Relaţiile cu ceilalţi

Generalităţi privind impactul mediului social asupra dezvoltării personalităţii

umane
Nu este o noutate că omul este o fiinţă net superioară celor existente în întregul univers şi
care se deosebeşte de celelalte creaturi prin faptul că este înzestrată cu raţiune. Pe parcursul vieţii
omul se transformă continuu şi îsi formează aşa un construct numit personalitate.care în
accepţiunea cea mai largă ar avea următoarea semnificaţie: “Personalitatea – fiinţa umană
considerată ca sitem bio-psiho-socio-cultural, ce se constituie fundamental în condiţiile existenţei
şi activităţii din primele etape ale dezvoltării în societate. Ea se compune din însuşi organismul
individual, structurile psihice şi relaţiile sociale şi mijloacele de care dispune” [1, p.154]. Aşa
cum am văzut mai sus o influienţă determinantă în formarea personalităţii o are mediul social.
Ideea respectivă este împărtăşită de către Golu M. care spune că “însuşi procesul structurării şi
devenirii personalităţii se subordonează şi este determinat în ultimă instanţă de reţeaua relaţiilor
individului cu ceilalţi semeni şi cu instituţiile sociale [2, p.136] Ne dezvoltăm şi creştem în
societate, pentru că prin definiţie sîntem fiinţe sociale, iar societatea prin modul educare ne
modifică, transformă conform idealurilor existente .Deci omul este un produs socio-cultural, este
un subiect care este dotat cu mijloacele acţiunii, cunoaşterii şi valorificării care devine un factor
activ ce contribuie la istorie. În această oride de idei, devine importantă abordarea diferitelor
tipuri de relaţii pe care individul le întreţine cu diverşi membri ai mediului social din care facem
parte.
Pentru a putea pătrunde mai profund în subiectul dat considerăm că este necesar a defini
şi analiza conceptul de relaţii interpersonale. Aşadar, prin relaţii interpersonale se are în
vedere”interacţiunea dintre două peroane, adică mai curînd ceea ce se petrece între ele decît în
interiorul fiecăreia” [6, p.37]. O alta perspectivă asupra relaţiilor interpersonale o găsim la
Marius Milcu care vede în relaţiile interpersonale „modul fundamental de existenţă şi
funcţionare a indivizilor şi grupurilor umane, mecanismul bazal al structurării grupurilor sociale
şi a societăţii” [4, p.29]..
Relaţia apare ca o „conexiune” invizibilă, aflată dincolo de cuvintele rostite şi de
conţinutul informaţional al comunicării dintre cei ce interacţionează. În planul relaţiei , se
transmit semnale inconştiente de armonie sau disonanţă, atracţie sau respingere, apropiere sau
distanţare, confort sau disconfort, prietenie sau duşmanie, disonanţă sau supunere, preţuire sau
dispreţ. Într-o manieră dificil de conştientizat, relaţia interpersonală explică iubirea şi ura,
accepatrea şi respingerea, acordul şi dezacordul. O relaţie bună implică un contact interpersonal
empatic, în cadrul caruia partenerii sunt relativ sincroni şi în armonie. Identificîndu-se emoţional
unul cu celălalt, ei comunică mai uşor, mai profund. A crea o bună relaţie, înseamnă a alege din
gama de comportamente posibile tocmai pe cele care oferă într-o mai mare măsură empatia cu
interlocutorul. A crea uşor o relaţie înseamnă a staăpini arta de a te face simpatic şi credibil, arta
de a seduce.
Raportul interpersonal implică o ambianţă de deschidere, încredere şi confidenţă între
parteneriii aflaţi pe aceeaşi „lungime de undă”, care trăiesc aeleaşi sentimente, în aceeaşi
expresie verbală şi nonverbală. Totuşi o relaţie bună (de afaceri sau de muncă), nu implică
întotdeauna şi în mod necesar elemente afective. În afaceri sau la serviciu, nu-i obligatoriu să
iubeşti partenerul pentru a putea relaţiona eficient cu el. Cu un efort de adaptare, putem construi
o relaţie bună chiar şi cu un interlocutor ceva mai antipatic. Chiar viaţa ne obligă deseori să
relaţionăm cu poersoane pe care nu le iubim, care nu ne plac, nu ne sunt simpatice şi nu ne
convin [6]. În cadrul relaţiilor, atît variaţiile cît şi consecvenţele au rolul de a arăta că relaţiile nu
sînt fixităţi psihologice stabile, ci sînt procese continue, mereu deschise reinterpretărilor, sau
reformulărilor în perspectiva noilor evenimente. Astfel, aşa cum am arătat mai sus, ele pot fi
exprimate, demonstrate sau manifestate în diverse moduri, conform circumstanţelor, stărilor de
spirit şi situaţiilor. A tră într-o relaţie înseamnă deci, în acelaşi timp, a trăi cu explicarea sau
interpretarea continuî şi secvenţială într-o lume a posibilităţilor schimbătoare, a nu trăi cu
finalităţi şi certitudini neschimbătoare pe care unii oameni ar prefera să le găsească [9].
Amintind cele spuse mai devreme, individul se dezvoltă şi se formează ca personalitate în
conexiune directă cu mediul social în care trăieşte. Ambianţa reprezintă societatea ca o structură
extrem de complexă în care oamenii se unesc prin anumite relaţii în grupuri. Există un mare
număr de varietăţi de grupuri: familia, grupele de grădiniţă, şcoala, grupul de prieteni, echipa de
muncă, etc. Relaţiile interpersdonle din grup determină conduita membrilor grupului şi
influienţează calitatea realizării actvităţii în comun. Unul din sensurile noţiunii de grup ar fi acela
că grupul reprezintă „un ansamblu uman structurat, reunit în mod relativ stabil prin anumite
obiective comune determinate” [7, p.173]. O altă semnificaţie a termenului de grup ar fi aceea că
„grupul reprezintă două sau mai multe persoane care interacţionează între ele în asemenea
manieră încît fiecare persoană influienţează şi este influienţată de celelalte persoane” [8, apud
Donelson R. Forsyth (1983) p.124].
Deşi există o varietate de clasificări ce se referă la grupurile sociale un interes deosebit îl
prezintă aşa o categorie ce se referă la grupul secundar şi la cel primar. Grupul secundar este
format dintr-un număr mare de persoane, iar relaţiile dintre membri au un caracter formal, sunt
reci şi distante, indirecte, mijlocite oficial prin diferite norme. Drept exemple de astfel de grupuri
pot servi: şcoala, colectivele mari de muncă, etc. Grupul primar este format dintr-un număr
restrîns de membri, între care se stabilesc relaţii personale directe, faţă-n faţă. Acest aspect
facilitează cunoaşterea reciprocă a membrilor grupului, comunicarea directă, împărtăşirea
ideilor, sentimentelor. În această categorie intră: familia, grupul de prieteni, clasa de elevi.
O altă distincţie este aceea dintre grupul formal şi informal. Grupul formal este un
ansamblu de persoane cu o organizare explicită, instituţionalizată , în care relaţiile dintre membri
sînt oficiale, formale, reglementate prin legi, norme, ordine, decizii. Are o structură formală,
reflectată în organizarea ierarhică şi funcţională a grupului. Grupul informal este un grup
constituit spontan, fără o organizare explicită, iar relaţiile dintre membri exprimă modul de
distribuire a simpatiei şi antipatiei în grup. Are o structură informală care evidenţiază poziţia
membrilor populari şi a celor respinşi, polii de atracţie şi de conflict dincolo de structura oficială
[8]. Vom prezenta în continuare cîteva tipuri de grupuri primare, deoarece în interiorul acestor
grupuri se stabilesc relaţii interpersonale, care contribuie la dezvoltarea personalităţii indivizilor
şi susţin integrarea lor în societate.
O primă instanţă de socializare care îşi exercită influienţa asupra omului o are familia.
Relaţiile interpersonale cu parinţii au un rol pivotal în dezvoltarea individului şi a tipului de
relaţii pe care le va stabili ulterior cu alţi indivizi de-a lungul vieţii. Multe din „datele interne”
ale fiecarui individ se capătă în cadrul acestora relaţii primare, ca de exemplu, stima de
sine.Demn de remarcat este faptul că nu numai relaţia dintre parinţi şi copii este importantă
pentru dezvoltarea acestora din urmă, dar şi tipul de relaţie dintre parinţi. Să nu uităm că atunci
când intrăm în viaţa de cuplu, primul şi cel mai important model pe care îl avem este cel al
relaţiei de cuplu dintre parinţii noştri. Dacă această relaţie a fost, să zicem, una extrem de
tradiţională, bazată pe roluri bine conturate ale fiecaruia dintre parteneri, foarte probabil că şi
noi, la rândul nostru, vom cauta un partener cu care să putem reproduce acelaşi tip de relaţie
tradiţională. De aceea se spune că în fiecare căsnicie sunt de fapt trei căsnicii, fiecare partener
venind „de acasă” cu modelul căsniciei parinţilor, pe care va încerca să îl reproducă – sau,
dimpotrivă, să îl excludă pe cît de mult posibil în propria căsnicie.
Un alt grup cu valenţe semnicative din viaţa copilului este clasa de elevi. Ea satisface cel
mai bine cîteva dintre motivele fundamentale ale conduitei umane: nevoia de afiliere, de altul,
nevoia de participare, nevoia de protecţie, de securitate. Acest grup se perpetuiază de-a lungul
cîtorva ani şi are o imensă influienţă asupra menmbrilor săi. Clasa de elevi este un grup de
muncă specific, compus dintr-un anumit număr de membri egali între ei (elevii) şi dintr-un
animator (profesorul), ale căror raporturi sunt reglementate oficial de tipul de sarcini şi de
normele de funcţionare. Clasa de elevi este în primul rînd, un grup formal, constituit pe baza
unor reglementări şcolare, în funcţie de anumite reguli şi prin distribuirea unor roluri diferite
educatorilor şi educaţilor. Clasa de elevi este un grup mic prin numărul de membri (25-30), iar
prin natura scopurilor este un grup educaţional. În raport cu alte tipuri de grup, clasa şcolară este
un grup de formare, de modelare a unor capacităţi şi trăsături de personalitate, de învăţare a unor
comportamente, de însuşire a cunoştinţelor şi abilităţilor necesare [8].
Nu mai puţin important pentru orice persoană este grupul de prieteni pe care aceasta îl
are în diferite perioade ale vieţii, dar deosebit de valoros pentru vîrsta de 12-18 Orice persoană
de această vîrstă visează să aibă un prieten / sau mai mulţi cu care să se poată identifica, să-şi
poată împărtăşi gindurile şi sentimentele, să formeze o unitate de norme şi valori comune, lucruri
pe care în alt mediu nu le poate face. Dar “integrarea unui individ într-un grup de prieteni nu
trebuie înţeleasă în sensul dezindividualizării, depersonalizării individului în cadrul grupului.
Acesta nu îşi pierde personalitatea, ci, dimpotrivă, găseşte în grup o madalitate de îmbunătăţire
considerabilă şi completare a sinelui şi, în acelaşi timp, un mijloc re realizare a acelor scopuri,
obiective, avantaje, pe care el nu şi le poate reliza în mod individual” [4, p.34]. Grupul de
prieteni se formează în mod voluntar şi se bazează pe acordul tuturor membrilor. Formarea
grupului este condiţionată de trebiunţa omului de a fi iubit, înţeles, de a se afirma, autocunoaşte.
Relaţiile de prietenie se bazează pe sinceritate, ajutor reciproc, încredere, interese comune,
devotament. Scopul prieteniei poate fi: raţional – stimulat de satisfacţia de îmbogăţire
intelectuală; emoţional – satisfacţie de la comunicare; moral – orientat la susţinerea morală.
Toate aceste scopuri se combină între ele. Prietenii adevăraţi se înţeleg uşor, adesea fără cuvinte,
prin mimică, gesturi ştiute numai de ei, îşi pot intui reciproc reacţiile şi comportamentul în
diverse situaţii, gindurile şi intenţiile, se străduiesc să se menajeze, să fie corecţi în acţiuni şi
glume, îşi susţin reciproc opiniile. Un ineres deosebit prezintă prezintă motivele care-i fac pe
prieteni să se apropie atît de mult unul de celălalt, să se accepte. Totuşi de ce anumite fiinţe
umane se atrag atunci cînd se întîlnesc? De altfel, se îtîlnesc oare din întîmlare? Care sînt sursele
simpatiei lor, suporturile şi schimburile de conţinuturi pe care le întreţin? La aceste întrebări vom
da răspuns în continuare.

Principii care influienţează atracţia interpersonală

Există mai multe principii care influienţează asupra faptului că unele persoane ne plac şi
dorim să-i avem de prieteni, altele ne displac Printre cele mai importante principii ce
influienţează atracţia interperonală sînt: nevoia de afiliere; efectul familiarităţii;aparenţa
personală; similaritatea şi reciprocitatea; proximitatea spaţială.
Nevoia de afiliere este un factor important ce explică atracţiile interpersonale care
funcţionează pe fundalul trasăturii si ataşamentului înnăscut faţă de alte persoane. Oamenii sînt
fiinţe sociale, colective, deci sînt programate genetic pentru afilierea cu ceilalţi. Dincolo de
tendinţa spre viaţa de grup, ataşamentul are valoare de supravieţuire biologică, fapt evident în
cazul copiilor.
 Ataşamentul copiilor faţă de persoanele care au grijă de ei, în mod obişnuit, părinţii,
acoperă două funcţii importante:
a) securitatea, este în mai mare siguranţă cînd se află sub ocrotirea fizică a adultului, ceea
ce instinctiv el simte, refugiindu-se, de fiecare dată cînd simte un pericol, în “poalele
mamei”;
b) servind tot supravieţuirii, ataşamentul conferă copililui informaţii despre mediul apropiat
şi îi dă astfel posibilitatea să se orienteze.
La tineri şi adulţi, ataşamentul are note specifice, comparativ cu cel infantil, intervenind în
principal reciprocitate şi conştienţa, deliberativul. Deşi aceste caracteristici nu sînt întotdeauna
prezente în relaţiile dintre tineri şi dintre maturi, ele sînt totoşi tipice. Pe de altă parte,
ataşamentul, cu marea sa încărcătură afectivă, reprezintă dor unul din genurile de manifestare a
nevoii de afiliere. C. Hill consideră că există patru motive de bază care susţin tendinţa de afiliere
şi interacţiune cu alţii:
a) compararea socială, stabilirea unor contacte cu ceilalţi pentru a vedea cum sunt şi cum
interacţionează ei, reducîndu-se astfel incertitudinea propriilor stări;
b) stimularea pozitivă, interacţiunea cu ceilalţi, întilnirile de grup liber alese constituie
activităţi plăcute şi interesante, implicînd prilej de bucurie;
c) suport emiţional, consolările şi încurajările în cazul unor evenimente şi situaţii ce te
afectează negativ;
d) căutarea atenţiei, care intervine atunci cînd ştii că ceilalţi vor fi cu ochii pe tine în sens
admirativ;
Efectul familiarităţii. La baza acestuia se află ideea conform căreia, în faţa a ceva sau a
cuiva nou, necunoscut, reacţia firească este de un oarecare disconfort, prudenţă şi reţinere. Pe
măsură ce contactul cu stimulul se repetă, anxietatea dispare; cînd acesta devine familiar,
sporeşte probabilitatea de a-l plăcea, de a se înfiripa prietenii şi iubiri. Legătura dintre expunerea
repetată la un stimul şi creşterea evaluării sale pozitive a fost pusă în evidenţă şi în cazul
aprecierile persoanelor prin experimentele lui R. Zajonc şi ale colaboratorilor săi. Cel mai des
citat este acel în cadrul căruia unor studenţi li s-au arătat fotografii cu chipuri umane. Anumite
fotografii le.au fost arătate de peste 25 de ori, altele numai o dată sau de cîteva ori. Apoi
subiesţilor li s.a solicitat să indice cît de mult le-a plăcut fiecare fotografie şi cît de mult cred că
le-ar plăcea persoana reală a cărei fotografie au evaluat-o. Cu cît o poză a fost văzută de mai
multe ori, cu atît gradul de prezenţă a atributului plăcută a fost mai ridicat faţă de ea, iar credinţa
că persoana reprezentată le-ar plăcea a fost mai accentuată. Aşadar, simplul contact repetat
măreşte în sine atractivitatea faţă de o persoană. Familiaritatea chipurilor umane ne dă un
sentiment de siguranţă, de predictabilitate a reacţiei purtătorilor lor, întrucît aceasta se crează
prin prezenţa repetată a celuilalt. Dar contactul repetat cu anumite persoane nu generează
automat o atractivitate mai puternica şi mai statornică. Dimpotrivă el poate avea un efect invers,
de respingere, din două cauze principale:
a) pe măsură ce contactele sunt mai intense, ne dăm seama că individul respectiv are
trăsături de personalitate, valori, atitudini, credinţe şi mai ales iterese opuse alor noastre;
b) independent de consensul sau disensul psihic şi axiologic, poate interveni, ceea ce tehnic
se numeşte “suprasaturaţie de stimuli”, altfel spus – plictiseala..
Aparenţa personală. Felul în care arătăm, ne îmbrăcăm, conversăm şi reacţionăm în faţa
diferitor situaţii şi evenimente contează mult în atracţiile interpersonale. Un prim factor ce se
detaşează net ca relevanţă este atractivitatea fizică, aspectul constituţional-estetic al persoanei.
Felul în care semenii arată fizic are o mare importanţă în relaţiile de afinitate în general şi cu atît
mai mult în relaţia de dragoste şi în căsătorie. Din moment ce portretul fizico-constituţional
contează, iar oamenii sunt atraşi de frumuseţea fizică, care la rîndul ei nu este distribuită uniform
rezultă că indivizii vor tinde să se grupeze în iubire şi căsătorie după acest principiu. Altfel spus,
ei ţin seama în alegeri şi de gradul de atractivitate fizică. Este ceea ce s-a afirmat ca fiind ipoteza
potrivirii fizice. Faptul că fiinţele umane sunt atrase de frumuseţea fizică a fost demonstrat şi la
copii: izolînd alte variabile, studiile au arătat că le plac mai mult educatoarele cu aspect fizic
plăcut şi se se joacă mai mult timp şi cu mai mare plăcere cu jucării frumoase. Există unii factori
ce ţin de aparenţa personală ca de exemplu: vîrsta, vocea, practicarea umorului, vestimentaţia,
înalţime, aspectul exterior îngrijit, lipsa defectelor fizice, nume care sună frumos, etc. Da, fizicul
e important, dar nici pe departe cel mai important, alte calităţi precum inteligenţa şi mai ales
caracterul, au o pondere mult mai ridicată în cadrul relaţiilor interumane.
Similaritatea şi reciprocitatea. Similaritatea se explică prin faptul că ne plac persoanele
care se aseamănă cu noi, atît în planul fizic cît şi în cel atitudinal, axiologic, al conviungerilor.
Similaritatea funcţionează în primul rînd în planul potrivirii din punct de vedere fizic, cu o mai
mare probabilitate legîndu-se prietenii şi iubiri între cei înalţi, frumoşi, etc. Însă mai importantă
este similitudinea psihologică, adică a sistemelor de valor, atitudini şi a trăsăturilor de
personalitate. O lege fundamentală a relaţiilor interpersonale este cea a reciprocităţii. Chiar cele
mai altruiste acte , gîndul că într-un fel sau altul vei fi recompensat - prin aprecierea celorlalţi, a
comunităţii, a divinităţii sau fie pentru creşterea respectului de sine.Chiar dacă este complexă,
similaritatea devine neoperantă dacă nu e susţinută de atitudinea că iubeşt şi eşti iubit, că stima şi
respectul sunt mutuale, că aşa cum tu ai face-o şi partenerul / prietenul tău este gata oricînd să-ţi
sară în ajutor la nevoie.
Poximitatea spaţială. Pentru a deveni prieten cu cinenva, se impune o condiţie minimă,
să întîlneşti acea persoană. Proximitatea sau apropierea în spaţiu, constă în formarea relaţiilor
interpersonale dintre partenerii care trăiesc unul în apropierea celuilalt. Drept exemple pot servi
relaţiile ce se stabilesc între vecini, colegi de şcoală, rude. Proximitatea spaţială este un factor de
facilitare şi din perspectiva raportului dintre costuri şi beneficii în cunoaşterea şi angajarea în
relaţii apropite cu ceilalţi, în sens că pentru a monitoriza condiţia persoanei pe care cineva “şi-a
pus ochii”, efortul este mai mic, se cheltuiesc mai puţine mijloace materiale şi psihice, inclusiv
costul oportunităţii de timp fiind mult mai redus. În acelaşi timp, faptul că vecinii şi colegii fac
schimb de informaţii, se consultă, cu privire la diverse probleme, putînd obţine în acest fel
beneficii, sporeşte şansa ca ei să se apropie şi din punct de vedere afectiv. Subliniind faptul că
proximitatea fizică facilitează apropierea pe mai multe planuri, ea se mai numeşte şi distanţă
funcţională [3.]. Vecinătatea sau proximitatea spaţială şi relaţiile interpersonale se află într-o
stînsă legătură, după cum ne plac cei care ne sînt aproape sau tindem, dimpotrivă să ne apropiem
de cei pe care îi iubim [5].

Concluzii:
• Personalitatea umană poate fi formată numai în cadrul soicietăţii şi ca rezultat a
influienţei diferitor factori şi relaţii pe care aceasta le stabileşte cu semenii şi alte
instanţe;
• Relaţiile interpersonale sînt acele tipuri de ineracţiuni care prin natura lor, contribuie la
dezvoltarea armonioasă a omului, la integrarea lui în societate şi îi oferă suport
psihoafectiv;
• Fiinţele umane stabilesc o mare varietate de relaţii interpersonale cu diferite grupuri /
persoane, în funcţie de avantajelepe care acest proces şi partenerii respectivi le pot oferi;
• Atracţiile din cadrul relaţiilor interpersonale sînt determinate de o serie de principii care
explică motivaţiile ce condiţionează apropierea sau acceptarea celorlalţi;

Bibliografie:
1.Buzdugan T., Psihologia pe înţelesul tuturor, Bucureşti, Editura Didactică, 2007, 236 p.
2.Golu M., Dinamica personalităţii, Bucureşti:Geneze, 1993, 237 p.
3.Iluţ P., Psihologie socială şi sociopsihologie, Iaşi:Polirom, 2009, 627 p.
4.Milcu M., Psihologia relaţiilor interpersonale, Iaşi:Polirom, 2005, 226 p.
5.Neculau A. Psihologie socială, Iaşi:Polirom, 1996, 485 p.
6.Pruteanu Ş., Tratat de comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi:Polirom, 2008, 791 p.
7.Savca L., Psihologie, Chişinău:Lumina, 2005, 192 p.
8.Sălăvăstru D., Psihologia educaţiei, Iaşi:Polirom, 2004, 286 p.
9.Steve D., Relaţiile interpersonale, Iaşi:Polirom, 2000, 224 p.
10. http://www.psihogen.ro/