Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul

de formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu,
încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune
națională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice).
Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob și
progerman (de fapt, a existat un simulacru de participare, la nivel de subsecretari de stat). În
consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline,
suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui
să abdice și să părăsească țara. Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și
s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I.

Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a
ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu
mitralierele.

La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul Național-Legionar Român”. Horia Sima, șeful
Mișcării Legionare, numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se considera creatorul și
sufletul acelui guvern.

Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului

suveran, Carol al II-lea, și s-a autoproclamat „Conducătorul statului”. Conducerea statului se
făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament. „Conducătorul” nu
mai trebuia să răspundă pentru actele sale în fața nimănui, un for politic sau o altă formă de
control public. Presa era înregimentată și cenzurată, monarhia sub control, cu prerogativele
drastic reduse, majoritatea simbolice: numirea primului ministru, comanda armatei, conferirea
de distincții, numirea de ambasadori etc. Se instaura astfel un regim dictatorial caracterizat
prin anularea drepturilor și libertăților cetățenești, eliminarea separării puterilor în stat,
desființarea instituțiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea rasismului (în
special, antisemitismului) și a naționalismului extremist.

Acțiunile criminale au culminat cu masacrul de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940,
când au fost uciși 64 de deținuți, toți foști demnitari.

Simțindu-se amenințat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui
Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare și dobândirea puterii politice absolute.
Întâlnirea a avut un succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi șefi de stat cu
care îmi place să lucrez: cu Mussolini și cu generalul Antonescu”) și și-au promis colaborarea
și sprijinul reciproc (această promisiune va costa viața a zeci de mii de soldați și ofițeri
români pe care Antonescu, conștient că războiul este pierdut, a refuzat să-i salveze de la pieire
la Stalingrad și-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea și sprijinul lui Hitler, Antonescu a
emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind „reprimarea infracțiunilor în contra
ordinei publice și intereselor statului” și la 5 decembrie 1940 un decret care prevedea
pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. A desființat comisiile de
românizare controlate de legionari, l-a destituit pe ministrul de interne, generalul pro-legionar
Constantin Petrovicescu, și a înlocuit toți prefecții și chestorii legionari.

Rebeliunea legionară a fost declanșată la 21 ianuarie 1941 și înăbușită de armată, la ordinele

lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941. Aproximativ 8.000 de legionari au fost prinși, judecați și
condamnați la diferite pedepse, iar mișcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea
statului[E] (circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetățeni români uciși de legionari au fost evrei).

Astfel, din septembrie 1942 și până la 23 august 1944, în numele guvernului de la București,
diplomații români au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. Pe de
altă parte, conducători politici români cu vederi de dreapta, de centru și de stânga s-au reunit,
atrăgându-l și pe rege de partea lor, pentru a obține de la Aliați un armistițiu avantajos. În
condițiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au intensificat
demersurile pentru încheierea armistițiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la
Ankara (septembrie 1943 - martie 1944) și Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944), din
partea guvernului Antonescu, și la Cairo (martie - iunie 1944), din partea opoziției. La
Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, în numele
mareșalului Antonescu, și Aleksandra Kollontai ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia.

Guvernul României a sistat aceste tratative pe motiv că la 12 aprilie 1944 i-a fost comunicată
delegației române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția armistițiului: „capitulare
necondiționată”, condiție respinsă de Antonescu, care din convingere, sau ca tactică de
tergiversare, își exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la
Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susținute și de Marea Britanie și Statele Unite.

Razboiul

Pe 22 iunie, 1941, unități ale armatelor germană și română au început campania din est
împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune numindu-se „Operațiunea München”, de
recucerire a Basarabiei și Bucovinei. Armata română a început lupta împotriva forțelor
sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941 pe un front cuprins între munții Bucovinei și
Marea Neagră. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuți primele trupe române. La 10 iulie orașul
Soroca este eliberat de către Divizia blindată română care apoi se îndreaptă către localitatea
Bălți pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de
către unități din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acțiunilor întreprinse de
Corpul 3 român și Corpul 54 german, este eliberat orașul Chișinău. A doua zi, pe 17 iulie,
Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu victoria
pentru cucerirea masivului Cornești, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” și că
Hotinul, Soroca, Orheiul și Chișinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece
Dunărea și eliberează localitățile Ismail, Chilia Nouă, Vâlcov și continuă să meargă către
Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei[14].
La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea
Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia sub supraveghere teritoriul dintre
Nistru și Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor românești, Antonescu a avut sprijin total din
partea societății românești[necesită citare], în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut
întrebarea dacă să se meargă doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Unul dintre cei
care susțineau că armata română ar trebui să se oprească la Nistru era Iuliu Maniu,
argumentând că mai departe nu este războiul românilor și că atenția ar trebui îndreptată către
Ardeal.

La 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la gradul de mareșal al
României (auto-promovare) și decorat (auto-decorat) cu Ordinul militar “Mihai Viteazul”
clasa II-a și I-a. Răspunzând la 12 septembrie la o scrisoare a unor refugiați români din
Ardeal, Ion Antonescu spune: “Nicio brazdă românească nu se uită. Nicio umilire nu rămâne
nerăzbunată. Jertfele pentru Odessa nu sunt numai pentru granița răsăriteană, ci pentru
împlinirea tuturor drepturilor și năzuițelor neamului” [16].

În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze în interiorul U.R.S.S- ului pe

direcții diferite. Astfel, Armata a 4-a a participat la Bătălia de la Odessa, unde a dus lupte
sângeroase între 6 august și 16 octombrie 1941, însemnând pentru unitățile acestei armate
17.792 morți, 63.345 răniți, 11.471 dispăruți, în total 92.608 oameni.

În anii 1941 și 1942, unitățile române, operând sub comandament general german, au luat
parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad. La pierderile generale
de 130.000 militari morți, răniți și dispăruți în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale
Armatei a 3-a la cotul Donului și ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942
și începutul anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566 morți, 67.182 răniți, 98.692
dispăruți), fapt care a redus considerabil capacitatea combativă a armatei române

Trupe de infanterie românești lângă Prut

După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 și 4 au fost trimise în țară pentru
refacere. În prima jumătate a anului 1943, pe frontul de Est mai rămăsesera 7 divizii
românești, care au acționat în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras în Crimeea,
înfrânte în toamna anului 1943. În timpul luptelor din Caucaz și a celor din capul de pod din
Kuban, unitățile române au pierdut 39.074 de militari.

În anul 1944, principalele acțiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse: 7
divizii de infanterie, cavalerie și vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a
germană. În urma ofensivei armatei sovietice din primavara anului 1944, din totalul de 65.000
de militari români aflați în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuați 35.857 (54,61%). Cu
unitățile refăcute, cele două armate române, a 3-a si a 4-a, au luat parte în continuare la luptele
care s-au dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de
armate german sub denumirea „Ucraina de Sud”.[17]

La 12 septembrie, România semnează Armistițiul cu Națiunile Unite, asumându-și obligația

de a contribui cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate
ultimele localități românești: Carei și Satu-Mare. România participă la eliberarea Ungariei și
Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta cca. 567.000 de soldați. Cele mai grele lupte s-au
dat în asediul Budapestei și în munții Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieți
omenești. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945,
lăsând loc întăririi influenței sovietice în România.