Epoca ronatismului

Fiu al unui mastru de balet , el a învăţat de mic tainele culiselor şi ale

scenei şi s-a familiarizat cu procedeele de pregătire coregrafică ale unui rol. În
cursul unui turneu la Madrid, a cunoscut pe Dauberval, care i-a facut cunoscute
pincipiile lui Noverre. Montările sale se remarcau printr-o interpretare
psihologică adâncită a personajelor şi o acţiune susţinută, vie, printr-o impor-
tantă participare la acţiune a scenelor de masă. La Scala din Milano, unde a
funcţionat ca maestru de balet, a statornicit folosirea de grupe de figuranţi cu rol
expresiv, ceea ce s-a numit „stilul de mase de la Scala”. Pe scena largă a acestei
săli de operă, Viganò anima marile desfăşurări populare pe care le întrebuinţa în
balete ca Husiţii (1815), Psammi, regele Egiptului, Tiranii (1819), Vestala, după
operele lui Spontini, Sabinele (1821) sau Janne d’Arc. Viganò a urmărit în
lucrările sale o cât mai strânsă legătură între pantomimă, dans şi muzică,
eliminând divertismentele.
Dintre numeroşii sai elevi, cel mai reputat a fost Gaetano Gioja (1764 –
1826), autor a 221 de balete, dar care nu a putut menţine stilui lui Viganò la
acelaşi nivel artistic. Lucrările sale erau apreciate de marele public şi unele ca
Napoleon ca Cezar în Egipt, Minerii valahi, Nunta lui Figaro, Nina nebuna de
dragoste, Cei doi grenadiri, Sapho, Flautul fermecat, Niobe. Gioja devenise
celebru nu numai ca dansator ci şi coregraf, dar şi ca mim excepţional.
La romanticii reacţionari, idealul de viaţă avea cun caracter retrograd de
respingere a realităţii, de întoarcere la sipritul mistic şi feudal al evului mediu;
apar atunci pe scenă silfe şi iele, elfi, nixi şi vila, dansând uşor, cu paşi
alunecători, aerian. Nu toate baletele din acea vreme erau construite din imagini
fantastice, ci unele aveau un caracter de-a dreptul realist şi, pentru vremea lor
chiar progresist, ca Cenuşăreasa de pildă, primul balet extras dintr-o poveste
populară, prezentat de Ferdinand Albert Decombe la Opera din Paris, în 1823.
dar creatorul genului coregrafic cu fiinţe imaginare şi aeriene, al lui ballet blanc,
cum i s-a spus, este Filippo Taglioni.
Acesta s-a nascut la Milano, la 5 noiembrie 1777 şi activitatea s-a
indelungată s-a desfăşurat în numeroase oraşe europene ca Milano, Viena,
Stuttgart, Berlin, Londra. Începând din 1837 a lucrat câţiva ani la teatrul
imperial din Petrograd, unde i s-au oferit multiple posibilităţi de exercitare a
variatelor sale cunoştinţe coregrafice şi a însuşirilor de talentat pedagog. Cea
mai bună elevă i-a fost propria sa fiică Maria Taglioni, care însă luase primele
lecţii la Paris, cu Jean François Coulon, un reputat profesor de dans. Asupra
spetatorilor răspândea un farmec pătrunzător, ce părea a fi de aceeaşi natură ca şi
al spiritelo alementare pe care le întruchipa.
Sucesul obţinut a sugerat lui Filippo Taglioni ideea laletului Silfida care,
reprezentat la 12 martie 1832, a fixat o dată nouă în evoluţia baletului, începutul
epocii romantice.
Silfida este o fiinţă imaginară, o închipuire gingaşă şi graţioasă, care il
ademeneşte pe iubitul ei, scoţianul James, într-o lume ireală de vis diafan.
Baletul a fost o realizare desăvârşită a baletului de acţiune în sensul concepţiilor
lui Jean Georges Noverre al cărui adept iscusit era Filippi Taglioni.
Dintre toate operela ăn care a dansat Maria Taglioni, nici una nu s-a legat
aşa puternic de numele său precum Silfida. Din cauza unei neinţelegeri cu noul
director al Operei, a părăsit pentru totdeauna instituţia în care culesese atâtea
succese, neprimind să mai apară pe scena ei, decâ mult mai târziu şi numai
uneori. După 27 de ani de carieră, la vârsta de 45 de ani, a renunţat la scenă şi s-
a retras la vila sa de lţngă lacul Como. În 1859 a acceptat să exercite funcţia de
inspectoare a dansului la opera din Paris, apoi, în 1871, a primit să dea lecţii la
Londra. În 1884 se stinge din viaţă la Marsilia, fără să fi fost uitată de miile de
spectatori pe care îi fermecase în atâtea rânduri.
Maria Taglioni a reprezentat o epocă şi acea stare a sufletului
romanticivită din visuri informe, din trăiri în lumea fantastică, imaginară, a
pădurilor sumbre. Pe scenă, figra ei exprima bucurie, o bucurie serafica „Când
dansam – spunea Maria Taglioni – eu surâdeam, nu râdeam, eram fericită.”