ION IONESCU-BUCOVU

ARIPILE
VISULUI

1
 2010

M-am născut în comuna Râca, judeţul Argeş la data de 15 ianuarie 1938.

Studiile:
Scala elementară în Izvorul de Sus;
Scoala Pedagogică la Câmpulung Muscel;
Institutul pedagogic Bucureşti;
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie-română.
Profesia: Preofesor gr I de limba română;
Lucrări de specialitate:
-Realitate şi fictiune în ,,Moromeţii” lui Marin Preda, lucrare coordonata
de profesorii universitari:Ion Rotaru si Alexandru Piru;
-Dezvoltarea vocabularului la copiii din ciclul gimnazial, lucrare
coordonată de ac. Eugen Simion şi Prof. Grigore Brâncuş;
Monografia comunei Râca;
Lucrări literare în curs de aparitie:- Martirii lui Eros- roman(Eminescu si
Veronica Micle);
-Izvorul fericirii-roman;
-Îngerii si demonii revoluţiei;
- Fiasco- roman;
-Priveghil-roman;
Poezii: -Cutia cu amintiri;
-Aripi către infinit.
Colaborări:
-Basarabia literară;-Revista Noi. Nu;-Cenaclul literar
Lira21.ro;-Revista Aspiraţii de pe net, ro.grup.net;-Revista literara
Bruxelles Mision;-Revista Cărticica românească de copii;-Revista Rostiri,
vol.2 de pe net;-Antologia Însemne, editura DOCUCENTER,
Bacău,2010;-Antologiile revistei Singur-Poezie,editura grinta, Cluj-
Napoca,2010;Antologia Revistei Singur- Proză, editura grinta, Cluj-

2
Napoca;-RoLiteratura.ro;-Dialogeuropean.ning.com;-Reţeaua literară;-
Garbo;-Cititor de proză, moderator la Eminescu la Muzeul Literaturii şi
Folclor;-Faleze de piatră;-Literatur.toateblogurile.ro;-Versul.ro;-Tărâmul
poeziei;-Versuri şi creaţii.ro;-Esenţe;-România din diaspora;-
Forum.softpedia.com;-Bucovu.veblog.ro;-Altmarius.ning.com;
-Ro.netlog.com;-Agonia.ro;Jurnal literar/bucovu-
literar.blogspot.com.;blog de scriitor(bucovu.wordpress.com;Antologia
Esenţe.
Referinţe critice:
Negulescu Nicolae, scriitor, poet, prozator, critic literar, eseist,
directorul revistei ,,Constelaţii diamantine” cu porivire la poezia ,,la
început a fost cuvântul”: ,,...ecdetic, euritmic, poem contemplativ,
structura apolinică, raţionament divinitoriu, nuclee verbale cu
încărcătură metafizică, mesaj care deschide perspective ontologice...”.
Emil Druncea, scriitor, poet, jurnalist: Domnul Ionescu este
un ,,...poet conservator şi arhaic care prelucrează folclorul şi poezia veche
cu râvnă egală cu a celor care o făceau în sec. al-XIX-lea şi al-XX-lea, la
început. El ne vorbeşte despre doruri, despre păsări călătoare, despre
mândra care a plecat, un Alecsandri contemporan, dar fără forţa
ilustrului înaintaş. Continua să ne aduca prozaic în lumea menuetului, a
boieriei domnilor, unde femeile erau zeiţe, în lume erau fluturi şi muzici,
ţinuturi care nu mai sunt, muzici şi menuetuiri pierdute, timp risipit.”
Florin Contrea, profesor, scriitor, critic literar: Ion Ionescu-
Bucovu Participă la antologia literară cu un fragment din
romanul Martirii lui Eros. De fapt este o măiastră biografie romanţată a
lui Mihai Eminescu. Personajele sunt caracterizate minuţios, întâmplările
sunt explicate amănunţit în desfăşurarea lor istorică. Publicarea acestui
roman ar fi un eveniment important.

Ion Ionescu-Bucovu

3
 toamna

toamna ne sfâşie inimile

cu tristeţea ei ruptă din foşnetul vântului,
cu ploile care ne inundă sentimentele,
cu amurgurile roşii
şi cu galbenul câmpiilor devastate de răcoarea celestă.
poveştile despre dragoste
repovestite la fereastră
par venite din adâncuri,
din scorburi de inimi
şi trec prin irişii noştri plopi, tei, cu mirosuri eminesciene,
alei, parcuri, dumbrăvi,
doruri după clipele când luam luna-n braţe
şi ne iubeam ca nebunii,
când ne culcam noaptea pe timp
si voiam să-l oprim din fuga lui,
îmbrătişaţi,
ca tristan şi izolda…

ce de naufragii în dragoste!
driade dezbrăcate de iluzii
dau foc bucuriei de-o clipă
şi se-afundă-n deznădejdi,
mugetul sirenei ar trebui să fie
un strigăt de triumf
care să taie acest spatiu
dintre noi si clepsidra timpului.
ziceţi că sunt lucruri insignifiante,
firicelul de iarbă în haosul toamnei
este însusi limba poemului
care plânge pe o petală în agonie,
linia verdelui intens ce se preschimbă în galben,
toate astea ziceti că sunt vechituri,
un fel de spumă de la suprafaţa realităţii?
o inocenţă demonică

4
 ne mână spre aripa de vis a poemului
şi împreună cu dionysos,
într-o beţie plină cu fericirea mult visată,
ne dedulcim din bogăţiile toamnei
si din crăşmele lui auerbach,
jucând ca saltimbancii
pe coarda de argint a timpului.

1 septembrie 2010

ritual de toamnă
hai să ne luăm de mână şi să fugim prin toamnă
cu amintirile strânse buchet,
ne scânteiază ochii de fericire,
tu o icoană, eu un profet.
hai să ne recitim poemele vieţii
şi să ne amintim cum a fost,
să n-ascultăm ce ne spun poeţii,
noi am trăit un vis la restant-post.
tu veneai de departe, din visele mele,
erai iluzia ce mi-o doream,
eu veneam de neunde, din gânduri rebele,
din lumea de vise ce mi-o cream.
deschide întâiul poem al dragostei noastre
acum când toamna hoinăreşte prin noi,
şi udă cu lacrimi o floare din glastre,
nostalgice gânduri prin vânturi si ploi...
saturn îmi trecuse prin zodie viaţa
şi cripta din mine privea către cer,
natura, săraca, schimbase iar faţa
şi eu, făt-frumosul, veneam să te cer.
deşi era toamnă, o toamna de vise,
stele si lună si cerul rebel
dansau printre noi ca dulci paradise
când ţi-am pus pe deget primul inel.
am uzurpat totul în toamna aceea

5
 şi m-am ascuns în inima ta,
atunci am văzut ce-nseamnă femeia,
ce patimi şi vise ascunde în ea.

sună timpul a iarbă de toamnă,

trupurile noastre pierdute-n candori,
s-au ridicat a nu ştiu câta oară,
prin universul plin de stele si sori.

hai să ne luăm de mână, iubita mea doamnă,

aşa ca nebunii pe scări de mătase,
să facem din vise poeme de toamnă
să urcăm către ceruri prin ploi si vântoase...

11 septembrie 2010

VIS

te-am visat, mamă, trecând

peste câmp înalt de zare,
zbor de paseri călătoare,
timpul tău amestecând.

te-am strigat ca să mai stai

să te văd si eu pe culme.
spre ce început de lume
tu ca îngerii plecai?

erai plânsă şi aveai,

aripi albe, dor de mamă,
şi mi se făcuse teamă,
te strigam şi n-auzeai.

6
 zbor de paseri argintii,
ce te duc în vis uşoare,
îngropate-n veşnicii,
triste si nepăsătoare.

te-am visat, mamă, trecând

şi în ochi aveai suspine,
genele-ţi de lacrimi pline
şi de mine întrebând…
3 septembrie 2010

biblice

pe buza dealului a crescut un arbore,

soarele la-mbrăţişat cu un sărut,
a venit ploaia şi pomul a făcut roade,
roadele l-au ademenit pe adam,
sărmanul, a înghiţit mărul cu pricina
şi tot blestemul a căzut pe ochiul lui
căci privirea a văzut-o pe eva,
ochiul lui- ochi de fântână adâncă ce l-a îmbătrânit,
atunci el a făcut rost de un inel
şi a început să se joace cu umbrele evei,
să se fi crezut la vreo răscruce a lumii?,
deşi îl locuia întunericul
şi luminişurile erau şubrede,

7
 focul dragostei i-a dat pinten,
eva l-a îmbiat cu darurile ei
şi atunci pământul a fost răspândit cu semnele morţii.
gândurile s-au surpat în neodihnă,
gura i-a fost uscată de-o sete nebună,
din sărutul proaspăt a stors fericirea clipei,
făptura lui în miezul zilei
i s-a părut că atinge cerul,
dar într-o zi dumnezeu i-a dat o carte să citească,
cartea se numea :,, arta de a muri”
după ce a citit-o, ochii deschisi şi-au ars pupilele,
eternitatea se făcuse clipă,
când a dat să se adape, era piedut,
fiu al mizeriei,
a văzut că moare odata cu lucrurile care pier...

luni, 13 septembrie 2010

speranţa
ce frumoasă e speranţa
ca o zână care vine spre tine,
aşteptările, bucuriile, tristeţile,
dau buzna;
atunci când s-au surpat toate,
iubirea, istoria, nădejdea,

8
 groaza de groază,
şi când rămâi tu cu tine,
îmbrăţişezi această iluzie frumoasă:
speranţa...

14 septembrie 2010

cântec
foaie verde trei lămâi,
de ce , mândro, nu rămâi,
să-ţi pun zarea căpătâi,
cu iubirea cea dintâi,
să te sărut, să te mângâi.
să-ţi sorb din ochi culoarea lor
si merele obrajilor
şi vraja dulce-a buzelor
şi rodiile ţâţelor,
să fur pe veci savoarea lor...
să joc norocul tău pe cer
şi-apoi frumos în iad să pier.
şi foaie verde măr rotat,
de ce, mândro, m-ai blestemat
să tot te caut în zadar
ca să te joc din nou la zar?
să fii ispită şi noroc
într-un şăgalnic tragic joc.

9
 şi foaie verde de-un dudău,
nu mă vorbi, mândro, de rău,
că ţi-am fost dor când tu plângeai
şi-ţi voi fi pavăză în rai
şi ţi-am mai fost si altceva
când nimeni nu te mai iubea.
şi foaie verde de stejar,
te caut, mândro, în zadar,
tu te-ai ascuns pe veci în flori,
ca să-mi dai mie iar fiori
şi te-ai ascuns, mândro, -ntr-o stea
să fii pe veci averea mea.
2007

proorocire
nori suri se pieptenă pe cerul nopţii,
sosit-a iară dulce anotimp,
chircit pe-un braţ de frunze moarte
eu sunt armura întinsă peste timp.

tot număr toamnele an după an,

o oară bate undeva din limbă,
şi toate mi se par căzute-n van
şi toate mi se par că se preschimbă.

în jurul meu sunt sori iconoclaşti,

10
 pierduţi prin universul plin de stele,
şi mă întreb dacă să te mai naşti,
în lumile străine şi rebele.

nu sunt un pesimist de felul meu,

dar văd în lume răul că se-ntinde
căci lumea nu mai are dumnezeu,
o stoarce răul şi-o cuprinde.

de mii de ani pământul ne tot naşte

de mii de ani sperăm în tot mai bine

de mii de ani durerea ne tot paşte,

sub graţia puterilor divine...

15 septembrie 2010

mamă

mamă, mamă, un-te-ai dus,

tot te cat acolo sus,
de-ai fi-n cer steaua cea lină,
te-aş vedea după lumină,
de-ai fi steaua căzătoare
te-aş căuta prin izvoare,
de-ai fi luceafăr de seară,
mi-ai face ochii povară,
tot uitându-mă pe sus,
unde dumnezeu te-a pus.

11
 fericită totuşi eşti
printre îngerii cereşti ,
stelele ştiu să te cheme,
făcându-ţi viaţa poeme,
doamne sfinte, cerule,
sfinte, înţeleptule,
fă-o ca s-ajungă-n rai,
grijă tu de ea să ai,
fă-o ca să nemurească
în hlamindă-mpărătească,
s-o găsesc în ape-adânci
izvorâte dintre stânci,
fă-o iar din nou ce-a fost,
să aibă şi ea un rost,
când se-nchina ca să se culce,
cu glasul ei atât de dulce,
glasul ei, cântec de bucium,
codri-n plânset şi în zbucium,
toamnele-melancolii,
mângâierea de copii,
plângă-i urma, plângă-i pasul
că atâta i-a fost masul,
luna nopţilor senine
s-o vegheze în suspine,
îngerii fie-i aproape,
somnul legănat de ape...

15 septembrie 2010

preludiu de toamă
este toamnă iar acum,
cerul s-a-ncărcat cu fum,
la margine de drum speriat
şi soarele s-a spânzurat.

noaptea-n zdrenţe stă pe ramuri,

12
 vântul bate trist în geamuri,
cu trena încâlcită-n spini
se plimba toamna prin grădini.

pe braţ cu coşul darnic stând,

aduce daruri tot trecând
prin pieţe , magazine, târguri
sfidând tristeţea din amurguri.

în giulgiul zâmbetului ei,

sclipesc doar câteva scântei,
frumoase clipe de iubiri
ce nu sunt decât amintiri.

sentimentalele suspine
nu mai au farmec pentru mine,
pe luciul boltei boreale
zboară doar paserile- astrale.

şi-n zborul lor doar clipele

scuturându-şi aripele
şi timpul care ne-a mintit
trec vaşnice spre asfintit.

acuma fulgerul s-a frânt,

doar al tristeţii toamnei cânt,
şi-un soare blând cu raze reci,
îţi ies în cale pe poteci...

tăcerile de prin unghere

sunt singurele la veghere
şi cad în sufletul meu greu
ca norul peste curcubeu.

ca prometeu legat de stâncă,

cu rana-n suflete adâncă,
un vultur hrăpăreţ mă roade,
şi veşnicia-n mine scade.

voi rătăci sub alte zodii,

13
 păzit de ierburi si de rodii,
voi lăsa ziua cea de azi
pribegilor păstori nomazi.

15 septembrie 2010

plouă
plouă peste vechea vatră,
plouă cu gânduri şi cu amintiri,
iluziile trec prin mine
ca norii suri pe dealuri spânzuraţi.
ochii nu-şi mai cunosc lacrimile,
gura nu-şi mai cunoaşte graiul,
inima nu-şi mai cunoaşte bătăile,
picioarele nu-şi mai cunosc mersul
şi nici potecile,
unde sunt rătăcit, prin ce toamne,
prin ce suveniri şi romanţe,
prin ce povestiri spuse
de un glas în afară mea
care se numeşte eu sau tu sau el,
neatins de legile tristeţii
cu mâinile deschise ca un curcubeu
peste cerul vieţii,
îmbrăţişând soarele,
surprinzând speranţa
în ipostazele unei femei
întinsă pe nisipul plajelor pustii.
pe umerii noştri s-au surpat istoria,
deziluzia, timpul,
s-a spart clepsidra
şi ne-a lăsat să ne orientam ca moluştele...
prea mult ne-am bazat
pe ambiguitatea lucrurilor
şi n-am pipăit niciodată realitatea.

14
 22 septembrie 2010

nava
nava-n derivă pe mare
în zarea albastră de brumă,
spre ţărmuri străine ne-ndrumă
tăindu-şi stingheră cărare.

o bate şi-o şuieră vântul

şi geme şi-ndoaie catargul,
e-un urlet sinistru tot largul
şi ea-şi urmează avântul.

pierdută pe valuri de-azur,

se zbate să iasă la mal
şi dă la o parte val după val,
şi totuu-i potrivnic în jur.

cerul cernit o-ncunună,

şi marea –n vârtejuri de val,
ea n-are odihnă-n furtună,
şi cere cărare spre mal...

o navă asemeni şi noi

şi viaţa e marea cea mare
îşi taie prin valuri cărare,
prin vânturi, furtună si ploi.

23 septembrie 2010

15
 dorul
dorul pururi călător
se agaţă de amor
şi de astăzi pâna mâne,
doar cu dragostea rămâne.
dragostea, bătu-o-ar vântul,
n-ar înghiţi-o pământul,
că-i atăt de blestemată
de leagă băiat de fată
şi-i atăta de zurlie
de te bagă-n colivie
şi te-aşteaptă-n pragul porţii,
de te dai de ceasul morţii.
dragostea fântâni să sape
ca să dea de zece ape,
să lase dorul să ducă,
tot stingher ca o nălucă,
prin câmpii şi prin vâlcele,
să culeagă albăstrele
şi să ducă la buchete
pe la fetele cochete
să treacă umbrele sure
prin adâncuri de pădure,
să vadă cărări deşarte
unde nimeni nu le poarte,
unde cântă a morţiu,
unde e numai pustiu,
blestemat să umble-ntr-una
stingherit ca şi nebuna,
să cerşească pe la porţi
pentru vii şi pentru morţi.

23 septembrie 2010

16
 în vatra goală
( dupa Lenau)

în vatra goală-n faptul serii,

arunc minciunile iubirii
petalele şi trandafirii
care erau podoaba verii.

adun scrisori de prin unghere,

sa ardă focul cu putere,
să ardă tot trecutul meu
în care-am întotat din greu.

să mor si să-nviez din nou,

acum în prag de toamnă sură,
ca un destoinic,brav erou,
învăluit într-o armură.

doar Domnul grija să mi-o poarte,

prin amintirile deşarte,
din flacărele poeziei
să fac veşminte veşniciei.

redă cenuşei mele-ngheţul

şi ia cu tine cântăreţul,
căci toţi avem parte de-o moarte
şi veşnicia ne desparte.

23 septembrie 2010

17
 ne amintim
ne amintim până la urmă
atunci când viaţa ni se curmă
şi stă închisă în morminte,
de toate-aducerile-aminte.

ne amintim de tot ce-a fost,

poveşti închise într-o carte,
file rămase fără rost
de care nu mai avem parte.

ne amintim şi de lumină
şi de noroaie şi de tină
şi din argila modelată
voi face chipul tău de fată.

şi vom cânta încet-încet

duiosul nostru menuet,
vom sta ca domnii împreună
sub clarul cerului cu lună.

privi-vom vremile în mers

în micul nostru univers,
urcând cărarea-n veşnicii
în doruri si melancolii.

23 septembrie 2010

18
nu deştepta din somn tăcerea
nu deştepta din somn tăcerea,
coboară-ncet ca-ntr-un cavou,
ascunde-ţi, doamnă, tu,durerea
şi n-o purta ca pe-un erou.

aproape aş vrea să nu te ştiu,

să te presimt ca pe-un parfum,
să te cunosc de timpuriu,
prin ceaţa timpului, prin fum.

în sufletul tău, orişicum,

am locuit foarte puţin
şi nu ştiu cât şi nu ştiu cum
şi de ce calea ţi-o aţin.

lasă tăcerea să se stingă,

în amintiri păşeşte-ncet
singurătatea să ne-nvingă,
în cântecul de menuet.

niciun cuvânt, te rog, nu spune,

căci de-ai vorbi, eu nu aud,
soarta a vrut să se răzbune
pe un destin aşa de crud.

23 septembrie 2010

19
 stranii doruri
stranii doruri dorm în suflet
ca-ntr-o urnă funerară,
şi le ţin aşa pitite
până pe la primăvară.

atunci dorurile mele,

cer veşmânt spre alte zări
şi le dau drumul să zboare
pe tăcutele cărări.

ca şi paseri călătoare
ele zboară spre apus,
printre razele de soare
unde mândra mi s-a dus.

24 septembrie 2010

omule
aruncă gândurile ca pe-un lest mizer
nu te lăsa cuprins de întristare,
căci pân-la urmă toţi avem un Cer
sub care cerem picul de-ndurare.

în piatră eşti ca visul într-o floare,

în iarbă eşti făptura ce ne paşte,
în cântec eşti doar dor şi alinare
şi-n amintiri figura ce renaşte.

ai rădăcin-adâncă într-un trunchi,

20
 şi braţele întinse pân-la cer,
să nu cazi niciodată în genunchi
sub tirania relelor ce pier.

trăieşte cu planeta ce roteşte

a lumii viaţă dată de destin,
ai raiul pe pământ şi-mpărăteşte
participă la marele festin.

căci viaţa-i foamea de esenţe

ce n-are-n ea nimic pietrificat,
şi cântă-n prelungitele cadenţe
aria dulce-a marelui păcat.

priveşte cerurile tot mai mari

şi crezi în viitoarea devenire
căci omul are ochi vizionari,
alţi timpi în calendare şi în fire.

27 septembrie 2010

acum la masa mea de scris

acum la masa mea de scris
am plăsmuit o unică poemă
eram pe un tărâm de vis
şi mă luptam cu o dilemă.

eram cu oameni drepţi si puri

din Tisa până pe la mare,
precum e fagul în păduri
şi dorurile-n depărtare.

hotarul ţării, brâu de aur

era cusut pe iia mamei
şi-n suflet dealurile toate
ce fremătau de dragul toamnei.

21
 la răsărit raze de soare
m-au sărutat de dimineaţă
trecea prin inima-mi o boare,
miros de mere si verdeaţă.

crezut-am că nu am cuvinte
să tălmăcesc duiosul vis
deodată mi-am adus aminte,
că am căzut într-un abis...

27 septembrie 2010

roata sufletului
rotundul
e-n suflet,
se-nvârte ca roata,
baladă imaginară,
poezia
zboară spre infinit.
ea cântă orbilor,
plopilor,
vântului,
dragostei si morţii,
păsărilor,
iubitei,
cânt de voluptate,
de nebunie,
în care se prefigurează
o speranţă, un vis, o iluzie,
preface femeia-n colier si inel,
descântă frumos alizeului alb,
desfrunzeşte
agate pe tâmple bătrâne,
ca orga-n altar
cutremură sufletul,

22
 ucide vise,
e roată a sufletului
cu osina-n sânge
ce se-nvârte prin timp
eternizând clipa.

29 septembrie 2010

a fost...
a fost o vara călduroasă,
nici mult prea blândă, nici ploioasă,
un soare aprig şi zglobiu
ne-a făcut viaţa bigudiu.

să te mai duci si tu la plajă,

sau să mai stai puţin de vrajă,
te bătea soarele încap
ca un borfaş, ca un satrap.

să treci la umbră, niciun gând

că trebuia să stai la rând,
un mic, o bere sau ceva
şi soarele te urmărea...

aşa trecut-a vara toată

şi-acum în toamnă, drept răsplată
ne bat în cap doar ploile
şi stăm chirciţi ca oile...

23
 femei
zeiţe, trupuri de aur,
voi aprindeţi sideful şi lumina,
strălucind a lebede
când luna se scaldă calmă-n mare,
ramuri de apă şi dor
trecând prin nopţile mele.
insomnaticile mele nopţi
se prefac în flacără,
cerul în tremurare,
plin de fluturi şi muzici,
cu voi topazul
e vis.

eternitatea vremii
inexorabil,
soseşte negura
precum un tigru
care se repede asupra prăzii.
umbra unei ape
înghiţind pământul,
faleze cenuşii
învolburate,
coame de dealuri în galop,
curge fără oprire istoria,
o altă mare lentă se deplasează
spre albie,
prăpăstii, munţi, gheţari,
oscilează confuze, eterne,
ca nişte talgere ale unei balanţe

24
 pentru a-şi găsi un nou echilibru.
secole-ntregi de civilizaţii,
efemere năluci în plasa timpului.
geografii fără substanţă
se reaşază pe alte galaxii,
în toarcerea vremii eterne.

28 septembrie 2010

pseudo chagall...
eu sunt chagall,
vreau să desenez acrobate prin sunete,
am pictat destul balete ruse
în la ruche am găsit nestemata sufletului,
soldatul care bea e o frântură din viaţa mea,
căci lumea mea mitica vine din mine,
adică copilărie, mituri orientale, basme ruseşti
ascultate la gura sobei.
am colindat ca sirhan prin siria, palestina şi egipt
şi am ilustrat biblii,
ah , doamne, timpul este un fluviu fără ţărmuri,
nu ştiu de ce naziştii mi-au ars opera
căci morfologii fantastice m-au făcut să visez
şi aşa la mine ilogicul a devenit logic,
numai lumea mea interioară este realitate...
nu se ştie când am murit
pentru că şi astăzi mai duc o stradă în spinare
şi rătăcesc cu Perseu prin timp
poposind la un salon de pictura.
lăsaţi-mă să visez,
visele sunt sângele poemului,
când nu mai visăm, murim,
când nu mai desenam prin sunete viaţa
ne-acopere vidul si tăcerea
şi murim, o dată, de doua ori,
pâna se stinge sufletu-n noi
şi ia calea îngerilor...

25
 30 septembrie 2010

cântec de privighetoare
cântec de privighetoare
în amiaza cea divină,
bucuria viitoare
ce străluce în lumină.

e cântarea mea de veci,

doină din sufletul meu,
ce îmi dă fiorii reci,
floare, înflorind mereu.

raza soarelui divină

laser ce m-a săgetat,
te cuprind în ochi lumină,
te salut c-un sărutat.

eu nu stăpânesc palate
nici averi pline de bani
stelele înmiresmate,
printre zile, luni şi ani.

ne stăpâneşte pământul,
dulce săgetat de ploi
şi în mine doar cuvântul,
plin de griji şi de nevoi.

şi de mă întorc în vreme
doar blazat şi fără har
fac cuvântul rug de steme,
să se-nece în amar.

30 septembrie 2010

26
 poem otrăvit
călătorim prin vremi capricioase
şi ne mutăm mereu în altă ţară,
mâine suntem în alte sentimente,
decapitând teii lui eminescu,
sau spălând pietrele cu ploi acide,
dacă vine zăpada,
eu lâncezesc în patul pustiu
şi mă bucur că a mai trecut o zi.
dimineaţa mă însoţeşte
o melancolie sfâşietoare
pentru că toată noaptea te-am visat
alunecând râzând
prin mâinile mele ca o viperă,
dealul acela alb
pe care noi îl suiam în fiecare sâmbătă
acum e rece si nepăstor,
s-a unit cu cerul cenuşiu
într-o dulce incleştare,
topindu-se într-un timp de taină.
închişi într-un anotimp indecis,
călătorim prin vremi capricioase,
timp de pâră, plin de scârnave ocări
prădaţi de sfinţi martiri cu moaştele de pigmei.

30 septembrie 2010

27
 penelopă

în această toamnă capricioasă

au dispărut lăcustele flămânde,
frunzele veştejite au putut să zburde în voie
prin inimile noastre
ca nişte poeme pline de tristeţe,
ochiul flămând n-a putut să mai străbată
laserii luminii până-n sufletul tău
plin de răşini mirositoare,
ce odisei blestemate se văd în lacrimile tale,
unde e ulisele din inima ta,
de ce l-ai alungat peste nisipurile saharei
ca pe un cerşetor de rând,
ai uitat când ţi-a mirosit prima data parfumul părului
şi tu i-ai băgat nasul între sâni să-ţi încălzească inima,
degeaba mai ţeşi pânza, penelopă,
că n-ai să mai simţi niciodată
fiorii aceia de cobră
cu veninul dulce-amar
injectat în carotidă.
e vânt, e frig, e toamnă, e singurătate,
ce trist este sufletul în pusta aceasta
pe unde ne purtăm figurile noastre imbecile,
parcă ne-am plimba printr-o jungla
cu toate spaimele după noi,
aşteptând dinozaurii să ne sară în cap.
să nu mai stai în calea dorinţelor proprii,
mai bine ieşi noaptea si mai ia o înghiţitura de realitate,
scoate la mezat toată pânza ţesută
şi dă-o pe apa sâmbetei,
dă la o parte norii cu mâna şi aşteaptă zorii,
pierde-te într-un mov şi retuşază-ţi rimelul
că ţi-a murdărit obrajii cu lacrimile tale mincinoase,
ce dacă e toamnă, amintirile trec odată cu vântul acesta,
va veni iarna, va veni primăvara şi vara,
cu timpul te vei transforma într-o maşină de înregistrat interese.

28
 chiar si noi melancolicii materialişti
mai dăm toamnele la o parte şi transformăm poveştile în glume.
am trecut prin multe, am fost mereu în probe,
mai privim la televizor la vuvuzele,
ne mai inervăm, mai coborâm la subsol, mai sperăm,
asemeni lui Bloch
mai cântăm şi, când ne plictisim, facem metafizică.
ce, nu ştii că la orice potop se răspunde cu geneza?
o luăm de la adam şi eva, de la frunză şi de la măr
şi reinventăm iar lumea.

1 octombrie 201

a umplut păiejenişul colţul nostru de fericire

pe pereti oglinzile au ruginit,
a umplut păiejenişul
colţul nostru de fericire
inimile noastre plâng
dup-atâta iubire...
pe ape pescăruşii se joacă ca-n vis,
e semn că furtuna va trece,
dup-atâta zbucium
vom poposi în lumină
între soare şi paradis...
sentimentele noastre- relicve de dor-
au rămas ca nişte statui
ale nimănui.
ploi şi furtuni au trecut peste noi
şi-am strâns apa în pumni,
ca să ne răcorim sângele,
plânge-le, iubito, plângele..

29
 statul bedereagă
de la un timp s-au turcit toţi,
levantul s-a umplut de hoti
îţi dă cu mâna lui beteagă
şi-ţi ia cu două bedereagă.
s-au pus impozite cu carul
încât l-a prins pe om amarul.
înjura si el birjereşte
guvernul care-l oblojeşte.
funcţionari cu mâna goală
o bagă pân-la fund în oală
şi ei mereu se tot înjură
ca sunt cinstiţi şi că nu fură.
te duci la doctor, dă-i şi dă-i,
că, dacă nu, ai năbădăi,
şi n-ai ce căuta la el
dacă nu-i dai halca de miel.
şi statul ăsta bedereagă,
îşi cere partea lui întreagă,
pe fum, pe aer, pe maşină,
pe casă, pe pământ, pe tină,
pe banii de înmormântare
şi de nu-i dai, stai la-nchisoare.
acum cu criza asta mută,
mai dai si douăş’cinci la sută
şi mai rămâi cu mai nimic,
sărac lipit ca un limbric.
de-acum a mai venit o modă,
să-i dăm ceva si lui nea vodă,
cel ce ne apără de fel
tocmai acolo la Bruxelles
şi uite-aşa veni beleaua
să strângă bietul om cureaua...

5 octombrie 2010

30
 venită de neunde
venită de neunde, dintr-un regat pustiu
în care nu-s decât alei de crini,
unde poeţii poezii îţi scriu
şi-ţi împletesc doar raze de lumini,
cu ochii de culoarea albastrului etern,
culoarea iubirilor trădate,
şi-a voluptăţii ce-ţi aştern
doar deziluzii şi păcate;
părul spiralelor de fum
cu dulci iluzii senzuale
m-au fermecat acum postum
în amintiri sentimentale.
venita din regat străin
cu faţa ca a lunii pline,
păreai ca floarea de măslin
între albastre crinoline.

atât de crudă şi virgină,

veneai spre mine ca o stea
şi te-am primit ca pe-o regină
în biata inimă a mea.

martie 2009

casandra
ooo, fiic-a lui priam, nu mă robi,
apolo ţi-a dat harul profeţiei,
nu mai aduce veşti şi nu cobi
celor ce cred în forţa armoniei.

tu porţi în mâna ta o soarta

31
 atâtor oamnei pe pamânt,
deschide-le, te rog, o poartă
să intre falnici în mormânt.

hecuba când ţi-a dat suflare,

nu a ştiut ce poamă naşte,
minţindu-l straşnic pe apolo,
nebănuind ce chin te paşte.

degeaba mai încerci acum

să ne dai sfaturi, viziuni,
ia-ţi zborul spre anticu-ţi drum,
c-ai proferat numai minciuni!

6 octombrie 2010

la noapte vom cina la pluto

la noapte vom cina la pluto
cu leonidas împreună,
vom trece-n lupte ierihonul
şi iadul ne va fi cunună.

cu xerxes ne vom bate tare,

de vom ieşi învingători,
ne poarte gloria-n uitare
şi noi vom fi nemuritori.

de iadul ne va înghiţi,
suntem suflare şi pământ,
ne va rămâne amintirea
că n-am călcat pe jurământ.

în veci ne va purta şi soarta,

ca pe eroii care-am vrut

32
să ridicăm în slavă sparta,
aşa cum glia ne-a cerut.

25 februarie 2009

cuvintele
iei cuvintele, un mit,
le semeni pe foaia albă
faci din ele bici şi salbă
şi le-arunci în infinit.

şi aşa te joci mereu,

faci din ele curcubeu,
pui o lună, semeni stele,
şi-ţi petrteci vremea cu ele.

mai pui iarbă pe tăpşan,

nori pe cerul plumburiu,
la viaţă încă un an,
la necazuri, un pustiu.

din cuvinte faci morminte

şi mai faci săbii de foc,
dacă vei avea noroc
faci roiala unei chinte.

câteodată faci iubire,

vise năruite-n vânt,
rar de tot si fericire,
când faci aur din cuvânt.

din cuvinte faci de toate,

faci şi viaţă, faci şi moarte
şi, când noaptea întârzie,
faci şi câte-o poezie.

2009

33
 aşa începe toamna
aşa începe toamna
cu vânt şi cu speranţe,
la căderea nopţii
ziua se preface-n intangibil
şi eu, rival cu soarele stins,
ascult cum în crânguri
trosneşte primul ger,
învârt cuţitul ruginit în inimă
pentru a o face să înţeleagă
că nu pe tot ce pune ochii
este iubire
şi ea se topeşte încet-încet
fără lacrimi
şi eu, străin,
privesc la ea cum se mistuie.

8 octombrie 2010

copilărie, poartă-mă...
copilărie,
poartă-mă prin acestă ploaie
şi reîntoarce-mă în portul meu pustiu,
în acest gingaş cuib al visului
unde iluziile fără metafore
îmi deschid ferestrele
către toate culorile eternităţii.
încotro mă duci,
potecă de argint,
viperă târâtoare,
nu mă lasa în gări
cu miros de singurătate,

34
 drumul meu spre casă
fă-l păşune uscată de dor.
lasă-mă sub fulgerul nopţii
să simt mirosul aerului
şi să străpung timpul
cu platforme astrale
până acolo unde dispar
profeţi şi profeţii,
unde naştere, moarte,
început, sfârsit, ieri, mâine si azi
vor fi tot una.
visul meu creşte mereu
din sânul copilăriei
spre portul meu pustiu,
jucându-mă de-a răscrucea
în mii de sensuri
pe fragila stinghie a oaselor mele
care mă lansează în alta existenţă.

9 octombrie 2010.

adio
adio crângului copilăriei,
se face ziuă
şi îmi iau rămas bun
de la această lume mică,
învelit în mantaua lui
somnul îşi ia adio
de la vise,
lăsând sufletul
ca o paiaţă părăsită.
îmi iau adio
şi de la oglinda
în care mi-am lăsat masca.
adio zorilor,

35
 te sărut, râule,
că tu m-ai învăţat ce e curgerea,
adio, fetiţa mea dragă,
tu mi-ai spus prima dată
că delirul dragostei noastre
e un zbor de fluturi
spre oaza de vis.
spinări de întuneric
alunecă peste noi,
urmărindu-ne
ochiul păsării de noapte
în care vom pieri.

10 octombrie 2010.

mă trezesc dimineaţa...
mă trezesc dimineaţa cu eminescu lângă mine,
îmi cântă doina şi mai am un singur dor,
privesc pe fereastră spre deliciile răsăritului de soare,
văd ţara în ochii lui luciferici
care se hrăneşte cu speranţe,
privesc pe pernă,
a rămas un fir de păr de aur,
femeia s-a dus în închipuirea mea,
nu vreau să-i ating absenţa
pentru a o sfinţi cu o simplă mângâiere,
poate e veronica, te caută, eminescule,
sau o diană care a fugit de lânga mine,
tu, femeie năucă,
nu vei simti niciodată imensa greutate a iubirii
care a uzurpat noaptea şi stelele ei,
cine te-a furat de lânga mine
şi în ce ţinuturi de taina te-ai ascuns?
am rămas eu cu mine într-o absenţă sură

36
 răspândită printre lucruri.
a plecat şi eminescu în călătoria lui
ca acel om din tinereţe fără bătrâneţe
şi viaţă fără de moarte
să caute taina dorului printre stele.
călătoreşte luceafărul noapte de noapte
prin spaţiile interastrale,
caută speranţa şi dorul şi ţara lui,
noi nu mai avem ţară, eminescule,
fiii noştri s-au mutat în alte spaţii,
noi trăim de azi pe mâine, numărând zilele,
ascultând foşnetul frunzelor uscate
bătute de vântul toamnei.
ţara noastră s-a mutat în suflete, eminescule...

13 octombrie 2010

baladă
pântecul mamei –sicriu
m-a născut ca un mort viu
şi m-a aruncat în lume
ca pe-un leş fără de nume.
nenăscută, moartea mea ,
cuibărită-ntr-o vâlcea
mă pândea la cotitură
să-mi dea prima lovitură.
într-o vineri m-am trezit
şi aproape de zenit
am luat coasa din poiată
şi-am cosit vâlceaua toată.
am tot căutat pe jos
să găsesc de moarte-un os,
dar şireta-a stat pe vine
şi se ascunsese-n mine.
în ora naşterii mele,
toate-au devenit rebele,
ursitori rele, umile,

37
 m-au pândit câteva zile
moartea asta drept răsplată
începe să-mi ceară plată,
cu dinţii de tinichea
ca un dog cu gura rea.
noaptea ciutura de stele
mi se varsă în ulcele,
cerul cu clepsidra-ntoarsă
îmi joaca iar câte-o farsă,
mă iau cu timpul la trântă
bietul om , spinare frântă,
plângătoarea trestie,
devent-a bestie.
am cernut si tot mai cern
la prezent postum, etern,
dar prezentul intra-n mine
ca o haită de jivine.
aud glasul de părinte,
foc zglobiu de pe morminte,
mă surprind până şi-n rugă
şi-mi vine s-o iau la fugă.
se răsfaţă ziua-n soare,
eul meu şi-n somn mă doare,
răul meu faţa şi-ascunde
în noroaiele profunde
şi nu ştiu cui să mă dărui
şi încet –încet mă nărui.
trăit-am oare vreun rost,
mai sunt eu cel care- am fost,
nici durere si nici gând,
timpul se-ncheagă, curgând,
nici nu vreau să mai discern
efemerul de etern.
peste tot semnele morţii
ne-aşteaptă-n dărătul porţii
şi se-ntind, de vis, inele,
din cuiburi până la stele,
lăsând urma, efemerul,
şi ne logodim cu cerul.

38
 15 octombrie 2010

insomnie, neliniştit tunel

insomnie, neliniştit tunel al întunericului,
aud din tine îndepărtatul fluier
al trenurilor de noapte
care mi-amintesc de trecutele despărţiri.
violenta chemare a nopţii
nu-i decât un reflex al ochiului
în golul negru al camerei
care caută umbrele speranţei.
merg prin întuneric
pipăind tot ce-am pierdut,
copilărie, părinţi, iubită,
prieteni, duşmani, dragoste,
codru, câmpie, jocuri.
trec prin amintirile trecute
nume care au dat tinereţii mele
speranţa si încrederea în viaţă.
mă recunosc în golul acesta de întuneric
pentru că am rămas ca un cerşetor
într-o piaţă pustie.
astăzi inima mea are un ritm inutil,
umbrele nopţii iau chipuri de năluciri,
pescăruşi care se topesc în cristalul aerului
precum o lacrimă căutând un chip,
iau formele unor trupuri în care
se stinge sideful şi lumina.
creşte frigul primelor umbre
în boarea nopţii care se apropie de stele,
am crezut în toate minunile vieţii
şi mai ales în dragoste,
dar am pierdut tot jucând la zarul vieţii
şi nu-mi rămâne decât trecătoarea strălucire
a cuvintelor nerostite.
am adunat grijile tuturor
în nopţile fierbinţi pline de nesomn,
neîncrederea ereticului, durerea anei

39
 şi sacrificiul lui manole,
nebunia lui eminescu, dorul lui de absolut,
făurindu-mi o armură împotriva tuturor spaimelor.
în acest întuneric parca dansează
coloanele dorice si ionice,
golind timpul sub crenelurile lor.
pe cumpăna limbii-n delir
visul adoarme pe pleoape
şi pasărea paradisului îşi deschide larg aripile
spre zborul ei către infinit.

17 octombrie 2010

îndemn
omule prin timp nu treci
nemuritor ca să pleci
poţi muri în orice zi
înainte de-a muri.

dacă nu din piatră eşti

la sfârşit tot te târăşti,
dacă vreai si eşti bărbat,
pleacă drept si luminat.

pleacă doar aşa cum poţi,

regretat şi plâns de toţi,
nu sub armura de scut,
un nimeni necunoscut.

aşa dar acum plecând,

pleci din lume luminând,
ai pus vieţii căpătâi
şi nu regreti să mai rămâi.

40
 18 octombrie 2010
cum vine dorul
cum vine dorul, cum vine
şi adesea ne desparte,
de departe, de departe
şi loveşte iar în mine.

aş cânta, dar mă opresc,

dorule, împărătesc,
nu mai ştiu, nu mai văd bine,
când privesc mereu la tine.

văd luna ca o fregată,

cu ancora ferecată,
în albastrul cerului,
în scheletul timpului.

şi în nopţi sure de toamnă,

îţi sărut mânuţa,doamnă,
că mi te-ai lipit de trup
şi nu pot să te mai rup.

cad pe jos frunze de ceară,

dorul vine să te ceară,
număr anii, toamnele,
oamenii şi doamnele...

întuneric pică pace,

valuri de noapte opace
fac din dragoste cuvânt,
şi din toamne doar mormânt.

tremurul trupului tău

a alunecat în hău,
foamea de singurătate
ne-a tăiat în jumătate.

lacrima, un strop de rouă,

41
 ne-a fost dată numai nouă
să stropim frunza cu ea
pe jocul ,,nu mă uita”.

18 octombrie 2010

seară
ziua moare în amurg,
printre plopii cei de ceară,
ce frumos clipele curg
într-un colţ uitat de ţară.

suflete, priveşte-afară,
uite apele cum curg,
o magnifica povară,
pe-un crâmpei de demiurg.

vin toamnele, parcă nu-s,

din genune să răsară,
păsările spre apus
înşirate-n prag de seară.

am s-aştept în primavară
cu graţia lor divină
îngerii în strai de seară
în poiana din grădină.

printre flori de trandafir

lumea visurilor tremuri
şi pe aripi de zefir
noi ne strecurăm prin vremuri.

19 octombrie 2010

42
 pastorală
deasupra muntelui
pe-o gura de rai
se ridică inele de nori,
suişuri de vis în plai roit de stele,
prin vremi păstorul cu mioare
îşi cânta doina către zborurile nesfârşirii,
sub streaşina de codru verde
veghează ochiul mumei lui
şi-l caută înfrigurată
întrebând stele şi luceferi
dacă l-au văzut.
treci măicuţă în legendă,
nu mai întreba de el:
mijlocelul lui subtire
zace-n stei sus pe carpaţi,
mustăcioara lui-pădure,
brâul tău e curcubeu,
după ploi, roind sămânţa,
iar cojocul cel de lână
s-a făcut blană de smeu.
chinu-ţi râde-n respirare,
nu mai plânge, tu, măicuţă,
peste leagăn de iubire,
el e trunchiul ce-a vândut
soarele pe-un nou născut.
zidul lumii el a fost
şi-a pierit în prag de seară
cerul s-a cutremurat,
l-au plâns brazii, florile,
au lăcrimat zorile...

fecioraşul meu iubit,

mama ta mereu te cheamă:
vin la sânul meu de mamă...

43
 19 octombrie 2010
peisaj
brazi negri şi raze de lumină contorsionate,
o burniţă care murdăreşte totul,
toamnă cu ploi şi voci agitate,
oamenii dau din mâini cu pegerul la ureche,
suflete zgribulite şi iuti
joacă teatru într-o piesă de sachespeare
şi se lovesc de invizibil,
ascultând paşii grei ai inimii...
avem impresia că stăm în miezul timpului
şi nu-i percepem trecerea.
ruinele vămuite de întâmplări
primesc frisonul vieţii
şi se prăvălesc în agonie peste noi.
mai e puţin si va cădea zăpada,
nunţile de ieri ni se par fantezii şterse,
numai iedera hibernează
pe o tencuială veche, gata să cadă.
arborii tomnatici
vor dansa pe albul pur al zăpezii
ca nişte schelete vii
pe muzica lui pucinni.
noi putem să trăim fără lună,
fără patrie, fără briză,
dar nu fără iubire,
căci iubirea aprinde flăcările
şi incendiază inimile...

20 octombrie 2010

44
 Toamna
Iese toamna grea şi sumbră
Şi din trestii şi din umbră
Cum mai curge apa-n unde
Nuferii să mi-i scufunde
Şi se lasă peste iaz,
Duh plutind peste talaz,
Ceaţă, negură, răcoare,
Sufletul să ne-nfioare.
Bate vânt, ridică colbul,
Se roteşte-n ceruri corbul
După lişiţe si raţe,
Făcând zarvă prin becaţe.
Peste tot parcă-i pustiu
Câini latră a morţiu,
Ciulini în bejenie,
Parcă-i zi de denie.
Bolta naltă a livezii
Doarme somnul dup-amiezii
Şi de-aici pâna departe,
Toamna seamnăna la moarte,
Ucigând iarbă şi flori
Iar un cârd negru de ciori
Desenează peste vii
Cercuri de apoplexii,
Spurcând cerul cu otravă
Într-un cânt măreţ de avă.

Toamnă ,pleacă mai departe,

Nu ne condamna la moarte!

23 octombrie 2010

45
 meditaţie

în mine este o răscruce a lumii în care locuieşte

umbra tristeţilor întregului neam,
toate luminişurile din colţul inimii sunt şubrede
şi eu le golesc şi mă epuizez ca nesus,
noaptea împingându-mă spre ochiul fântânii
în care voi sălăşlui dincolo de lumea noastră.
orice astru în adâncuri zace în cuibul pietrei tăcute,
acolo poţi măsura spaţiul cu privirea ochiului de nebun
şi acidele mizerii care au circulat nevrotic prin inimile noastre,
acolo poţi visa la infinitele schimbări
care ar fi putut să se facă şi nu s-au făcut,
acolo putem juca toate tragediile pe care nu le-am jucat
de mână cu eschil, sofocle şi euripide,
acolo desfacem în flash întunecatul orgoliu al omenirii
şi împrumutăm măşti de măscărici tuturor borfaşilor,
chiar dacă se lasă cortina grea
şi izolează locul incendiat de inimă,
totuşi bântuie căldura şi praful aurit al speranţei.
cenuşa trecutului dă frâu imaginaţiei să zburde
prin timpul care declamă, delirant, înfiorat de destin:
,,existăm!”
existăm şi nu suntem nişte marionete
fără mâini, picioare, creier şi ochi,
viaţa noastră cade în cavalcade de culori diferite
şi doreşte să-şi înalţe adevăratul chip
spre oaze de fericire cântate psalmodic în biblii de fericire.
imprudente măşti ce suntem, n-am învăţăt
rolul din drama existenţei eterne
şi n-am văzut că timpul zgârie cortina şi-o şubrezeşte
şi sufleorul nostru, în cuşca lui, nu ne-a spus la timp
încotro s-o luăm, spre ce iluzii să ne îndreptăm...

24 octombrie 2010

46
 doamnelor
doamnelor cu fuste dantelate
ce veneaţi în parcul de demult,
cu alean de-ntrăgostite toate,
aş vrea iar durerea să v- ascult.

v-aş şopti în parc o poezie

dintr-un vers suav verlenian,
v-aş putra de braţ pân’ la chindie
şi v-aş spune la poveşti un an.

cum codanele roşesc la glume,

v-aş vedea aşa îmbujorate
şi v-aţi ruşina de-atâta lume
când le-aţi înghiti nerăsuflate.

cum să vă adun ca-n alte dăţi,

când mergeam cu toţii la grădină,
mi se rupe sufletu-n bucăţi
când sunt vinovatul fără vină.

aţi plecat şi voi în pribegie,

şi-am rămas doar eu să cânt un tril,
zău, iertaţi-mă de nostalgie,
sufletul mi-e totuşi de copil.

24 octombrie 2010

47
 mi-e foame de ochii tăi

mi-e foame de ochii tăi,

mi-e foame de gura ta,
de răsuflarea ta,
când ai să-mi mai scrii?
singurătatea te aduce mai aproape
şi mi te leagă de pleoape,
prin timp paşii noştri tipăresc urme,
poeme ninse de vreme,
peste tremurul trupului tău,
cuvintele mele cad
ritmic
ca stropii unei ploi de vară.
sunt faunul cu coarne de ceară
care-a venit să te ceară.
sărut urmele noastre
c –au rămas scrijelite
în clipele-albastre.

26 octombrie 2010

Ooo, poezie...
se face amiază în ornicul toamnei
şi umbrele mari zidite-n nisip
gâturi de raze difuze înalţă.

cuvintele,

48
 frunze uscate,
vise de voroneţ,
rostogolite pe zodiacul bătrân.

ochiul ce-aromeşte abisul

a căzut în naufragii absurde,
ooo, poezie,
sfinte oseminte , religve trecute,
zidite-ntr-un astru feeric,
săpându-şi rana,
eşti însăsi ana.

27 octombrie 2010

doină
unde eşti cântec, minune,
făcea-s-ar mierla tăciune
că ea ne-a doinit mereu
alături de dumnezeu.
şi mierloiul bolovan
să nu ne mai cânte-un an.

în vârtejuri mari de cer

cântă ziua până pier
şi noaptea pitiţi prin vii,
alături de ciocârlii,
urzesc trilul lor divin
din cine ştie ce chin.

câte toamne au trecut,

câtă vreme am pierdut
culegând melancolii
în amiezile târzii.

49
 cercurile s-au închis,
coboară fantome-n vis
şi cum vin şi se îndură
se lasă pe bătătură
şi prin spaţii îngheţate,
sulfetul de mi-l străbate
şi în iarnă şi în vară
cu durerea lor amară.

timpul mi-a ucis străbunii

în ospicii cu nebunii,
timpul, îmbrăcat în zale ,
cu armuri medievale
firbe viaţa în cenuşi
încuiat în mii de uşi
şi eu, biata trestioară,
singuratic pe-afară,
dau târcoale,-mi caut locul
şi mi-aştept la rând norocul,
cu vestitorii de mlaştini,
cu miros tare de baştini,
printre cruci de lemn uscate,
lângă mamă, lângă frate
în malul mare de stei,
pe sub florile de tei,
toamnele să ne tomnească,
verile să ne verească,
iernile să ne iernească,
primăveri să-ne-nverzească...

28 octombrie 2010

50
 zeul pierdut

braţele s-au mumificat în marmură de carrara,

privire-a rămas spaimă, împietrită în durere,
cad dulci melancolii, ca apa-n niagara,
ofrandă peste suflet şi singura avere.

stelele juxtapuse pe-un ochi pustiu de plajă

ca într-o catedrală se joacă abandonate
în aerul potrivnic al toamnei, plin de vrajă,
şi briza mării, tristă, bate-a singurătate.

zeul ce îl născusem s-a-nstrăinat de mine

căci trupul lui frumos căzut-a la pământ,
oricât aş vrea să-l caut, puterile divine
mi-au rătăcit cărarea, călcând pe jurământ.

aştept altă femeie să-mi nască un alt zeu,

de ce să-l dau pieirii din plăsmuirea mea?
mă rog pe la icoane şi chiar la dumnezeu
ca zeul meu putrnic s-apară într-o stea.

şi de-acolo, străinul, să vegheze mereu

ca o speranţă vie în nopţi de insomnii,
să nu-mi mai fie trupul ca un blestem de greu
să mi-l transforme magic în suflet de copii.

29 octombrie 2010

51
 brumar
în cimitir brumar n-a dus decât alai de frunze moarte
tăcute umbre de-ntuneric, desprinse parcă dintr-o carte,
o aripă zburată-n hău, de la o pasăre măiastră,
răpusă, a căzut spasmodic pe tocul nostru din fereastră.
evadată ca o himeră din cenuşiul unei cripte
ea a venit ca o .nălucă ca să ne-aducă iar aminte
că locul nostru-ntru vecie este aici printre morminte...
pe braţul frânt am aşezat-o în acea noapte selenară
şi i-am adus prinos de lacrimi si-am mângâiat-o prima oară,
din apa cerului vrăjită am adunat ca s-o adap
cu dulcea candelii otravă, ce stă vrăjită pe dulap.
cu lacrimi, zău, că nu se spală altarul vechi de piatră sură,
mi-a zis năluca înaripată cu ochii mari la băutură ,
deschide portile de suflet cu auritele lor chei
şi aureolează-ţi viaţa cu nestematele idei,
fii cerul tău de vise înalte şi fii neţărmurit văzduh,
şi uită spasmele din sânge şi tainele din sfântul duh.
eu am tăcut, cum să uit patimi şi cum să uit mica mea fală,
e ca şi cum să pătrund singur într-o străina catedrală
şi să mă rog pe la toţi sfintii să-mi purifice iar chemarea
să pot ca prometeu, eroul, a stăpâni pământul ,marea,
tăria, cerul si iubirea şi dorul de nemărginit...

plecat-a faustul din mine şi s-a pierdut în infinit.

sub bolta toamnei stă brumarul cu argintate diamante

şi număr crucile din mine , imaginarele amante,
şi anii ce-au trecut în van ca paseri sure printre vise
şi drumurile lungi şi grele care acum îmi par închise.

din visele ce le-am avut, puţine şi-au găsit cărarea,

n-am vrut să stăpânesc pământul şi nici tăria si nici marea!

30 octombrie 2010

52
 luna
toamna asta luna s-a suit în zare
şi stă acolo ca o ciutură, ca o căldare,
de-o prind să verse aurul din ea,
domnul, hain, îmi taie mâna mea .

mă plimb pe iazul alb de platină

şi luna-n capul meu se clatină,
eu vreau să-i caut tainic meşteşug,
dar luna stă bătută-ntr-un belciug.

încet-încet se urcă-n cer şireata,

degeaba încerc ca să dau jos găleata,
mă sui semeţ ca prostul pe o glugă
şi cad de-a berbeleacul, buturugă.

ca să te prind, of, lună de-aş putea

te-aş face , zău, pe veci iubita mea
şi te-aş plimba-n trăsuri de catifele,
uitănd pe veci ibovnicele mele.

30 octombrie 2010

Mierloiul si cu mierliţa
Doi iubiţi s-au dus de mână
Colindând o săptămână,
Prin castele fermecate
Ca nimeni să nu-i mai cate.
Nu ştiu ce le-a căşunat
Că acolo-au înnoptat,
Apoi pe un drum stingher,

53
 S-au topit , intrând în cer.
Unde-or fi arde-i-ar focul,
Unde-or fi, bată-i norocul,
Căci îi caută părinţii,
Înjurăndu-i de toţi sfinţii,
Mama fetei tot blesteamă
Şi n-o ia nimeni în seamă
Toată ziua-n bătătură
Tot o strigă şi o -njură,
N-a crezut că fata ei
Se ia după derbedei.
,,Derbedeu, copilul meu?
Să mă ierte Dumnezeu,
Fata ta a fost de vina
Că sta noaptea prin gradină
Si se chiora peste gard,
Printre uluci la băiat.”
Peste două saptămâni,
Vin ţinându-se de mâini
Si s-au dus la soacra rea:
,,Mamă soacră, fata-i grea.
A scapat seara-n trifoi
Şi-a umflat-o un mierloi.”
,,Cum mă, fără cununii,
Nu mai vorbiţi voi prostii!”
,,Nu vorbim, fir-ar să fie,
Era de Sfântul Ilie,
Când ne-am culcat prima dată,
Eu băiatul şi ea fată.
După care a ramas grea,
Turturoi cu turturea.”

,,Turturoi cu gura mare

Ia-ţi picioarele-n spinare,
Pune nunta repede
Ca să nu îl lepede.”

,,Şi tu de ce-ai stat ca mâţa

Să-ţi roadă mierloiul ţâţa,
Să nu-mi vii la bătătură

54
 Cu burta pâna la gură!”.

Si s-au pegătit de nuntă,

El certat şi ea bătută
De Sfântu Dumitru aproape
Dezlegau nunta de ape.

După nunta în sfârşit

Tot satul a auzit
Ca miresa –n bătatură
Are burta pân-la gură.

31 octombrie 2010

Menuet
Foşnetul frunzelor duios şi tăcut
Melancolic, prin vremi m-a pierdut
Amarul din suflet măreţ si suav
N-am bănuit,Doamne, că este aşa grav.

Din ochiul destinului puţin cam şiret,

Hazardul îmi joacă un biet menuet,
Căci bruma iubirii şi eros supus
Cu totul şi toate de-acuma s-au dus.

Din steaua ascunsă în cerul livezii

Ochii iubitei din somnul amiezii
S-au rătăcit în delir pe un vis selenar,
Lăsându-mi în suflet tristeţe, amar.

Adun la pietre pentru templul meu

Cărămizi, iluzii –cuvinte, mereu,
Să fac de vise măreţe - castel

55
 În care, bietul de mine, să se mute în el.

Rămas-a-mi doar pâinea şi vinul

Cu care voi înfrunta, hainul , destinul
Şi- un loc favorit în cripta din deal
Unde groparul îmi este loial.

1 noiembrie 2010

Toamnă pe sfârşite
Toamna, rău blestemată de zei,
Îmbrăcată în galben cu haine de gală,
La ea se-nchină şi buni şî mişei,
Şi-şi poartă nobleţea tristeţii cu fală.

În tainiţe de suflet ninsoarea palpită

Şuieră vânturi prin inimi năluci,
Pică o lacrimă pe pâinea dospită
Groparii -şi fac treba printre vechile cruci.

Înfrigurată de iubirile mele,

Toamna banală se leagăna-n vânt,
Ne ţine zănatic şi trist în zăbrele
Şi ne face viaţa mormânt.

Ridată de vreme cu frunzele moarte

Îşi numără zilele de pe răboj
Degeaba încercă frumos să se poarte,
Să se fardeze cu pudră şi oji.

De-acum vor veni cai albi şi cu sănii

Şi nu se vor mai opri din galop şi din trap
Iar îngerii vor face mătănii,
Venind cu renii cu crengile-n cap.

56
 Mi-e trupul o limbă de clopot
Şi sufletul pasăre, vultur divin,
Aştept ninsorile şi caii în tropot,
Şi vă invit la acest festin.

3 noiembrie 2010

Poem testamentar
Călcăm mereu bătrâne oseminte
Îngropate de secole-n pământ,
Pe visul lor ne-am ridicat fierbinte
Şi-am făurit grădine din cuvânt.

Împodobim garoafe din vocale

Să înflorim al vieţii noastre mers,
Şi-am ridicat în suflet catedrale
Pe treptele din fiecare vers.

Poemul meu cu large uşi deschise,

Cu trilurile amurgind în prag,
Ai făurit în suflet numai vise
Şi am rămas un călător pribeag.

Am adunat culoare cu culoare,

Făcându-i sufletului curcubeu
Printre senina şi-nsorita zare
Să-mpodobesc pe veci sufletul meu.

Când voi pleca, iubiţilor, la moarte,

Sădiţi-mi bradul lângă crucea grea,
Să pot cânta prin cetini mai departe
Dorul din marea trecere a mea.

4 noiembrie 2010

57
Doamne, ce ne faci tu nouă
Lerui-ler, mama mea bună,
Dă-mi o ţâră de rachie,
Să mi-alin durerea grea
În această Românie.

Căci săraci am fost o viaţă,

Cătând pâinea prin ţărână
Atârnând de-un fir de aţă
Şi dormind noaptea-ntr-o rână.

Au venit la noi în raite,

Ne-au furat cerul şi steaua,
Precum lupii iarna-n haite
Şi ne-a cântat cucuveaua.

Suntem oase de ţărani,

Şi am tras la jug ca boii
Am trecut săraci prin ani
Căci ne-au jecmănit ciocoii.

Lerui-ler, mama mea bună,

Tată, tu unde te-ai dus?,
Goarna-n depărtare sună,
Adu, Doamne, pe Isus.

Adu-l, Doamne ,de neunde,

Fă-l să mai facă minuni
Gândul ne-a rămas la tine,
Mântuieşte-i pe români!

Vine iarna-n sărbătoare

Cu Crăciun si Anul Nou,
Doamne, ce ne faci, tu, oare?,
Adu-ne un mic cadou...

58
 5 noiembrie 2010

un cântec
Există un cântec drag pe care-aş da
Toată averea strânsă la o parte,
L-aş asculta duios până la moarte,
Căci numai el îmi cântă dragostea.

E doina noastră din bătrâni lăsată,

Când o ascult parcă întineresc,
Văd patria în ea înmiresmată
Şi-n viersul ei e cântul românesc.

S-au strâns în ea durerile-ancestrale

Şi suferinţa din întrega glie,
Nesomnul greu din noptile astrale
Şi glas duios de dulce ciocârlie.

E parcă o sălbatică licoare

Pe care-o beau din viersul ei cel blând,
Lumina ce se naşte de la soare
Şi glasul mamei ce-o aud plângând.

Pe lângă doină, mândra-mi iese-n faţă,

Cu chipul ei de fată, ca din fum,
Cu părul ce miroase a parfum
Cu dorul ei nemârginit de viaţă.

Când o întânlesc de fiecare dată

Simt că mereu întineresc
Că-n doina noastră românească
Văd chipul ei de os domnesc.

6 noiembrie 2010

59
 Mi se face iarnă...
Mi se face iarnă, doamne,
Trece timpul, bate ceasul,
O să regretăm la toamne
Că le trece vremea, masul.

Mi se face în corp zăpadă

Şi în inimă pustiu,
Bate crivăţu-n ogradă
Şi miroase a morţiu.

Stăm la sobă cu vătraiul

Zgribuliţi si plini de gripă,
Regretând vara si traiul
Şi trăgând frumos din pipă.

Trupul plin de reomatism

Se răsfaţă la căldură
Şi gândim la câte-un ...ism
Ce ne-a dus în fundătură.

Ce caut, mă întreb frumos

Pe luciul vechilor candori
Şi dau la câine câte-un os
Şi-njur frumos de două ori.

De intru-n casă la Antene

Ascult ca un şcolar docil
Cum mai înjură ăla,nene,
Cu mutra lui de imbecil.

De caut pe Realitatea,
Bălăcăreală si e duş,
Ciuvică împarte iar drepatea
Cu câţiva şmecheri trepăduşi.

60
 Mă culc şi eu şi vreau să dorm,
Ascultând crivătul de-afară
Miroase-n cas-a cloroform
Şi eu visez un pui de vară.

6 noiembrie 2010

vin din trecut cântecele...

mi-au albit
cam de tot tâmplele
amantele nu mai sunt geloase,
mi-au căzut pe frunte toate visele,
şi vin din trecut cântecele,
melodioasele.
de-acum ne privim
cu ochii durerii
ei nu mai sunt căprui
ca altădată,
nu se mai oglindeşte
luna-n ei
căci s-au imbolnăvit
de cataractă.
nu ne mai strivim
între gene chipurile
şi nu ne mai plimbăm
pe cai în nopţi cu lună.
eu nu mai sunt viteaz
şi tu nebună,
să cucerim
pe eros împreună,
de-acuma joc pe orbul
şi am să vin
să-ţi mângâi angelicul chip
plin de păcate,
cu coatele julite
te voi pândi când treci

61
 ca să te strâng în braţe,
pe pântecele reci.
cu mâna stângă
am să-ţi caut ochii,
ca să-ţi şterg pleapele
înlăcrimate
şi să te iert, iubito, de păcate.

7 noiembrie 2010

mormântul mamei l-am săpat în mine

Hăituit de vremi şi de destine,
Mormântul mamei l-am săpat în mine
Cu dragostea şi dorul de nemărginit
Cu care, mama mea ,eu te-am iubit.

Joc de-a viaţa peste ape şi peste poveri,

Au trecut peste noi câte ierni, câte veri,
Cu dureri, bucurii ca un plai blagian,
Toată viaţa urcând-coborând, an de an.

Vârtej de-anotimpuri colorând nopţile

S-a aşezat între noi ca graniţi deşarte
Şi noi i-am deschis, grăbiţi, portile
Şi i-am dat drumul să zburde departe.

Deschid camera ta cu ochii închişi,

Aş vrea să-ţi văd chipul, să-ti mângâi obrazul,
Să te sărut, mamă, să-ţi treacă necazul,
Dar peste tot pustiul a ţesut păiejeniş.

Sunt sigur că tu te-ai ascuns într-o stea

Şi de-acolo mă priveşti cu jind uneori,

62
 Acoperă-mi inima, mamă, cu dragostea ta
Aşa cum ai făcut de-atâtea ori.

Prevăd că noi ne vom întâlni copil şi părinte

Şi-am să-ţi povestesc ce-a fost pe la noi,
Nepoţii-au crescut, mamă, şi viaţa merge-nainte
Prin vânturi, furtuni, noroaie şi ploi...

7 noiembrie 2010

femeia goală
femeia goală-mi râde-n ochi,
înveşmântata-n propria culoare,
la umbra ei am crescut ca un trubadur
când mâinile ei mi-au astupat faţa
şi m-a făcut să-mi imaginez
câtă frumuseţe-mi fulgeră inima.
a fost un extaz de vin roşu
când am gustat din gura-i liră,
gazelă dulce cu forme celeste,
pe piept cu perle stele,
reflexe de aur,
la umbra părului ei castaniu.
gelos aş fi ca destinul ei
să se preschimbe-n cenuşă.

parcă o văd în candoarea nisipului

cum doarme
cu pupilele stinse,
potirul obrajilor ei,
aşa fără ochi, fără materie,
acoperă urma sărutului
şi urma lacrimilor

63
 cu nişte zori de lumină
din ochiul meu monocord.

e o minune când această fiinţă,

îţi respiră liniştit în braţe
în timp ce marea
vălureşte filozofic trecerea timpului,
anunţând spaimă si naştere
din neţărmuritul ocheanos.

8 noiembrie 2010

Poemul pe care ţi l-am scris

Poemul pe care ţi l-am scris

E cântecul de viaţă şi de moarte,
Este otrava care te-a învins
Şi te-a trimis atâta de departe.

Gonind mereu după acelaşi vis

Noi n-am crezut că viaţa ne desparte
Deşi în zodiac ne este scris,
Să ne-ntânlim în viaţa după moarte.

Azi ţi-a căzut o lacrima pe-o carte

Şi ţi-a-nflorit în suflet un cais
E floarea din grădini ce o să-ţi poarte
Poemul meu pe care-l ai ucis.

În lumea asta vană şi incertă

Poemul nostru trgic n-a murit,
Îl punem pe tapet ca o alertă,
Să vadă toţi ce mult ne-am fost iubit.

64
 De vin la tine să mă vindec iar,
Căci toate amintirile mă cheamă
Tu iartă-l, zău ,pe veşnicul hoinar,
Caci mi-ai fost şi iubită, chir şi mamă.

9 noiembrie 2010

Ce bolnav sunt de iubire

Ce bolnav sunt de iubire
Şi nu mă mai lecuiesc,
N-aş putea să-mi vin în fire
Decât pe un cal domnesc.

Călăresc pe dulci miresme

Şi respir tot universul,
Dansez pe catapetesme
Ca să prind din cer eresul..

Să prind pasărea în zbor,

Dulcea legănare, clipa,
Să mi-o cânte un sobor
Şi să-i auresc aripa.

Prin hubloul amintirii

Viaţa-a devenit coşmar
Vreau să sparg poarta zidirii
Şi să-mi joc viaţa la zar.

De-ar fi inorog cu coarne,

Să se lupte, a venit,
I-aş da drumul peste viaţă
Să mi-o-mpungă-n infinit.

Să mi-o fulgere-n neant

65
 Ca pe-o leasă zburătoare,
S-o coboare în levant
Să mi-o pună la vânzare.

Când mor, suflete,să zbori,

Pasăre măiastră-n dungi,
În apus mistic de sori
Toate relele s-alungi.

În cvadriga de pe cer
Să te plimbi domneşte-n ea
Până-n zori când toate pier
Şi-o pieri şi steaua mea.

9 noiembrie 2010

saltimbanc

nu ţi-ai pus nicio mască pe faţă,

nu ţi-ai pudrat ochii
şi nu ţi-ai împăiat sufletul
cu pene colorate de păun
ca să umbli prin această ţară a tragediilor
ca un clovn
şi să asişti la spectacolele
de circ date în faţa naţiunii.
să nu mai fluturi idei confuze
prin ospicii
ca te iau în serios
nebunii
şi-ţi vor sparge capul.

66
 11 noiembrie 2010
elegie
aşteptând la poarta sorţii
investim viaţa-n tezaur,
pentru un bănuţ de aur
noi ne dăm de ceasul morţii.

peste raiul omenirii

a căzut ce ni s-a dat,
pentru patima iubirii,
am trecut la samizdat.

este raza cea divină,

bucuria ce-o străbat,
(ruga noastră de sabat)
n-are nimeni nicio vină.

somnul nopţii e uitare,

capul pe sânul trudit,
pentru că tot ce-am iubit
transformatu-s-a –n trădare.

şi de stăpânesc castele,
pline toate de uimire,
toate-s visurile mele,
ce trag a nefericire.

de cădem într-un păcat,

la judecata comună,
cerul este mamă bună
la sărac şi la bogat...

îngropaţi în nerozie
trecem toţi spre cele sfinte,
iartă-ne pe toţi, părinte,
scapa-ne de grozăvie.

23 noiembrie 2010

67
 VISĂTORULE

Culcă-ţi fruntea pe poem,

Visătorule,
Ca pe propriul morânt,
Căci o boltă din vocale
Este cuib de alinare
Şi un licăr de cuvinte
Scoate viaţa din morminte.
Versul
se prelinge lin
Ca si râul cristalin
Care curge liniştit
Peste vadul obosit,
Ca şi cerul plin de salbe
Si ca raiul cu flori dalbe.

Culcă-ţi fruntea pe poem

Şi fă-ţi gândurile ghem,
Sapă-n limbă şi-ai să dai
Peste cel mai frumos grai.

Sapă pănă dai de apă

Şi stai jos şi te adapă!

11 noiembrie 2010

68
 Cioplită-n marmoră
Cioplita-n marmoră de Paros
De-un Fidias ce te va plânge,
Mi te-am imaginat ,iubito,
Cu chipul tău gonind prin sânge.

Şi cu un bahic jurământ
Eu te-am legat de-acest pământ.
Cu crini în braţe în ivorii
Tu te-ai închis în mari orgolii.
,
O, tu Vestală, ferecând,
Nu te-mbrăca-n nicio armură
Şi de emoţii tremurând,
Să nu-ţi asculţi străia-ţi gură,

Căci eu, alungatul în sine,

Sunt orbul ce crede-n destine.
Si cred în visele frumoase
În zile dulci şi luminoase.

Nu-mi apăr numele şi fala

Cum cântă-n versuri Sacontala...
Şi nici cutez ce-a zis duşmanul
Că ni s-a terminat romanul.

21 noiembrie 2010

69
a intrat iarna-n ogradă
a întrat iarna-n ogradă
când eu aşteptam
pe altcineva să ma vadă.
cu albul ei cristalin
a venit aşa din senin.
tare m-am supărat
când am văzut
că mi se acopere cerul.
am plecat
cu moara de măcinat stele
în mână
am aşteptat aşa
o săptamână.
dar cerul s-a-nvolburat,
albul zăpezii
a cuprins zarea,
ce feerie,
am aruncat moara
din mână
şi n-am ieşit din casă
o săptămână.

21 noiembrie 2010

Logodnă

Arse ca de flacără,
Privirile-ţi scapără,
Printre lacrimi şi văpăi
Sar scântei din ochii tăi.
Îţi cad lacrime duios

70
 Şi eu ţi le-adun de jos
Curăţ iarba şi pământul
Şi le-arunc să le ia vântul.

Bătu-te-ar cerul cu stele

Precum vântul frunzele.
Că prea des m-ai înşelat
Noaptea pe ceru-nstelat.

Te-am visat ca fată mare

Ca o mare mişcătoare,
Chiar dacă ar fi să pier
Eu vin, mânrdo, să te cer.

Şi te cer de la izvoare,
De la ape curgătoare,
De la marea-nvolburată
Îţi cer chipul tău de fată.
De la noapte, de la ceaţă,
De la norii care-ngheaţă,
De la stele, de la astre,
De la marile dezastre,
Căci mă doare taina ta
Şi te pot, mândro,ierta.
Văd in fiece amurg
Cum şuviţele îţi curg
Şi cum numele-ţi şoptit
Mi-a dat viaţă de trăit.
Dar-ar Dumnezeu să-ţi deie,
Chipul gingaş de femeie,
Nu de vise de nălucă
Să-ţi vină dorul de ducă...
De eşti ,îngere,-ntre noi
Fă-ne unul pe-amândoi
Şi aruncă-ne în rai
Pe dumnezeiescul plai
Căci am luat două inele
Să ne logodim în stele.
21 noiembrie 2010

71
speranţa a rămas descumpănită
,,Cum mângâie dulce, alina usor
Speranţa pe toţi muritorii!”
Eminesacu

speranţa a rămas descumpănită,

îi developez imaginile
pentru a vedea ce-o doare,
îmi spune că peste ea s-a surpat istoria,
a ramas deziluzia, pudrată şi colorată
îmbrăcată în veşminte de saltimbanc,
speranţa
e-n moarte clinică,
caut s-o reînviez
să-i spun că toate trec,
trece iubirea, trece viaţa,
de altfel totul este ambiguitate,
ne-am împotmolit în scaunele altora
şi scormonim degeaba prin cuvinte,
surzi auzim rumoarea lumii,
maşinăria ei infernală,
care ne exaltă şi ne înnebuneşte.
iubind dulcele privilegiu al absenţei,
ne afundăm în neant.
eu îi spun că atâta timp
cât e soare pe pământ,
lumina lui ne va mântui.
vine seara care pare de mătase
şi tu, speranţă, trasă de bărbie,
începi să mă mângâi
şi să-mi spui
că vântul care bate
spulberă norii de pe cer
şi-apare luna, frumoasa lună,
care ne aminteşte că odată
ne plimbam amândoi
de mână
prin parcul singurătăţii.

72
 22 noiembrie 2010
scrisoare
câteodată voi veni în visul tău
ca un oaspete neaşteptat;
deschide-mi uşile
şi nu mă lăsa să stau afară-n drum.
voi intra uşor
şi voi străpunge întunericul
ca să te privesc.
apoi îţi voi da un sărut
şi mă voi întoarce la meseria mea.
iau seama astăzi
şi descopăr
cât e de trist să nu ştii
unele lucruri.
de atâta singurătate
am uitat limba în care vorbesc.
altădată ascultam îngerii,
doinele, sonatele, poemele patetice,
dar niciodată glasul inimii.
călătoream prin ţări închipuite,
prin insule exotice, prin sahare si siberii,
turist pribeag,
şi mă zbăteam între ură şi iubire,
dar de când am murit
totul a devenit eternitate...
chiar dacă voi apărea în visele tale,
primeşte-mă
să-ţi închid pleapele cu sărutul meu.

23 noiembrie 2010

73
 amurg plin de mituri

amurg plin de mituri

te voi muta-n cântec de liră,
sub teiul înflorit,
vom incendia luna,
din stele, curcubeu –ştergar,
vom face sub povara nopţii
şi eu, visător, peste zări de nesomn
voi culege pajuri de umbre
şi te voi îmbrăca în dulămi de argint.
gândul îmi va trece nomad
prin foşnetul de cetini şi brad
şi-ţi voi şterge lacrimile brumate
de-atâta singurătate.
sterpe treceri în legendă
când urechile rămân surde
în violetul clipelor absurde.
acolo unde nu ajunge
decât închipuirea,
amurgul se topeşte-n noapte,
sub vântul cald şi plin de şoapte.
...şi ochiul lăcrimând de dor
se varsă tot într-un izvor.

24 noiembrie 2010

74
 aştept
se piedre toamna-n neguri aurii
scuturându-şi frunzele pe spinările munţilor,
apele curg în eternitate,
tăceri halucinante se-aştern peste bizantine icoane
şi doine de demult urcă la munte
odată cu mioriticile mele gânduri.
aştept zăpezile albe care să-mi mângâie privirea
şi să-mi ungă sufletul cu mirul colindelor.
aştept ca amurgul să se facă silabe, vorbe,verbe, proverbe,
din care să ţes poeme de vis.
aşţept din fereastră să mi se destrame cerurile, cărările, potecile,
şi umbra ta să apară din geana zorilor,
să cobori pe scări de mătase
lăngă căminul meu în care arde dulce focul
când ninge fantastic, doamna mea de dor.
aştept să te adun din amintiri
să fac din tine o regin-a nopţii
cu care să colind palate de mărgean,
s-adorm pe braţul tău plin de miresme
şi să te-alint cu vorbe dulci de catifea.
aştept să te întorci în nevăzutul nopţii
pe aripile iluziilor ucise, aşa castă, plină de candori
să umbli desculţă prin sufletul meu,
cu părul despletit ca o naiadă lângă care ard stelele...
aştept să-ţi pun la cap pe perna moale
piatra mea de inel cu care să te vrăjesc
şi-apoi pe un armăsar de argint să te fur
şi să fugim, duşi de vânt, într-un pustiu fericit...

aştept fulgii de nea ca-n poveştile lui Hofmman

să intru-n legendă cu tine de mână,
în nunţi de argint, cu muzici divine...
aştept şi mă-ntreb: nu mai vine?

75
 25 noiembrie 2010

timp răstignit

timp răstignit pe-o cruce din păresimi

cine a ucis în tine vlaga-ţi toată?
de ce-ai rămas ca un schelet de leşuri
precum rămas-aHorea tras pe roată.

cine ţi-a furat stelele de pe cer

şi cine luna, transformată-n bombă,
de ne-a lăsat cu ochii plini de lacrimi
înaintând prin vremi ca-n catacombă.

cine ţi-a-nfipt lancea-n inimă

cu otravă şi foc de te-a lăsat fără grai,
O, Doamne, o Doamne, ţine-mă,
Deznădejduit tu te rugai.

din morţi te scoală falnic ca Hristos

şi înviază iar a doua oară,
adună leşurile de pe jos
şi fă din noi o dulce primăvară.

tu,Cronos, făurit din foc ceresc şi tină

du mai departe destinul astei lumi,
ai grija şi de noi şi fii cu milă,
ridică viaţa noastra pe-alte culmi.

26 noiembrie 2010

76
 satul s-a mutat în cimitir
satul s-a mutat în cimitir,
înăbuşit prin rădăcinile salcâmilor,
noaptea ţăranii vorbesc unii cu alţii,
istoviţi de muncă, privesc stelele cum cad în fântâni,
şi ascultă doinele de jale cum se rostogolesc pe dealuri,
cântate de flăcăi la fluier.
unii povestesc cum a fost în război
sau cum a fost prima dragoste,
când li s-au aprins călcâiele după iubitele lor .
de-atâta timp oasele lor au putrezit,
miroase-a mucegai şi-a tămâie,
numai ochii s-au mutat pe cer
şi s-au făcut stele.
acum privesc cum ard focurile de lăsata secului
pe dealurile lor de baştină...
picioarele îşi caută cărările de odinioară,
tălpile lor calca pe poteci de sânge,
tânjind după lumina petalelor de îngeri
şi ei adună aştrii bătuţi în cuie pe cruci,
întrebându-se unde se mai duc sau de unde vin.
casele lor călătoresc pe câmpuri,
lunatice stau încuiate cu câinii legaţi la porţi.
privesc uimiţi cum arde câmpia-n toiul verii
şi cum picură câte-o stea peste cocoşii acoperişurilor.

ei nu ştiu că s-au născut din pântecul unei stele

şi tot în pântecul ei s-au ascuns precum hârciogii,
călătorind prin sambala.
lor nu le mai e teamă că dorm în gura întunericului
unde picură-n hău săgeţi de fulgere,
clipa lor e adâncă cât veacul, în ea zac păstorii
când luna cade-n goluri de ape
şi stelele nuntesc cu brazii hore de vis...

în veşnicia secundei mâine vom fi prieteni cu ei

pe gura de rai în ochiul marelui adânc al sambalei.

77
 26 noiembrie 2010
cetăţi dărâmate, cetăţi reclădite...

Îmi frige tălpile nemilosul de timp,

Tălpile goale de beduin,
Toate coşmarurile după mine se ţin
Şi nu pot ajunge-n Olimp.

Alerg ca nebunul prin vreme,

Culegând coşmaruri şi hule,
Am trecut peste hopuri destule
Cin’ să m-ajute, cin’ să mă cheme?

Ce dureroasă a fost dărâmarea

Cetăţii de aur din inima mea,
Deşi dorul de ea mă chema,
Eu îi pierdusem demult cărarea.

Ochiul lui Şiva mă căuta prin vreme,

Străin, ca un far părăsit,
Eu prin sahare umblam rătăcit,
Cin’ să mă-ndrume, cin’ să mă cheme?

Doar lumina miloasă a Căii Lactee,

Mi-a arătat încotro să mă duc.
În ea era fericit un ochi de femeie
Care mi-a spus încotro să apuc...

Eu nu ştiu ce-a fost, amintire sau vise,

O altă cetate din fum am clădit,
Iubire şi doruri şi vise închise,
Doi fericiţi ce-n veci s-au iubit.

27 noiembrie 2010

78
 arta de a muri
arta de a muri o învăţăm de la păsări,
ele mor totdeauna în zbor,
noi murim cu speranţa în suflet,
când turnurile de întuneric
se înghesuie la orizont
într-o tragică singurătate.
azvârliţi în cer, în adânc,
trecuţi fără speranţă dincolo de cuvinte,
mici, ţipând, ferecaţi, vrăjiţi,
ne spânzurăm fiinţele de iluzii.
timpul nesăţios şi brutal
ne-ngroapă amintirile în cavourile de argint
ale piramidelor sentimentale.
poteci fără întoarcere,
gânduri fără metafore,
cuiburi gingaşe de vise,
încotro ne duceţi ?
întotdeauna sosim târziu
la ospăţul zeilor,
ne ospătăm cu ce rămâne de la masa lor,
apoi ne cântăm fericirea
prin sordide cârciumi
de la marginea marilor înghesuiri urbane,
bucuroşi că au dispărut profeţii în cărţile lui aladin.
înfăşcăm viaţa prin bolboroseala timpului,
când zicem că am învins-o,
vine clipa când dumnezeu e inutil
şi ne dăm veşmintele de pomană
cerşetorilor de halebarde.

duminică, 11 iulie 2010

79
 RUGĂ
cine-i demn de fericire,
să ia plânsul frunzei verzi,
să-l transforme în iubire,
prin pădure, prin livezi.
dintr-o lacrimă sărată,
pernă facă-si trupul meu,
ca să doarmă-n veşnicie,
străjuit de dumnezeu.
timpul nu mai are febră,
nu mai arde, nu mai rece,
în clepsidra lui nebună,
timpul toarce, timpul trece.
ca un copilaş suav
te- aşezi pe umărul meu,
şi din lacrima-ţi curată,
îmi hrănesc propriul zeu.
creşte iarba, creşte valul,
zboară pasărea-n zenit,
căntă timpul cu cavalul,
oare eu, doamne, am murit?
nu mai vreau să fiu
pustiu,
fă-mă orgă în vânt de seară
să prind dorurile toate,
doina aspră şi amară,
liră, fă-mă, sau voiară,
ca la margine de ţară
să doinesc ca şi străbunii
şi să stau la capul mumii
să-mi jelesc mamă şi tată,
c-au fost blestemaţi de soartă.

tai apusu-n beregată,

cade noaptea-n călindar,
spală-mi ochiul de-ntuneric,
dă-mi lumina, doamne, -n dar.
dă-mi lumina să mă mântui,

80
 irişii să-i fericesc,
c-am domnit în astă viaţă
în palat împărătesc.
nu mai pot să mor o dată,
am murit de-atâtea ori,
e şi moartea o răsplată
când eşti îngropat în flori.

fă-mă rece, fă-mă cal,

ca să simt biciul durerii,
timpul cânte din caval,
printre stele-n buza serii.

taie-n cruce cărăruia

pe unde treceam odată,
fă din mine chip cioplit,
şi din ea ulcior de vatră.

nu ştiu ce să fac, s-adorm,

cu privirea către cer
sau cu ochiul meu enorm
o dorinţă să-ţi mai cer.

am urcat atâtea scări,

de mătase si de spini,
prin atâtea întâmplări
am trecut ca doi străini.
tu acolo sus în cer,
ai rămas rece la toate,
eu aici, printre străini,
între viată şi-ntre moarte.

tot visez cai verzi pe cer,

aşa ca nălucile,
care-apar şi care pier
colindându-mi luncile
şi bând apa de izvor,
dăşelaţi de-atâta dor...

adu-mi raiul cu flori dalbe,

81
 după soare când răsare,
adu-mi mai multă lumină
după lună când e plină,
şi opreşte vânturile
gâtuieşte gândurile,
răul ducă-l pe pustie
pe la noi să nu mai vie.

ia-mă-n curcubeul tău

şi mai fă-mă pui de smeu
să fiu drag cui m-a plăcut,
fără armă, fără scut
şi la răsărit de soare
să-mi iasă mândra-n cărare
şi la răsărit de lună,
ţuc-o, doamne, pe nebună !
că din zori pân’la chindie
aşa dragă mi-a fost mie...

doamne, nu mă adormi,
că nănaş ţie ti-oi fi,
şi de-o fi să fie-aşa,
florile m-or năpădi,
păsările m-or nunti,
teiul se va legăna,
floarea îşi va scutura
peste umbruliţa mea,
frunza-n dungă mi-o cânta:
cetioară, dragule,
acolo sus înspre cer
zboară bunul norocel,
te vor păzi mierlele,
te vor cânta mândrele,
te vor spăla apele,
dragele de văduviţe
îţi vor pune coroniţe
şi-ti vor duce dorul tau
tocmai sus la dumnezeu.

June 25, 2010

82
 TRUPUL TĂU
trupul tău plin de foc si zăpadă
se-aduna ca edera-n zid,
cuvintele, susur de gânduri,
se pierd într-un zâmbet arid.
plin de bucurii pătimaşe,
te chem, m-adun şi te strâng
din cenuşă şi ceaţă
nu ştiu, să râd sau să plâng
de-atâta amar şi dulceaţă.
numele tău pe cerul de vară
e-o dulce povară,
aprinde sidef şi lumină
în ziua senină
când trupul de marmoră-ncinsă
cade povară,
fiinţă rară,
trecănd prin nopţile mele
atât de singure şi rebele.

surpriză înaripată în vise,

şi-o frenezie bolnavă,
mă cheamă-n edenuri închise
cântate în muzici de slavă.
se goleşte timpul în mine,
ca-ntr-o clepsidră bolnavă de dor,
simt că mă muşcă jivine
şi-n mine cuvintele mor.

cerul de vară duce numele tău,

în flăcări şi fum,
doar părul mai are aceeaşi culoare
şi-acelaşi parfum.
noaptea scaldă ţărmuri de vise
în suflet- izvor,
am îngropat inelul la poale de codru

83
 şi, visele
care nu mor,
pe tine te vor....

17 iunie 2010

DERUTĂ
Mergem adesea şi nu mai ştim unde,
Un popor care migrează-n stol,
Să ne găsească moartea pe neunde,
Cerşind merinde pe stomacul gol.

Istoria trădată ne bagă la subsol,

Ne pierdem rădăcinile profunde,
Şi corbii vin în stoluri rotocol,
Căutători de leşuri pe oriunde.

Aşteaptă toţi ca să le spui de unde

Vine salvarea pentru noi, sărmanii,
Salvarea însă tainic se ascunde
Şi trece timpul, zilele şi anii.

De pretutindeni veştile abundă,

Unii şi-au făcut jurnal de bord,
În timp ce barcarola se scufundă
Si mor de inima, atac de cord !

Musteşte viaţa-n sucuri de nătângi,

Şi jalea a cuprins întreaga lume,
Îţi vine câteodată ca să plângi,
Parcă-i blestemul de la şapte mume.

Bat clopotele absolut degeaba,

Cu sunetul aramei, dor prelung,
Doar cioclii pregătiţi îşi mai fac treaba,
Şi nici la Dumnezeu nu mai ajung.

84
Noi n-avem soarta bunului Ulise
Să ne-agăţăm speranţele de zei,
Speranţa noastră a rămas în vise
Şi viaţa-n mâna unor derbedei.

12 iunie 2010

pe unde treceam odată

pe unde treceam odată

face corbul roată-roată,
cade timpul în târziu
şi locurile -n pustiu.

pe unde treceam odată

pe la mândra pe la poartă
nu mai am nicio cărare
căci a crescut iarba-mare.

pe sub umbra de la tei

au crescut spini şi ghizdei,
de când aşteptam să vie
mândra mea pe la chindie.

timpurile s-au turcit,

au trecut, s-au risipit,
valurile, vânturile,
pustiind pământurile.

apele tulburi s-au dus,

peste albii ele-au curs,
spălând pietrele tăcute
şi pe vale şi la munte.

alte vremi, aceeaşi roată,

85
 şi din dragostea de fată
a rămas doar umbra ei
îngropată-aici sub tei.

vin toamne şi primaveri,

timpul a trecut ca ieri,
doar regretele ne umple,
ne dă albul pe la tâmple.

pun stăpânire pe noi

amintirile strigoi,
chipul de neunde închisu-l,
sărutând dorul şi visul…
20 mai 2010

sic transit gloria mundi

am urcat pe acropole
şi am găsit sentimentele
întruchipate în coloane
ioniene şi doriene
care se târau prin timp
spre infinit…

agora lui pericle

se dărâmase,
secolul lui murise,
polisul rămăsese pustiu,
numai elegiile lui hesiod
aminteau de zvonurile
serbărilor
şi de urletul mării
prin care se mai zbăteau zeii
sub horele stelelor
ascunse în strălucirea
frunţii poetului,
blând zefirul mângâindu-i
unda rece a gândului…

86
 curse de cai,
concursuri pentru heralzi
şi cântăreţi,
în imnuri triumfale,
sub ramura măslinului
pe olympia,
trecuseră ca o amintire,
spre eternitate…

templele plângeau
în duhoarea căldurii,
părăsite de zei,
cu ochii doricelor coloane,
spre cerul senin de vară.

lumina lui, a cerului,

atât de pură şi intensă,
se reflectă în viziunea lor
asupra lumii.

domnule tales din milet,

ai cules din egipt,
ştiinţa despre stele
şi misterul cifrelor,
te-ai ascuns în ursa mică,
navigând în timpul nopţii
pe albastrele căi marine…

unde eşti pitagora?-

divinitatea e sufletul lumii,
acel nemuritor logos
care trece
de marginea timpului,
tu ai văzut în toate armonia...

victoriile
de la maraton şi salamina
au adus gloria…

87
 templul herei
doarme peste ziduri
sub privirile lui apollo…

iar umbra lui ahile

cioplit în vasele funarare
zace trist pe aripile timpului…

te-ai înălţat din nădejdi

cu grandoare şi strălucire
şi ai coborât
în infernul timpului,
pierzăndu-te printre milenii
ca o amforă printre nisipuri.

sic tranzit gloria mundi…

2010

Idilă
tâmpla mea pe braţul tău,
domnişoară, domnisoară,
e dar de la Dumnezeu;
mai mă-ngăduie o oară
să visez că-s în poveste,
să-mi cadă stelele-n cap
blestemat de cinci neveste.

tâmpla mea pe braţul tău,

căpătâiul de mormânt,
tavăliţi prin iarba verde,
sub al greierilor cânt,
unde nimeni nu ne vede,
duşi de- al dragostei descânt.

tâmpla mea pe braţul tău,

ce iluzie deşartă,

88
 domnisoară, domnişoară,
între dragoste si artă.

eu sunt robul, tu eşti muza,

domnişoara, domnişoară,
luna ne e călauza
şi dragostea ne omoară.

tâmpla mea pe braţul tău,

nu e dragoste curată,
blestemaţi de Dumnezeu
ca să mai greşim o dată.
de greşim a doua oară
nime-n lume nu ne ierte
vom rămâne doi proscrişi,
alungaţi la zid cu pietre.

2010

bate vânt de primăvara pe ste văi

bate vânt de primăvară
peste văi,
mândro dragă,
unde-s ochii tăi?
bate vânt de primăvară
peste ape,
unde-i gura ta
să mă adape?
bate vânt de primăvară
ca o boare,
unde-i glasul tău,
privighetoare?
bate vânt de primăvară
prin livezi,
unde mai eşti, mândro,
să mă vezi?
bate vânt de primâvară

89
 peste noi,
unde-s amintirile în doi?
şi mai bate
cu miros de busuioc,
fiindcă
n-am avut , mândro, noroc,
tu te-ai rătăcit
aşa hai-hui
şi nu i-ai spus, mândro, nimănui,
m-ai lasat să-ţi caut
chipul drag,
tot umblând aşa ca un pribeag…

caut umbra ta printre femei

dar degeaba că nu-s ochii tăi
şi de ce să te mai caut,
e-n zadar,
timpul ne-a pierdut prin calendar…

2010
treceam pe lângă tinereţe
treceam pe lângă tinereţe ca un străin turist pribeag
şi nu vedeam aisbergul vieţii de care-aveam să mă lovesc,
părea că totul este-al meu, urcam cu sârg pe Everesc
ca să privesc de-acolo lumea cu farmecu-i atât de drag.

şi tinereţea-mi zâmbia des ca o copilă ne-mplinită,

eram eroul din romane ce mă luptam cu toţi barbarii,
mânuitor de halebarde şi luptătorul de elită
ce se visa pe metereze, înfruntând iernile şi anii.

voiam să cuceresc Parnasul cu tocul şi cu călimara,

zgâream pereţii cu cărbune, desenând scene de coşmanr,
zburam pe câmp ca o nălucă şi nu-mi ajungea toată vara,
apoi mă retrăgeam în mine c-un gust de dulce şi amar.

aşa a fost să fie viaţa în cesul noului venit,

cu sentimente mişcătoare într-o noptire alb-albastră

90
 şi cu mulţimea de speranţe şi cu amorul ne-mplinit
şi eu făcându-le cu mâna de la pervazul din fereastră.

îmi cânta doina, doinişoara, iubita mea, din lumea veche,

eu căutam să-i prind isonul şi printre stele lunecând,
visam că dorm în lunca verde şi că sunt fără de pereche,
ascultând glasuri de izvoare şi cucu-n ţarina cântând.

şi m-am trezit din toate cele bătrânul singur şi hoinarul

care şi-a înecat amarul în vinul vieţii ce curgea,
sorbind otrava dulce-amară şi bând pân' la sfârşit paharul
ca să ma răcoresc odată, şi, beat, să uit de viaţa mea....
15 noiembrie 2008

imnul umanitatii
( închinat tuturor femeilor din lume)

dragele mele,
ştiţi voi cât preţuiţi pe pământ?
voi sunteţi dragoste, creaţie, floare,
tot ce-i mai frumos în lume,
iubite, mame, amante, surori,
în voi învie dorul,
voi mişcaţi lumile,
pruncii în braţele voastre
sunt zeii care ne duc mai departe viaţa,
mâinile voastre,
când mângâie,
sun leacul dorului împlinit.
ce-i viaţa fără voi?
un etern întuneric,

91
 voi naşteţi genuni,
declanşaţi resorturi nebănuite
în inimile iubiţilor,
sunteţi ape curgătoare
peste inimile noastre,
vinul care ne-mbată,
motorul lumii şi mormântul ei,
voi sunteţi viaţă
şi sunteţi moarte,
fericirea sau nefericirea noastră,
inimile noastre n-ar putea să zboare
fără inimile voastre,
voi sunteţi darul
pe care Dumnezeu
l-ā făcut ochilor noştri
şi inimilor noastre,
voi ne topiţi în iubire,
deveniţi izvoare de iubire divină,
voi faceţi ca bărbaţii,
să se întoarcă, debordând de fericire,
acasă la ora amurgului,
îmbătaţi de dragostea voastră.
când iubirea copleşitoare vă face semn,
noi vă urmăm îndemnul,
chiar dacă drumurile
sunt grele şi prăpăstioase,
iubirea vă e cunună
şi tot ea vă crucifică,
adesea vă retează uscăciunile
şi vă distruge răutatea şi egoismul.
iubirea, asemenea snopilor de grâu,
ne seceră şi vă seceră,
vă treieră pentru ā vă decoji,
vă vântură pentru ā vă curăţa de pleavă,
vă macină până la înălbirea făinii voastre,
vă frământă
până ajungeţi supuse, divine, pure
ca apoi să vă hărăzească focul
şi să deveniţi
pâinea noastră cea de toate zilele.

92
 nu va lăsaţi stăpânite de îndoială,
egoism, meschinărie, suspiciune sau teamă,
căutaţi doar tihna şi plăcerea dragostei
care vi se dăruie.
dacă nu, acoperiţi-vă goliciunea
şi ieşiţi din treierişul iubirii,
rămânând singure,
în lumea fără anotimpuri,
unde veţi râde, fără bucurie,
unde veţi plânge, dar fără lacrimile
pe care vi le-ar fi putut smulge extazul iubirii.
în voi cântă cel mai frumos imn de pe pământ:
imnul umanităţii…

Ion Ionescu-Bucovu

m-a îmbătat primăvara

primăvara
m-a îmbătat cu o mireasmă de fior rece,
prea încet a venit şi prea repede trece.
se poate numi dragoste,
forfotă, flacără, rug,
şi câte aş putea să îndrug.

risipite, cărările mele

se mişcă sub mine şi fug.

noaptea
mă soarbe cu jerbe de foc a lunii făptură,
mi-e sete de viaţă şi totul mă fură…

răzui cu tâmpla
altarul cerului bogat în stele

93
 şi mi se clatină-n suflet,
albastre, visele mele.

mi-e dor de ispite,

de-amante în doliu plângând
şi-mi stăruie-aprinse de flăcări
fecioarele-n gând.

un marş nupţial de gânduri

frumoase se-aştern
şi mintea îmi fuge
spre tot ce-i frumos şi etern.

cenuşa rugului meu,

de-aş putea să mi-o strâng
aş arunca-o în vânturi
să nu mi-oi mai plâng,
praf cosmic aş face din ea,
jerbe de flori,
culese cu dragoste de alţi călători.

cine ne fură
dragoste şi visele ca nişte hoţi?
să fie moartea
care ne-nşală pe toţi?
trădatul meu suflet,
ca o lebedă coboară în mine,
făcându-se ţăndări,
blestemat de destine.

să mă fac depărtare,
corabie, vânt,
la drum de cucoare
cu aripi în zbor la zări de pământ…

27 februarie 2010

94
 Doină (II)
Frunză verde dor de dor
Iar mă doare un picior,
Iar visez cai verzi pe cer
Care-apar şi care pier,
Aşa ca nălucile,
Rupându-mi ulucile.

Frunză verde trântitură,

Aş mai face câte-o tură,
Prin a viaţă,
Haoţă şi petrecăreaţă...
Iar m-aş face, Doamne, crai,
Călare pe şapte cai,
Ca din poveste haiducii
Pe la drumuri şi răscrucii
Să fur câte-o sărutare
De la câte-o fată mare.

Frunză verde de dai-n-ai,

Ce-ai avut şi-acum ce ai,
Trece timpul, fuge dorul
Timpul îşi toarce fuiorul
Şi din tânar precum esti
Tot mai rau îmbătrâneşti.

Arde dorul, trece clipa,

Timpu-şi flutură aripa
Şi ne lasă-n urma lui
Cu durerea dorului.

2008

95
 picură stele...
picură stele de sus
pe inima mea,
amarnic mai arde cărarea
incendiata de lună,
eu m-am rătăcit pe un câmp de flori,
ascultând tăcerile ce-au încremenit
între stele şi brumă.

ce frumoasă e noaptea
când buza de lună o coase,
parcă-i un covor de fluturi
ţesut cu arnici şi mătase.

departe un greier ţârâie-ncet,

mă trezeşte din vis
colind singur prin timp,
plimbându-mă parca prin paradis.

ca un flagelat înger
aş urca la cer
cu toate ispitele-n spinare,
până la Tine Doamne,
sinucigaş cu braţele goale,
mistuit de incendii solare.

apoi aş dori să cad în abis,

întorcându-mă pe pământ
ca un biet sfânt,
cu aripa frântă,
închis în mormânt.

23 februarie 2010

96
 agonizează metafora
agonozeaza metafora
în cuibul de lună,
stelele cad
peste acest albastrul al serii,
parcă tot văzduhul
se caţără pe turnuri de biserici.
trec obiectele pe lângă mine
şi între afară şi înăuntru
e un du-te-vino
între care circulă
timpul absurd
într-o caretă
cu caii de pluş.
trec în extaz idei
printre mobile rupte,
dansez
printre lumile disperate de azi
mi-i dor
de statuile-n giulgiu
ce se pierd în amurg
în nisipul timpului.
mi-i dor
de mohorâtul hotar dintre lumi
care se-nalţă
ca un zid chinezesc peste vieţi
şi care ne desparte de absurd.
mi-i dor
de ochiul magului
rătăcit pe corpul unei fecioare,
de petala căzută-n noroi,
dar…
plin de smerenie
mă mulţumesc cu atât:
blestemul osânditului la moarte
să-mi fie sărbătoare
pe meleaguri de vis.

21 februarie 2010

97
| ne dor
ne dor
de vise dulci şi de lumină,
de tot
ce ne-nconjoară prinprejur,
de-un cântec
şi de-o murmurare lină
de ţărmul
viselor cu harul pur.

cum
apa mării bate sura stâncă
şi cum
se oglindesc pe valuri stele,
aşa şi eu
în lumile rebele
înot mereu
şi nu ştiu de ce oare
sunt zilele aşa de trecătoare…

amurgu-i sur
şi-i presărat cu stele,
doar ţipete
de pescăruşi se-aud
şi un vapor
cu gândurile mele
ducându-le
târziu spre Polul Sud.

ni-i dor
de vise dulci şi de himere
şi de iubiri
ce nu le-am stăpânit,
am strâns
o viaţă-ntreagă o avere
şi-am răspândit-o azi în infinit…

2010

98
 am visat...
am visat că deliram
şi eram şi nu eram,
eram undă, eram dor,
eram ramul trecător.

a fi fiind eram odată,

eram osie şi roată,
eram dor din dor de dor,
rătăcit într-un izvor.

sunt şi floare şi idee,

la umbra de orhidee,
doar un muritor cuminte,
care cerne la cuvinte.

sunt o fire trecătoare

ca o apă curgătoare,
blestemul amorului,
plin de boala dorului.

caut umbra dorului

la poala izvorului,
ca să fac din el culcuş
dragoste şi ineluş.

de îl voi găsi vreodată,

am să fac pământul roată
şi-am să-l opresc pe cărare
ca să-l dau la fiecare…

2010

99
 steaua mea
Steaua mea a căzut de pe cer
Si-a rămas spânzurată-ntr-un timp efemer,
Se zbate-n neant să cadă în haos,
Căutându-şi un veşnic repaos.

Steaua mea- trecătorul destin-

Abisuri de vise la un bahic festin,
Steaua mea e norocul ceresc,
Steaua mea- un destin omenesc!

Steaua mea- călătoare prin vrem,

Steaua mea, tu unde ma chemi?
Oare spre ce viitor şi spre ce soartă,
Steaua mea ma dulce mai poartă?

Steaua mea rece de humă şi piatră,

Te rog din suflet, mă iartă,
Steaua mea de cristale şi smarald
În tine sufletul meu se simte mai cald...

15 aprilie 2007

de n-ar fi visul
De n-ar fi visul ce ne-am face?
Cu ce-am broda pe ii speranţe,
Cu ce ne-am înălţa la cer
De n-ar fi visul, Lerui-Ler?

Atunci când te cuprinde dorul,

Fără-a străbate cu picioarul,
Laşi fantezia ca să zburde
În lumi perfide şi absurde.

De n-ar fi visul să ne ducă,

100
 Aşa nebun ca o nălucă,
Unde dorim, în lumea noastră,
Zburând ca hotul pe fereastră,

Oare ce ne-am mai face noi,

Bătuţi de vânturi şi de ploi,
Căutând iarba fiarelor
La marginea hotarelor?

Visu-nţelept ne-a dat tăria

De-a cuceri zădărnicia,
Ne-a dat speranţa, Lerui-Ler,
De a ne înălţala cer.

2009

albatrosul rănit

Aş vrea să zbor dar nu mai pot,

mi s-a frânt aripa în două,
aş da pe ea avutul tot,
de mai mi-ar creşte alta nouă.

pribeag pe un catarg străin,

privesc azurul cum s-a-nchis
şi cum din zborul meu senin
n-a mai rămas decât un vis.

dau iar să zbor, dar e-n zadar,

mă doare aripa cea ruptă,
zăresc în depărtări un far,
cu o lumina ne-ntreruptă.

101
 odată când puteam să zbor,
eram aici un paznic bun,
mă luau matrozii toţi la zor,
făcându-mă că sunt nebun.

acum se uită după mine

şi toţi îmi căinează soarta,
gândesc cu toţi c-ar fi mai bine,
dac-ar veni mai iute moartea.

2006

adolescentină
fată cu mijloc de trestie,
unde-i cartea noastră de latină
să-nvăţăm Patria nostra
sub umbra nucului din grădină?

să ne-ncurcăm în declinari,
strângându-ne discret de mână,
silva, silvae şi silvarum,
tu, frumoasa mea stăpână.

să-ţi arăt luna printre frunze

şi să-ţi sărut obajii cruzi
şi fraga buzei tale coapte
şi ochii mari şi trişti şi uzi.

prin ce genuni pluteam atunci,

furaţi de farmecul divin,
silva, silvae şi silvarum,
nu ştiam ce vremuri vin.

nu ştiam că-n cuibul nostru,

102
se-ascundea şerpescul gând,
silva, silvae şi silvarum,
ne-am trezit aşa plângând...

ne-a-nghiţit timpul barbar,

cu-a lui aripă de gheaţă,
silva, silvae şi silvarum,
despărţindu-ne pe viaţă.

1990

grădina de lacrimi
din lacrimi
a crescut o grădină cu flori
prin care se plimbă
copilul din mine.
era paradisul
plin de culori
venit din daruri divine.

lumina
avea smalţ de promenadă,
umbrele serii
sărutau fericirea,
nimeni nu putea să vadă
cum copilul din mine
şi-ascundea firea.

ornicul timpului
trecea pe lângă mine mut
în tirania lungilor zile,
mă plimbam cu tine tăcut,

103
 în farmecul dulce al unei idile.

trecutul
adesea ne-nvaţă
lecţia ce ne duce la moarte pe toţi,
iubirile pier,
timpul
ne scoate o clipă în faţă
după care ne urcă la cer.
2009

sunt călătorul
sunt călătorul care ā obosit
de-atâtea ploi şi viscole-n furtună
şi nu ştiu de ce, Doamne, mi se-adună,
doar mie-n cale, ultimul sosit…

ai fost în noapte călăuză bună

şi am urcat la stele, către Tine,
cărările cereşti mi-au fost străine,
eu coboram în lumea mea nebună.

de-atunci am tot umblat turist hoinar

într-un delung şi vag pelerinaj,
punându-mi viaţa pentru Tine gaj
şi m-ai lăsat să gust acest amar.

acum când rătăcit călătoresc

pe drumul care nu se mai întoarce,
merg înainte, neavând ce face,
uitându-mă cum anii-n urmă cresc.

sătul de plinul vieţii şi uimire,

104
 valul pierdut mă ia pe creasta culmii
şi sunt purtat aşa fără de ştire
spre nefiinţă şi abisul lumii.

2008

tot la sat
tot la sat se află liniştea eternă,
pe câmpii, prin codri, unde hoinăream,
satul este oaza şi rămâne oaza,
mult visat edenul dorului din noi.

nu mai sunt ţăranii de odinioară,

ce-ţi dădeau bineţe şi te omeneau,
au apus ţăranii, au plecat ţăranii,
doar în noi mai zace dorul după ei.

ei păstrau norocul, bunătatea sfântă,

lângă busuiocul de la Preacurata,
ei veneau din veacuri, se duceau în veacuri,
luând cu ei tot oful dorului din noi.

nu mai sunt ţăranii, au plecat ţăranii

cu mirosul pâinii coaptă în cuptor,
le-ā trecut veleatul, tot le număr anii
şi-i privesc aeve cum se duc şi mor.

număr anii singur, rătăcit pe drumuri

şi le caut umbra ca să le-o sărut,
au plecat ţăranii spre eterna zare
s-au topit în racle, îngropaţi în lut.

12 iulie 2008

105
 râul veşniciei curge
râul veşniciei curge
printre dealuri de oase de străbuni,
încerc să m-agăţ pe scări de lumină
spre paradisul plin de nebuni.

privesc în mine dihănii

care mă latră şi nu-mi dau pace să sui,
mă leagănă raze de lună hai-hui
şi muşcă din mine dihănii turbate…
un ochi dintr-o parte, enorm, mă priveşte şui,
ochiul lui şiva care mă trage la moarte.

râul veşniciei curge

şi tot toarce timpul fuiorul,
mă doare o mână, mi-e greu piciorul
şi hoţii de suflete mă tot fură.

cântă casandra prin parcuri de vis,

frumoasa casandră cu chipul de nea,
mă-ndeamnă iubirea spre ea,
mă cheamă casandra în paradis.

1996

maria
nu mai plânge, nu mai plânge,
şterge-ţi rimelul de pe obraz,
viaţa nu ne poate înfrânge
doar c-o clipă de necaz…

eşti zidită ca o Ană

în zid de singurătate,
nu mai plânge, nu mai plânge

106
 de neagra stăinătate…

stânge-ţi dorul şi-l trimite

peste zări spre vatra gliei,
iarba verde de acasă,
cântul drag al ciocârliei…

nu mai plânge, nu mai plânge,

ia cu tine ce-ai iubit,
nimic nu ne poate frânge
zborul către infinit…

m-am rătăcit
m-am rătăcit pe-o insulă pustie
unde doar marea trist şi jalnic cântă,
jivine peste tot mă înslpăimântă
şi-aştept să-mi sară-n cap, să mă sfâşie.

doar luna zace-n stratul de argint

şi stele mii sclipesc pe-albastrul cer.
privesc vapoare cum se duc şi pier
şi eu mă pierd încet în labirint.

scăpat din naufragiu singur-cuc

mă tot gândesc ce-mi făureşte soarta
şi ce tărâm îmi va deschide poarta
sau încotro aş vrea ca să apuc.

reptile se târăsc pe lângă mine,

foşnesc prin frunze, se caţără prin pomi,
mă tot pândesc cu ochii lor lacomi
şi viaţa mea-i în mâinile divine.

107
 privesc talazuri mari ce mă-nconjoară
şi cum argintul s-a vărsat în mare
şi jungla care vrea să mă-npresoare
şi noaptea tristă, grea şi solitară.

e insula pustie şi peisajul tern,

pe sus un corb îmi dă mereu ocol,
e singur binevoitorul sol
ce-ar vrea să mă salveze din infern…

2006

dorinţa
desculţ, calc pe rouă, prin iarba virgină,
privesc cum demonii nopţilor pier,
mă sui pe spinări de lumină
cu îngerii până la cer.

dimineţi de argint cu platini de raze

îmi străbat din străfunduri spre irisul beat,
aş vrea să mă leagăn aşa in extaze
la rând cu haosul increat.

cu-nvăluiri de viscole sufleteşti pe cărări,

în albul de cristal al soarelui de mai,
rătăcit adesea prin depărtări,
s-ajung cât mai repede-n rai.

pe muzici divine, prin sfere de timp,

să zbor ca o pasăre-paradis fără gai,
s-ajung la zeii cei mari din olimp,
să petrec cu ei în alai…

dionis, flecarul, să-mi fie nănaş,

să bem fericiţi la cupe de vin,

108
 cu el împreună, ferice, ducea-m-aş
La domnul din ceruri divin…
1987

a sosit duminica
a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
noi ne spălăm de păcate şi de funinginea timpului,
ne îmbrăcăm frumos cu nişte halate negre
şi privim pe fereastră la albul zăpezii
care ne fură privirea.
aruncăm toate sentimentele din noi
şi rămânem goi ca nişte amfore antice
cu corpurile noastre eterice
în faţa călăului care are şi el timp de odihnă,
recitând din Biblie Cântarea Cântărilor.
ah, eterne duminici ,pline farmec,
nu-i nimic, vor trece, toate războaiele sufletului
şi vor rămâne pasiunile mici care vor linge
praful din amintiri la o masă cu amurg de coniac.
nu vom mai ucide tigri,vom pândi doar
carnea cuvintelor pe care vom frige-o
şi-o vom arunca-n armoniile astrale.
ce, nu ştiţi că pământul se-nvâteşte pentru toţi,
ce dacă e iarnă şi inorogii zburdă prin codri,
ce dacă un vultur ne dă ocol cu simţul lui,
nu murim, nu murim, strigaţi ,doar ne plimbăm
într-un carusel, nu vă speriaţi,toate drumurile
duc la râul care ne spală moartea
pe terasa înstelată ā Căii Lactee…

a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,

bufonul din noi râde ca un arlechin părăsit pe scenă.
doar călăul îşi ascute securea ca să fie gata ā doua zi.

miercuri, 10 februarie 2010

109
 Aurica
Parodie după Nichita Stănescu

aurica lui manoli

are pe ea şase boli,
una-n suflet, alta-n ea,
patru pe la bidinea,
că s-a dat la toţi golanii
şi le-a păpat gologanii.
fi-i-ar patul blestemat
să nu mai vadă bărbat,
c-a făcut-o şi cu naşul
şi ne-a-mbolnăvit orasul.
ieri era pe drum bătută
că umblase ca o tută
asulta la cântece
cu sânii pe pântece,
avea ochii trişti si plânşi
se ruga la şapte crişti
să-i mai iasă ceva-n cale
să facă rost de parale...

dar acum cu criza asta

omul şi-a-ndrăgit nevasta,
stă acas’ şi spală rufe,
nu mai umbla după fufe.

10 septembrie 2010

balada celor patru sori

patru sori într-o cvadrigă
urcă bolta către tine,

110
 doi te cheamă şi te strigă
alţii doi privesc la mine.

sorii mei sunt ochii tăi,

dulci, albaştri, viorele,
ochii mei sunt doi călăi
ce mă trag mereu la rele.

ei te cer din întuneric

să te modelez cum vreau,
timp de noapte, timp himeric...
ei în flacără ardeau.

stinsu-s-au în miez de noapte

şi-au căzut în marea mare,
noi ne-am înţeles în şoapte
şi-am făcut din fân covoare..

mâinile tot alergând,

peste corpul tău de foc,
nu ştiu unde şi nici când
am dat de-atâta noroc.

eram sau noi nu mai eram,

nici în trecut, nici viitor
cu corpurile fulgeram
împinsi de-al dragostei fior.

recădeam în stări bizare,

amândoi sub teiul sfânt,
am fi vrut ca-ntreaga zare
să sfârşească-ntr-un mormânt.

să ne strălucească-aşa
şi pe muzica din aştri,
eu luceafăr şi tu stea
să fim cerului pilaştri.

miracole cu mult mai mari

111
 ne ameţeau , ne dau fiori
eram flămânzi, eram avari.
în acel iureşi de candori.

..........................................
astăzi totul e poveste,
timpul cu coarne a venit,
şi ne-a luat fără de veste,
să ne-mpungă-n infinit.

taie haosul si-l umple,

cu miresme corpul tău,
ne-a dat albul pe la tâmple,
timpul ne aruncă-n hău.

8 septembrie 2010

hai să-nvăţăm cuvintele să vorbească

hai să-nvăţăm cuvintele să vorbească,
tu-mi spui mie te iubesc, domnule,
eu îţi spun ţie te iubesc, doamnă,
şi atunci toamna
trece pe lângă noi ca o sărbătoare...
ce dacă mor cu fiecare atingere a ta,
rămâne umbra pe care o arunc peste frunze
şi silabele ca nişte corzi de pian
care delirează
împreună cu petalele moarte de trandafiri.
şi mai rămâne un joc de tăceri
şi-un joc de ochi,
şi-o pâlpâire de inimi
ca două aripi în zborul lor feeric.
ca să fie ceva între noi,
trebuie să învăţăm cuvintele să vorbească,

112
 dacă le ştergem de pe tablă,
rămâne întunericul
care ne împuţinează
şi-atunci te-ntrebi:
de ce te-oi fi iubind, pe bâjbâite,
în vârtejul acestui anotimp
care colorează cerul
cu toate culorile curcubeului?
hai să ne jucăm de-a dragostea,
eu c-un sărut, tu c-o privire
scăpată din inimă,
eu c-o strângere de mijloc,
tu cu un vino-ncoa...
un joc de cuvinte care ne va lega...

9 septembrie 2010

orele albastre

orele albastre cad peste amintiri

ca sunetul clopotelor de aramă,
liniştea lor mă-nfioară,
dorul de ele mă cheamă.

aud din adâncuri chemări ancestrale,

o sfântă taină-i trecerea mea,
stelele-mi fură privirea,
dar mi-e frică de-o singură stea.

m-aşteaptă pustiul şi frunza pădurii-arămii,

să mise-aştearna peste mormânt,
lupte cu zeii s-a terminat,
căzut-am frânt…

113
 de-acolo de unde voi fi, rege peste târziu,
aş vreasă mă-ntorc, cavaler rătăcit,
calărind prin pustiu,
dar fericit…

august 2009

CE LACOM
ce lacom eram de dragoste,
voiam să sărut toate femeile din lume,
dar lăcomia mea s-a oprit
la una anume.
şi-am vărsat tot aleanul din mine
peste părul ei mătăsos,
dar dragostea a devenit dureroasă:
nu era dragoste de om sănătos.
eu mă zbăteam să nu pierd picul de fericire,
ea alerga după himere ascunse,
dragostea noastră o luase razna,
pe căi nepătrunse.
şi-a venit despărţirea ca un vis,
eu mergeam spre răsărit şi ea spre apus
şi dintrodată dragostea noastră s-a dus…
îi căutam ochii prin toate femeile,
ochii ei mari de vită rănită,
şi nu i-am mai găsit niciodată,
la nicio iubită.
albastrul azur din cerul de vară
erau ochii ei de domnişoară.
şi astăzi, când vreau să-mi aduc aminte,
când scriu aceste cuvinte,
privesc albastrul seninului cer
şi ochii aceia ce pier…

114
 2008

NAVA VIEŢII
Nava vieţii, nava vieţii
Mi s-a frânt în largul mării,
Nu vedeam de desul ceţii
Drumul drept, firul cărării.

Am avut catarg lovit,

Vântul aspru mi l-a frânt,
Nici un far nu mi-a zâmbit,
Doar bătăile de vânt.

Nava vieţii, nava vieţii,

M-a purtat pe căi de vis
Chiar din anii tinereţii
Între iad şi paradis.

Valuri mari, valuri pustii

Mi-au lovit catargul rupt
Şi când te-aşteptam să vii,
Doamne, Tu nu m-ai văzut.

Şi răgneşte marea vieţii

Şi corabia-n derivă
Urlă-n pragul dimineţii
Ca o rătăcită divă.

Greu ca să-ti găseşti cărarea,

Călător pe marea vieţii,
De priveşti în toată zarea,
Vezi doar norul greu al ceţii…

2007

115
 am răstignit timpul

am răstignit timpul pe o ancoră ruginită-n amurg,

soarele spânzurat şi-a vărsat peste dealuri tot sângele,
s-a lăsat seara ca o enormă ampretă în vechiul meu burg,
toate-au rămas ca o efigie, suflete trist, plânge-le!

plânge timpul care-a zburat ca o pasăre cu pene albastre,

plânge-ţi clipa când ţi-a zburat din inimă prima dragoste
şi când s-a topit cerul în ochii iubitei de ploaia de lacrimi
şi-ai îngropat prima tristeţe în marea de patimi.

torc umbre în seară ce-şi mistuie vlaga-n amurg,

izvoare de doruri vibrânde prin venele mele ce curg,
frânturi de-amintiri care nu vor să-şi mai găsească cărarea
ca paseri sălbatice, cu zborul lor, împroşcând zarea.

strâng patima la piept ca pe-o dragoste mare de tot,

să mă leapăd de ea şi de trecutul ei nu mai pot,
strâng patima-n braţe, sălbatec, în urmă să-mi sune,
la cesuri de seară, în clipe albastre când soarele-apune.

amestec de-amurg cu gânduri funeste şi dor leonin

de trecutele clipe ce-au zburat şi niciodată nu mai vin,
cad precum confeti pe umerii mei, amfore grele,
în noaptea de patimi, lumina de luna şi ploaia de stele.

1985

primăvara înfloreşte iubirea

116
 primăvara izbucnesc izvoarele din fântâni

jucându-se cu razele curcubeului,

şi pe umerii ei

soarele colorează păunii,

dereticând poala pădurii cu luminişuri de vis.

prin roua dimuneţii, paşii mei

sunt mătăniile pierdute în inima zorilor,

metamorfozele zilei vin cu nunţi

de păsări care cânta prohodirea fericirii

prin ramurile poleite cu scântei divine.

verbele se despletesc ca fecioarele

şi apare iubirea

ca o zeiţa atotfăcătoare de minuni.

iubirea care ne mântuie de rele,

iubirea care ne aprinde sufletele

cu căldura soarelui,

iubirea care naşte prunci

din îmbrăţişari,

iubirea care răstoarnă lumi,

elfă care dansează în buza amurgului

şi ne desţeleneşte toate angoasele.

117
 iubirea pură şi tandră

care face din om Dumnezeu,

iubirea care face să crească din lumină, viaţa.

ce chip frumos răsare

din focul iubirii!

e păcatul rupt din rai,

păcat zămislit din împreunări celeste

care mână lumea înainte

într-o spirală a eternităţii.

primăvara ne regăsim prietenii

şi plângem,

valsăm pe fluturi de cuvinte,

topim lumina-n culori de verde-aprins,

chemam felin mângâieri într-un joc ireal

şi ne amăgim, ne amăgim

cu visele care curg ca râurile

pe albia timpului.

18 februarie 2011

cine suntem noi?

118
 cine suntem noi?

vis de noapte,

locuitorii

acestei secunde

ce se-ascunde

ca o hidră

într-o clepsidră.

suntem ramura

unui copac

ce-aşteaptă securea.

şi frunza

cu buburuza

ce zboară prin timp,

zidind aerul

într-un tâmp

anotimp.

ne-am rupt

din aer,

din stele,

ne-am pus

119
pe deget inele,

ne-am cununat

cu trecătoarea

clipă,

ne-am frânt

o aripă

şi ne-am pus

mantăi de nori

cu vipuşti

la subţiori.

n-avem prezent

şi nici trecut

şi n-am avut

nici viitor,

le-am îngropat

pe toate-n zori

într-un destin

aiuritor.

23 ianuarie 2011

urc pe tăceri

120
 urc pe tăceri treaptă cu treaptă
şi tu cobori pe cuvinte,
timpul nu ne mai aşteaptă,
nimic nu mai e ca-n nainte.

urc pe tăceri solitare

şi tu cobori din mansardă,
îţi vorbesc în cuvinte barbare
şi tu-mi răspunzi în limba sardă.

ducem dincolo de cuvinte

dragostea noastră-n spinare,
iubirea ne-nşală, iubirea ne minte,
mă-ntreb de ce oare?

eram umbră rătăcită de trup

şi tu o marmoră fără umbră,
voiam să te smulg, să te rup
din lumea ta sumbră.

în mierea dulce-a dragostei

ne trezeam amândoi într-un vis,
când coboram pe pământ,
când urcam în paradis…

2008

TOTUL CADE ÎN TÂRZIU

totul cade în târziu,

nu mai vii şî nu mai viu,
e un timp trist şi veneric,
ochii cad în întuneric.

noaptea tot mai mult ne umple,

ne dă albul pe la tâmple,
uităm locul dragostei,
când ne sărutam sub tei.

121
 locurile-s mai pustii
de când nu te-astept să vii,
cerurile plng şi ele,
picurând în apă stele.

chiar acum de dimineaţă,

a căzut cerul în ceaţă,
izvoarele nu mai curg,
dragostea arde pe rug.

universul se încuie,
golgota mai greu se suie,
cade greul în eres
lacrima se face vers…

29 Dec 2009

MAMĂ

mamă, mi-este dor de tine,

dorul frînge-se-n suspine,
pruncul tău iubit am fost,
iar tu, vieţii mele, rost…

parcă te revăd prin vis

cum mă mîngîiai şi-ai zis:
maică,
cum va fi la vară
casa strînsă în lucarnă
fără mine?
ca o şură,
singură în bătătură…

în atîta risipire,
ai plecat de lîngă mine,
mi-ai lăsat dorul să fugă
după chipul tău, nălucă…

122
 tristeţi
tristeţi
venite din adâncuri ancestrale,
metopă bizantină,
efigie pe suflet
ca un blestem frumos,
cu ce-am greşit
că m-am născut
ca un proscris
în veac apocaliptic?

îngerii mei
mi-au urcat demult la ceruri
sufletul
şi mi-au lăsat doar trupul,
pradă ţărânii
ca din el să crească
flori şi iarbă verde
în primăverile viitoare…

30 ianuarie

UN VERS…

Un vers găsit într-un sertar

Îmi readuce-n minte iar,
Deşi era demult uitată
O amintire dealtădată.

În versul meu găsit acum,

O amintire zace-n scrum
Şi l-am uitat acolo pus
Şi calc pe ea şi parcă nu-s…

123
 Mai ştiu şi eu ce va fi fost
Şi dacă are astzi rost
Să mai dezgrop dintre hârtii
Un vers din sutele de mii?

O lacrimă, un vers uitat,

Într-un sertar zace-ncuiat,
Mai bine-ar zace în noroi
Că-i prea străin astăzi de noi…

Ce ne mai trebui poezie?

Mai ştiu şi eu, sau cine ştie…
Din goana timpului, din mers,
N-a mai rămas decât un vers…

Citindu-l, e-n zadar acum,

N-a mai rămas decât parfum.
Parfumul tău de altădată
Cu chipu-ţi drăgălaş de fată.

2008

mi-ai furat inima, mario

mi-ai furat inima, mario,
şi-ai arnuncat-o în noroi,
ai dărâmat toate catedralele din mine
şi m-ai lăsat o întinsă sahara,
peste care bat vânturi pustii.
degeaba mai vii la mine ca un înger
şi mă implori să-ţi mângâi coapsele,
făcea-s-ar urcioare
şi bătute-ar tenebrele
cu corpul tău pângărit de dragoste.

m-ai dus pe-un picior de iad

unde-s durerile dulci,
tu, ispită şi plăcere,
culcat pe coapsele pure,
unde-au tremurat femure.

124
 şi-am rămas să-ţi cânt versete,
şi să te blestem mereu
ca să nu-ţi mai găseşti starea
lângă sufleţelul meu.

dar durerea mea senină

n-aş mai vrea să te mai cheme,
viaţa- i trista fără tine,
n-au rămas decât blesteme…
2009

poeţii cânta-n pustiu

poeţii cântă-n pustiu naturi catilinare,
femei frumoase, iubiri care-au eşuat în derizoriu,
se văd în taverne regi peste o fauna care-i exaltă
şi ascultă muzici divine din repertoriul unor dizoze
care şi-au pus inimile pe masă
şi vor să le vândă pe doi lei unor imberbi saltimbanci.
poeţii cântă cerurile fără glorii, fără luna şi fără stele,
care au invadat lumile noastre şi ne fură coapsele
şi glesnele albe ale copilelor, surpându-ne în moarte,
ca pe nişte nebuni care fug de dramele iluziilor neîmplinite.
poeţii topesc în cuvinte mâna albă a unui bărbat,
care vine să descheie rochia unor frumoase naiade,
pentru a le mângâia corpul de marmoră şi de catifea.
roamntic mai cânta o liră pe valurile unei mări de ape
în spumele căreia dansează femei în ritualuri bahice.
nebunii poeţi fug să nu-i ajungă din urmă
mătăsurile în care sunt înfăşurate doamnele imaginate de ei
fără candori diluate în cine ştie ce alchimii din epoca rococo.
deşi în ochii lor s-au adunat arbori de raze de tristeţe,
încă mai cânta canţonete demodate, pline de dor,
în boeme lăcaşuri la ferestre bolnave de întuneric…
amintirile lor vor începe să ningă peste iernile noastre
cu viscole şi jumătăţi de vise neîmplinite
şi ne vor aminti că fotoliile pe care ne-am iubit femeile
s-au destrămat în întunericul aspru al nopţii
şi n-au mai rămas decât nişte amărâte de zdrenţe
cu care vom şterge praful prin sicriele goale…

125
 criminalii aleargă după poeti să-i masacreze
pentru că i-au minţit că paradisul lui dante
e undeva între stele şi dor, între vis şi realitate…
mor şi poeţii pe ruguri de trandafiri roşii si albi,
masacraţi de iubiri neîmplinite într-un nord de fiord.
mormintele lor sunt mausolee la care vin să se închine
fluturii care le dau ocol, crezându-i flori de câmp
risipiţi peste cristaluri cereşti la mansarde de nori…
e-atâta toamnă-n poeziile lor şi sunt atâtea lacrimi
încât nu mai trebuie citite de toţi derbedeii lumii
ca pe nişte banale scrisori de bordel:
amintirile lor sunt şerpi somnoroşi care ne rod inimile.

15 iulie 2008

În noaptea neagră

În noaptea neagră şi curată

îmi cade greu somnul pe pleoape
şi câteodată mi se-arată
cât este moartea de aproape.

se-arată pajere de lună,

se scaldă noaptea-n adânci ape,
pe cer se-arată câte-o rună
ce mi se stinge pe sub pleoape.

se joacă umbre pe perete,

iau forme din vestite basme
şi fantezia pe-ndelete
mi le transformă în fantasme.

lumina palidă şi moale

şi steaua nopţii cade grea
şi gândurile mele goale
ar vrea s-ajungă pân-la ea.

126
 se nasc în suflet deziluzii,
clipe-aromate din trecut,
se nasc speranţe şi iluzii,
ce le-am dorit atât de mult.

2009

călărind
călărind, călărind, călărind
prin zi, prin noapte, peste văi, peste munţi
am văzut că lumea s-a destrămat,
a căzut în neant,
doar un turn şi-un copac au rămas
iar la umbra lor am făcut un popas…
…ziua vedeam cum cad la pământ lumile,
noaptea, cum zeii se iau la trântă cu luna,
peste văi erau păduri neumblate,
peste munţi, părăsite palate.

călăresc într-un amurg oarecare,

soarele se-neacă în mare,
jumătate surpată
o madonă de marmură
îmi face cu măna
s-o scot din nisipul timpului
şi s-o urc pe munţii Olimpului.

se-aud blesteme, râsete, se văd culori,

târfele cu pălării purpurii şi despletite plete,
atât de rujate şi-atât de cochete,
joacă tumba cu saltimbancii sub stele,
e-atâta desmăţ pe sub lună cu ele.

lângă calul meu alb,

obosit de-atâta umblat,
sub peisaju-nstelat,
un castel se stinge încet,
într-un cântec de menuet…

127
 şi eu adorm doborât de vise,
zburând prin timpuri închise.

2009

obsesia nisipului
tot mai stingher trec astăzi
prin nisipul poemelor mele
cu privirea surpată
pe răsfrângerile figurii tale,
aş vrea să-ţi adun lacrimile
să fac din ele un râu peste Sahară.
să mă-mbăt cu acest zumzet de otrăvuri,
delirând ca un poet năuc.
noaptea coboară
pe umbrela înstelată ā cerului
iar cucuvelele,
zbătându-se între două veacuri,
vestesc văzduhul sfâşiat
de săgeta soarelui
ce-a căzut peste inima căpitanului
ce şi-a ascuns corabia-n nisip.

dimineaţă,
magice raze solare îmi aprind sufletul,
înotând prin nisip,
după o clipă de fericire
pe care-am pierdut-o
în rana primei iubiri.

tăcerile nisipului m-au înfiorat

când evul marin
ā coborât în zodia şarpelui,
spre planeta florilor,
nuntite de fluturi albi.

128
 nimeni nu va şti ce-i pe-aici,
numai muzica gravă ā cuvintelor
va sparge vidul monadei,
prin liniştea acestui deşert.

fiică ā păsării paradisului,

tu n-ai să ştii niciodată
că din ochii tăi
au curs ploi de lacrimi
peste deşertul iubirii învinse

26 Feb 2010

culeg
culeg câteodată din holdele verii
doar spicul de aur cu bobul durerii
şi-i gust tristeţea albastrului plin,
când vântul se leagănă sub cerul senin.

adun pescăruşii din pânza marină

şi fac din ei, de flori, o grădină,
castele de vis, un rai cu pansele,
pe unde se plimbă amantele mele.

sunt orele dulci şi orele-amare

ce-adorm câteodată printre minutare
şi timpul adoarme pe perne de puf,
răpus de durere de-atâta zăduf.

timpul haotic scăpat din zăbrele

sângerează de-atâta durere,
se-nfoaie sălbatic- o hidră,
furându-ne zilnic câte-o clepsidră.

iluzii ce pleacă, amantele mele,

îmi lasă în urmă doar ruine castele,

129
 cu praf şi uitare le-acopere timpul,
precum în istorie rămas-ā olimpul.

2009

oasele
din pământ veneau vocile,
erau ore de linişti stelare,
glasul lor sub formă de mit,
venea din timpuri străvechi, milenare.

seara, în cumpăna noapţii,

sângerând pe la apuşi sori,
venea cu miros de sulfine
făcând din ea sărbători.

din pământ se auzeau

doar oase ce zăceau
din vechi timpuri,
dreptul la viaţă-şi cereau.
coruri de voci
în procesiuni patriarhale,
în înstelate catedrale se rugau.

sfinţii aveau dulămi cu nasturi-stele,

pe mijloc încinşi cu sfori de tei,
oasele n-aveu decât inele
cu briliante, aur, scântei…

ursitoarele le spăla chipul

într-o cristelniţă din vechiul schit
ciobanii au făcut caval din ele,
prin mioritice colţuri de rai:
fluiere de dor şi de doină,
ciobănesc picior de plai prin timp,
oasele sunt vii, nu mor niciodată
şi rămân ca zeii-n olimp.

130
 miercuri, 24 februarie 2010

călatorie
vin cu trenul acasa la voi
dar casa –i încuiată,
unde eşti mamă, unde eşti tată,
de ce aţi plecat şi m-aţi lăsat singur
să descui copilăria
c-o cheie pe care n-o mai găsesc?

vă văd figurile pe pereţi,

parcă sunteţi nişte sfinţi bizantini
ce frumos mă mângâiai, mamă,
şi-mi spuneai c-ai să pleci
într-o lungă călătorie
pe un vas de croazieră.

şi tu, tată, cănd m-ai luat de mână

şi mi-ai spus: acum zboară, fiule!
am zburat, dar mi s-a frânt o aripă
între cer şi pământ
şi n-am cui să mă plâng,
aripa sângerează,
dorul de voi mă doare mai rău,
unde v-aţi pitit,
în ce stea?

glasul tău frumos de mamă

îl aud şi azi în gând,
chipul tău îl port cu mine
cât voi trăi pe pământ.

şi tu, tată, eşit în mine,

ca un ziditor de sfinţi…

ia-mă, Doamne şi mai du-mă

doar odată la părinţi…

131
 23 februarie 2010

metamorfoză
picură stele de sus
pe inima mea,
amarnic mai arde cărarea
incendiata de lună,
eu m-am rătăcit pe un câmp de flori,
ascultând tăcerile ce-au încremenit
între stele şi brumă.

ce frumoasă e noaptea
când buza de lună o coase,
parcă-i un covor de fluturi
ţesut cu arnici şi mătase.

departe un greier ţârâie-ncet,

mă trezeşte din vis
colind singur prin timp,
plimbându-mă parca prin paradis.

ca un flagelat înger
aş urca la cer
cu toate ispitele-n spinare,
până la Tine Doamne,
sinucigaş cu braţele goale,
mistuit de incendii solare.

apoi aş dori să cad în abis,

întorcându-mă pe pământ
ca un biet sfânt,
cu aripa frântă,
închis în mormânt.

23 februarie 2010

132
 agonizeaza metafora
agonozeaza metafora
în cuibul de lună,
stelele cad
peste acest albastrul al serii,
parcă tot văzduhul
se caţără pe turnuri de biserici.
trec obiectele pe lângă mine
şi între afară şi înăuntru
e un du-te-vino
între care circulă
timpul absurd
într-o caretă
cu caii de pluş.
trec în extaz idei
printre mobile rupte,
dansez
printre lumile disperate de azi
mi-i dor
de statuile-n giulgiu
ce se pierd în amurg
în nisipul timpului.
mi-i dor
de mohorâtul hotar dintre lumi
care se-nalţă
ca un zid chinezesc peste vieţi
şi care ne desparte de absurd.
mi-i dor
de ochiul magului
rătăcit pe corpul unei fecioare,
de petala căzută-n noroi,
dar…
plin de smerenie
mă mulţumesc cu atât:
blestemul osânditului la moarte

133
 să-mi fie sărbătoare
pe meleaguri de vis.

21 februarie 2010

februarie
februarie
are dinţii tociti,
se chinuie
să iasă din iarnă,
pe geamul verandei
florile s-au ofilit,
oamenii se preling
peste lacrimile mele,
ciudat ritual
pe retinele iernii
peste cerul siniliu
în care se rotesc
grave păsări de noapte.
poeţii scriu versete de scamă,
încep vacanţele
la nebunii din sanatorii,
somnolenţa
pare ca ā pus stăpânire
pe oameni.
de-ar veni odată
vasul fantomă
să ne ducă pe marea de iluzii
între vele
şi stele
unde ochiul turnului
clipeşte la cele zece halebarde
care zac tolănite
într-o inscripţie gotică.

134
 maria doarme,
visează un atelier cu raze
din care apare iubitul
să-i soarbă laptele pulpelor,
ea ţipă-n somn,
îl vede scrobit de sânge,
un fel de rege lear,
cu un ochi de sticlă,
venit dintr-un teatru absurd.

ah, februarie, februarie,

cum dai tu iluzii îndrăgostiţilor!

2010

MELANCOLICII
am cumpărat de la piaţă
un coş cu melancolii,
vreau să-l fac cadou pe viaţă
numai vouă, dragi copii.

delirând a delirare,
melancolicii se-adună,
fac din viaţă arătare,
din iluzii o cunună.

împăind fazani şi îngeri

pe castele de nisip,
între râsete şi plângeri
peste morţii de la Ip…

trece-un faeton albastru

cu trei crai spre abator,
melancolicii-i salută
şi le sar în ajutor.

viaţa asta noimă n-are,

melancolicii o ştiu

135
 şi la orice supărare
ei trag totul în pustiu.

numai vise şi înfrângeri,

celebrând grave violuri,
flagelaţi ca nişte îngeri,
joacă toţi aceleaşi roluri.

2009

FANTASME
Bătrânii duc un prapor la vânat,
În urma lor prelaţii în sutane,
Cădelniţează într-un mod ciudat
O lume-n pragul unei ere vane.

Bărbaţii cei cu scaune la cap

Şi câţiva tineri sus pe catalige,
Având în urma lor un vechi satrap,
Au început să cânte şi să strige.

Femeile fac nazuri la culcare

Şi-nnoadă mâinile către genunchi,
Ascultă slujbele de-nmormântare
Şi-şi cată prunculeţii de păduchi.

Unii vând fericiri din cărţi apuse

Şi vând iluzii pe la porţi de case;
Filozofii tăcute şi nespuse
Prin albia istoriei rămase.

De la fereastra care stă deschisă,

Eu singuratic şi-ntristat priveam
Viaţa-ncifrată care sta închisă
Într-o falangă ce mi-o tatuam.

Din depărtări se-aude ţipăt sec

Sunt vieţile nescoase din morminte,

136
 Dansează tarantele şi petrec,
Printre libaţii,hule şi cuvinte…

Doar şapte Ane c-un Manole viu,

Aşteaptă ca să intre-n calendar,
Ieşind din zidul vechi şi vioriu
Spre viitorul cast şi legendar.

Orele sfârtecate de clepsidre,

Aleargă către timpurile-ntoarse
Cu gurile cascate ca de hidre
Spre amintiri şi idealuri false.
2008

ÎN SĂPTĂMÂNA PATIMILOR
lună plină, cerul senin,
noaptea e-n toi,
îngerii vin
să ne păzească pe noi.
Cortegii de îngeri apar,
pe-albastrul cerului clar
să ne-nsoţească aproape,
pe munţi, pe şesuri, pe ape.
Ne lăsăm pradă lor
în săptămâna patimilor,
când Iuda-l trădează pe Crist,
cu crucea-n spinare şi trist,
Golgota urcând,
cu durerea lumii în gând,
jertfindu-şi trupul şi viaţa,
să facă lumii nouă, dimineaţa.
Roteşte de sus acelaşi cer
şi lumile se duc şi pier,
numai Împărăţia Ta,
Doamne Isuse, ne va lumina!

27 Mar 2010

137
 IELELE
diademă cu fruntea de doină,
iluminezi cu raze de argint,
ca într-un vechi şi blestemat Corint,
ce se lasă peste munţi-coroană
de flori de curcubeu- pe aripi de nori,
plutind ca o stampă veche
pe-o coală uitată prin sertarul timpului.

pasărea Phenix când zbura deasupra,

aripa de aur şi-o scutura în rouă,
ploua cu stele şi cu licurici
în rondelul ielelor ce jucau hora
în poiene blestemate
de fete nemăritate…

ielele jucau în noapte,

prin pustii de codri duse
şi prin locuri nepătrunse
cu bărbaţii betegiţi
care culegeau la stele,
făcând din ele mărgele,
să le-nsire
la gâtul fecioarelor,
duşi de iarba fiarelor…

2010

aş vrea să tac
aş vrea să tac,
doar prin semne să vorbesc,
să percep totul pipăind
cu ochii şi cu inima,
acolo unde nu ajunge gândul
poate ajunge dorul,
acest armăsar înaripat
care străbate câmpul inimii
spre lumi astrale

138
 unde se întâlnesc zeii
şi sărbătoresc trecerea timpului,
ca o apă, trecerea timpului,
care ne schimbă în mumii…

as vrea să tac
să pipăi lumina
şi s-o zdrumic între priviri,
lumina care ne saltă în ideal,
acei zori ai diminetilor de primăvară
care ne sanctifică pe altare de vis.

as vrea să tac
doar cu săgeţile privirii
să mângâi chipul angelic al unui nud
răstignit prin muzeele lumii,
poate găsesc in el chipul iubitei,
rătăcit prin privirile avide ale unui pictor
care a imortalizat-o pe pânză.

aş vrea să tac,
să mângâi moartea doar cu un surâs,
poate o înduplec să mai rătăcească
prin pustiuri,
să culeagă alte recolte
în nopţile ei de graţie
când dansează cucuvelele
pe turlele bisericilor,
noaptea pe turlele bisericilor…

aş vrea să tac,
atâtea crime a făcut limba,
morfolind cuvintele,
săgeţi de cuvinte împroşcate cu sânge,
precum urmele rămase după un viol,
limba netrebnică care s-a prostituat
pe centură cu fel de fel de saltimbanci…
tăcerea spune
mai mult decât muzica lui Strauss
şi ne face mai înţelepţi decât anticul Socrate.

139
 2010

doină
(recurs la istorie)

în somnul nostru de demult,

multe imperii au căzut
şi noi ne-am ridicat oricum,
prin focul luptei si prin fum
şi-am stat aici mereu la pânda
ca să scăpam de-a lor osândă.

am ascultat cântecul ierbii,

cu codrul înfrăţiţi şi cerbii
şi orbi, printre livezi şi dealuri,
ne-am făurit noi idealuri.
cu Decebal de sacrificiu,
trecând pământul prin supliciu,
am devenit un nou popor,
având la Roma un izvor
din care ne-am adăpat noi,
prin lupte grele şi nevoi.

am aruncat cu bolovani,
peste o şleapca de golani,
am fost turciţi şi am învins,
cu ruşii jalea ne-a cuprins,
ne-au taiat ţara-n jumătate
şi ne-au furat şi din bucate,
nu le-a fost milă nici de mame,
care mureau ades’ de foame.

au dat foc limbii române

şi-am regăsit-o pe la stâne,
din ea făcând doine, doiniţe,
cântând pe lângă mioriţe

140
şi printre Basarabi şi Brâncoveni,
ne-am făcut sate, stâne şi averi.

şi-am avut şi noi palate,

dar ne-au fost toate furate
şi am fost, Doamne, bogaţi,
dar mereu am fost furaţi,
am avut oamenii dilii
ce-au murit prin puşcării
şi-am avut turme mioare
ce-au reuşit să le care,
ei cu sila, noi cu mila,
ne-au dat mâncare cu chila
şi-am rămas săraci bălţaţi,
pironiţi între Carpaţi,
ce mai, nişte derbedei,
tot rugându-ne de ei,
am rămas pierduţi în łume
fară case, fără turme…
ne-a fost furat şi trecutul
şi ni s-a luat tot avutul…

bate vântul, bate, bate

şi din faţă şi din spate,
ne loveşte spic de ploaie
şi-notăm printre noroaie,
bate vântul, viscoleşte,
prinde omul ca-ntre cleşte,
tot înoată în belele
şi nu mai scapă de ele.

de vreo două mii de ani

tot te fură mitocani,
vin la tine-n bătătură
şi te-nşeală şi te fură…
ţi-au plecat fiii nebuni
să culeaga la capşuni,
prin Spanii şi prin străini
şi tu nu poţi să-i alini,
tânjesc la tine de dor

141
 de prin ţari de pe Bosfor,
din Milano şi Madrid,
tot muncind şi slugărind..

ţi s-au răspândit toţi fiii,

au luat câmpii ca diliii,
au rămas săracii mumii,
cerşind la po®tile lumii.

parlamente şi guverne,
ne tot minte şi ne cerne
bruma noastra de avere,
furând-o de la popor,
trecând-o-n folosul lor…

avea dreptate Mihai,

când chema pe Ţepeş, hai,
zicea el încrâncenat,
să vină si la senat
şi la parlament să vină
că toţi poartă câte-o vină,
să le pună ţepi la toţi
că s-au făcut nişte hoţi,
i-a ales poporu-n frunte,
din bucate să se-nfrupte,
au sărăcit ţara toată
şi-au lăsat-o ca pe-o gloată
de golani înfometaţi,
ce-au plecat prin ţări straine
dup-un dumicat de pâine!

blestema-i-ar aşa soarta

să se-nvârtă iarâşi roata,
să vină Tepeş cu ţeapa
şi sa-i ia moartea si apa«…

2010

a trecut prin mine absenţa ta

142
 atrecut prin mine absenţa ta
ca o aripă prin aerul rece al nopţii
şi acum
sentimentele se reîntorc
la sanctuarele distruse de poemele
nescrise
care stau în sertarul inimii.

poetul n-a fost acasă,

o beţie sub cerul liber
pe malul râului
nimeni nu-i mai purta de grijă,
obscuritatea serii
îl copleşise,
natura toată colcăia de sunete
ca-n muzica lui Vivaldi,
ieşiseră ghioceii cu albul lor pur
şi primăvara râdea la el
ca o curvă pe centură
care aşteptă să fie îmbrăţişată.

meteoriţii cădeau în apă,

luna dansa un tangou languros
şi căprioarele din vis
se lăsau la râu să sorbă
văzduhul albastru al apei.

aripa aceea a nopţii fâlfâia

pe deasupra lui
ca un înger de pază
străjuind nevrotice miraje
pâna când
hainele lui de hlamindă
s-au topit în întunericul nopţii.
vineri, 30 aprilie 2010

m-am ascuns …
m-am ascuns într-un ochi de femeie
şi de-acolo privesc lumea altfel

143
 căci există atâta singurătate
încât şi cafeneaua din bazar
şi-a închis uşile.

de acolo lumea se vede ca un labirint

în care timpul nu mai este în sine
şi nici cărările nu mai duc nicăieri.

acolo dansează speranţa

ascunsă într-o lacrimă dulce
ce se scurge pe obrazul suav,
udând grădinile din visele noaste.

dincoace şi dincolo de timp

zboară imaginea ta
ca o pasăre a singurătătii
spre ţinuturi albastre
unde dragostea se logodeşte cu visul
şi moartea cu eternitatea.

miercuri, 28 aprilie 2010

spală-mă
spală-mă, mare, cu-a ta veşnicie,

şi tu, timpule, spală-mi păcatele,

sunt un biet muritor din pruncie,

nu-mi judeca trupul, ci faptele!

şi eu aş vrea ca să spăl cu leşie

trupul timpului mort în deşert

şi-apoi să-l fac bucuros să învie,

dându-mi din viaţă mai mult cu un sfert.

cronos aude, se scoală şi vine,

144
mă leagăna clipele lui lucitoare,

ca o casandră el mă previne

că viaţa aceasta e trecătoare…

o fi, îi răspund eu, mulţumit,

dar face cât veacul clipa trăită,

timpule, timpule,tu m-ai iubit

şi m-ai ferit de orice ispită…

2008

într-un an suprarealist
într-un an suprarealist

cu oameni paiaţe,

cu poezie pe bigudiuri,

cu bâlciul partidelor,

cu politicieni alandala,

cu circul de la televizor,

în arena acesta,

unde saltimbancii

şi oamenii de paie

145
 umplu aerul

cu nişte ţipete de măscărici,

eu mă exilez

într-o primăvară

cu flori de cobalt

şi vreau să fac plajă

la Marea Moartă.

aşadar:

adio Budda

adio Shakespeare,

adio Rimbaud,

adio Eminescu,

plec din coşmarul

cauzei şi-al efectului

din această lume

isterizată,

spre lumea

de dincolo de noi…

2010

când…

146
 când te sărut,

îţi caut forma

şi vreau

să-ţi pipăi conţinutul,

aş da pe tine tot avutul

şi ţi-aş închide filodorma.

chiar şi

în miezul voluptăţii,

aş năuci

ca un nebun,

m-aş arunca

cu tine-n hău,

spre- un nuştiu unde

nu ştiu cum…

un naufragiu

într-un ochi,

o lacrimă

cât Marea Mare

şi valuri-valuri

de durere

se zbat

147
ca într-o-nvolburare…

să nu atingi

acest sărut

căci are

lacrima-nnăuntru,

cănd pleci,

ascultă-mi

testamentul:

să mă îngropi

în ochii tăi,

c-au fost

la viaţa ta, femeie,

ca doi tâlhari,

ca doi călăi…

2010

tango
ce-a fost aseară?

s-a tot dus…

mirosul părului,

îmi e străin,

s-a oprit dansul

148
 la balcon,

acum,

amurgul trist

îmi cade-n cap

şi luna beată

stă pe cer

ca o cocotă din Alger.

2010

lăsaţi-mă
lăsaţi-mă

ca pe o navă în derivă,

să descarc

necunoscute astre

pe insule pustii,

bătut de vânturi,

să mor

şi să-nviez

prin valurile mării,

149
 la-ntâmplare

ca un proscris

şi fără lumânare.

făr-de pământ

şi făr-de ţară,

acolo-n arşiţa de vară,

să simt

doar fericirea

stinsă

şi moartea

ca dulce povară.

sunt eu?
sunt eu

o răscruce a lumii?

mă locuieşte

întunericul nopţii?

sau umbra

străpunsă

de-al liniştii turn?

să nu mă credeţi nebun,

într-un timp lapidar,

150
 când totul e

calp şi murdar,

întorc clepsidra

spre cer,

ca timpul,

un ceva efemer,

sa se oprească

în dulci armonii

în ciutura cu stelele vii,

să m-adape

cu ape

din fântâni celeste

săpate în piatră pe creste…

2010

ochii ei
ochii ei

sorb tot albastrul din cer,

bat lumina

cu pupilele,

etalând

151
 în franjuri halouri,

cabrate

pe irişii excitaţi.

există

o veselie nebună

între sunete şi culori

şi-o dragoste

care acoperă cerul

cu ambiguitatea tăcerilor.

ochii ei

rup ziua în două,

ca pe o ambră dulce

şi dau foc corăbiilor

ce-nnegresc zarea…

atâta singurătate

e-n aur,

încât luna

nu mai e lună,

femeia trece pe lângă mine

ca un tren de noapte,

lăsând,

152
 în loc de fum,

parfumul

părului ei incendiat…

2010

TRISTEŢEA MEA
tristeţea mea umblă peste tot,
prin oraşe de provincie
uitate de timp,
prin târguri şi sate de munte,
prin munţii cu creste cărunte,
prin constelaţii
pierdute în haos
şi nu-şi găseşte repaus…

tristeţeă mea-floare de lotus,

tristeţea mea
cu care mă pierd în azur,
tristeţea mea-spânzurată prin vremi,
de ce nu mă laşi,
de ce mă mai chemi?

tristeţea mea-cerşetor zdrenţuit,

ce umblă prin târguri
cu mâna întinsă,
cu ce se poate plăti darul tău
în ora flamingo, învinsă?

nuanţa de scrum
a surâsului meu,
ne-ndeamna să fim iar prieteni
ne cheamă la umbra de cetini,
veşnicind,
logodiţi în astral,

153
 un blestem ancestral…
2008

DORM GĂNDURI

dorm gânduri triste

pe tronuri de ceară
şi tronurile
se topesc în van
şi gândurile-n zbor
se duc departe
se-adună tot mai multe,
an de an.
au aripi slabe
de hârtie
şi zborul lor
e-un zbor bizar,
ne-aruncă
viaţa-n derizoriu,
parc-am juca-o iar la zar…
de ne trezim
din somnul nostru
la masa plină de festin,
să nu ne amăgim,
prieteni,
suntem conduşi
tot de destin…
dorm
gânduri triste-n cimitire
pe tronuri dulci
de catifele,
în cântece de cucuvele
ce zboară
şi ne lasă reci,
pe pustiitele poteci…

2007

ISTORIE

154
 am visat că eram cal
şi fugeam pe un câmp,
câmpul era albastru,
ca cerul,
şi cerul verde,
şi luna corabie,
şi stelele licurici…

apele toate
deveniseră
cerneală albastră.

eu cu copitele
scriam istoria
pe foi de mesteacăn.

vine decebal şi mă întreabă,

nemulţumit,
că istoria lui s-a pierdut
în derizoriu:
unde este neamul meu
de i-aţi uitat limba?

şi m-a împroşcat
cu cerneală
peste tot.

eu am fugit,
voiau
să mă ducă la zamolxe
să mă judece…
bine, dar eu sunt cal,
le-am spus…

în alte lumi
ai fost om, calule, zic ei,
trezeşte-te
că te prinde ziua tot cal!

şi visul meu s-a terminat

într-o poiană

155
 pe iarbă,
la umbra unui stejar,
unde joacă ielele
în câmâşi de in…

dar degeaba,
că devenisem iar om
şi m-am prins în hora lor
şi mi-au betegit sufletul.

2006

ORAŞUL ADOLESCENŢEI

un oraş de munte,
cu dealuri abrupte,
care-mi cădeau mereu în cap
şi cu o piaţă
unde mocanii vindeau mere,
şi eu,
inocent şi trist,
că-mi pierdusem copilăria,
căutam noi tentaţii…
mâncam lapte bătut cu pâine
şi citeam pe Eminescu,
cu doina lui
şi priveam în zare munţii
pe unde bunicul
se luptase cu nemţii
şi căzuse prizonier.
Mateiaşul mi se părea
un sanctuar de oase
şi casele
aruncate peste dealuri,
în lumina molcomă
a toamnei,
nişte cutii de chibrituri,
însirate
ca vagoanele unui tren
care nu mai pornea niciodată.

156
 aici iubirea
mi s-a părut un miracol
când am întâlnit
prima fată
şi i-am simţit căldura inimii
alături de buzele mele.
ce ochi frumoşi
şi cum mirosea a lavandă,
coborâse
ca o zâna din Carpaţi
să mă fericească pe mine,
un copil rătăcit…

2008

ÎN GRĂDINĂ
în grădina efemeră
cântă moartea menuete,
joacă iele despuiete,
totul pare o himeră…

trec prin faţă vechi icoane,

pe sub arcuri şi coloane,
vechi statui negre de lut,
ce se-afundă în trecut.

figuri de femei frumoase,

înşirate numai oase,
se aud călcând în şoapte,
dănţuind în miez de noapte.

trec prin gându-mi doar vestale,

chipuri triste, figuri pale,
trec în muzici triumfale,
cu parfum de-nmormântare.

157
 zboară zânele frumoase,
însirate numai oase,
se tot duc, pierdute-n timp,
spre eternul din Olimp.

în grădina efemeră,
primăvara prinde vise,
totul pare o himeră
cu poveştile închise.

2008

NOAPTEA
Ion Ionescu-Bucovu

Noaptea printre flori de nufăr

se strecoară peste iaz
iară stelele-n delir
se aştern ca pe-un atlaz.

peisaj de vis lunatec,

la ce porţi de suflet baţi
şi-n ce inimi de jeratec,
stelelor, vă strecuraţi?

clopotele de-altădată
sună greu, cu glas pierdut,
scara cerului o saltă
spre loc tainic şi tăcut.

luna toată-i vâlvătaie,

jalnic sună cornul greu,
de pe patul din odaie,
îl ascult cu drag mereu.

mi-a adus în dar o veste,

de acolo de departe,
parcă-mi spune o poveste
despre viaţă, despre moarte…

158
 SCRISOARE
Ion Ionescu-Bucovu

Cum să-ţi mai vorbesc, ţie, mamă,

cînd tu eşti soră cu îngerii,
cum să mă mai iei tu în seamă
cînd eu locuiesc în Valea Plîngerii?

tu îmblînzeai durerea care durea

şi mi-adunai stelele de pe cer,
nu erai blîndă, nu erai nici rea
şi mă mîngîiai c-o fruză de arcer.

te caut prin casă, îţi caut chipul,

să-ţi aud glasul ce mîngîia,
mi-ai lăsat doar umbra şi dorul
şi te-ai ascuns într-o stea.

mai ţii minte cînd cultivai marginea cîmpului,

cu dragostea ta şi dorul porumbului
şi făceai mămăligă pe vatră, în tindă
şi-ţi priveai chipul frumos în oglindă?

noi, copiii, îţi sorbeam glasul frumos

şi aşteptam aburul laptelui pe buza castronului,
cînd tu ne povesteai duios
despre tata care era-ncercuit laCotul Donului.

MI – E DOR
Ion Ionescu-Bucovu

mi-e dor de serile cu stingeri pale

în care gîndurile se destramă

159
 şi se deschide cîte-o panoramă
cu-o lună ce se urcă-n cer agale.

aceste seri ce se topesc în mine

ca un amurg ce se destramă-n van
se lasă tot mai rare an de an
cu harul şi cu vraja lor divine.

şi pică stele-n roua nopţii pură,

făcînd din ele o majoră dramă
şi umbrele bizare se destramă
precum o pînză neagră de purpură.

tăcerea peste cosmicele stingeri

se lasă greu pe gîndurile mele
şi mă trezesc din visele rebele
inconjurat de melancolici îngeri.

îl chem pe Cronos din adînca noapte

s-aud cum geme timpul lîngă mine,
să-mi dea din darurile lui divine
o viaţă veşnică de după moarte.

25 iulie 2008

ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ
Ion Ionescu-Bucovu

În fiecare dimineaţă deschid fereastra

să dau afară umbrele nopţii,
acei zei care se preumblă în veşminte dalbe,
prin amintirile mele reziduale.
fântânile se trezesc din amorţire
cu apa lor pură, spălând năduful din noi,
acel drog stacojiu
care s-a aşezat ca o rugină pe suflete.
ochiul nebuniei ascunde

160
 sub povara luminii solare tot mâlul
care s-a adunat după aluviunile demenţiale
ale unui binefăcător de crime.
uşor trec prin lume licorile somnului
care vin cu vise în care plâng trupuri răstignite
pe la răspântii,
prin troiţele veacurilor cu chipurile scrijelite de vreme.
baroc peste tot cu aer saxonic
în care culorile se mişcă-n ogive,
candori, bătălii, efebi, madone şi sfinţi.
aşa începe cântecul dimineţii ca orice verset
în care se-aude mocnind glasul sângelui.

COPILĂRIE

Ion Ionescu-Bucovu

toamna provincia pustie păşeşte-ncet ca-ntr-un altar,

cu frunze moarte, răzleţite, gonite de prin mari unghere
şi ornicul, bătrânul sfeşnic, tot bate-al timpului calvar,
iar cărţile îmi fac cu ochiul de pe uitate etajere.

pe un perete-mi dorm străbunii în vechi tablouri ce se-adună,

iar eu, privindu-i, fug cu gândul la dulcea mea copilărie,
când stam la geam, privind natura, învolburată de furtună
şi căutam să-mi fac din beţe cai murgi, sirepi, ca jucărie.

aş vrea să-nvie acele timpuri când totul îmi părea poveste,

aş vrea să-mi văd din nou părinţii la umbra deasă de sub nuc,
pe tata cu hăinuţa veche să vină şi să-mi dea de veste
cum că m-a înscris la şcoli înalte şi alte drumuri să apuc.

161
 provincia pustie doarme sub ceaţa toamnei sinilie
şi orice lucru atins de mine pare o clapă de pian
ce sună straniu în ureche precum un glas de ciocârlie
ce urcă primăvara-n zboruri pe-o creastă verde de tăpşan.

îmi reînvie vraja moartă şi amintirea altor timpuri

cănd credeam că sunt un vodă pe-un ţinut măreţ de ţânci,
chemând oştile străbune să mă bat cu căpcăunii,
aruncăndu-i peste dealuri, peste munţi şi peste stânci.

nu
dacă mereu am nega,
dacă mereu am fi numai noi,
dacă n-ar mai fi opinie publică,
dacă n-am mai avea prieteni,
atunci,
poate că iubirea,
s-ar juca prin sufletul nostru
ca un copil,
sub ploaia de stele
în nopţile cu lună
şi ne-ar condamna
la o veşnică fericire.

17 aprilie

unde eşti?
unde eşti?
torn în marmur idealul,
gura ta o fac izvor,
ochii faruri lucitoare
şi dorinţa o fac dor;

162
 fac din tine o baladă
alergând spre infinit,
frigul dragostei şi-al morţii
e ceva nedefinit.
din fragmente de statui
te-am clădid ca pe-o naiadă
şi te-ai risipit în lume,
ochi-mi să nu te mai vadă.
ai ucis visul pe care
îl visam în nopţi senine,
când foşneau plopii-n cărare,
nopţi albastre şi divine…
tu te-ai risipit în zori
ca o stea căzută-n mare,
o petală dintre flori,
rătăcita pe cărare.
timpul plapuma si-a-ntins
ca un nor cu ploi de toamnă
şi ne-a -nvins, măre, învins…
unde eşti acum, doamnă?
unde eşti să-ţi spun povestea
transformata-n erezie
cu o dragoste curată
ce-i străină şi târzie…

28 mai 2010

TIMPUL
timpul nu poate vedea,
timpul nu poate auzi,
timpul nu poate iubi,
timpul nu poate simţi,
timpul are însă memorie…

timpul se mişcă greu,

dar şi iute,
în el se lăfăie amintirea,
timpul ne e duşman

163
 şi ne e prieten,
câteodată sunt
două zile gemene întruna,
altădată
secundele se par ani,
anii trec ca clipele,
între zori şi amurg
curge istoria,
mesopotamia,
egiptul,
grecia,
roma,
eu, tu, noi, iubito,
ubic râu,
eternul timp
ne macină vieţile
şi se-ntoarce lent în sine
amintindu-ne
că totul este pentru vierme.

rămâne legenda

şi democrit
care şi-a smuls ochii
ca să poată gândi,
el e penumbra lentă
care seamăna cu eternitatea.

rămâne răstimpul dintre vise şi vise,

când luna ne-ademeneşte

cu o rază de speranţă,
în care irişii
se reazema pe-o coapsă de lut
în speranţa nemuririi…

ne-nghite ochiul fântânii

ce ne-mbrânceşte în eterna noapte,

până-n adânc,
aruncându-şi inelul

164
 şi jucând în apa oglinzii
pâna ajungem în cuibul pietrei obscure.

timpul- grija tiranilor,

talisman pentru unii,

linişte, foc, gheaţă- pentru alţii,
iubire, versuri, dorinţe,
ocolul surd al sentimentelor,
ne măsoară spaţiul
cu acidele mizerii,
ieşind din noi
în infinite şi macabre tenebre.

28 mai 2010

ÎNVAŢĂ
Invata de la apa sa ai statornic drum
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi
Invata de la stanca cum neclintit sa crezi

Invata de la soare cum trebuie s-apui

Invata de la piatra cat trebuie sa spui
Invata de la vantul ce-adie pe poteci
cat trebuie prin lume de linistit sa treci

Invata de la toate ca toate sunt surori

Sa treci frumos prin viata, sa poti frumos sa mori
Invata de la vieme ca nimeni nu-i uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat

165
 Invata de la vultur cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica sa vezi povara ei
Invata de la greier, cand singur esti, sa canti
Invata de la Luna sa nu te inspaimanti

Invata de la pasari sa fii mai mult un zbor

Invata de la toate ca totu-i trecator
Ia seama, fiu al jerfei, prin lumea care treci
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci

(din lirica populara norvegiana)

26 Mai 2010

de ce taci?
priveşte norii aceia,
de ce taci,
vine ploaia şi ne-acopere
cu răcoarea umedă a picăturilor,
de ce taci,
eu îţi mulţumesc
pentru tot ce mi-ai dăruit,
acum suntem unul,
ţi-am cunoscut toate secretele,
de ce taci,
norii aceeia pot aduce şi grindină,
nu vezi
că totul a amuţit,
greierii, lanul, pădurea, tu,
mi-e teama pentru tine,
noi doi suntem universul deslănţuit,
în acest câmp
trăsnetul ne poate ajunge,
nu plânge,
nu mai plânge,
încheie-ţi rochia,
nu vezi că florile s-au zgribulit,
locul acesta ,

166
 va rămâne sfânt în amintirea noastă,
nu mai privi înapoi,
puţin ne pasă ce va fi mâine,
străpunge timpul senină,
ce dacă vântul ne biciuie faţa,
închide-ţi ochii însângeraţi
şi priveşte c-un secol înainte,
visează,
nevrotică de false miraje,
cu iluzia că de azi înainte
n-o să mai plouă.
hai să trăim acolo
unde moare raţiunea,
fără zile cu fulgere,
în liturgicile procesiuni
unde ţipătul păunilor
se opreşte într-o oază de dor.
de ce taci
şi-ţi tragi trupul peste al meu,
de frica acestui pustiu,
care-şi scufundă fulgerele în noi.
soseşte murmurul ploii,
ne mântuie şi ne spală
de tot sterilul care ne-a acoperit.
eşecurile noastre nu ne mai interesează,
contemplăm totul
printr-un ochi al lui Şiva,
care ne împinge cu plânsul fără cuvinte
spre oaza de linişte a morţii.
acum creşte frigul primelor umbre
şi muşcaţi de lumina fulgerelor
respirăm cristalul aerului
căutându-ne inimile
care au început să bată
ca două aripioare de pescăruşi
pe o mare agitată, fără speranţe.

22 mai 2010

îmi trece amitirea pe sub ochi

167
 îmi trece amintirea pe sub ochi
ca o amantă tristă, părăsită,
născută-i de din visul de deochi
şi-o cern precum făina printr-o sită.

era o toamnă… toamnă dulce,

plopii foşneau ca în poveste,
cocori treceau în şiruri să se culce,
şi toamna ne cam luase fără veste.

era o seara murgă şi senină,

plopii foşneau o rapsodie dulce,
noi ne plimbam agale prin grădină
când luna galeşă trece să culce.

deodată ne-a luat ochii şi cu mintea,

şi ne-am trezit aşa şi ne-am iubit
parc-am îmbrătişat o stea, iubito,
cu dorul meu nestins de infinit…

de-atunci, păcatul, iadul, chinul,

călcâiele ni s-au aprins,
parc-am băut din rai tot vinul
şi toate stelele s-au stins…

simţeam când ţi- atingeam genunchii

şi mă-nvăţai să-mbrăţişez
o dulce carne-n patru muchii,
făcându-te un sur la chez.

cădeam pe trupul tău de sfânt

ca o povară, dulce pită,
un fel de punere-n mormânt,
blestem de fată şi ispită…

20 mai 2010

caii înaripaţi -cuvintele

168
 caii înaripaţi-cuvintele
sosesc ostenite din
susurul îndepărtat
al poveştilor uitate.

caii înaripaţi tropăie

pe pământul calm
şi undeva această turmă
de dincolo de zare
pare să se nască
din noaptea spaţiilor
pe un câmp monoton,
prefăcându-se în iluzii.

cuvintele…
miracole născute
din bucuriile şi răsucirile vieţii,
din plânsul doinei,
din jalea mamei,
din înjurăturile ţăranului,
din leagănul pruncului,
din dragostea Anei
şi din sacrificiul meşterului Manole,
din eroismul ostaşului,
din baladeasca natură
a munţilor
şi a câmpiei întinse,
a întunecatului codru
care ne-a învelit
cu umbra teiilor
si cu măreţia unui răsărit de soare,
care ne-a făcut să îngenuinchem
în faţa luminii
şi să sărutăm cu irişii
stropii de rouă ai dimineţilor de vară.

cuvintele care ne dor,

cuvintele care ne bucură,
cuvintele care ne întristează,
cuvintele care ne nasc,

169
 cuvintele care ne omoară,
cuvintele care ne zâmbesc,
cuvintele care ne plâng,
cuvintele care ne iubesc
şi ne urăsc,
toate, toate s-au născut
din descântecul limbii
ca un dar al lui Dumnezeu
pentru ne exprima sentimentele
în această lume;

ele sunt săgeţi,

sunt otravă,
iubire,
dor…

aceşti cai înaripaţi

care circula prin sângele nostru
şi se cuibăresc în inimă,
sunt
singura bogăţie
care rămâne după noi,
fâcutâ cadou generaţiilor viitoare.

18 Mai 2010

Cioran
de ce plângi, maestre,
şi priveşti printre ferestrele copacilor
lumea
care se-neacă într-un timp efemer?
lacrima ta e picur de lună
pe roua nopţilor de vară;
glsul tău- dangăt de clopot
ce bate
într-un oraş medieval
cu turle, ogive, creneluri şi ciori;
dorul tău- călător,
rătăcit pe neunde,

170
 cerşind o clipa de fericire
printre mormintele cimitirelor
uitate de vreme;
chipul tău- mucenic răstignit
la răscruce de drumuri
cu ochii scoşi
de barbare cohorte de iluzii;
gândul tău,
pasăre rătăcită pe catarge-n derivă
într-o mare ce se zbuciumă;
vântul îţi suflâ-n oase
de necaz şi de vântoase;
din cavoul tău din stei
a rămas o rază caldă,
un suspin ce urcă-n zări
raza dulce-a dimineţii
care mi-a-nvrăjbit poeţii.

14 mai 2010

firicel meu de lut

firicelul meu de lut
ce durere te-a durut,
n-ai băut şi n-ai mâncat
cine mi te-a supărat?

firicelul meu de lut,

parc-a fost ca un făcut
erai dor, erai câmpie,
erai glas de ciocârlie…

de ce mi te-ai ofilit
ca o floare-n asfinţit
de ce te-ai topit aşa,
ori te doare dragostea?

firicelul meu de lut,

cine-n lume te-a bătut,

171
 cine ţi-a furat simbria
şi ţi-a dat melancolia?

cine mi te-a blestemat

sufletul de ţi-a furat
şi te-a lăsat singur-cuc,
cântând pe-o creangă de nuc?

cine credeţi, oameni buni?

doi ochi negri, doi cărbuni,
ce mi-au furat dragostea,
plecând în lume cu ea.

firicel de lut, sub soare,

nu face două parale,
dragoste-i pasăre rară,
când ai prins-o, deja zboară…

11 mai 2010

SCRISOARE-POEM
prietene, am aflat că ai murit demult,
am intrat la idei când am auzit ca te-a abandonat viaţa,
într-un sicriu amărât,
ce speranţă să mai am eu când ştiu că ai fost viu
şi-acum zaci cu viermii la un loc ?
tu nu te mai uiţi spre viitor,
eu nu mă mai uit spre trecut,
inima ta atrage viermii,
inima mea atrage vulturii,
noi nu mai găsim nicio ţară,
nici în stânga, nici în dreapta,
niciun râu, nicio mare,
în care să ne desfătăm şi noi
şi să fumăm o ţigară în linişte.
dacă imperiile şi-au schimbat stăpânii,
noi ne schimbăm domiciliile,

172
 căci conştiinţele le-am schimbat de multe ori.
când vorbeam despre viitor,
tocmai atunci principiul speranţei a ieşit pe uşă,
şi-am rămas uitându-ne unul la altul chiorâş.
ce dacă am iubit aceeaşi femeie ?
pe tine nu te mai doare nimic,
pe mine mă mai doare gelozia,
şi acum mă întreb ce-ai căutat tu în patul nevestei mele,
s-a scris cam puţin despre acest episod,
poate fac din el un roman de dragoste
cu care voi rupe buricul târgului.
într-un timp îmi spuneai că vei emigra în america,
cred însă că n-ai mai avut timp,
trebuia să cearnă cineva bălegarul din cimitir.
odată şi odată toţi ajungem aici,
adio dorinţe, adică să priveşti şi tu o tăietură de rochie
mai sus de genunchi,
sau să te pierzi într-un mov,
aprins de pasiuni,
să tai privirile unei dame cu ascuţişurile ochiului,
să priveşti aterizarea unui fund de femeie
pe patul de dragoste,
să mai retrăieşti asemenea clipe,
să pătrunzi în miezul unei muzici,
în ritm de dans sudamerican,
să desfaci câteo bluză
pentru un sân în călduri,
să joci un rol pe la agenţiile matrimoniale ;
noi am fost mereu în probe,
mă refer la convorbirile noastre despre metafizică
care ne-au înnebunit,
pe tine chiar mortal,
pe mine parţial.
ce nepregătiţi am fost atunci !
nu ştiam că ereziile se pedepsesc,
la orice stare de potop tu răspundeai cu miturile genezei,
la ce ţi-au folosit toate astea ?
îmi spuneai mereu, divinizând eroarea,
că-ţi cauţi alt drum,
citeai în ochi, în astre, în forme, în cărţi, în semne,

173
 doreai să mori la paris, în susurul senei sau pe mon parnas,
să nu ştie nimeni de tine,
să visezi că vei fi înmormântat cu alămuri de muzici militare ;
efemere gânduri, în secreta plasă a timpului,
tăcută gălăgie care a risipit incertul contur al lucrurilor.
ziceai că eşti buddha
şi aşezi timpul după alte principii,
tăiai de pe răboj toamnele,
care-ţi purtau indispozitia peste tot,
erai scârbit de iluzia urbană
şi-mi tot povesteai că e o minune când o fiinţă
îţi respiră aşa de liniştit în braţe, la piept,
în timp ce inima-ţi bate în vâltoarea unei mari pasiuni.
ştiu că eram doi nebuni care plănuiam să răsturnam universul,
şi ce mici şi imbecili am devenit
crezând că dacă murim noi, va muri întreaga lume.

25 Iun 2010

R UGĂ

cine-i demn de fericire,

să ia plânsul frunzei verzi,
să-l transforme în iubire,
prin pădure, prin livezi.
dintr-o lacrimă sărată,
pernă facă-si trupul meu,
ca să doarmă-n veşnicie,
străjuit de dumnezeu.
timpul nu mai are febră,
nu mai arde, nu mai rece,
în clepsidra lui nebună,
timpul toarce, timpul trece.
ca un copilaş suav
te- aşezi pe umărul meu,

174
 şi din lacrima-ţi abjectă,
îmi hrănesc propriul zeu.

creşte iarba, creşte valul,

zboară pasărea-n zenit,
căntă timpul cu cavalul,
oare eu, doamne, am murit?
nu mai vreau să fiu
pustiu,
fă-mă orgă în vânt de seară
să prind dorurile toate,
doina aspră şi amară,
liră, fă-mă, sau voiară,
ca la margine de ţară
să doinesc ca şi străbunii
şi să stau la capul mumii
să-mi jelesc mamă şi tată,
c-au fost blestemaţi de soartă.

tai apusu-n beregată,

cade noaptea-n călindar,
spală-mi ochiul de-ntuneric,
dă-mi lumina, doamne, -n dar.
dă-mi lumina să mă mântui,
irişii să-i fericesc,
c-am domnit în astă viaţă
în palat împărătesc.
nu mai pot să mor o dată,
am murit de-atâtea ori,
e şi moartea o răsplată
când eşti îngropat în flori.

fă-mă rece, fă-mă cal,

ca să simt biciul durerii,
timpul cânte din caval,
printre stele-n buza serii.

taie-n cruce cărăruia

pe unde treceam odată,

175
 fă din mine chip cioplit,
şi din ea ulcior de vatră.

nu ştiu ce să fac, s-adorm,

cu privirea către cer
sau cu ochiul meu enorm
o dorinţă să-ţi mai cer.

am urcat atâtea scări,

de mătase si de spini,
prin atâtea întâmplări
am trecut ca doi străini.
tu acolo sus în cer,
ai rămas rece la toate,
eu aici, printre străini,
între viată şi-ntre moarte.

tot visez cai verzi pe cer,

aşa ca nălucile,
care-apar şi care pier
colindându-mi luncile
şi bând apa de izvor,
dăşelaţi de-atâta dor…

adu-mi raiul cu flori dalbe,

după soare când răsare,
adu-mi mai multă lumină
după lună când e plină,
şi opreşte vânturile
gâtuieşte gândurile,
răul ducă-l pe pustie
pe la noi să nu mai vie.

ia-mă-n curcubeul tău

şi mai fă-mă pui de smeu
să fiu drag cui m-a plăcut,
fără armă, fără scut
şi la răsărit de soare
să-mi iasă mândra-n cărare
şi la răsărit de lună,

176
 ţuc-o, doamne, pe nebună !
că din zori pân’la chindie
aşa dragă mi-a fost mie…

doamne, nu mă adormi,
că nănaş ţie ti-oi fi,
şi de-o fi să fie-aşa,
florile m-or năpădi,
păsările m-or nunti,
teiul se va legăna,
floarea îşi va scutura
peste umbruliţa mea,
frunza-n dungă mi-o cânta,:
cetioară, dragule,
acolo sus înspre cer
zboară bunul norocel,
te vor păzi mierlele,
te vor cânta mândrele,
te vor spăla apele,
dragele de văduviţe
îţi vor pune coroniţe
şi-ti vor duce dorul tau
tocmai sus la dumnezeu.

June 25, 2010

OCHII MEI FLĂMÂNZI

ochii mei flămânzi visau
o făptură idilică,
o speranţă,
ceva care să-i bucure,
imaginile însă developau altceva,
dulcele privilegiu al unei absenţe
care lua chipul unei naiade,
născută din spuma imaginaţiei ;
în toiul acestei veri,
intra în râu
şi-şi îndoia trupul,
printre sălcii,

177
 lăsându-şi cămaşa în iarbă,
înotând printre nuferi,
apa se juca cu sânii ei
şi prin părul ei blond
curgea timpul…
din bucuria trupului ei
imaginatia mea se înfrupta
cu plenitudinea unei bucolice veri.

marţi, 15 iunie 2010

INĂUNTRUL EULUI
înăuntrul eului suntem toţi,
avem sufletele mâzgălite
cu tot felul de desene indecente,
avem şi profeţi
care ne ghicesc viitorul,
şi
până vom ieşi din labirint,
gustăm deliciile de azur
de pe colinele din zare,
câteodată iubim pe furiş,
ca apolo în baia de aburi,
unde mâinile lui frământă aerul,
crezând că e iubita eterică,
şoaptele noastre se agaţă de beznă
şi în buncărul timpului
ne frământăm mintea cu tot felul de mizantropii,
nişte idei confuze
sub sacrul stindard al timpului
care dau năvală
şi se luptă
ca-n noaptea sfântului bartolomeu,
incendiind
simţurile.
sentimente naufragiate pe-o mare de corali.
cine e mai tare ca timpul ?

178
ne întrebăm şi noi aşa să ne aflam în treabă,
moarteaaaa !- strigă ieriniile,
cine e mai tare ca iubirea ?
tot moarteaaa !
cine e mai tare ca viaţa ?
coana moarte,
cine e stăpână pe ochii aceştia lacomi ?
doamna moarte în straie de sărbătoare !
cine e stăpân pe tot pământul ?
ruina şi moarteaaaa…
dar mai tare ca moartea ?
eul din noi care se eternizează
în sufletul unei pietre
şi trece din veac în veac
pe o cvadrigă către cerul senin şi etern
spre culmi atice dincolo de lumile noastre.

duminică, 13 iunie 2010

DERUTĂ
Mergem adesea şi nu mai ştim unde,
Un popor care migrează-n stol,
Să ne găsească moartea pe neunde,
Cerşind merinde pe stomacul gol.

Istoria trădată ne bagă la subsol,

Ne pierdem rădăcinile profunde,
Şi corbii vin în stoluri rotocol,
Căutători de leşuri pe oriunde.

Aşteaptă toţi ca să le spui de unde

Vine salvarea pentru noi, sărmanii,
Salvarea însă tainic se ascunde
Şi trece timpul, zilele şi anii.

179
 De pretutindeni veştile abundă,
Unii şi-au făcut jurnal de bord,
În timp ce barcarola se scufundă
Si mor de inima, atac de cord !

Musteşte viaţa-n sucuri de nătângi,

Şi jalea a cuprins întreaga lume,
Îţi vine câteodată ca să plângi,
Parcă-i blestemul de la şapte mume.

Bat clopotele absolut degeaba,

Cu sunetul aramei, dor prelung,
Doar cioclii pregătiţi îşi mai fac treaba,
Şi nici la Dumnezeu nu mai ajung.

Noi n-avem soarta bunului Ulise

Să ne-agăţăm speranţele de zei,
Speranţa noastră a rămas în vise
Şi viaţa-n mâna unor derbedei.

12 iunie 2010

simbolul atic
aruncat de neunde în haosul sălbatic,
un firicel de lut, prin viaţă trecător,
mi-i sete de-absolutul frumosului atic,
un ideal măret şi-nălţător.

trăiesc şi fără lună, căci nu mai sunt romantic,

trăiesc şi fără ţară, căci am fost desţărat,
trăiesc fără iubită, căci şi ea m-a trădat,
dar nu pot trăi, frate, fără simbolul atic.

în el e frumuseţea cioplită-armonios,
seninul cer albastru cu coapse diafane,
ieşind din spuma mării, figurile profane,
pictate de doi irişi, nebuni după frumos.

180
 nu căutaţi în mine ceea ce n-am iubit
şi nici un sprijin veşnic cui să mă spovedesc,
eu am doar un părinte, părintele ceresc,
el îmi deschide falnic fereşti spre infinit.

deşi am iubit casa şi locul şi femeia,

pe unde mâna, ochii, alergau inocent,
au fost cenuşă toate, n-am câştigat un cent,
şi am rămas pustiul din Cana-Galileia.

mă-ntorc la visul dulce şi cu clepsidra arsă,

ca timpul să mă ierte şi să devin pios,
trag cumpăna ciuturii stelelor care varsă
haosul universului întors pe dos.

marţi, 8 iunie 2010

astăzi…
astăzi am deschis lada de zestre a mamei,
o ladă veche, uitată în podul casei,
acolo am găsit moţul meu,
firişoare de păr blond,
infăşurate într-o hârtie îngălbenită de vreme,
pe hârtie scria:
,,aventura ta începe astăzi!”
de bucurie ştiu că atunci
m-am tăvălit prin grădină prin iarba verde
şi mi-am pierdut un pantof,
apoi, a doua zi, m-am îmbolnăvit de gălbenare,
probabil ca am mâncat ouă clocite,
mama m-a luat de mână
şi m-a dus la Tuţănoaia,
care mi-a crestat în frunte

181
 o rana,
a zis că-mi dă drumul la sângele otrăvit,
a curs ca o strachina de lichid roşu,
după care, ameţit, m-am dus acasă şi m-am culcat.
şi-am visat, doamne, un câmp de maci
care se termina cu o apă mare,
cred că era donul,
că tata era încercuit la cotul donului,
şi apa aceea era roşie
şi tata înota prin ea
şi păcăneau catuşele
şi săreau în sus cai şi căruţe
şi oameni, ca-n apocalipsă,
şi cânta un flaut
era un înger care fluiera,
avea aripi sclipitoare
şi zbura pe deasupra mea
şi el mi-a zis :
copile,
eşti în paza mea, n-ai să mori,
ai să trăieşti poveşti frumoase
cu zâne
şi cu feţi-frumoşi,
lumea e mare,
trebuie să te bucuri de ea.
cănd m-am trezit,
mama sufla-n lampă
şi mi-ă spus
că i s-a arătat o stea zburând prin cameră
care a anunţat-o că tata a scăpat cu viaţă
şi-o să vină acasă
şi-o să-mi aducă bomboane…

am coborât din podul casei târziu

şi m-am uitat în oglindă,
părul meu de astăzi
nu mai semăna cu smocul acela blond
pe care-l strângeam în palmă.
şi copilul de ieri
trecuse-n poveste,

182
 moţul acela
era copilăria
pe care mama mi-o păstra acolo,
ferită de răutăţi.

acum casa e pustie,

mama s-a mutat în stei
şi tata s-a mutat în stei
şi eu am să mă mut în stei
spre nemişcătorii mei străbuni,
retraşi în turnuri de oase,
să privesc stelele cum cad noaptea,
înecate în mare.
sâmbătă, 5 iunie 2010

senectute, frumoasă eşti!

este senectutea timpul fericirii noastre?

animalul din noi a murit demult,

acum trăim cu sufletele noastre

printre forme luminoase şi vagi ce nu-s încă beznă.

cuprindeam în braţe toate oraşele

şi câmpiile fără de sfârşit,

penumbra pe care o vedem este lentă şi nu doare,

ea curge pe un povârniş, semănând cu eternitatea.

183
 femeile au gustul melancoliei

şi le găsim în paginile cărţilor nescrise,

toate astea nu trebuie să ne înspăimânte,

au o întoarcere a lor în timp,

drumurile noastre au fost ecouri şi paşi,

femei, bărbaţi, agonii ,învieri, dezamăgiri, iluzii,

zile şi nopţi, răstimp între vise şi vise,

iernile cu zăpezile frumoase,

verile cu tumultul vieţii,

toamnele cu melancolii,

primăverile cu florile din inimi,

să le putem uita aşa usor ?

cartagina, infernul, glorii, între zori şi amurg,

istoria ne topeşte pe toţi în smalţul pământului,

nu rămâne decât

plânsul străvechi al mumei pe morminte…

miercuri, 14 iulie 2010

crochiu de noapte
trenul s-a oprit la două noaptea

184
 într-o staţie pustie,

sub clar de lună,

în depărtare oraşul scânteiază,

un roi de stele mic la orizont,

pasărea nopţii trece prin castani,

apoi trenul înoată prin întuneric,

oraşul se apropie,

ferestrele sunt închise,

sosesc casele, blocurile, caldarâmul,

zac toate ca după o ploaie

aşteptând

gloata de chipuri fără expresie

să mărşăluiască

spre nu ştiu unde

într-o dimineaţă cu o brutală răvăşire de lumină.

îmi ascult paşii,

parcă sunt singur pe pământ,

cobor din plămânii paradisului

să caut heruvimi de uri ancestrale,

ce uşor e să te prindă neliniştea

sa rămâi singur urlând, mugind, ca un leu

185
 în intimitatea ta

astupând fisurile sufletului

şi uitările care n-au fost uitate,

adio mamă de la fereastra copilăriei,

cred că eşti obosită,

şi melancolicele mele păduri sunt acum pustii,

good by, prieteni,

voi zburaţi ca păsările toamnei,

eu în acest întuneric mă simt fericit

pentru că pot să rumeg toate dumbrăvile

prin care am trecut,

sper să înviez din nou,

nu ştiu de ce plecăm fiecare în altă parte

şi ne trezim aiurea rătăciţi.

nu putem să murim toţi la timp,

câteodată corbii răguşesc deasupra noastră,

lăsându-l pe Esenin să se spânzure singur

şi pe Eminescu să moară în ospiciu,

stoice gânduri, ruine vămuite de stranii întâmplări,

cresc în această linişte nocturnă

şi eu, călătorul ajuns la liman,

186
 caut cheia blocului

să intru la zeus spărgând clipa în două

şi să mă incui în cuşca dragostei,

asculţând scurgerea timpului

ca pe o metaforă care mă adoarme.

marţi, 13 iulie 2010

criza
se dedulcise lumea din bucate,
tot omul îmbuca pe săturate,
dar veni criza şi sistă ospăţul
şi-n toată lumea se opri dezmăţul.

de-acuma nimeni nu va îndrăzni

să mai trăiască doar pe datorii,
cu vile, jacuzi,amante şi case,
căci criza flămândă pe toate le rase.

când în necazuri iară am intrat,

am dat în clocot toţi cu un oftat
şi, săturându-ne de-aşa ospăţ,
rămas-am, ca-n poveşti, cu traisa-n băţ.

de-acum vom duce iar o viaţă tristă,

suflând necazul tot într-o batistă,
şi vom avea un bonus consolare,
când bate vântul gol prin buzunare…

sâmbătă, 10 iulie 2010

oamenii lui goya

187
 oamenii lui goya suntem noi înghesuiţi

claie peste grămadă

într-un abstract peisaj

care pluteşte în aer precum liliecii

pe bolta unei peşteri,

un fel de cadavre sau monştri ai închipuirii

care aspiră la imbecile iluzii de fericire,

toţi înfulecă ce pot,

mai ales priviri obscene

de femei de lut

cu sânii daţi în mugure,

pe plaje, privind lasciv spre un orizont etern,

saltimbanci sau zburători

care umplu aerul cu ţipetele lor stridente,

măscărici cu sânge rece

care ucid primăverile

în privirile lor bezmetice,

pe san francesco el grande

la curtea regală

alergând după glorie.

goya, filozoful, cunoştea psihologia noastră,

188
 surd

el aude zbaterile misterioase

ale sufletului omenesc,

el cânta din pensulă

balada umanităţii

călare pe un mormânt,

aspirând la un alt fel de paradis.

văile raiului la el sunt pline cu oameni goi

care gâfâie si se zbat între alb şi negru,

la el scheletul este poezie

ca la buddha, shakespeare sau rimbaud.

la el culoarea cărnii se amestecă cu fumul de tămâie

într-un semiobscur

care ne face să scuipăm mirosul pe jos,

la el plouă mereu şi viaţa se zbate-n libaţii.

of, doamne, se întreaba el,

unde mai e speranţa

de ce ai făcut omul aşa de mizerabil,

să se zvârcolească claie peste grămadă

sub cerul neguros

într-un peisaj nenorocit ?

189
ochiul pictorului cu privirile lui obscene

vede suprafaţa lumii

în cerc,

beată,

cu păsări de lemn

expuse pe frânghii de rufe,

bărbaţi şi femei din argilă neagră,

maja dezbrăcată,

ducesa de alba

înflorind

în plenitudea fericirii,

copacii plini de taine,

statui fără grai,

în gravuri,

oraşe fantomatice,

zaragoza,

mahalale,

cimitire,

las vegas,

floarea soarelui moartă,

flori de cobalt,

190
 şi pe napoleon

cu gloria lui de carton,

toate ciuntite de visul de emigrant,

rătăcit printre viziunile lui demonice.

duminică, 27 iunie 2010

nu daţi cu pietre în van gogh

el face parte din galeria nebunilor frumoşi

care a zvârlit copacii în aer

şi a făcut din culoare bici.

la ospiciu în saint-remy

picta pe cer cu sânge

viaţa lui

înghesuită în cafe terrace at night,

a băut, a iubit,

femei din tahiti

şi şi-a visat fericirea

ca un buchet de flori roşii

într-o vază.

în coliba lui şi-a tăiat organul auzului,

răzbunându-se pe gauguin

191
 pe care n-a putut să-l ucidă cu briciul.

de ce se zvârcolesc personajele lui pe şevalet,

culoarea galbenă

se roteşte ca o obsesie

în peisaje,

câmpuri pustii sau ceruri învolburate şi contorsionate,

linii curbe luate de vânt,

ţărani, măturători, mici slujbaşi,

apoi un pistol cu care se împuşcă la 37 de ani.

nu daţi cu pietre în van gogh,

în sufletul lui a tâşnit umanitatea

aşa cum a văzut-o ochiul lui rătăcit

7 Iul 2010

ne-am rătăcit
Ne-am rătăcit ca doi hoinari

Printre poeme puse-n ramă

Eu culegeam fluturi pe cer,

Tu nici nu mă băgai în seamă.

Făptura ta atât de rece

Pătrunde-n visurile mele,

Eu mă-nchinam ca la icoană

192
 Iar tu te închinai la stele.

De-atunci am devenit blazat

Şi m-am retras în tenebroase,

Tu te-ai închis într-un palat

Iar eu în povestiri frumoase.

Pierdută, clipa-n departe

Plutea pe nori acolo sus

Ne mâna viaţa înspre moarte

Şi noi o luam înspre apus.

Aşa a fost să fie soarta,

Să ningă vremea peste noi

Ne-a fost închisă pe veci poarta

Pe unde intram amândoi.

( Clipe rechemându-le,

Clipe dragi inimii mele,

Fugi de ele, gândule,

Că-i blestem de gânduri rele…)

Am lăsat deschisă cartea

Ca de-o fi să ne-vedem

Să nu ne mai recunoaştem :

Doi stâini într-un poem.

03.07.2010

193
bat nişte clopote în depărtare
bat nişte clopote în depărtare

într-un oraş medieval,

valuri fac

aduse de vânturi,

printre neliniştitele mele gânduri.

ritmul lor,

strident şi blând

se frămâtă în sufletul meu

trec tăcut şi fără speranţă

şi-mi vine în gând miresma tămâiei

şi gustul colivei.

îmi spânzur fiinţa de dangătele lui,

nu-mi cruţă amintirile

care au luat-o razna

prin acest timp nesăţios şi brutal.

totul doare, timpule,

nebunule,

doare despărţirea de prima dragoste,

despărţirea de mama,

când a înghiţit-o pământul,

194
 despărţrea de tată,

de prieteni,

de casa copilăriei,

de iarba brumată a dimineţilor de vară,

de amurgurile colorate în roşu,

de dimineţile albe,

de basmele cu feţi-frumoşi,

de poteca de argint

prin care pătrundeam în labirinticul vis al iluziilor,

am rămas ca-n povestea lui homer,

pe-o insulă plutitoare,

un ulise rătăcit

care spintecă întinderile pe-nserat,

solitar,

un navigator spre nu ştiu unde.

visul meu creşte în afara vremii,

inutil,

unde-mi vor rămâne palatele de vis,

în care cută a haosului îşi vor afla mormântul.

bat nişte clopote în depărtare,

între o silabă şi alta,

195
 eu intercalez aşchii de speranţă

care mă exaltă şi mă deprimă

şi trec din obstacol în obstacol,

başbâcâind prin întunericul vremii

ca un cerşetor de halebarde.
7 Iul 2010

iar vine toamna

iar vine toamna

şi eu m-am rătăcit printre cuvinte,

clipele au culoarea ruginei,

ca şi frunzele,

visele cad

luate de vânturi…

zilele capătă gustul melancoliei,

foşnetul lor

îmi trece

prin sufletul

bântuit de vise.

unde sunt paşii perche

care odinioară

treceau pe sub umbra plopilor,

196
 conturând umbrele noastre?

de ce tristeţea toamnei

ucide cu otrava singuratăţii

toate patimile din noi?

joi, 26 august 2010

poemul singurătăţii

îmi plimb singurătatea prin amurgul de flăcări,

(ce seri frumoase erau odată…)

prin gări pustii, în care oamenii nu mai aşteaptă nici un tren,

cu ochii întorşi spre suflet dau să mânânce câtorva păsări,

ca un rătăcit îl caut pe ulise pe mare,

ce să faci şi cu prietenii când nu poti să-i mai chemi în ajutor?

197
 când trebuia să-i chem, era iarna, era ger, viscol,

ne strecuram unul pe lângă altul ca nişte laşi cu mantăile-n cap,

acum treizeci de ani ar fi fost altfel,

nu mă hrăneam cu disperarea

şi nu mă dureau sentimentele,

respiram un aer curat

şi mă urcam pe scări de mătase pâna la cer,

voiam să gust cât mai mult din nebunia raiului

pe care mi-l imaginam.

acum dorm pe perne de amintiri

lângă nimfa calipso.

ajuns pe insula ogygia,

de ce să mai stau şapte ani aici?

îmi e dor de ithaca mea cea părăsită

sa dorm în culcuş de puf şi în pat de abanos

să visez meandre vaduri de fericire;

după ce am pierdut totul, într-o luptă zadarnică,

m-am hotărât să-mi trag corabia la liman,

nu-mi mai pasă de carthagina;

semaforul vieţii se topeşte-n larg în întunericul nopţii,

rătăcitul din mine se chinuie să facă atlaz din fluturii nopţii,

198
 ii de mătase pe un cer plin de stele,

să eternizez nimicul lângă pânzele lui Van Gogh.

de ce să mai surprind speranţa când ea a rămas descumpănită,

spânzurată de crăcile uscate ale pomului vieţii?

pe driadele dezbrăcate care dăruiesc bucuria trupurilor lor muritorilor

le văd ca prin vis ca pe nişte naiade desfrânate,

arse de soarele torid al verii care le zvântă bronzul de abanos al pielii.

şi când te gândeşti că încremenit mă voi încovoia,

cât timp astfel de trupuri vor sprijini orele pustii ale zilei

şi că n-am încotro,

trebuie să –mi leg ochii şi inima şi să cred că naufragiul,

e o poveste pe care-o ascult repovestită de tine, de mine, de el, de noi toţi…

12 august 2010

mi-a trecut cheful de scris poeme…

mi-a trecut cheful de scris poeme,

am plecat, mi-am luat lumea-n cap,

nu mă mai interesează mail-urile,

vreau să fac un compromis provizoriu cu voi toţi:

lăsaţi-mă la ţărmul lumii

să contemplu melancolia

199
 în toate culorile posibile.

e frumos să priveşti

panorama acestui secol

într-o cafenea sentimentală,

fumând pipă şi privind meduzele

care se zbat în acvariul din perete.

ce bine e să trăieşti cu mese şi scaune care-ţi vorbesc,

cu oraşe şi ţări pliante

care se desfac şi se strâng ca o armonică,

cu seneca prieten

care ne trimite la dracu,

să rămâi tu, cu sufletul tău, şi să-l mângâi,

să-i spui poveşti cu femeile care-au trecut prin viaţa ta,

cu democrit din abdera care şi-a smuls ochii

pentru un gram de adevăr,

cu drumuri întortochiate de ieri şi de azi,

cu împărăţia iubirii

care întotdeauna e nestatornică,

cu vise şi ecouri din lumea ta,

mereu ne dorim

o viaţă nevânturată de casieri

200
 pe răbojuri absurde,

o viata care să semene cu a lui cicero,

sau ca a lui dante

cu divine comedii visate de noi,

mereu am vrea să plutim

în haloul pe care-l face soarele,

unde fiecare emotie e un abis,

fiecare gând- o pauză,

fiecare dans- un pas de rumbă,

fiecare lacrimă- un cristal de rubine,

fiecare dor- un cântec de flaut.

mireasma visului se rostogoleşte în spaţiu,

arde simbolurile,

pluteşte

şi se pierde odată cu noi.

să nu ne mai lăsăm narcotizaţi de lucruri practice,

sau de adjective precum facilul, decorativul, plăcerea,

căci unde se instalează decadenţa,

inima îşi pierde ritmul bătăilor,

nu mai are predicat,

se încurcă în jocuri aride de stos

201
 şi ne părăseşte.

mi-a trecut cheful de scris poeme,

mai bine să trăim printre fleacuri,

nu vedeti că pământul e plin de semnele morţii?

moartea- acest simţământ iluminat ce se tot amplifica

din cuiburile pământene până la stele-

veţi zice că sunt pesimist,

dar orice optimist are şi el dreptul odată

să pesimistizeze, filozofând

într-o mansardă a singurătăţii.

sâmbătă, 7 august 2010

poem otrăvit
călătorim prin vremi capricioase

şi ne mutăm mereu în altă ţară,

mâine suntem în alte sentimente,

decapitând teii lui eminescu,

sau spălând pietrele cu ploi acide, târzii.

dacă vine zăpada,

eu lâncezesc în patul pustiu

şi mă bucur că a mai trecut o zi.

202
 dimineaţa mă însoţeşte

o melancolie sfâşietoare

pentru că toată noaptea te-am visat

alunecând râzând

prin mâinile mele ca o viperă,

dealul acela alb

pe care noi îl suiam în fiecare sâmbătă

acum e rece si nepăstor,

s-a unit cu cerul cenuşiu

într-o dulce incleştare,

topindu-se într-un timp de taină.

închişi într-un anotimp indecis,

călătorim prin vremi capricioase,

timp de pâră, plin de scârnave ocări

prădaţi de sfinţi martiri cu moaştele de pigmei.

30 septembrie 2010

iarna
trec ciutele spre miezul de pădure

prin neaua proaspătă ca de bumbac,

203
 un zvon prelung de corn se-aude-n zare

şi-o broască întârziată sare-n lac.

copacii dorm în haina alb-a zilei

şi aripi se aud pe sus, prin crengi,

sunt vrăbiuţe mici în promoroacă

şi granguri friguroşi, umblând pribegi.

tăcerea stăpâneşte toată zarea,

a-ncremenit zăvoiul ca-n poveste,

sub nea s-a astupat de vânt cărarea

luând toată vietatea fără veste.

cerul pe vârfuri s-a pornit încoace,

curg funigei de fulgi în alb aprins,

pomi singuratici dorm în dulce pace

şi zarea toată-i un cearceaf întins.

november 28, 2010

din rune, doina, te-ai născut,

din patimi…
din rune, doină, te-ai năsut, din patimi,

204
 delir de suflet îngropat în inimi,

prin codri dragi haiducii te-au cântat,

la plug ţăranii te-au avut tovarăş.

din vrăji născută şi apocalipse,

prin cerul vremii, pe la stâni, pe plai,

tu ai adus în inimi bucuria

ciobanului pe gurile de rai.

ai alungat durerea dintre strechi

pe frunze şi pe ţâţe de viori,

pe fluiere de soc şi cobze vechi

sau pe tilinci din aripi de cocori.

te-au nins dureri în ierni de suferinţă,

prin tinde afumate de biserici

şi te-a păscut o singura dorinţă

să mângâi suflete şi să le fereci.

din amănar şi iasc-ai făcut foc,

din dor tu ai făcut melancolia

şi din nimic tu ai făcut noroc

şi ţi-a-nflorit din lacrimi toată glia.

te-au frământat femeile-n copaie,

de sărbători la hore te-au jucat,

205
 purtănd nepoţii pe genunchi tataie,

întâia oară lor mi te-a cântat.

te-a luat românul şi te-a pus la masă,

şi-n jocuri te-a-nvârtit ca pe-o fecioară

apoi te-a-nchis de dragul tău în casă

s-a logodit cu tine-ntâia oară.

28 noiembrie 2010

trec anii prin mine

trec anii prin mine ca făcări aprinse,

arzând ce-i mai drag în sufletul meu,

privesc înapoi, amintirile stinse,

devin doar religve, un straniu muzeu.

beţia din iernile cu neaua din stele,

de tot ce-i frumos, mi-aduce aminte,

de-o tinereţe risipită-n vise rebele

cusută-n poeme cu mii de cuvinte.

privesc tăcut la albul din zare,

cum cade pe ţară argintul de nea,

206
 un cântec duios de nai mi se pare

beţia zăpezii cu dorul din ea.

blestem de zodii şi farmec de iele,

aşa a trecut spre zenit clipa grea,

în nopţile negre şi-n zile rebele,

aştept să cadă-n neant steaua mea.

mă voi sprijini de propria-mi durere

am să urc golgota hotărât şi semeţ,

căci între moartea mea şi -nviere

drumul spre neant e măreţ.

28 decembrie 2010

colind de anul nou

să colind

cu inima mea,

făcută sorcovă

din flori de cuvinte,

ca un crez,

să vă urez,

207
 acum pe ger

şi pe zăpadă,

cu braţele-mi spadă,

făcute cer,

LINIŞTE ALBĂ,

cu steluţe

bătute-n salbă,

ave, ave, la mulţi ani,

sânul plin de gologani,

la masă

să aveţi parte

de belşug şi sănătate,

pe zăpada argintie,

viaţa numai bucurie,

să uitaţi amarul,

iubire cu carul,

răul, fâlll,fâll,

mai departe

până –l vom duce

la moarte,

să aveţi privirea blândă,

208
 fără vorbe de osândă,

numai bucurii

si vise,

fără gânduri

plânsu-mi-se.

din cupe

doar vinuri grele,

şi în mâini

numai inele

şi pe faţă bucurii

din zenit pân’la chindii…

priviţi la luna

virgină,

pe zăpadă

e regină,

şi ne-mbie şi pe noi

să jucăm hora în doi,

căci de mult

îţi fac cu ochiul

şi-ţi dă gaica

cu ghiocul

209
 ca să-mi cazi

odată-n braţe,

acum a venit momentul

să serbam evenimentul!

27 decembrie 2010

în fiecare zi ne luăm adio de la

cineva
în fiecare zi ne luăm adio de la cineva,

azi de la o floare,

mâine de la un prieten,

poimâine de la părinţi,

răspoimâine de la iubită,

apoi prind aripi visele,

vocalele şi consoanele

şi începem să vorbim cu noi înşine.

trecem singuri pe alei

şi privim anotimpurile

cum se lasă prin copaci

210
 şi cum trec pe lângă noi,

amăgind singurătatea…

goliţi de azurul nopţilor

ne întoarcem spre izvoare,

căutăm metaforele prin noi,

ne visăm corifeii, iubitele, prietenii,

vrem să oprim timpul în cupe de crini

şi ne izbim tragic de destin

ca de un zid chinezesc.

cu timpul devenim strigăte

cu trupurile spânzurate de trecut

văzând că dincolo de aceasta lume

se aşterne eternitatea.

odată si- odata ne vom lua adio şi de la noi,

vom deveni religve pentru arheologii

care vor căuta prin pământ

scheletele, craniile, mâinile şi picioarele

şi vom deveni exponate prin muzeele lumii.

20 decembrie 2010

melancholia

211
 sălăşluiesc în mine tot mai străine timpuri

de parc-aş fi din alte lumi născut,

nu-mi pasă cum trec anii, zile şi anotimpri

ca un soldat învins eu m-am întors pe scut.

în lumea asta mare ce-atâta se frământă

stă cineva la pândă şi-o zbuciumă din greu

dar nu-mi mai dă frisoane şi nu mă înspăimântă,

de la adam şi eva aşa a fost mereu.

ştiu sigur că odată cu toţi vom fi pământ

şi gândul ăsta straniu adesea mă-înfioară,

de-i lungă sau e scurtă calea spre un mormânt,

rămâne-vom ţărână într-o pustie ţară.

mi-e dor de-nţelepciunea, cea din bătrâni, adâncă,

cheia pe care nimeni n-a reuşit s-o fure,

şi nimeni nu cunoaşte secretul vieţii încă

nici buddsa-sakya-muni cu legile lui dure.

căci nimeni nu cuprinde c-o viaţă veşnicia,

neodihnită încă, clipind în ochi de ceas,

212
 pe noi ne paşte dorul şi crud, vremelnicia,

cu zâmbetu-i himeric în tot ce ne-a rămas…

17 decembrie 2010

zăpada
ce trist balsam

a venit peste noi

cu polenuri de gheaţă,

umile,

ostoind tot frigul

din oase

în cea mai albă din zile.

un flaut parcă

trece prin trup

cu amintiri duioase

după o coapsă vergină

de lună

cu sânii –n angoase.

stihii nefaste

din răsărit

luminează

213
 zăpezile caste,

cerul,

un candelabru

aprins,

în zodii nefaste.

16 decembrie 2010

la început a fost cuvântul

Cum tace totu-n mine ca pământul

Crescut în secetă, uitat de ploi,

Mi-e lacrima durere, doar cuvântul

Se-ntoarce, proorocul, către voi.

Cuvântul care circulă prin vreme,

Născut din rune vechi, din mare har,

Va dăinui încoronat de steme,

Necunoscând durere şi hotar.

Doar Heraclit a spus că totul trece,

Numai cuvântul biblic este zeu,

Noi, oamenii, suntem văpaie rece,

Altoiul pur din dar de Dumnezeu.

La început de lume-a fost cuvântul,

Şi noi, copiii lui făr’ de noroc,

214
Noi, care-am populat deja pământul,

Într-un săgalnic, trgic, joc.

Născuţi din lutul greu, matern,

Cântăm prin cetini lumii mai departe

În scurta fulgerare a zborului etern

Cântec duios al vieţii după moarte.

14 decembrie 2010

ger
În goluri hăituite rău de ger,
Când soarele încearcă să renască,
Azurul se desprinde de pe cer
Într-o hlamndă albă-mpărătească.
Pe-albastra marmoră cu umeri goi
Gerul şi-a pus sărutul lui de taină,
Venit din depărtări ca un strigoi
Îmbracă totu-ntr-o geroasă haină.
Călcând pe lespezi de tăcere rece,
Natura -i îmbrăcată-n promoroacă,
Doar timpul singur prin clepsidră trece
Făcând din vreme o eternă joacă.
Ca nişte străverzii aripi de flutur
Se aşează flori de gheaţă peste geamuri,
Din pomi polenuri de polei se scutur
Şi tremură zăpada peste ramuri.
Şi viscole se prăvălesc pe stânci,
Dărâmă-n mine poarta după poartă,
Şi-mi răscolesc din visurile-adânci
O amintire care doarme moartă.

215
 12 decembrie 2010

lasă-mi mâinile si ochii

Doamne,

lasă-mi mâinile şi ochii

şi nu mă orbi de tot

ca să dăltuiesc cu ele

cât mai trăiesc şi cât pot

chipul drag al mândrei mele.

cu marmora odată-mi strâng

cuvintele supte din mine

le ţin la sân şi mi le plâng

sub un buchet de crinoline.

şi-i mângâi pântecul discret

ca fidias să-i fac portretul,

s-o nemuresc prin infinit,

s-o pună-n versuri şi profetul…

să-i fac un bust ca de regină

cu pieptul plin de bogăţii,

cu şoldurile arcuite,

216
 şi doi ochi negri , viorii,

să plângă dorurile-n ei

cu irişii numai scântei,

cu decolteu la subsioară,

cu gâtul alb şi sânii mari

picioare lungi de căprioară,

cu nurii dulci, dar şi amari…

cad în păcat, mai dă-mi o şansă,

s-o făuresc din vise dulci,

s-o ştiu aşa intrată-n transă

şi-apoi pe veci poţi să mă culci

la capul ei pe soclul sacru

într-un mormânt săpat în stele

să uit de toate câte sunt,

dar şi de dorurile mele.

îmbracă-mă în a Ta tină

acolo-n soclu la picioare,

şi senzual s-o simt regină

pe un mormânt de lacrimioare.

voi mângâia-o doar în joacă,

lăsând visările să sune

217
 ca frunzele sub promoroacă

sub raza dulce-a sfintei lune.

singurătăţi frumoase-n doi,

sub frunze veştede şi-n ploi,

cu toamne, ierni şi primaveri

uitate în trecut ca ieri…

31 ianuarie 2011

cosmogonie în derivă
locuim într-un sistem planetar imperfect,

poate că s-au defectat legile atractiei interplanetare,

moare timpul în clepsidre

şi viitorul prea repede devine trecut,

pe deasupra noastră zboară iluziile

ca nişte păsări invizibile

într-o lume încă nenăscută.

magma pământului se răzbună pe noi,

ne fură aura energetică,

transformându-ne în nişte sticleţi de noapte

fără nicio ţintă de zbor,

218
 iarba creşte din dihoria murdară a leşiei

şi se colorează în albastru si galben,

omorând căprioarele si cerbii

din inimile noastre cu otrava ei.

dragostea s-a retras în siberii

şi barbaria sentimentelor îi ia locul

într-o lume mercantilă

care, în loc să ne spele de murdăriile sufletului,

ne împroşcă cu mâlul aluvionar

al tuturor mizeriilor pământeşti.

am uitat să privim roiul de albine

şi muşuroiul de furnici

de la care am putea să luăm lecţii de morală,

fericirea lor e simplă

şi idealul lor e munca într-o trăire paşnică.

un ochi de sus ne contemplă zbaterea

şi râde de noi

iar corabia hodorogită prinsă de furtună

se scufundă încet- încet într-o mare furtunoasă.

ne vin în minte catedralele cu sfinţi

şi clopotele care anunţa paşnic o apocalipsă,

219
 dar am uitat marea catedrală a vieţii

din inima noastră care se scufunda odată cu noi.

şi atunci ne rugăm să se reverse peste noi

bunătatea liniştii şi trupurile fluviilor decapitate

în cascade

care să ne spele ca un iordan

sufletele noastre …

25 ianuarie 2011

cine suntem noi?

cine suntem noi?

vis de noapte,

locuitorii

acestei secunde

ce se-ascunde

ca o hidră

într-o clepsidră.

suntem ramura

unui copac

220
ce-aşteaptă securea.

şi frunza

cu buburuza

ce zboară prin timp,

zidind aerul

într-un tâmp

anotimp.

ne-am rupt

din aer,

din stele,

ne-am pus

pe deget inele,

ne-am cununat

cu trecătoarea

clipă,

ne-am frânt

o aripă

şi ne-am pus

mantăi de nori

cu vipuşti

la subţiori.

221
 n-avem prezent

şi nici trecut

şi n-am avut

nici viitor,

le-am îngropat

pe toate-n zori

într-un destin

aiuritor.

23 ianuarie 2011

dac-ar fi să închid ochii

astăzi…
(după o idee de

Kahalil Gibran din ,,Profetul”)

dac-ar fi să închid ochii astăzi,

dac-ar fi să-mi iau la revedere de la voi,

dac-ar fi să-mi văd pentru ultima dată iubita,

soţia, copiii, părinţii şi prietenii,

dac-ar fi să-mi spun ultimul cuvânt în faţa morţii,

eu v-aş spune doar atât:

să vă iubiţi, oameni buni,

căci iubirea este sentimentul

222
 care vă înalţă şi vă înnobilează,

iubirea vă dă aripi să zburaţi spre idealurile mult visate,

ea vă încunună dar vă si crucifică,

vă imbată de fericire şi vă retează uscăciunile sufletului,

vă distruge răutăţile şi egoismul,

ea vă ridică până la înăltimea ideală a lui Dumnezeu

şi vă alintă cu o dumnezeească gingăşie

ramurile cele mai fragile ale inimii care freamătă

în lumina soarelui infinit al iubirii,

iubirea vă răzbate cu o miraculoasă forţă purificatoare

până în adâncul rădăcinilor voastre,

vă frământă până ajungeţi divini şi puri,ca şi Dumnezeu.

numai iubind veţi cunoaşte tainele inimii

şi veţi deveni o parte din inima vieţii eterne

care izvorăşte nesfârşită iubirea.

nu fiţi stăpâniţi de îndoială, egoism, meschinărie,

suspiciune si teamă,

nu căutaţi doar tihna şi plăcerea dragostei,

mai bine acoperiţi-vă goliciunea sufletului

şi ieşiţi din mreaja falsă a iubirii,

pentru că toate acestea vă întorc în lumea fără anotimpuri

223
 unde veţi plânge, nu cu lacrimile voastre

pe care vi le-ar fi putut smulge extazul iubirii…

veţi rămâne închistaţi şi singuri, înfrânţi

ca o mare după o furtună,

sfărâmându-vă visele himerice

asemenea vântului de miazănoapte

care vă pustieşte grădinile.

iubirea vă face egali cu zeii

şi vă dă puteri miraculoase

pentru a străbate prin viaţă.

golgota
Printre suliţi, ghimpi şi cuie,

Pe o cruce-ndurerat

Suie dealul-carăruie

Domnul nostru Impărat.

Între moarte şi-nviere

Sângele din tălpi îi curge

Şi nu-I pasă de durere

Când soldatul Îl împunge.

Plânge-ntruna tot văzduhul

Se cutremură si marea

224
 Când Isusul Îşi dă duhul

Mântuind crucificarea.

Parcă stă şi parcă doarme

Plâns de Mamă si de toţi

Of, Isuse, rău îţi şade

Între doi tâlhari de hoţi.

Ura nu Te mai încape,

Ceru-Ţi este curcubeu,

Vine Domnul să Te scape,

Domnul este Dumnezeu!

Şi Te-a înălţat la ceruri

Ca să mântui lumea nouă,

La a doua înviere

Să ne dai un semn şi nouă.

21 ianuarie 2011

o cafea cu cărţile mele

dimineaţa îmi iau cafeaua în bibliotecă

cu Dostoievski, cu Prust, cu Machiaveli,

cu Marin Preda, mai pun şi ceva Eminescu,

225
 Caragiale, Creangă şi alte volume pe care le salut.

stau în raft cuminţi şi se ceartă între ei,

adică cine s-a inspirat din cine.

care a fost primul care a spus că totul e vis,

Aristotel care a legat sufletul de corp şi care,

plimbându-se pe Mediterană,

huiduit de mai marii zilei,

după moartea lui Alexandru Macedon,

a murit ca un proscris

sau Platon care venind din Egipt,

a făcut apologia Ideii şi a Fiinţei

spunând că între Bine şi Rău trebuie să steaVirtutea.

între ei sare Dostoievski cu Roscolnikov

şi Sonia lui plecaţi într-o Siberie eternă,

care îmi pune în faţă tabloul sumbru

al contradicţiilor lui sufleteşti.

apoi vine Preda cu figura lui închisă,

plin de nevroze, care se întreabă

ce-i dragostea, ce-i femeia, ce-i răutatea,

care este sensul vieţii

şi ce se întâmplă cu această eră a ticăloşilor

226
 care nu se mai termină.

Preda îi cheamă în ajutor pe Camus, pe Marlaux,

pe Sartre, pe Faulkner, pe Prust şi pe Joyce…

Rouseau se întreaba de unde vine omul,

cum de unde, din neant, din abis, din necunoscut, spermă aruncată de
Dumnezeu pe pământ

pentru a-l popula, genă miraculoasă,

provenita din aminoacizii

ce-au populat la începuturi universul.

domnul Ionel Teodoreanu zice că

omul este regele verticalei, al vericalei sau al orizontalei?, îl întreb eu

pentru că în ultimele două secole

omul s-a cocoşat pe orizontală în faţa stăpânilor

şi s-a zbătur între două extreme:

între homo naturalis şi homo spiritualis.

apoi vine Petrarca cu Laura lui,

dacă a murit Laura, s-a stins soarele,

Doamne, cât plâns, câtă durere, cât strigăt în pustiu!-

un melancolic bântuit de sentimentul singurătăţii-

dintr-un colţ al raftului mă priveşte

taciturnul florentin Dante Aligheri,

care în Divina lui comedie

227
 trage după el în moarte toate pasiunile celor vii,

întreg cerul şi pământul,

uneşte lumea antică cu cea modernă,

într-un foc sacru plin de iubire pentru Beatrice

care arde sufletele noastre.

domnilor şi doamnelor, vreţi să fiţi mişcaţi,

vreti să ştiţi până unde poate să se întindă

imaginaţia durerii,

vreţi să cunoaşteţi poezia chinurilor

şi a imnurilor cărnii şi ale sângelui?-

atunci coborâţi în Infernul lui Dante!

Balzac din jilţul lui înalt mă priveşte chiorâş,

el răscoleşte sufletul uman ars de pasiuni,

arivistul, cămătarul, sgârcitul, bancherul,

magopaţa care se vinde pe bani,

trebuie să debutez cu o capodoperă, altfel îmi rup gâtul!

-zice-

dar nu şi l-a rupt!ce geniu întortochiat eşti, maestre!

sunt cu cafeaua pe terminate,

mă reţine contele Tolstoi pentru câteva minute,

îl găsesc la 82 de ani mort într-o staţie de cale ferată,

228
 răsfoiesc Război şi pace,

o adevărată epopee,

văd în toate personajele lui un alterego al sufletului său,

Andrei şi Bezuhov doi oameni la poluri opuse

Şi o Natasă simplă, spontană, delicioasă,

devotata vieţii de familie…

plec din bibliotecă,

dacă mai stau îmi sar în cap divinul brit,

Ibsen, Maiorescu, Macedonski, Eminescu

şi alţi truditori ai condeiului

cu care voi lua cafeaua altădată.

mă trage de mânică Amos Comenius

şi-mi sopteşte:

ai grijă,

frica Domnului este începutul înţelepciunii..

Doamne, ajută!.

19 ianuarie 2011

sonet profan
O, dragoste, frumoasă carpatină,

Cioplita maiestos încet cu dalta

229
 Ai răsărit ca soarele-n lumină,

Căzută pe pământ cum nu e alta.

Cu chipul tău s-au dedulcit profanii,

Şi ţi-au furat dulceaţa toţi amanţii

Şi faţa ta nu ţi-a brăzdat-o anii

Şi-au zornăit pe pieptu-ţi toţi tananţii.

În vremile de veghe, tenebroase,

Pierdute-n amintiri, tot mai departe,

Poveştile-ţi reînviau frumoase

Repovestite parcă dintr-o carte.

Te dezbrăcam cu ochii mei tăcut

Şi te zideam în mine ca pe Ana,

Cu tine-aş lua-o iar de la-nceput…

Şi m-aş zidi cu tine-n nemurire,

Nedespărţiti pe viaţă, drept altoi,

Pe-o pajişte întinsă de trifoi…

18 ianuarie 2011

ne-am turcit
De la un timp ne-am tot turcit

Şi ţara noastr-a sărăcit,

230
Au secat fântâni, urcioare,

Cristalinele izvoare

Vântul tot mereu ne bate

Viaţa-n noi mereu se zbate

Între traumă şi vis

Tot trecând pe interzis.

Visele decapitate

Între doruri şi dreptate

Ard în cerc uitat deschis

Într-un veşnic paraclis.

Trecerea e grea-n divan

Ne tot fură an de an

Precum iepurii si cerbii

Primăvara firul ierbii.

Vara noastră pe la umbră

E din ce în ce mai sumbră

Toamnele mai tuciurii

Primăveri fără florii

Iernile mai viscoloase

Ne bagă gerul în oase.

Am zugrăvit vechiul rai

231
 Cu făină si mălai

Şi am spus mereu la glume

Tot făcând la gură spume.

O ţinem într-o dârvală

Fără nicio socoteală,

Ba că-i neagră, ba că-i albă

Ba că baba n-are salbă,

Tot alergând ca orbeţii

Ne-a roşit obrazul feţii.

Şi-am rămas la vorba ceea

Că suntem în lume-a treia.

Mereu ne-am înghitit ura

Tot strigând aiurea la uraaa!

Şi-uite aşa fără noroc

Am cam pus ţara pe foc.

17 ianuarie 2011

elogiu luminii
îngenunchez în faţa ta,

lumină,

tu dai contur lucrurilor,

232
 fără tine

viaţa

ar fi

o lungă şi interminabilă

noapte.

tu eşti fericirea

ochiului,

cu tine

zborul devine

vis.

tu goneşti întunericul

din suflete

şi urci spre etern

tot ce are mai înălţător

viaţa.

16 ianuarie 2011

eminescu, domnul nostru

m-am întâlnit cu domnul eminescu

în tinereţea mea

la umbra teiului în floare,

era în luna mai când natura nuntea fluturi,

233
 nu ştiu dacă visam ceva

mi se părea că ninge cu fulgi de zăpadă

dar erau puful păpădiei,

eminescu era trist

că doina lui fusese interzisă

umbla cu nişte chei în mâna

să descuie lacătul limbii române

să dea drumul la cuvintele

strânse cu migala din cronici

să semene pe solul nostru

sămânţa poeziei precum venere şi madonă,

luceafărul, mai am un singur dor, călin,

iubind în taină, melancolie, craiasa din poveşti

şi alte petale rupte din inimă

atunci mi-a spus el că tată-i este shakespeare

şi mumă poesis,

uitase obârşia,

venea dintr-un infinit şi mergea în alt infinit

ca o pasăre cu aripi de aur,

dumnezeul geniului, zicea, îl sorbise din popor

precum soarbe soarele un nour de aur

234
 din marea de amar.

dragostea lui venea din veselia lui decebal

şi se revărsase asupra veronicăi

căreia îi închinase toate palatele lumii

şi toate lacurile

şi toţi plopii

şi toate florile,

le rupsese petalele,

şi căzuseră confeti peste părul ei mătăsos

surparea lui în neunde

era lucru-atât de sfânt

căci din formele rotunde

scotea aur din cuvânt.

ce ochi mari şi trişti avea,

pletele de corb bătrân fluturau

în vântul primaverii,

iară fruntea ca un templu antic

arcuia peste sprâncenele lui dese.

sună cornul, bate vântul

eminescu e cuvântul

trece luna în alai

235
 peste codrii lui mihai

urlă marea, se răzbună

peste glia lui străbună,

însetat doar de dreptate

arde gândurile toate

că-ntr-o zi neagră de vară

hoţii ne-au furat din ţară

şi străinii, bată-i vina,

ne-au luat din hambar făina

ne-au culcat ţara-ntr-o rână

şi-au furat limba română.

floarea teilor e-n toi

cânta paseri în dumbravă

eminescu pentru noi

cântă simfonia gravă.

iară eu, străin de el,

am rămas ca un proscris

cu o lacrimă în gene

între iad şi paradis

domnul nostru eminescu

a zburat în vânt de seară

236
 pe un răsărit de lună

într-o lume milenară

eminescu, călătorul

ne-a lăsat doina şi dorul

din mantaua lui albastră

vine poezia noastră

ca să-ncunune vecia

peste toată românia.

12 ianuarie 2011

între osie şi roată

nu mi-e foame, nici destin,

nu mi-e sete, nici pelin,

nu mi-e dor, nici amăgire,

nu mi-e grijă, nici iubire.

nu mi-e frică, nici cucută,

o fac să fie făcută.

călător pe bordul nopţii

caut nume la toţi morţii

să le scriu în colilii

237
 între dulci melancolii.

de va fi, va fi odată

între osie si roată,

timpul să mă depene,

între dor şi ţepene

fără pic de lăcrimioare,

de la cap pân’la picioare,

îngropat în flori de câmp

să rămân bolâng şi tâmp.

blestemat de cinci neveste

că le-am rupt sânii prin veste

să m-arunce in dorul lor

ca pe orice muritor.

nu mi-e dragoste, nici gând,

sau amintire plângând,

nu mi-e câmp şi nici durere

care piere si nu piere,

nu mi-e timp şi nu mi-e piatră,

fără tindă, fără vatră,

nu mi-e mamă, rădăcini,

doar cărările cu spini,

238
 amintirea mai încape

într-un tremur pal de ape,

…se duce ca o nălucă

unde-o vrea vântul s-o ducă…

28 februarie 2011

imunitate
eu la răutate sunt imun

încă de mic m-am vaccinat,

citiţi-mă de-acum postum

lăsaţi pe cei ce m-au scuipat.

ce dacă plâng îngândurat

într-un uitat si vechi cătun

şi stau acum însingurat

ca un pipernicit lăstun?

pe metereze am stat destul,

cu cine vreţi să mă mai lupt,

cu mine sunt de-acuma cool,

aş vrea să stau mai dedesubt.

s-a zdruncinat din temelii

această lume-carnaval,

şi câte alte vijelii

239
 vor trece valul dupa val…

poate ca lumea să se-nmoaie,

după o ploaie cu stropi noi

să vină ploaie după ploaie

să cureţe acest noroi.

să vă bleteme Dumnezeu

şi să umblaţi în veci la vraci

căci eu rămâne-voi tot eu

iar voi cu mâna pe trăgaci…

24 februarie 2011

acoarelă de seară
roşul se topeşte peste deal,

pânza serii pare marea-ntinsă

parcă-i labirintul lui dedal

încrustat pe o câmpie ninsă.

pensula creaţiei divine

a suit pe cer tabloul pur

soarele se-neacă-n crinoline

parc-ar fi o noapte din jaipur.

pe un fond albastru-arămiu

îngerii coboară pe pământ

240
 şi în dunga timpului pustiu

se înalţă glasul unui sfânt.

cade peste suflet grav cezarul

peste răni şi plânsete caduce,

noaptea vine ca să-şi ieie darul

răstignind tristeţile pe cruce.

oo, natură, prinsă-n şevalet,

stă-n culori măreaţa ta făptură,

vreau să-ţi fiu slugarnicul valet

să rămâi la mine-n bătătură.

vreu să-nfig în lună un cuţit

şi tot cerul să-l mânjesc cu sânge

să ţâşnească totu-aşa subit

peste bolta-ntreagă care plânge.

eu să fug încotro nu ştiu unde

criminalul dorului de spaţii,

să dispar în câteva secunde,

înghiţit de marile nesaţii.

23 februarie 2011

poetul
s-a înecat corabia de cuvinte,

241
pe marea şuie umbrele dansează,

poetul doarme sprijinit de arcă

şi-n focul somnului duios visează.

la-ncrucişarea vieţii în răspântii,

acolo unde zeii ies din ape

poetul trage brazdă prin cuvinte

şi din cuvinte vrea să se adape.

se-aprinde luna, stelele făclii

îi lumineaza calea către faruri,

imperii de cenuşă răscoleşte,

cuvintele îi cad din cer ca daruri.

le leagă şi le face scut de luptă,

cuvintele dansează-aşa haihui

la curtea dorului vrea să le ducă

şi să se facă flori în faţa lui.

stă atârnat de lună ca un laş

şi cere dezlegare de la viaţă,

242
 aşteaptă singur şi sinucigaş

ca arlechinul pendulând pe-o aţă.

n-a atins cerul niciodată,

doar goluri de-ntuneric se năzare,

privirea din închipuirea lui

se pierde ca un albatros în zare.

22 februarie 2011

mă caut peste tot

eu mă caut peste tot

prin oraşe pustii, prin târguri de provincie,

pe câmp, prin pustiuri, prin cetăţi părăsite,

câteodată şi prin trenurile de noapte,

mi se pare că mă duc spre polul nord,

,,nu te mai căuta, străine!”- îmi spune o voce

prin peretele casei,

,,tu levitezi spre amurguri însângerate”.

totuşi am să mă caut până mă regăsesc,

aşa rătăcit,

vreau să văd de ce m –am anesteziat

şi mă întreb şi eu ce-i cu eul din mine,

243
 de ce fuge el mereu după himere.

mă caut mereu printre forme macabre,

printre cuvinte care vor să mă domine

şi chiar dacă mai cad câteodată

în acest delir somnambulesc,

mă trezesc si mă înalţ

spre piscuri de cremene,

urc precum sisif câte un bulgăre pe vârfuri

care-mi scapă în abis

şi iar şi iar cu el în spinare

îmi petrec timpul, suindu-l.

ce cruce blestemată o fi şi asta

tot urcând golgota

cu cei 1000 de ochi ai lui argos dupa mine.

,, tu levitezi spre amurguri însângerate”-

îmi spune străinul,

,,acolo la orizont e un taur injunghiat

care a umplut cerul de sânge”

în prag de senectute încerc înfiorări demult apuse,

acolo unde se îneacă soarele

a fost odată o mare sărbătoare a astrelor

244
 la care am luat parte si eu cu iubita.

ea era mireasă, plutea pe cer,

într-o rochie albă, setta pura, nuova pura,

ochii mei căutau buzele ei cărnoase,

pielea sidefie roză

şi alunecau, oprindu-se în punctul acela fix

de unde explodează lumile

şi se nasc prunci,

acolo coarda curcubeului a apărut

pe bolta cerească în culori pastelate,

dând universului acea aură de vis.

de atunci mă caut peste tot,

ca musulmanul la mecca, aş pleca undeva

să dezleg legi care n-au fost dezlegate niciodată,

neînţelegându-mă pe mine,

nu vă voi înţelege nici pe voi

care ziceţi că fericirea e o cârpă

pe care o speli şi o lustruieşti, agăţând-o

fudulă la gât ca pe un briliant de zero carate.

trece timpul şi odată cu el si inima tremură

învălurită în nimbul vieţii,

245
 lumini şi umbre urcate şi coborâte,

dealuri şi văi,

căutări şi regăsiri,

mirosul reavăn al unui mormânt,

toate, toate

cuibărite

într-o noapte

pe care dorm, albite de lună,

gândurile mele.

21 februarie 2011

primăvara înfloreşte iubirea

primăvara izbucnesc izvoarele din fântâni

jucându-se cu razele curcubeului,

şi pe umerii ei

soarele colorează păunii,

dereticând poala pădurii cu luminişuri de vis.

prin roua dimuneţii, paşii mei

sunt mătăniile pierdute în inima zorilor,

metamorfozele zilei vin cu nunţi

de păsări care cânta prohodirea fericirii

prin ramurile poleite cu scântei divine.

246
 verbele se despletesc ca fecioarele

şi apare iubirea

ca o zeiţa atotfăcătoare de minuni.

iubirea care ne mântuie de rele,

iubirea care ne aprinde sufletele

cu căldura soarelui,

iubirea care naşte prunci

din îmbrăţişari,

iubirea care răstoarnă lumi,

elfă care dansează în buza amurgului

şi ne desţeleneşte toate angoasele.

iubirea pură şi tandră

care face din om Dumnezeu,

iubirea care face să crească din lumină, viaţa.

ce chip frumos răsare

din focul iubirii!

e păcatul rupt din rai,

păcat zămislit din împreunări celeste

care mână lumea înainte

într-o spirală a eternităţii.

primăvara ne regăsim prietenii

247
 şi plângem,

valsăm pe fluturi de cuvinte,

topim lumina-n culori de verde-aprins,

chemam felin mângâieri într-un joc ireal

şi ne amăgim, ne amăgim

cu visele care curg ca râurile

pe albia timpului.

18 februarie 2011

bacoviană
Cad peste mine gândurile grele,

Tărzii serenade cu viersul bizar,

Mi-e inima prinsă-n zăbrele,

Şi viaţa jucată de soartă la zar.

Număr anii, lunile, zilele, orele,

Când singur cu mine la masă stau

Aştept mereu cu drag primăverile

Şî-l citesc adesea pe Lenau.

Ciripesc amurguri pe buza de deal

Şi nu ştiu ce mai aştept,

248
 Visele mele-s pierdute în ideal

Oare încotro mă îndrept?

Îmi pun dorul în în poezie,

Şi las la o parte orice suspin,

Adesa îmi pare că totu-i magie

Când mă înec în paharul cu vin.

În starea aceea de dulce durere,

Mi-apare prin fum trecutul boem,

Că viaţa-i ca vântul, o trecere

Cântată adesea într-un poem.

cântec pe fluier de soc

cu o dragoste flămândă

de izbândă

într-un vârtej vulturesc,

zările mă ispitesc,

îmi moare teama de moarte

şi urc tot mai sus, departe.

urc spre căi pierdute-n zare,

pân’ la soarele răsare

mă-nghimp în săgeţi de astre

până-n zările albastre,

249
 căci viaţa mă clatină

aproape de datină.

îmi iau fluierul de soc

ca să cânt doina cu foc,

căci de-acuma n-o să-mi pese

de vremile ne-nţelese.

pornirile-mi peste trup

aş vrea ca să mi le rup

să uit de tot ce mi-i drag

şi să stau cuminte-n prag

şi cu paşii-n smulgere

să cad printre fulgere.

în coasta amurgului

să-i dau apă murgului

să mă duc-aşa năuc

ca pe cel mai drag haiduc,

în bătaia vântului

la capul pământului.

dacă viscolele latră

şi prin mine si prin piatră,

eu îmi iau merindele,

250
 doina si colindele,

şi-am să plec în veci de veci

pe pustiile poteci.

ştiu că este calea grea,

dar câte zile-oi avea

vreau ca trupul să-l răscoc

la jerbe roşii de foc,

topindu-mă-n fulgere

pe dureri şi plângere.

10 februarie 2011

tango
tot ce-a fost aseară
s-a dus, s-a dus în neant,
mirosul părului mătasos,
atât de apropiat de faţa mea
este acum străin;
azi nimeni nu mai dansează,
nimeni nu mai plânge,
nimeni nu mai şopteşte la ureche
cuvintele cu iz de portocală
care dorm pe perne de vis.
cineva râde, cineva a plecat,
cineva strigă disperat

251
 după acel amurg de vis.
nu ştiu ce se întâmplă
că nimic nu mai rămâne aşa cum a fost,
seara aceea luminoasă
atât de scurtă
a trecut în analele dragostei neîmplinite
într-un respiro tragic
pe muzică lui Vivaldi.. .
şterge-n ochii tăi lumea
din ţinuturile himerice
că primăverile sunt aşa de rare
şi câteodată vin cu ploi,
cu tunete şi trăznete
de îngheaţă şi glsul privighetorii.
cum zbori zadarnic în visul himerii,
stăpân o clipă pe amăgitorul vis,
vei cădea robit ca sclavii lui Michelangelo
şi vei schimba visu-n amintire.
ce tango frumos, cu muzica lui languroasă,
miros de parfum,
din două firi vom face nefiinţa,
frânte fioruri de femeie
visate în seraiuri
când buza-i a atins obrazul lui narcis.
24 martie 2011

viaţa asta

252
 Curg în noapte fără nume
Visele de dor postume,

Să re-nvie nu se poate,
Trec în amintire toate.

Căci în viaţă nu-i pe vrute

Clipa dulce zboară iute

Şi-n durerile ei sumbre

Ne loveşte-ncet cu umbre.

Nu se poate să mai vie

Clipele de dor să-nvie,

Doar în viaţă totul curge

Numai omul le deplânge.

Viaţa asta ca o hidră

Se scurge printr-o clepsidră

Şi-n a timpului durere

Totul trece, totul piere.

20 martie 2011

speranţe

Din lungul unei uliţe-n noroi

253
 Noi am născut în ţară un popor,
Am înverzit ogorul cu doi boi
Şi-au răsărit ţărani purtaţi de dor.

Tot haiducind prin secole, hapsâni,

Furaţi, bătuţi şi plini de angarale
Purtaţi prin codru la ai maicii sâni
Fără mâncare şi fără de parale.

Şi din ţărani am fost născuţi şi noi,

Purtându-le pe veci iubirea sfântă,
Că ne-a născut în vremuri de nevoi
Cu dorul lor şi doina care cântă.

La rându-ne din rădăcini străbune

Vom încerca să ne suim la stele
Şi să visăm în zile tot mai bune,
Speranţa idealurilor mele...

Prin istorie mersul ne-a fost greu

Ne întrebăm cât va mai fi, dar când?,
Mă-neacă dorul că tânjim mereu
Şi tot aştept răspunsul: în curând...

17 februarie 2011

fără ţară, fără cer

împiedicaţi

254
 mergem de-a-ndăratelea
ca racii,
poate e un blestem;
un popor turmă
ce-aşteaptă de sus
o izbăvire celestă.
uitaţi de Dumnezeu
ne războim mereu
ca Abel şi Cain
şi câtu-i zarea
nu ne găsim cărarea,
flămânziţi
toţi de mai bine
ne-am pierdut
prin ţări străine
şi-am rămas
popor stingher
fără ţară, fără cer.

17 februarie 2011

femeie
ai trecut într-un mantou de seară,
femeie, pe sub geamurile mele,
era un început de primăvară,
în mână îţi luceau vreo trei inele.

în urmă-ţi a rămas strada deşartă,

doar un miros de liliac în floare,

255
 o tristă amintire, aproape moartă
şi mi-ai lăsat în suflet doar răcoare.

mi te-am văzut în noaptea fără stele

aşa cum te văzusem altădată,
şi cum gândeam în cântecele mele
pe patul alb, seducător de caldă.

voiam să te frământ în băi de stele,

din corpul tău să fac viori de nuc
cu el să-mi mângâi dorurile mele
şi-apoi cu tine-n lume să mă duc.

peste vederi îmi cade-un văl de ceaţă,

aş vrea să fie iar un început,
să fie o eternă dimineaţă
să ne-necăm în marea de trecut.

am coborât în mine ca-n infern,

ca un lunatec, făcător de rele,
din sufletu-mi stingher si-atât de tern
mai mi-au rămas doar nopţile rebele.

9 februarie 2011

nu ucideţi liniştea
nu ucideţi liniştea,
e farmecul melancoliei,
cu ea oricând putem călători

256
 în cele patru puncte cardinale,
soarbe-mă, Doamne,
pe aripi de nor
vreau să gust din veşnicia ta,
apoi , când mă voi intoarce acasă,
să dorm pe perini de singurătate
şi să visez naufragii de lumină
care-mi joaca-n ochi.

nu ucideti liniştea,
o secundă smulsă din mine
e o lacrimă căzută pe corzile lirei
care a încetat sa cânte
sau poate umbra mării peste solstiţiile timpului.
închid sub tâmplă
chipul care m-a făcut să visez
şi adorm ca o fântână
care are găleata spânzurată de lună.

las totul să curgă ca şi heraclit

peste vreme,
tăcerea mi-acoperă visele,
inelele timpului,
în nuntiri celeste,
trec peste miresele sufletului
spre cerul deschis ca o fereastră
care murmura de sunetul astral al stelelor.
nu ucideti liniştea,
e noaptea de dinaintea nopţii veşnice...

257
 6 februarie 2011

vânzătorul de halebarde
înainte de a adormi,
gândurile-mi fug pe vechi portaluri,
aş vrea să scriu o scrisoare,
s-o aşez undeva lângă suflet
şi, când toamna va veni cu strigăt de ploi,
mă voi închide în camemeră,
s-o citesc şi să-i desfoi înţelesurile,
adică orizontul de după orizonturi,
bucuriile de după bucurii,
iubirea de după iubire
şi viaţa de după viaţă…

căci la fiecare răspântie

e cineva
care mă minte
că poezia e minciuna de dinaintea morţii
şi că noi peticim bucuriile
ca să trecem graniţa dintre nimic şi ceva;
acest nimic care ne îneacă visele
şi acest ceva care ne amăgeşte sintaxa
cu malefica pasăre a paradisului…
degeaba ne pipăim eul, niciodată nu vom şti
când vănzătorii de halebarde
vor veni să se războiască cu noi.

marţi, 20 octombrie 2007

zborul cu parapanta

258
 în toate e un început
universul nostru era albastru ca cerul,
dar s-a îngreţoşat de nori cenuşii,
noi retraşi în vise deşarte
murmuram cântece de dor,
cineva acolo ne-a tras la sorţi
şi ne-am trezit rătăciţi
printre morţi.
ne pândeşte cu nişte ochi de reptilă
sau cu scântei de stele albastre
printre noptatice astre.
zburam fără aripi
ca nişte paseri călătoare
pe parapante ameţitoare.
n-am crezut că vom cădea
precum heruvimii
în nişte lumi viitoare.
incapabili din fire
alergăm în neştire
prin lumile noastrte divine
pâna când
vom cădea la pământ.

2 februarie 2011

sergentul filip

avea capul pătrat,

259
 ochii optuzi,
buzele vineţii,
îi tremurau mâinile
când dădea comanda drepţi,
se juca de-a războiul cu noi
culcându-ne prin mărăcini,
fericirea lui cea mare
era să ne vadă umiliţi,
ne reducea la zero pătrat
iar el se vedea un nero
peste roma îngenunchiată.
ne cosea buzunarele
şi ne striga să ne băgăm ghiarele
in alta parte a corpului,
soldat,
să te ia dracu’...
când s-a liberat plângea,
aici îşi desăvârşise personalitatea lui,
în civilie ştia că este un nimeni,
se uita lung la clădirile unităţii
care pentru el fuseseră cremlinul
sufletului.
venise aici o aşchimodie de om
şi pleca cu pântecul umflat de fasolea
servită pe la popotă.
îmbrăcat civil nu mai era sergentul filip,
era un nimeni cu o valiză de lemn în mână
spre drumul gării.
atunci noi i-am strigat:
pleacă, ciobane,
la oile tale

260
 că ne-ai făcut viaţa un iad!

2 februarie 2011

călugărul păcătos

Transformând biserica-n birt

Călugărul Nectarie
A dres aghiasma cu spirt,
Dacă pe timpuri iubea pe Cristos
Azi a ajuns un păcătos.

Bagă fetele-n chilie,

Le stropeşte cu apă vie,
Le pune la rugăciune
Apoi le mângâie coapsele păgâne.

Fetele l-au dus în ispită

Şi una din ele i-a devenit iubită.
După postul lui neîntrerupt
Lacom a gustat din opritul fruct.

La cartea lor scrie

Să-l trimită pe el, deavolul, în pustie
Dar fata cu mâna plina de tămâie
Îl pipăie şi-l mângâie.

261
 De geaba se roagă, cucernic,
Să-l ierte Domnul pe nemernic,
S-a hotărât... a întrerupt ruga
Şi-a luat femeia pe fuga,

A aruncat în iarbă cheia,

A luat de braţ femeia
Şi au plecat în lume-amândoi
Ca doi strigoi...

4 februarie 2011

tempus edax rerum

îmi pare rău
că timpul trece
aş lua clepsidra
ca s-o sparg
m-aş avânta
în mare-n larg
în universul
cel pribeag
şi pe inele de saturn
mai melancolic
mai nocturn
aş hoinări
ca un nebun
cu cheia cerului
la mine
aş opri timpul
dinadins
cu harul
care m-a cuprins

262
 m-aş ridica
din marea mare
călătorind
abisele
şi împlinindu-mi
visele...

dar...
clipele
geloasele
îmi furnică
oasele
în călătoria-mi
lungă
timpul iar
o să mă-mpungă
să rânjească
iarăsi colţii
în clepsdra
neagră-a nopţii
amintindu-mi
că-s născut
ca s-o iau
de la –nceput

dacă nu
şi eu mă cern
ca sa intru
în etern...

8 ianuarie 2011

PASĂREA

263
 ,,Neavâd în mine sânge,
ochiului i-au dat a plânge
tot cu luna lacrimă
cu stelele, patimă...”
N.Stănescu

M-a vizitat o pasăre azi-noapte

Pe când îmi odihneam privirea
Pe un tablou al şaptei- arte
Contemplând nemărginirea.

Pasărea fâlll, fâlll departe

Îmi trecea ca prin oglindă,
Zbura dincolo de moarte
Ostenind din grinda-n grindă.

Mi-a adus vestea pe seară

Ca să nu mai cred în vise,
Toate sunt zădărnicii
Ca povestea lui Ulise.

Eu o privesc si mă bucur,
Stau mereu cu capu-n nori,
Stelele făcute ciucur
Cad în noapte meteori.

Doamne-s prea sătul de mine,

Fă scară din raza lor,
Să urc drumul pân’la tine,
Marele Învăţător...

Urcă-mă mai sus, mai sus,

Spune-mi încotro mă duci
Eu nu sunt, Doamne, Isus
Să urc Golgota pe cruci.

Mai lasă-mă o secundă

Să mai trec şi eu prin vreme
Unde dorul cade-n undă

264
 Peste câteva poeme.

Val de viaţă mă cuprinde,

Timpul are febra lui
El mă arde şi mă prinde
În vâltoarea jocului.

Ăsta-i jocul de când lumea,

Să fim fericiţi în doi
Să trăim Raiul aici,
Nu în viaţa de apoi...

5 ianuarie 2011

ce am eu curat
ce am eu curat în mine,
ce ai tu curat în tine,
vise vechi,
iubiri,
destine,
lacrimile
cristaline,
sângele mişcând în gând
şi lipirea de pământ.

ce ai tu curat în tine
frumuseţi
haruri divine
sex-apeluri cristaline
şi pe sânu-ţi în amurg
toate dorurile curg.

demoni

265
 pe umărul tău
te rostogolesc în hău,
acei draci
iconoclaşti
tu-i omori
şi tu îi naşti.

jocul dragostei
în rai,
eu tăceam
când mă strigai
şi cădeam
pe vertical
când tu te urcai la deal.

de atunci
ne tot jucăm
cucerind
zădărnicia-
orele noastre,
visuri măiastre
s-au făcut
ceruri albastre.

3 ianuarie 2011

peisaj nocturn
ochii văd noaptea
numai umbre
arătări
mări albastre
vapoare cu pânze
fluturi pe lustre
decrete prezidentiale

266
 inundaţii (tsunami)
femei pe centură
în bichini
cineva îmi dă bipuri
zice să fug
în mine
să las dracului
toate arătările astea
şi să încalic pe un cal
să fug
spre infinit
dar unde este infinitul
că peste tot
aceeaşi forfotă
prin cameră
circulând steluţe albăstrii
de la un colţ la altul
câte-o gaură neagră
îmi trece prin suflet
( a devenit şi el o cârpă)
eu îl iau- treanţă murdară-
şi-l agăţ pe sârmă
la uscat
răcoarea nopţii trece prin el
şi-l trezeşte
(treci la loc suflete)
închid ochii să dorm
cuvintele nu-mi dau pace
daţi-mi lumină- cer cuiva-
să mă războiesc cu ele
( am halebarde să le vin de hac)
când le prind
ele zboara aiurea
şi rămân sărac
cu poemul în pom
prinzănd licurici pe cer.

1 ianuarie 2011

267
 peisaj nocturn
ochii văd noaptea
numai umbre
arătări
mări albastre
vapoare cu pânze
fluturi pe lustre
decrete prezidentiale
inundaţii (tsunami)
femei pe centură
în bichini
cineva îmi dă bipuri
zice să fug
în mine
să las dracului
toate arătările astea
şi să încalic pe un cal
să fug
spre infinit
dar unde este infinitul
că peste tot
aceeaşi forfotă
prin cameră
circulând steluţe albăstrii
de la un colţ la altul
câte-o gaură neagră
îmi trece prin suflet
( a devenit şi el o cârpă)
eu îl iau- treanţă murdară-
şi-l agăţ pe sârmă
la uscat
răcoarea nopţii trece prin el
şi-l trezeşte
(treci la loc suflete)
închid ochii să dorm
cuvintele nu-mi dau pace
daţi-mi lumină- cer cuiva-
să mă războiesc cu ele

268
( am halebarde să le vin de hac)
când le prind
ele zboara aiurea
şi rămân sărac
cu poemul în pom
prinzănd licurici pe cer.

1 ianuarie 2011

noapte cu vedenii
fiecare an
are o noapte cu vedenii
în care descoperim
goliciunea
atunci sufletul
e nalucă
luna înfiptă-n par
e strajă-
magopaţă pe albastru
pe verde şi pe negru-
vedeniile au nume
le strigăm şi le
îmbrăţişăm
unele ne-au fost
iubite
altele
vise
dansează în ochii noştri
se destrăbălează
ca naiadele
saturnaliilor
apoi zboară
spre zenit.

1 ianuarie 2011

269
 cerşetor la poarta lui dyois
stau lihnit de sete,
cerşetor,
ca să-mi dai o cupă de ceva,
nu otravă,
dă-mi un vinisor
să visez doi iezi
şi-un căprior,
să mă dau de-a berbeleacu-n stele,
noaptea
când e luna arămie,
să uit de trecut
şi de belele,
stând cu mândra-n braţe
la chindie.
cerşetor
la poarta ta mereu
dup’ o cupă roză
de nectar,
să mă-nchin cinstit
ca un evreu
pe la sfinţii toţi
din călindar.
23 decembrie 2010

cântăreţul cu lăuta spartă

cântăreţul şi-a spart lăuta,
visele lui au murit,
fumează
şi se gândeşte
că n-a făcut nimic toată viaţa.
când a cântat ultima dată

270
 într-o taverna sordidă,
l-au luat la înjurat beţivii
că le refuză banii.
mereu a fost îmbrăcat
în haine albe,
ca îngerii,
cu papion
şi joben.
a pierdut atâtea trenuri,
voia să meargă la paris,
să se plimbe pe sena
sau pe champ elyse,
dar în ziua când să plece
şi-a pierdut paşaportul,
se plânge
că n-a cunoscut
niciodată fericirea,
umblă pe străzi
şi priveşte lumea,
visul vieţii lui
n-a rămas decât un vis.
fumează
şi se gândeşte la sănătate,
îi scârţâie oasele
şi vorbeşte bolborosit
singur.
are o mutră elegiacă
şi oamenii îl privesc
ca pe un arlechin fugit
din manejul unui circ...

6 decembrie 2010

Iubito,
Curge vinul în pocaluri
La prag de sărbătoare,
Se-aud colindători cântând

271
 Şi lipsa ta mă doare.

Te-aştept la masa de Crăciun

În rochie de mireasă,
Ce mare sărbătoare-ar fi
Să vii la mine-n casă.

Să ne-amintim de tot ce-a fost,

Ce alb frumos, cum ninge,
De vise spulberate-n vânt,
Iubito, nu mai plânge!

Ocean de timp s-a prăbusit

Peste povestea noastră,
Degeaba-ncerc să te mai nasc
Prin ochiuri de fereastră.

Degeaba mai visez deştept

Ca tu să-mi fii mireasă,
Aud colindători la geam...
Şi-aştept să-mi intri-n casă.

9 decembrie 2010

cobor...
cobor din veşnicii
în parcul cu poeme,
citesc pe cer, prin stele
filele cu ispite,
prin goluri de spirale,
alunec în delir,
în vântur de lumină
şi-n nopţi de întuneric,
topit în rana dulce,

272
 lăsată de străbuni,
blestem de cruci uitate,
prin pustii cimitire,
mă vântură prezentul
ca pe-o cenuşă arsă,
un fel de drum dantesc
spre veşnicia-ntoarsă.

mă clatin sub zodii,

eretic blestem,
mi-e frică de moarte,
de moarte mă tem.

de-ar fi veşnicia,
un rai din poveşti,
pe roata eternă
a tragerii mele,
fericitul final
ar fi o cunună
cu celeste nuntiri
într-o lume mai bună...

6 decembrie 2010

călător pribeag
m-a prins iarna pe drum,
călătorul pribeag,
doar cu toiagul în mână.
zăpada e mare
şi-i viscol afară,
mi-e dor de-un cămin,
de focul din sobă,
de-o seară
în care să fiu
prinţul candorii,
să-mi danseze pe pleape,
ispite,
chipul femeii iubite,

273
 să iasă din flăcări de foc,
să intre-n joc.

încă o iarnă în rai,

cutreierând
lumea si veacul,
prizonier al zăpezii,
visez să dorm
pe dunga soarelui,
la umbra de cetini,
cu caprele şi cu iezii.

mai visez poteci de aur

şi pârtii de mătase
şi-un centaur
să mă calce pe oase...

4 decembrie 2010

vălurim timpul
vălurim timpul pe cupole de cer,
numărăm anii, lunile, zilele,
ne uităm, strâini, la lumile care pier
şi rupem din calendar filele.

sleim toată viaţa fântânile,

de vis, de iubire, de dor,
precum odinioară zânele
sorbeau apă dintr-un izvor.

despicăm fulgerele în două,

peste visele noastre deşarte,
ne cuprinde bucuria când plouă
şi ne zbatem între viaţă şi moarte.

cu sângele răvăşit de furtuni,

supuşi, muşcaţi de-ndoieli ancestrale,

274
 aşteptăm să apară minuni
din cerurile noastre astrale.

eu niciodată nu pot ca să ştiu

cum noi am fost urziţi din slavă
şi viaţa ne-a dat sclipet viu,
ca să gustăm din propria otravă...
3 decembrie 2010

ce repede-a trecut vremea…

ce repede-a trecut vremea iubirilor noastre;

într-o vară târzie ca două păsări
ne-am luat zborul spre alte zări,
nu mai ştiu ce-a urmat după aceea,
poate un gol sau un vânt dinspre nord
sau un vis ne-mplinit suspendat
pe retinile noastre înlăcrimate.
vei rămâne goală ca visul, ca cerul de vară,
ca plaja pustie învăluită de marea-n furtună,
goală ca lebeda singuratică ce pluteşte pe lac
sau ca luna, regină peste pustiuri.
vei rămâne pe-un orizont uitat o stea-n derivă,
pe care eu, călătorul, o voi privi de departe,
şi la miez de noapte mă voi înfăşura-n cuvinte,
visând naiade-n delir prin antice temple
sau săpând fântâni după chipul tău căzut în ape.
cortegii de anotimpuri care vor trece
îmi vor hrăni de-acum îndoiala,
poate o să te caut, sau poate nu,
depinde de descântecul sălciei line
cu rădăcinile înfipte-n pământ
ce ne-a preziz despărţirea în noaptea de vară,
prefăcându-se totul în vânt.
când ni se va aprinde iarba pe mormânt,
flacără verde din trupurile noastre,

275
 îţi voi simti respiratia ta în boarea stelelor
în nopţi cu rouă, senine, albastre.
mi-e foame de tine şi dor de gustul dulceag al buzelor tale,
mă dor clipele ce-au trecut,
îmi răstignesc pe cruce toate dorinţele
cădelniţând mireasma ta uşor
cu vise ce-au căzut grămadă
aşa-necate-ntr-un izvor...

2 decembrie 2010

călător pribeag

m-a prins iarna pe drum,

călătorul pribeag,
doar cu toiagul în mână.
zăpada e mare
şi-i viscol afară,
mi-e dor de-un cămin,
de focul din sobă,
de-o seară
în care să fiu
prinţul candorii,
să-mi danseze pe pleape,
ispite,
chipul femeii iubite,
să iasă din flăcări de foc,
să intre-n joc.

încă o iarnă în rai,

cutreierând
lumea şi veacul,

276
 prizonier al zăpezii,
visez să dorm
pe dunga soarelui,
la umbra de cetini,
cu caprele şi cu iezii.

mai visez poteci de aur

şi pârtii de mătase
şi-un centaur
să mă calce pe oase...

4 decembrie 2010

vălurim timpul
vălurim timpul pe cupole de cer,
numărăm anii, lunile, zilele,
ne uităm, strâini, la lumile care pier
şi rupem din calendar filele.

sleim toată viaţa fântânile,

de vis, de iubire, de dor,
precum odinioară zânele
sorbeau apă dintr-un izvor.

despicăm fulgerele în două,

peste visele noastre deşarte,
ne cuprinde bucuria când plouă
şi ne zbatem între viaţă şi moarte.

cu sângele răvăşit de furtuni,

supuşi, muşcaţi de-ndoieli ancestrale,
aşteptăm să apară minuni
din cerurile noastre astrale.

277
 eu niciodată nu pot ca să ştiu
cum noi am fost urziţi din slavă
şi viaţa ne-a dat sclipet viu,
ca să gustăm din propria otravă...

3 decembrie 2010

ce repede-a trecut vremea

ce repede-a trecut vremea iubirilor noastre;
într-o vară târzie ca două păsări
ne-am luat zborul spre alte zări,
nu mai ştiu ce-a urmat după aceea,
poate un gol sau un vânt dinspre nord
sau un vis ne-mplinit suspendat
pe retinile noastre înlăcrimate.
vei rămâne goală ca visul, ca cerul de vară,
ca plaja pustie învăluită de marea-n furtună,
goală ca lebeda singuratică ce pluteşte pe lac
sau ca luna, regină peste pustiuri.
vei rămâne pe-un orizont uitat o stea-n derivă,
pe care eu, călătorul, o voi privi de departe,
şi la miez de noapte mă voi înfăşura-n cuvinte,
visând naiade-n delir prin antice temple
sau săpând fântâni după chipul tău căzut în ape.
cortegii de anotimpuri care vor trece
îmi vor hrăni de-acum îndoiala,
poate o să te caut, sau poate nu,
depinde de descântecul sălciei line
cu rădăcinile înfipte-n pământ
ce ne-a preziz despărţirea în noaptea de vară,
prefăcându-se totul în vânt.
când ni se va aprinde iarba pe mormânt,
flacără verde din trupurile noastre,
îţi voi simti respiratia ta în boarea stelelor
în nopţi cu rouă, senine, albastre.
mi-e foame de tine şi dor de gustul dulceag al buzelor tale,

278
 mă dor clipele ce-au trecut,
îmi răstignesc pe cruce toate dorinţele
cădelniţând mireasma ta uşor
cu vise ce-au căzut grămadă
aşa-necate-ntr-un izvor...

2 decembrie 2010

iarna
trec ciutele spre miezul de pădure
prin neaua proaspătă ca de bumbac,
un zvon prelung de corn se-aude-n zare
şi-o broască întârziată sare-n lac.

copacii dorm în haina alb-a zilei

şi aripi se aud pe sus, prin crengi,
sunt vrăbiuţe mici în promoroacă
şi granguri friguroşi, umblând pribegi.

tăcerea stăpâneşte toată zarea,

a-ncremenit zăvoiul ca-n poveste,
sub nea s-a astupat de vânt cărarea
luând toată vietatea fără veste.

cerul pe vârfuri s-a pornit încoace,

curg funigei de fulgi în alb aprins,
pomi singuratici dorm în dulce pace
şi zarea toată-i un cearceaf întins.

november 28, 2010

din rune, doina, te-ai născut,din patimi...

din rune, doină, te-ai năsut, din patimi,

279
 delir de suflet îngropat în inimi,
prin codri dragi haiducii te-au cântat,
la plug ţăranii te-au avut tovarăş.
din vrăji născută şi apocalipse,
prin cerul vremii, pe la stâni, pe plai,
tu ai adus în inimi bucuria
ciobanului pe gurile de rai.
ai alungat durerea dintre strechi
pe frunze şi pe ţâţe de viori,
pe fluiere de soc şi cobze vechi
sau pe tilinci din aripi de cocori.
te-au nins dureri în ierni de suferinţă,
prin tinde afumate de biserici
şi te-a păscut o singura dorinţă
să mângâi suflete şi să le fereci.
din amănar şi iasc-ai făcut foc,
din dor tu ai făcut melancolia
şi din nimic tu ai făcut noroc
şi ţi-a-nflorit din lacrimi toată glia.

te-au frământat femeile-n copaie,

de sărbători la hore te-au jucat,
purtănd nepoţii pe genunchi tataie,
întâia oară lor mi te-a cântat.

te-a luat românul şi te-a pus la masă,

şi-n jocuri te-a-nvârtit ca pe-o fecioară
apoi te-a-nchis de dragul tău în casă
s-a logodit cu tine-ntâia oară.

28 noiembrie 2010

amurg de mituri
amurg plin de mituri
te voi muta-n cântec de liră,
sub teiul înflorit,
vom incendia luna,
din stele, curcubeu –ştergar,
vom face sub povara nopţii

280
 şi eu, visător, peste zări de nesomn
voi culege pajuri de umbre
şi te voi îmbrăca în dulămi de argint.
gândul îmi va trece nomad
prin foşnetul de cetini şi brad
şi-ţi voi şterge lacrimile brumate
de-atâta singurătate.
sterpe treceri în legendă
când urechile rămân surde
în violetul clipelor absurde.
acolo unde nu ajunge
decât închipuirea,
amurgul se topeşte-n noapte,
sub vântul cald şi plin de şoapte.
...şi ochiul lăcrimând de dor
se varsă tot într-un izvor.

24 noiembrie 2010

281