care sunt de câteva
ori mai valoroase decât producţia ei de buşteni. Din nefericire, semnalele pieţei nu reflectă aceasta, din
cauză că cei care taie copacii nu suportă costurile reducerii serviciilor pădurii.”
Brown, L. (2001), Eco-economia, Editura Tehnică, Bucureşti, p.88

5 Bran, Florina (2002), Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică

(silvicultură şi turism), Bucureşti, Editura ASE, p.51
6 Brown, L. (2001), Eco-economia, Bucureşti, Editura Tehnică, p.86
Abordarea eco-economică – premisă a durabilităţii

Pe de altă parte, aceasta va constitui o provocare extraordinară,

întrucât „nu există precedent în acţiunea de transformare a unei economii
bazate în mare măsură pe forţele pieţei, într-o economie formulată pe
principiile ecologiei”7, iar „construirea unei eco-economii va afecta fiecare
colţişor al vieţii noastre”8. Schimbările structurale pe care le va suferi
economia sunt ilustrate în tabelul 1.1, atât în ceea ce priveşte activităţile
industriale, cât şi pentru profesii.
Acestea sunt tendinţe previzionate plecând de la elemente cunoscute,
cel puţin în ceea ce priveşte relaţionarea lor. Astfel, dat fiind faptul că
problemele de poluare sunt, în mare măsură, legate de arderea
combustibililor fosili, iar majoritatea produselor de unică folosinţă sunt
fabricate din materiale ieftine, cum este plasticul, nebiodegradabil, într-o
abordare eco-economică ele vor constitui ultimul nivel al opţiunilor
posibile. În ceea ce priveşte însă eco-economia energiei, în pofida
progreselor remarcabile din domeniul energie eoliene, costurile de mediu
pot fi considerabile în cazul în care aceasta se dezvoltă foarte puternic în
condiţiile unor randamente scăzute.

Modificări structurale pe care le presupune eco-economia

Industrii avantajate
Ferme piscicole
Fabricarea bicicletelor
Ferme eoliene
Fabricarea turbinelor eoliene
Producere de hidrogen
Fabricare de celule de
combustie
Fabricare de celule solare
Construire de şine
Plantarea arborilor
Tabelul 1.1
Industrii dezavantajate Profesii favorizate
Extracţia cărbunelui Consilieri familiali
Extracţia ţiţeiului Meteorologi eolieni
Centralele termonucleare Silvicultori
Defrişarea suprafeţelor Hidrologi
forestiere Eco-economişti
Fabricarea produselor de (economişti de mediu)
unică folosinţă Geologi
Fabricarea automobilelor Arhitecţi
Mecanici de biciclete
Ingineri turbine eoliene,
celule solare etc.

Sursa: Brown, L. (2001), Eco-economia, Editura Tehnică, Bucureşti, p.96,98,101

7 Idem, p.89
8 Ibidem, p.91
 Eco-economia ecosistemelor şi biodiversitatea

Rezultă de aici faptul că evaluarea costurilor de mediu este o

operaţiune care întâmpină numeroase dificultăţi, astfel că, deşi cunoaştem
faptul că o activitate generează costuri externe, nu putem fi siguri asupra
cuantumului acestora. Astfel, revenim la o idee importantă formulată de
Brown (2001), respectiv „...orice estimare rezonabilă este de departe mai bună
decât presupunerea că ele (bunurile de mediu, n.n.) nu costă nimic...”
În acest context se regăseşte eco-economia ecosistemelor, care îşi
propune să identifice contribuţia lor, directă şi indirectă, în producţia de
bunuri şi servicii deosebit de importante. Desigur, abordarea lor nu poate fi
integră decât în măsura în care se asociază biodiversităţii, caracteristică
intrinsecă şi extrinsecă a echilibrului lor.