Muzeul de etnografie - Muzeul Maramureșului din Sighetu Marmației

Maramureşul, aici însemnând vastul ţinut istoric al

Maramureşului, este considerat una din cele mai bine păstrate zone ale
Europei din perspectiva antropologiei culturale şi a etnografiei. Încă mai
există vechi tradiţii datorită munţilor înalţi care adăpostesc lunga depresiune
din toate părţile. Moroşenii, aşa cum se auto-intitulează oamenii din
Maramureş, sunt ospitalieri, îndrăgesc compania şi discuţia.
Primul muzeu sighetean s-a înfiinţat în 1899. Se redeschide apoi în
1926, incluzând mai multe secţii, la inițiativa profesorului Gheorghe
Vornicu. Această colecție este însă pierdută, odată cu desființarea muzeului
datorită încorporarii Maramureșului cu Ungaria, în 1940. În 1954, se
reînfiinţează sub conducerea lui Francisc Nistor. Obiectele achiziţionate în
campaniile de teren vor constitui nucleul actualului muzeu. La 1 martie
1957, muzeul se redeschide pentru public cu o expoziţie eterogenă, care va
funcţiona până în anul 1967. După patru ani, muzeul se reorganizează pe
secţii, iar la 26 decembrie 1971 se deschide expoziţia etnografică, într-o
clădire din centrul oraşului (str. Bogdan Vodă). Clădirea care adăpostește
muzeul a fost construită în anul 1730, în stil baroc și prezintă colecții de
etnografie și artă populară.

Expoziţia funcţionează în săli dispuse în

circuit deschis şi este structurată pe principalele categorii de cultură
populară. În primele săli, sunt prezentate ocupaţiile primare - culesul din
natură, vânătoarea, pescuitul, albinăritul("barcuitul"). Apoi, ocupaţiile
principale, de tip agropastoral, respectiv butinăritul (lucrul la pădure) şi
plutăritul.
 Parterul muzeului adăpostește o expoziție de
icoane pe sticlă (Centrul Nicula) și icoane de lemn (sec. XVI-XVIII),
sculpturi în lemn, recuperate de la vechile troițe de hotar, precum și un punct
de vânzare a obiectelor artizanale și publicații ale muzeului. Recent s-a
modernizat expoziția de măști astfel încât în holul parterului poate fi
vizionată și această. Pe lângă acestea se mai poate observa o expoziție de
ștergare și fețe de masă țesute manual, cu motive geometrice.
La etaj sunt mai multe săli, fiecare având câte o temă. În prima sală
putem observa o expoziție de măști folosite în jocul caprei, jocul ursului și
măști folosite în drama liturgică a Viflaimului – moși, draci, moartea,
filozofi de la curtea lui Irod.
Următoarea încăpere prezintă unelte agricole precum: pluguri, grape
de lemn, furci și greble, vase mari pentru păstratul semințelor, butoaie, o
multitudine de pive cu pilug (pentru zdrobitul semințelor). În altă sală este
prezentat inventarul unei stâne găsindu-se vase din lemn pentru mulsul oilor,
pentru preparatul brânzeturilor, linguri și linguroaie de diferite forme și
mărimi, cofe și barbinte, caramburi (pentru măsuratul laptelui);
O sală cuprinde unelte folosite de femei, în confecționatul textilelor
cum ar fi: melita pentru cânepă și in, pentru pieptănatul fuiorului, hrebdinca
(cu dinții metalici) și hrebanul (cu dinții de lemn), furci de tors, îndreptare și
vârtelnițe, sucale și suveici, războaie de țesut.

Locuitorii din Maramureş, crescători de animale prin

excelenţă, mai ales ciobanii, au păstrat până în zilele noastre vechile tehnici
de procesare a fibrelor textile. Munca îndelungată de procesare a lânii începe
în mai, când ciobanii tund oile din grija lor. Lâna este apoi spălată, uscată,
cardată şi păstrată. Odată cu terminarea sezonului agricol, prin terminarea
muncilor de la câmp, femeile încep să prelucreze lâna: toarcerea lânii cu
furca, apoi ţesutul şi îndesarea stofei în vârtej. Fiecare femeie din
Maramureş are în casă un război de ţesut, care în timpul iernii stă în
bucătărie. În Maramureş, războiul de ţesut este folosit la făcut cergi (pături
cu multă lână), pături, genţi şi pănură (stofă groasă, folosită pentru haine
groase precum: sumane – haine lungi de iarnă, șube – haine scurte de iarnă –
şi pantaloni). În majoritatea cazurilor, păturile şi stofele sunt vopsite cu
pigmenţi industriali, cumpăraţi din pieţe, dar genţile şi covoarele sunt
deseori vopsite folosind reţete vechi pentru prepararea vopselelor naturale
vegetale. În acest fel, urzica este folosită pentru obţinerea verdelui, scoarţa
de mesteacăn pentru negru, ceapa pentru ocru şi cruşinul pentru maro.
Decoraţiile variază de la o arie la alta. Ţesutul şi torsul sunt obiceiuri la care
doar femeile – toate femeile – iau parte, o serie de credinţe şi tabuuri fiind
valabile şi astăzi.

Mobilierul țărănesc specific regiunii este grupat într-o sală distinctă,

aici găsindu-se scaune și lavițe, leagănul de umăr și cu picior, patul
tradițional, scaune cu spătar și pentru copii, colțare, cuierașe.
Nu lipsesc nici elemente de arhitectură populară recuperate de la
casele vechi demolate, ancadramente de uși și ferestre, stâlpi de prispă,
meștergrinzi și prichice de vatră, uși de șură și stâlpi de fântână cu cumpănă,
fragmente de gard din nuiele împletite, zăvoare de lemn, și stâlpi de la
renumitele porți maramureșene.
Maramureş este o civilizaţie a lemnului, încurajată, fără îndoială, de
bisericile splendide din lemn şi de numeroasele clădiri întemeiate după o
arhitectură seculară. Chiar dacă viaţa în Maramureş se adaptează vremurilor
moderne, câteva elemente s-au păstrat neclintite, dovadă a puternicei
mentalităţi colective. Din păcate, materialele moderne de construcţie
înlocuiesc parţial tradiţia caselor din butuci, dar biserica, Golgota şi poarta
au rămas aceleaşi de-a lungul perioadelor, în ceea ce priveşte materialele,
tehnica şi simbolurile. Cel mai bun lemn de construcţie este prelucrat în
timpul iernii, când este mai puternic.

Una din săli prezintă textile de interior, și anume ștergare, fețe de

masă, șterguri de rudă, fețe de pernă, cergi și covoare.
 Portul popular se găsește într-o altă încăpere
unde sunt expuse bijuteriile și podoabele - costume de copii și adulți,
costume de mireasă și alte straie tradiționale.
Portul femeiesc este alcătuit din cămașa brodată cu ornamente florale
de culori vii, roșu, verde, albastru, într-o bogată paletă de combinații.
Poalele care sunt făcute din același material ca și cămașa, mai largi și
încrețite puțin la talie, iar jos pe margine sunt tivite cu aceeași “cipcă” cu
colțișori făcută cu acul de croșetă, care trebuie să se vadă pe sub zadie,
pentru a contura imaginea artistică a costumului.
Cele două zadii vărgate cu dungi orizontale se prezintă într-o
succesiune cromatică: roșu cu negru, galben cu negru, portocaliu, verde etc.,
diferind de la un sat la altul. Ele se pun peste poale, în față și în spate, fiind
prinse cu baiere de lână (șnur împletit din lână, în mai multe culori)
împletite, iar culorile diferă în raport cu vârsta, în sensul că fetele tinere
poartă culori mai vii, iar pe măsură ce înaintează în vârstă trec la culori mai
șterse.
Pieptarul este făcut din piele de oaie sau de miel cu blană înăuntru,
scurt și strâmt, fără mâneci, cu motive florale abundente, care cuprind toată
suprafața într-o varietate cromatică.
Guba mitoasă folosită pentru sezonul rece, este cel mai vechi element
al costumului femeiesc și a suferit cele mai puține modificări în timp.
’Panura’, din care se face guba este țesută manual din lână de oaie , albă
natural, gri natural sau uneori este vopsită negru.
Opinca folosită ca încălțăminte tradițională, este confecționată din
piele de vițel tăbăcită manual, iar glezna piciorului este înfășurată în obiele
groase din lână albă sau ciorapi croșetați din lână albă cu diferite modele
geometrice.
Zgărdanul ca element de podoabă, se poartă în jurul gâtului și este
făcut din mărgeluțe foarte mici, împletite în motive geometrice, în diferite
culori. La fel ca alte obiecte decorative, ține cont de vârsta pe care o are
posesoarea prin culori și marime.
 Barsonul este o bentiță din catifea neagră, pe care sunt cusute modele
cu margeluțe colorate.
Portul bărbătesc este mult mai simplu decât cel femeiesc.
Cămașa este țesută din pânză albă de bumbac, cusută simplu cu
broderii la gât și la mâneci, cu mătase albă sau galbenă. Mânecile sunt largi,
lungi sau trei sferturi și se termină cu “cipca cu colțișori” la cămășile de
sărbătoare.
Pantalonii numiți “gătii” se poartă vara, sunt largi și scurți până
deasupra gleznelor, sunt foarte comozi fiind țesuți din pânză de bumbac
albă. Pentru iarnă poartă “cioarecii” simpli din lână albă sau gri, deosebit de
călduroși.
Pieptarul este fastuos brodat, cu multe elemente ornamentale, ținte din
metal, ciucuri din lână, confecționat din piele, cu blană pe dinăuntru și se
poartă neîncheiat.
Laibărul, lecricul și guba confecționate din “pănură”(țesătură) de lână
albă, și tivite pe margine cu catifea neagră, sunt de o eleganță și o sobrietate
aparte.
“Straița” țesută în carouri sau “aleasă” în modele sofisticate , precum
și “mânecarile” tricotate din lână colorată, fac deasemenea parte din
costumul bărbătesc al moroșanului.
În ultima cameră sunt exponatele din ceramică, mai exact ceramica de
Valea Izei, Săcel și ceramica de Vamă, Baia Mare și Lăpuș.
În zonă încă se mai produc şi se mai folosesc produsele ceramice.
Ceramica este făcută din diferite forme şi mărimi, în funcţie de utilizarea lor.
Vasele sunt colorate în verde viu, roşu, sau albastru, pe un fond albicios.
Dacă cineva vrea să vadă singurul loc din Europa în care ceramica roşie
nesmălţuită încă se mai produce, ar trebui să meargă în Maramureş, spre
sursa râului Iza. Toţi paşii au fost păstraţi într-o formă neschimbată: felul
preparării lutului, care presupune mai întâi frământarea cu picioarele şi apoi
pisarea cu ciocane din lemn, formele vaselor, prepararea pigmenţilor din
pietre abrazive, care conţin oxid de fier, şlefuirea cu piatră de râu, decoraţiile
pictate, forma cuptorului şi tehnicile de ardere.
În ansamblu muzeul prezintă tradițiile și obiceiurile maramureșenilor.
Dacă mergi aici poți învăța multe lucruri despre cultura lor deosebită.
Este un muzeu ce merită vizitat din toate punctele de vedere!
Realizat de: Ulea Florela-Ioana
Dăscălescu Diana