IUBIŢI-I PE VRĂJMAŞII VOŞTRI!

Cine L-a primit cu adevărat pe Isus ca Stăpân şi poruncitor în casa sufletului său, inima aceluia iubeşte pe toţi oamenii şi face
bine tuturor prietenilor şi duşmanilor deopotrivă, pentru că Isus este „iubire”, şi iubirea de oameni este semnul că cineva
face parte din turma lui Christos.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, zice mai departe Evanghelia. Iată o poruncă de care se împiedică cei mai mulţi creştini de az

Cel ce are duşmani nu face parte din turma lui Christos, căci aşa zice Scriptura: „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu,
dar urăşte pe fratele său, mincinos este.” (Ioan 4:20) „Cine urăşte pe fra¬tele său umblă în întuneric… Şi rămâne în moarte.”
(Ioan 2:11; 3:14)

Cine este vrăjmaşul nostru? Noi, creştinii cei adevăraţi, nu trebuie să avem un alt vrăşmaş decât pe Diavolul şi păcatul! Pe
acest vrăjmaş ne porunceşte Scriptura şi Evanghelia să l urâm cu toată puterea sufletului nostru. Dar greşeala tocmai aceasta
este că noi nu urâm pe acest vrăjmaş, ci ne place de el.

Mare vrăjmaş este Diavolul! Câte rele ne face, de câte ori şi în câte chipuri ne batjocoreşte, de câte ori sare asupra noastră şi
ne răneşte sufletul şi noi tot nu l urâm, dar sărim în capul fratelui nostru pentru cea mai mică greşeală.

Urăşti tu, cititorule, pe Diavolul şi păcatul cu toată puterea sufletului tău, sau urăşti pe aproapele tău, pe fratele tău, şi odată
cu această ură urăşti pe Dumnezeu şi sufletul tău?

Un ofiţer istorisea:
Eram la un regiment cu recruţi ce veniseră numai de câteva zile. Într o dimineaţă, mă pun să aleg pe cei ce ştiau vreo meserie.
Îmi aşez soldaţii şi încep cu cei ce se pricep la rotărit:

– Rotarii să păşească înainte! strig eu.

Câţiva feciori păşesc înainte. Îl întreb pe cel dintâi:

– Dar, tu băiete, unde ai învăţat rotăritul?

– Să trăiţi domnule căpitan, eu nu s rotar… mă cheamă numai Ion Rotariu, dar de când sunt n am lucrat la roţi.

Ofiţerul făcea haz de această întâmplare. Eu însă văd în ea un tâlc creştinesc. Şi pe cei mai mulţi oameni de azi îi cheamă
numai „creştini”, dar pentru Christos şi sufletul lor lucrează tot atât de mult cât spunea „Rotariul” din militărie că a lucrat la
roţi.
Poartă creştinii nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt urâte, fapte de păgâni. Creştini cu numele, păgâni cu faptele.

Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor.

“Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti
ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13

Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste vine sa rupa aceasta inlantuire. Hristos insa nu
porunceste doar sa nu raspundem raului cu rau, ci si sa raspundem raului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de
pacatosi, dar si de pagani, prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l iubesc si ii fac bine, ci se straduieste sa-i iubeasca
pe cei ce-l urasc

Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod adecvat. Ii putem insa preciza conditiile si manifestarile. In
acest fel e posibil ca, urmand indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale iubirii de vrajmasi, de la cele mai
elementare pana la cele mai inalte.
dupa Sfantul Siluan Athonitul .

1. Prima treapta, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii raul.

2. Cea de-a doua treapta, potrivit aceluiasi sfant, e de a nu ne razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut.
Aceste doua prime trepte nu par a tine propriu-zis de iubirea de vrajmasi; ele sunt totusi conditiile sale cele mai elementare, si
nu este inutil sa le reamintim aici, intr-atat de instinctiva si spontana e inclinatia de a ne ataca dusmanii sau de a ne razbuna
pe ei, fara a uita ca insa ea primeste cautiunea legii vechi-testamentare a talionului inteles intr-un sens literal.

3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in grija lui Dumnezeu. Acest lucru corespunde
sfaturilor Apostolului: “Nu rasplatiti nimanui raul cu rau” (Rm 12,17); “nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc
maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul” (Rm 12, 19). In acest sens,
Sfantul Isaac Sirul sfatuieste: “Lasa-te prigonit, dar nu prigoni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni. Lasa-te ocarat, dar nu ocara.
Lasa-te defaimat, dar nu defaima”.

4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “Eu insa va spun voua: Nu va
impotriviti celui rau!” (Mt 5, 39).

5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de
rabdare, de a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: “Prigoniti, rabdam” (1 Co 4, 12) si dupa
idealul pe care il fixeaza altundeva: “caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va
priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz – rabdati” (2 Co 11, 20).

6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim
vrajmasii nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog “de a avea neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce
ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara
infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt”.

Sa observam ca aceasta atitudine se poate situa la diferite niveluri, pentru ca ea insasi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea
poate fi legata de dispret, si asadar sa fie opusa iubirii; pe o treapta mai inalta, ea poate fi legata de indiferenta, si asadar nu
este conforma inca iubirii; pe treptele mai inalte, ea poate da marturie ca am atins nepatimirea, si mai sus inca, sa fie legata de
adevarata iubire.

7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. Cine a
atins aceasta treapta simte intelesul acestor cuvinte ale lui Hristos: “Fericiti veti fi cand va vor ocara si va vor prigoni si vor
zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea” (Mt 5, 11).

Primul înţeles al cuvântului "vrăjmaş" îl găsim în versetul 44:

"Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc."

"Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri." (Partea a doua)

(Matei 5:43-48)

Deci, în mod clar, prin "vrăjmaşi" El înţelege oamenii care ţi se împotrivesc şi încearcă să te rănească.

O altă ilustraţie a vrăjmaşului se găseşte în versetele 46-47:

Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? 47 Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste
numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi?

Aici în versetul 46, "vrăjmaşul" este oricine nu te iubeşte. "Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, voi nu iubiţi în felul în care
tocmai v-am poruncit." Iar în versetul 47, "vrăjmaşul" este oricine nu este fratele tău. "Dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe
fraţii voştri, voi nu iubiţi în felul în care tocmai v-am poruncit."

Să îţi iubeşti duşmanii într-o lume ca a noastră pare foarte nepractic. A-ţi iubi duşmanii – obiectează unii – înseamnă să le
permiţi să se folosească de tine. A-ţi iubi duşmanii înseamnă să te laşi călcat în picioare.

Să vedem însă ce ne spune psihologia şi psihiatria despre ostilitate şi despre oamenii ostili. Aceste ştiinţe afirmă că o
persoană ostilă urăşte deoarece se teme de celălalt că îl va lovi; aşa că, pentru a se apăra pe sine, atacă el primul. Este ostil
deoarece se aşteaptă să fie înjosit şi urât de celălalt. Ultimul lucru pe care îl aşteaptă este iubirea. Aşa că dacă în loc de ură îi
dai iubire… îl dezarmezi. De iubire are el cel mai mult nevoie. Iubirea este singura care îi poate distruge ostilitatea.
“Dă-l dracului!”, îi spuse cineva unui prieten care avusese parte de o nedreptate din partea cuiva. Răspunsul primit a fost cu
adevărat inspirat: “Este deja la dracul. Mai bine l-aş trimite la Dumnezeu.” A-ţi iubi duşmanii înseamnă a-i trimite la
Dumnezeu, a-l da lor pe Dumnezeu.

De ce?

De ce trebuie să îmi iubesc duşmanul? Pentru ca să fiu un copil al Tatălui. “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri [...] şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt”. Dumnezeu doreşte ca eu să fiu ca El. El îşi iubeşte duşmanii. Face bine celor care îl urăsc.

Un mare preot rus, pr. Ioan de Kronstadt scria în inspirata sa carte “Viaţa lui Cristos”: “Fiecare persoană care face răul, care
dă frâu patimilor, este suficient pedepsită de răul pe care l-a făcut, de patimile cărora s-a dedat, dar mai ales de faptul că s-a
îndepărtat de la Dumnezeu şi Dumnezeu s-a îndepărtat de la el: ar fi deci nebuneşte şi inuman să ai simţăminte de mânie
împotriva unui astfel de om; este ca şi cum ai vrea să îneci un om care deja se scufundă în apă; sau ca şi cum ai vrea să
arunci în flăcări pe unul care arde deja. Unui astfel de om trebuie să îi arătăm dragoste dublă şi să ne rugăm cu ardoare lui
Dumnezeu pentru el; să nu îl judecăm şi să nu ne bucurăm de necazul lui. De dragul Meu, spune Isus, dar şi de dragul lor,
“iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
vatămă şi vă prigonesc”.

Avem deci două motive majore pentru care trebuie să ne iubim duşmanii: în primul rând pentru că ei au nevoie de iubire; şi
în al doilea rând pentru că doar iubirea are forţa necesară pentru a transforma un duşman într-un prieten.

ex

Un bărbat a cumpărat odată o fermă şi a ieşit să îşi inspecteze pământul. Deodată în faţă i-a ieşit vecinul. “Să nu te mire, dar
când ai cumpărat pământul să ştii că ai cumpărat şi un proces cu mine”, i-a spus ameninţător acesta. “Gardul tău intră cu
câţiva metri în pământul meu!” Iată un scenariu de debut pentru un conflict ce se transmite de regulă din generaţie în
generaţie. Dar noul stăpân al fermei i-a răspuns zâmbind: “Am crezut că voi găsi vecini prietenoşi… şi aşa va fi. Iar tu mă vei
ajuta. Mută te rog gardul unde vrei. Tu vei fi satisfăcut, iar eu fericit.” Ghiciţi! Gardul nu a mai fost niciodată mutat, iar
potenţialul duşman a devenit un bun prieten. Iubirea a stins rapid focul urii.

Cum?

Cum este posibil să îţi iubeşti duşmanul?

1. Nu este posibil dacă înainte nu îl iubim pe Dumnezeu. Isus ne-a sugerat aceasta când ne-a spus: “Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe
tine însuţi” (Luca 10,27). Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta, atunci vei putea să îţi iubeşti şi aproapele, chiar dacă
este duşmanul tău. Această iubire este un dar al Spiritului Sfânt care sălăşluieşte în noi.

2. “Faceţi bine celor ce vă urăsc”, spune Isus. Iar Sf. Pavel spune: “Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi
este sete, dă-i să bea [...] biruieşte răul cu binele” (Romani 12,20-21). Fă binele pentru duşmanul tău şi vei fi surprins să
descoperi cât de uşor este să îl iubeşti. Pe el îl va ajuta să îşi scoată răutatea din inimă. Dar a birui răul cu binele înseamnă că
noi trebuie să facem primul pas; noi trebuie să începem, făcând ceva.

Un medic spunea odată: “Practic medicina de 30 de ani şi am prescris multe la viaţa mea. Dar cu timpul am aflat că ceea ce
vindecă cel mai bine problemele oamenilor este medicamentul numit iubire.” “Şi dacă nu funcţionează?”, a fost întrebat de
cineva. “Dublează doza”, a răspuns el.

3. Isus spune: “Rugaţi-vă pentru cei care vă persecută”. Amintiţi-i în rugăciune în genunchi. Este cel mai mare privilegiu pe
care îl pot primi de la tine – să fie amintiţi atunci când eşti faţă în faţă cu Dumnezeu. Nici o persoană nu se poate ruga pentru
cineva, şi să o urască în acelaşi timp. Unul din cele mai bune mijloace de a nu urî pe cineva este să ne rugăm pentru
respectivul.

4. Căutaţi ceva bun în duşmanul vostru. Pr. Ioan de Kronstadt scria: “Când fratele tău îţi greşeşte cumva – de exemplu
vorbind rău despre tine, sau pervertindu-ţi vorbele, sau calomniindu-te – nu ne enerva pe el, ci caută să găseşti în el calităţile,
care există fără nici o îndoială în fiecare om, şi iubeşte-l pentru acestea. Căutătorii de aur nu bagă în seamă nisipul şi noroiul
din site, ci caută doar bobiţele de aur; deşi sunt puţine, le preţuiesc şi aruncă peste umăr tot ceea ce nu este de folos.
Dumnezeu face tot aşa, curăţindu-ne cu mare dărnicie.”
6. Faceţi binele, rugaţi-vă, căutaţi binele în duşmanii voştri, şi la final dezvoltaţi-vă capacitatea de a iubi. Fără iertare este
imposibil chiar şi să începi să îţi iubeşti duşmanul. Această iertare trebuie să înceapă de la cel căruia i s-a greşit. Doar cel
nedreptăţit poate să spele cu apele calde ale iertării. Iată un exemplu:

La 9 aprilie 1968 – ziua funeraliilor lui Martin Luther King – un şofer alb pe nume Martin Whitted a fost dat jos din
autobuzul pe care îl conducea în San Francisco, şi bătut cu animalitate de 11 tineri negri. Bărbatul a murit la puţin timp după
aceea. Tensiunile dintre comunitatea negrilor şi cea a albilor au început să crească. Se anunţau noi valuri de violenţe. Atunci
însă, Dixie Whitted, soţia şoferului, devenită văduvă, a apărut la televizor. Reacţia ei la moartea soţului a fost impresionantă,
extraordinară, cum nu prea vezi în această lume. Cu voce joasă a vorbit despre iubirea pe care i-a purtat-o soţului şi de
credinţa ei în Cristos. Le-a spus oamenilor să se abţină de la acte violente şi în schimb să construiască pacea. Prin puterea lui
Cristos, a spus ea, nu simte nici întristare şi nici ură. A cerut să se înfiinţeze un fond de donaţii nu pentru ea, ci pentru toţi
tinerii din zona în care a fost ucis soţul ei.

Rezultatele actului ei de compasiunii au fost uimitoare. Echipa din studioul de televiziune a început să plângă. Un negru i-a
scris mai apoi doamnei Whitted: “Vă sunt dator. Nu m-aţi fi cunoscut niciodată, dar datorită gestului Dvs, datorită modului
minunat în care aţi refuzat să urâţi… nu voi mai putea niciodată să îi urăsc la un loc pe toţi albii. Sunteţi un adevărată
monument în memoria soţului Dvs.”

Isus ne spune: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata
voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl
vostru este milostiv.” Să luăm aminte!

Să nu te-ngîmfi, să fii smerit. Dacă Isus îţi e Stăpînul,

EŞTI CREŞTIN ?
Sînt oameni mulţi în lumea asta,
Cari stăruiesc în greu păcat.
Ucid şi-njur, sînt răi la suflet,
Şi totuşi de i-ai întreba,
Să spună care li-e credinţa,
Ei îţi răspund uşor, senini,
Pe-un ton de superioritate,
"Fireşte că sîntem creştini".
Ehei! De-ar şti sărmanii oameni,
Cît se înşeală de amar,
Că nu-s creştini cum nu e gîsca,
Un struţ sau lebădă măcar.
La ei e totul vorbă goală,
Credinţă însă n-au un pic,
De rostul jertfei de pe cruce,
Ei n-au habar, nu ştiu nimic.
De vrei să ştii dacă eşti vrednic,
Să te numeşti al lui Hristos,
Atunci încearcă de răspunde,
Cu NU, la cele de mai jos:
Ţi-e greu să rabzi în sărăcie,
Doar ca dreptăţii să slujeşti,
Cînd ai putea servi minciuna,
Ca altii, să te-nbogăţeşti?
Ţi-e greu să ierţi pe unul care
Te-a umilit sau ţi-a greşit,
Sau cînd te ştii un om de seamă
Ţi-e greu să rabzi o nedreptate,
O pagubă sau un afront,
O palmă fără să te superi,
Fără să-ntorci măcar un ghiont.
Ţi-e greu să ocoleşti iubirea,
În cale cînd o întîlneşti,
Doar ca s-asculţi pe Domnul care,
A spus cîndva să nu pofteşti.
Ţi-e greu să îţi iubeşti vrăjmaşul,
Să nu-nvidiezi pe cel bogat,
Să dai săracului în lipsă,
Şi-atunci cînd eşti înstrîmtorat.
Ţi-e greu în mijlocul durerii,
În inimă cînd ai un spin,
Să cînţi spre cer un imn de slavă.
Ţi-e greu? Atunci nu eşti creştin.
Dar cînd în viaţa ta predată,
Din sfîntul nume faci un crez,
Şi nu un titlu pe hîrtie,
Înscris cîndva la un botez,
Cînd porţi mereu în amintire,
Jertfirea Lui, adîncu-I chin,
Atunci le faci uşor pe toate,
Şi-ai dreptul să te chemi creştin.
Că nu-i destul să spui din gură,
Ducînd o viaţă de păgîn,
Purtarea ta doar ea ne spune,
In viaţă cine ţi-e stăpîn.
Fii bun si blînd, ca El, smerit,
Goneşte ura si trufia,
Ce pîn' acum te-au stăpînit.
Căci dacă-njuri, eşti rău, porţi ură
Zadarnic porţi Numele Său,
Isus de tine se dezice,
Satana e stăpînul tău.
Zadarnic vrei cu acte scrise,
Să dovedeşti că eşti creştin;
De-ai fi creştin, ţi-ai pune viaţa,
În slujba Fiului Divin.
Ai merge tot pe-aceeaşi cale,
Ai împlini al Său Cuvînt,
N-ai duce-o viaţă-atît de tristă,
N-ai pîngări numele-I sfînt.
A fi creştin, nu-i o hîrtie,
Un nume moştenit cîndva,
Ci e titlu sfînt şi nobil,
Plătit cu însăşi viaţa Sa,
Plătit cu lacrimi multe, grele,
Cu renunţare, sînge, chin,
Cum a plătit Isus odată
Faci astfel: te numeşti creştin.